Delictual liability for prior litigation claims; appellate decision void for lack of independent motivation and failure to address appeals

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 14 mai 2019, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând obligarea pârâtului la plata sumelor de 20.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferinţa cauzată reclamantei A., şi daune materiale în sumă de 253.051 RON, compuse din: 11.323,92 RON, reprezentând despăgubiri (lucrum cesans şi damnum emergens) ca urmare a pierderii fructelor aferente terenurilor înscrise în CF nr. x Bata şi CF nr. x Bata, ca urmare a imposibilităţii de cultivare a proprietăţii în perioada 2016 - 2017; 824,76 RON, reprezentând subvenţiile neacordate în anii 2016 - 2018; 108.067 RON, reprezentând contravaloarea venitului pe care reclamanta C. l-ar fi realizat în perioada septembrie 2016 - martie 2017 în Spania; 1.700 RON, reprezentând cheltuielile de deplasare ale reclamantului B. din Spania în România, respectiv suma de 20650 RON, reprezentând cheltuieli generate de litigiul anterior, compusă din suma de 16.150 reprezentând onorarii avocaţiale, şi suma de 4.500 RON cheltuieli de deplasare), cu cheltuieli de judecată.

2. Judecata în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 106 din 30 iunie 2020, Tribunalul Arad a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C..

3. Judecata în apel.

Prin decizia civilă nr. 205 din 24 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de apel formulată de reclamanţii A., B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 februarie 2020 şi a sentinţei civile nr. 106 din 30.06.2020, pronunţate de Tribunalul Arad, în dosar nr. x/2019, ca nefondată; a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

4. Judecata în recurs. Motivele de recurs.

Împotriva deciziei curţii de apel au declarat recurs reclamanţii A., C. şi B..

Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispzoţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., reclamnaţii au solictat admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel şi trimiterea cauzei, pentru rejudecare cererii, instanţei de apel.

În argumentarea incidenţei motivului de recurs, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii-reclamnaţii au învederat următoarele aspecte:

Decizia curţii de apel a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 22 şi art. 425 şi art. 476 şi art. 479 din C. proc. civ., din perspectiva în care în conţinutul acesteia sunt reluate integral susţinerile reclamanţilor în faţa instanţei de fond, apărările formulate de pârât, şi au fost preluate, în totalitate, considerentele sentinţei tribunalului ca aparţinând instanţei de apel.

De asemenea, instanţa de apel a nesocotit principiile fundamentale privind dreptul de la un proces echitabil, prevăzut şi garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi art. 7 din C. proc. civ. având în vedere că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la criticile formulate în apel de reclamanţi, cu consecinţa prejudicierii drepturilor procesuale ale acestora care atrage sancţiunea reglementată prin art. 175 şi art. 405 din C. proc. civ.

Astfel, cu privire la cererea reclamanţilor de suplimentare a probatoriului cu expertiză evaluatorie pentru stabilirea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului dar şi cu expertiză medico-legală pentru stabilirea raportului de cauzalitate între starea de sănătate a reclamantei A. şi fapta ilicită a pârâtului reprezentată de demararea litigiului împotriva acesteia, prin încheierea din 10 noiembrie 2020, instanţa de apel a reţinut că soluţionarea cererii de încuviinţare a probatoriilor ar presupune o antepronunţare cu privire la apelul promovat împotriva încheierilor din 18 februarie 2020 şi 10 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2019, şi, ca atare, a apreciat că se impune acordarea unui nou termen pentru administrarea acestora.

La fila x din cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel cu referire la apelul formulat de reclamanţi împotriva încheierii din 18 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2019, reţine că "pe calea apelului pârâţii reiau în mod exhaustiv apărările din cuprinsul întâmpinării formulată în primă instanţă de reclamanţi", reluând astfel, considerentele avute în vedere de prima instanţă raportat la susţinerile din cuprinsul întâmpinării, fără a analiza criticile de nelegalitate ale reclamanţilor împotriva încheierilor apelate.

Totodată, curtea de apel a omis să se pronunţe asupra cererii de probatorii formulate de reclamanţi, a confundat susţinerile intimatului cu cele ale reclamanţilor, referindu-se, prin conţinutul deciziei pronunţate, la un alt litigiu decât cel pendinte din perspectiva în care a reţinut, pe de o parte, că apelul nu este motivat, cu toate că, prin cererea de apel, reclamanţii au invocat aspecte de nelegalitate şi de netemeinicie ale sentinţei pronunţate de Tribunalul Arad raportat la fiecare capăt de cerere cu care a învestit instanţa, iar pe de altă parte, a reţinut că apelul este exercitat de pârâtă, în contextul în care, în cauză, este un pârât, şi nu o pârâtă, iar apelul a fost iniţiat de reclamanţi. În acest context, instanţa de apel a făcut trimitere în cuprinsul considerentelor la o situaţie de fapt care nu face obiectul pricinii deduse judecăţii, constatând că "prin formularea plângerii penale, recurenta-pârâtă a exercitat în limitele legale, dreptul prevăzut de art. 52 din Constituţia României care garantează dreptul cetăţenilor români la petiţionare".

În dezvoltarea motivului de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pornind de la aceleaşi aspecte expuse în susţinerea criticilor de nelegalitate subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au învederat că decizia curţii de apel nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezentând o condiţie a respectării dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, dar şi de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă, respectarea dreptului la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de instanţa de judecată care are obligaţia de a analiza în mod efectiv susţinerile şi apărările părţilor, astfel că acesteia îi revine obligaţia procedurală de a prezenta în cuprinsul considerentelor o motivare completă şi reală cu privire la criticile formulate împotriva sentinţei tribunalului, aşa cum impune exigenţele art. 425 alin. (1) lit. 5 din C. proc. civ.. Or, instanţa de apel a omis, în totalitate, să examineze în cuprinsul deciziei recurate aspectele invocate prin motivele de apel, rezumându-se în a prelua, în mod complet şi necenzurat, considerentele tribunalului reţinute prin sentinţa civilă nr. 106 din 30 iunie 2020 cu referire inclusiv la motivele de apel formulate împotriva încheierilor din 18 februarie 2020 şi 10 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2019, dar şi cu privire la omisiunea de a analiza cererea de probatorii.

Cu toate că sunt menţionate ca reprezentând considerente ale instanţei de apel, în cuprinsul acestora sunt redate, tale quale, argumentele tribunalului în soluţionarea, în primă instanţă, a cererii de chemare în judecată, fără a fi analizate criticile reclamanţilor cu privire la cuantumul daunelor morale solicitate de reclamantă A., aspect ce vădeşte nelegalitatea deciziei curţii de apel din perspectiva neanalizării efective a motivelor de nelegalitate invocate de reclamanţi prin cererea de apel.

În susţinerea criticii de nelegalitate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 1349 alin. (1) şi alin. (2), art. 1357-1371, art. 1381-1395 din C. civ.

În argumentarea acestei critici, recurenţii-reclamanţi au susţinut că acţiunile pârâtului întrunesc condiţiile legale pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a acestuia, fiind incidente şi dispoziţiile art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei New York din 31 octombrie 2003, ratificată de România la data de 09 decembrie 2003, care sancţionează abuzul de funcţie.

Astfel, caracterul ilicit al conduitei pârâtului s-a concretizat prin folosirea unui act sub semnătură privată, antedatat, în scopul utilizării, în mod ilicit, a terenului în litigiu, proprietatea reclamanţilor, acţiune continuată şi în prezent de către pârât sub pretextul că imobilele terenuri pe care le are în solosinţă au alte coordonate topografice.

Convenţia de vânzare-cumpărare încheiată la data de 15 iunie 1998 de care se prevalează pârâtul nu întruneşte condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 din C. civ. având în vedere că are la bază o cauză ilicită şi eludează prevederile art. 67 din Legea nr. 18/1991.

Instanţa a făcut o greşită interpretare a probelor apreciind că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, abdicând astfel de la principiul proporţionalităţii dintre prejudiciul suferit de reclamantă şi conduita ilicită a pârâtului.

Prevederile art. 1391 şi art. 253 din C. civ. reglementează posibilitatea reparării patrimoniale a prejudiciului nepatrimonial.

În cauză, se impunea ca instanţa să analizeze consecinţele atât sub aspect patrimonial cât şi nepatrimonial generate de conduita ilicită a pârâtului, prin raportare şi la reglementările Consiliului Europei referitoare la repararea daunelor morale adoptate cu ocazia Colocviului de la Londra din perioada 21-25 iunie 2969 potrivit cărora repararea trebuie să cuprinsă, în afară de despăgubirea bănească şi măsuri care să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare.

Instanţa de apel nu a efectuat o analiză a jurisprudenţei naţionale şi europene invocate de reclamanţi potrivit căreia proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele române deducând în mod frecvent producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a unei fapte ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Or, în pricina pendinte, din materialul probator prezentat, reiese că pârâtul a ocupat fără drept, terenul proprietatea reclamanţilor, împiedicând astfel exercitarea a două dintre atributele dreptului de proprietate, posesia şi folosinţa, şi ca atare, se impunea, ca instanţa să dispună obligarea pârâtului la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului.

De asemenea, conduita ilicită a pârâtului rezultată în urma promovării acţiunilor în justiţie împotriva reclamanţilor au generat cheltuieli reprezentate de onorariile avocaţiale cât şi alte costuri în legătură cu deplasarea şi prezenţa acestora la procese.

5. Apărările formulate în cauză.

La data de 19 martie 2021, intimatul-pârât D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei curţii de apel, apreciind că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească care respectă dispoziţiile art. 22 şi art. 425 din C. proc. civ., din perspectiva în care aceasta conţine motivele pe care se întemeiază şi nu conţine motive străine de natura pricinii, aşa cum, în mod nefondat, se susţine.

În ceea ce priveşte criticile recurenţilor-reclamanţi referitoare la nesoluţionarea de către instanţele de fond a cererii de probatorii, intimatul-pârât a arătat că aceste aspecte nu pot fi circumscrise motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocat prin memoriul de recurs.

De asemenea, instanţa de apel nu a pronunţat soluţia cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material, aşa cum se susţine, astfel că, în sarcina pârâtului, nu se poate reţine o conduită ilicită în raport de reclamanţii din prezenta cauză, promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare fiind încheiată cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă impuse de prevederile legale, aceasta nefiind desfiinţată, bucurându-se de prezumţia de validitate conferită de efectele autorităţii de lucru judecat a deciziei penale pronunţate cu privire la acest aspect.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate de reclamanţi, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succedă:

Recurenţii-reclamanţi au invocat în cadrul memoriului de recurs incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva încălcării de către instanţa de apel a prevederilor art. 22, a art. 476 şi a art. 479 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a examinat, în mod efectiv, motivele de netemeinicie invocate prin cererea de apel şi nu a soluţionat cererea de probatorii, preluând, în mod direct, considerentele Tribunalului Arad, fără a prezenta propriile argumente care au stat la baza soluţiei pronunţate.

Argumentele prezentate de recurenţii-reclamanţi în acest sens se circumscriu atât ipotezei vizate de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., cât şi ipotezei referitoare la absenţa motivării, în contextul în care lipsesc considerentele curţii de apel care au justificat adoptarea soluţiei prin prisma criticilor formulate de recurenţii-reclamanţi cu privire la încheierile din 18 februarie 2020 şi 10 decembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2019, cât şi sentinţei tribunalului, fiind incidentă, astfel, şi ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile sub acest aspect urmând a fi analizate şi din această perspectivă.

Astfel fiind, cu titlu preliminar, Înalta Curte are în vedere natura extraordinară a căii de atac a recursului, în care se exercită exclusiv un control de legalitate cu privire la o hotărâre necesar a nu fi afectată de viciul motivării.

În cauza de faţă, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând obligarea acestuia, în temeiul prevederilor legale privind angajarea răspunderii civile delictuale, la plata sumelor de 20.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferinţa cauzată reclamantei A., şi daune materiale în sumă de 253.051 RON, compusă din: 11.323,92 RON, reprezentând despăgubiri (lucrum cesans şi damnum emergens) ca urmare a pierderii fructelor aferente terenurilor înscrise în CF nr. x Bata şi CF nr. x Bata, ca urmare a imposibilităţii de cultivare a proprietăţii în perioada 2016-2017; 824,76 RON, reprezentând subvenţiile neacordate în anii 2016-2018; 108.067 RON, reprezentând contravaloarea venitului pe care reclamanta C. l-ar fi realizat în perioada septembrie 2016- martie 2017 în Spania; 1.700 RON, reprezentând cheltuielile de deplasare ale reclamantului B. din Spania în România, respectiv suma de 20650 RON reprezentând cheltuieli generate de litigiul anterior, compusă din suma de 16.150 reprezentând onorarii avocaţiale, şi suma de 4.500 RON cheltuieli de deplasare).

Nemulţumiţi de soluţia de respingere a acţiunii, pronunţată de tribunal prin sentinţa civilă nr. 106 din 30 iunie 2020, împotriva acesteia şi a încheierii de şedinţă din data de 18 februarie 2020, pronunţate de Tribunalul Arad, în dosarul nr. x/2019, reclamanţii A., B. şi C. au formulat apel cu care a fost învestită Curtea de apel Timişoara.

Examinând hotărârea recurată din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că în prima parte a deciziei, (începând cu paragraful 11 al paginii nr. 40, până la paragraful al treilea al paginii nr. 41) considerentele hotărârii recurate fac trimitere la o altă situaţie de fapt, în sensul în care instanţa de apel reţine că:

"pe calea apelului de faţă, pârâţii reiau în mod exhaustiv apărările formulate pe calea întâmpinării formulată în primă instanţă la acţiunea introductivă de instanţă a reclamanţilor", respectiv că "pârâţii nu au înţeles să formuleze critici concrete prin raportare explicită la motivele pentru care prima instanţă le-a găsit ca nefondate, rezumându-se a relua în calea, devolutivă este adevărat, a apelului, cuprinsul actului procedural al întâmpinării or, cum este cazul contestării modului de actualizare a despăgubirilor acordate ca echivalent al preluării, cuprinsul obiecţiunilor formulate la raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.", în contextul în care, în pricina dedusă judecăţii, există un singur pârât, D., iar apelul a fost exercitat de reclamanţi. De asemenea, curtea de apel a reţinut că "prin calificarea ca faptă ilicită a actului de procedură realizat de pârâtă rezidând în sesizarea organului de cercetare penală competent cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de furt, a cărei victimă a fost, cu descrierea circumstanţelor de săvârşire, circumstanţe ce au inclus, în mod obiectiv, şi referiri la persoana reclamantei, prezentă la locul faptei, tribunalul a încălcat în mod evident dispoziţiile art. 1353 C. civ..", în situaţia în care, în speţa dedusă judecăţii, instanţa a fost sesizată cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile legale privind răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciului ca urmare a promovării de către pârâtul D. a unor acţiuni în justiţie în contradictoriu cu reclamanta A., nicidecum pentru săvârşirea unei infracţiuni de furt.

În continuare, în conţinutul deciziei recurate, curtea de apel efectuează o redare fidelă a reţinerilor primei instanţe (care se regăsesc de la paragraful 8 al paginii 16 şi până la paragraful 10 al paginii 27), prin preluarea cu exactitate şi în totalitate a considerentelor sentinţei civile nr. 106 din 30 iunie 2020 a Tribunalului Arad, (începând de la paragraful 5 de la pagina 41 şi până la paragraful nr. 9 al paginii 52), instanţa concluzionând că "în temeiul dispoziţiilor legale evocate, potrivit art. 480 C. proc. civ., instanţa va respinge ca nefondat apelul de faţă, cu consecinţa menţinerii, ca legale, atât a încheierii, cât şi a sentinţei civile supuse analizei."

Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate nu se regăsesc argumente proprii ale instanţei de apel care să susţină soluţia pronunţată.

Cu alte cuvinte, hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanţa la soluţia pronunţată şi care să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

Prin urmare, în esenţă, criticile recurenţilor reclamanţi invocate în cadrul cererii de recurs pun în discuţie vicii ale motivării deciziei atacate: lipsa motivării şi motivarea străină de natura pricinii, acestea fiind menite să atragă casarea hotărârii atacate, cu trimiterea pricinii spre rejudecare la instanţa de apel.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv a soluţiilor pronunţate, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară şi constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanţă, dar şi că soluţiile adoptate de către instanţele judecătoreşti se întemeiază pe un raţionament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanţa a pronunţat o soluţie justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei şi temeiurile de drept aplicabile.

Întrucât legiuitorul prevede cu titlu imperativ obligaţia motivării hotărârilor judecătoreşti într-un mod care să corespundă exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi exigenţelor art. 6 paragraf. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanţa de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de dovezi ale părţilor, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă şi pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

Astfel, prin deciziile pronunţate în cauzele Helle împotriva Finlandei, Garcia Ruiz împotriva Spaniei şi Hansen împotriva Norvegiei, Curtea Europeană a drepturilor Omului a reţinut că respingând un apel, instanţa poate, în principiu, să se limiteze la a-şi însuşi motivele hotărârii instanţei de grad inferior. Cu toate acestea, noţiunea de proces echitabil impune ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia în acest fel, să fi examinat totuşi, în mod real, chestiunile esenţiale supuse analizei şi să nu se rezume să confirme pur şi simplu concluziile instanţei de grad inferior. Totodată, în ipoteza instanţelor de apel responsabile de filtrarea căilor de atac nefondate şi a căror competenţă se extinde la chestiuni de fapt şi de drept, acestea au obligaţia să ofere motive care să justifice refuzul de a admite apelul.

Prin urmare, preluarea integrală în considerentele hotărârii recurate de către curtea de apel a argumentelor din sentinţa tribunalului, pronunţată în primă instanţă, fără prezentarea propriilor considerente logice şi juridice ce au fundamentat soluţia din dispozitivul hotărârii, nu poate fi considerată că răspunde cerinţei privind motivarea soluţiilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile în care aceasta nu poate răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Ca atare, motivarea trebuie să fie clară şi precisă, fiind de esenţa hotărârii, înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar.

Ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel este ţinută a verifica, potrivit art. 479 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor formulate în cauză şi o "ascultare" reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării.

În absenţa unui examen efectiv al criticilor invocate de reclamanţi prin cererea de apel, Înalta Curte nu poate verifica, în temeiul art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, deoarece aspectele criticate în recurs, deşi invocate şi prin cererea depusă în apel, nu se regăsesc analizate în considerentele deciziei ce constituie obiectul recursului.

În consecinţă, sub aspectul sus evocat, Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu răspunde criticilor invocate de reclamanţi prin apelul formulat, drept pentru care critica recurenţilor-reclamanţi referitoare la lipsa motivării şi încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, invocate ca motiv de casare a deciziei curţii de apel, se vădeşte a fi întemeiată.

Faţă de soluţia ce se impune ca urmare a admiterii cererii de recurs pentru considerentele arătate anterior, se observă că nu pot fi analizate celelalte motive de recurs, ce vizează tocmai incidenţa dispoziţiilor legale referitoare la angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului D., încadrate de recurenţii-reclamanţi în dispoziţiile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aceste evaluări nu ar putea fi realizate direct în această etapă procesuală, având în vedere că instanţa de recurs efectuează un control de legalitate a deciziei recurate, iar analiza instanţei de apel din perspectiva celor anterior enunţate nu a fost realizată, astfel încât, Înalta Curte este lipsită de posibilitatea exercitării controlului judiciar.

În temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul reclamanţilor, cu consecinţa casării deciziei recurate şi a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Raportat la considerentele ce preced, în rejudecare instanţa de apel urmează a realiza o nouă judecată a cauzei în limita criticilor formulate prin cererea de apel şi a apărărilor invocate prin întâmpinarea depusă în apel, cu observarea limitelor determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pretinse de recurenţii-reclamanţi în prezenta cale de atac, Înalta Curte consideră că la acest moment procesual nu poate dispune asupra acestora, deoarece litigiul nu a fost soluţionat pe fond şi nu a fost stabilită partea câştigătoare, pentru a se putea aprecia asupra culpei procesuale. Astfel, posibilitatea de acordare a acestor cheltuieli va fi analizată de curtea de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii A., C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 205 din 24 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A., C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 205 din 24 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021.