Excise tax evasion damages award quashed and remanded over unpaid precautionary seizure review.

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş în dosar nr. x/2020 în data de 15.01.2020, reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în numele Statului Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., Cătană Ioan, F., G., H., I., J., K., să se dispună obligarea la plata prejudiciului de 884931,04 RON cauzat de pârâţi părţii vătămate Statul Român prin săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de art. 452 alin. (1) lit. a) şi h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., astfel:

- pârâta B. la plata sumei de 42660,98 RON;

- pârâţii F. E., Cătană Ioan, F., G. la plata sumei de 9153,15 RON;

- pârâta F. la plata sumei de 328296,92 RON;

- pârâta K. la plata sumei de 368,48 RON;

- pârâta J. la plata sumei de 3454,02 RON;

- pârâţii J., H., I., K. la plata sumei de 9905,36 RON;

- pârâtul Cătană Ioan la plata sumei de 57236,94 RON;

- pârâta D. la plata sumei de 5246,27 RON;

- pârâta C. la plata sumei de 39893,93 RON:

- pârâţii A. şi C. la plata sumei de 2248,95 RON;

- pârâtul I. la plata sumei de 386466,46 RON;

Reclamanta a solicitat, totodată, obligarea pârâţilor la plata obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii şi menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse prin sentinţa penală nr. 909/2.10.2019 pronunţată de Judecătoria Tg. Mureş, în dosarul nr. x/2019, constând în:

- sechestrul asigurător asupra sumei de 18.250 RON, ridicată de la pârâţii J., H., I. şi K., consemnată la L. Sucursala Târgu Mureş, pe numele inculpatului I., la dispoziţia organului judiciar;

- sechestrul asigurător instituit până la concurenţa sumei de 84803,86 RON, datorată de pârâţii B., A. şi C. către bugetul consolidat al statului şi reprezentând acciza datorată, asupra următoarelor bunuri imobile: casă de locuit şi teren intravilan în suprafaţă de 4090 mp, situate în jud. Mureş, conform C.F. vechi nr. x/N (nr. 50871) a com. Ogra, nr. cadastral x şi apartament cu 2 camere şi dependinţe şi cota de 8,59/364 parte din întreg în folosinţă (CF colectiv nr. x) situat în jud. Mureş;

- sechestrul asigurător până la concurenţa sumei de 394687,01 RON, datorată de către pârâţii F., E., G. şi Cătană Ioan către bugetul consolidat al statului şi reprezentând acciza datorată, asupra următoarelor bunuri imobile şi mobile: casă de lemn şi teren intravilan în suprafaţă de 1370 mp, situate în jud. Mureş, şi autoturism marca x, neînmatriculat, serie x, an fabricaţie 2003, capacitate cilindrică 2172 cm3;

- sechestrul asigurător, până la concurenţa sumei de 400193,90 RON, datorată de către pârâţii J., H., I. şi K., către bugetul consolidat al statului şi reprezentând acciza datorată, asupra următoarelor bunuri mobile: autoturism marca x, cu nr. de înmatriculare x, serie x, an fabricaţie 1996, culoare albastru, autoturism marca x, cu nr. de înmatriculare x, serie x, an fabricaţie 2005, culoare gri, autoturism marca x, cu nr. înmatriculare x, serie x, culoare negru, combustibil benzină, capacitate cilindrică 1389 cm3, în stare de funcţionare (valoare de aproximativ 800 euro).

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 579/22.07.2020 Tribunalul Mureş a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în numele Statului Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi în consecinţă: a obligat pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 42.660,98 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâţii E., Cătană Ioan, F., G., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 9153,15 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâta F. la plata către reclamantă a sumei de 328296,92 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâta K. la plata către reclamantă a sumei de 368,48 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâta J. la plata către reclamantă a sumei de 3454,02 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâţii J., H., I., K., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 9905,36 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâtul Cătană Ioan la plata către reclamantă a sumei de 57236,94 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâta D. la plata către reclamantă a sumei de 5246,27 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâta C. la plata către reclamantă a sumei de 39893,93 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâţii A.

şi C., în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 2248,95 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii; a obligat pârâtul I. la plata către reclamantă a sumei de 386.466,46 RON şi a obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii.

Totodată, au fost menţinute măsurile asiguratorii stabilite prin sentinţa penală nr. 909/2.10.2019 pronunţată de Judecătoria Tg Mureş în dosar x/2019 rămasă definitivă, constând în:

- sechestrul asigurător asupra sumei de 18250 RON, ridicată de la pârâţii J., H., I. şi K., consemnată la L. Sucursala Târgu Mureş, pe numele inculpatului I., la dispoziţia organului judiciar;

- sechestrul asigurător instituit până la concurenţa sumei de 84803,86 RON, datorată de pârâţii B., A. şi C. către bugetul consolidat al statului, reprezentând acciza datorată, asupra următoarelor bunuri imobile: casă de locuit şi teren intravilan în suprafaţă de 4090 mp, situate în jud. Mureş, conform C.F. vechi nr. x/N (nr. 50871) a com. Ogra, nr. cadastral x - negrevat de sarcini, aparţinând lui M. şi pârâte C. şi apartament cu 2 camere şi cota de 8,59/364 parte din întreg în folosinţă (CF colectiv nr. x) situat în jud. Mureş, aparţinând pârâţilor A. şi B.;

- sechestrul asigurător până la concurenţa sumei de 394687,01 RON, datorată de către pârâţii F., E., G. şi Cătană Ioan către bugetul consolidat al statului, reprezentând acciza datorată, asupra următoarelor bunuri imobile şi mobile: casă de lemn cu două camere şi teren intravilan în suprafaţă de 1370 mp, situate în jud. Mureş, aparţinând pârâtei E. şi autoturism marca x, neînmatriculat, serie x, an fabricaţie 2003, capacitate cilindrică 2172 cm3;

- sechestrul asigurător, până la concurenţa sumei de 400193,90 RON, datorată de către pârâţii J., H., I. şi K., către bugetul consolidat al statului, reprezentând acciza datorată, asupra următoarelor bunuri mobile: autoturism marca x, cu nr. de înmatriculare x, serie x, an fabricaţie 1996, culoare albastru, autoturism marca x, cu nr. de înmatriculare x, serie x, an fabricaţie 2005, culoare gri şi autoturism marca x, cu nr. înmatriculare x, serie x, culoare negru, combustibil benzină, capacitate cilindrică 1389 cm3.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 37/A pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I Civilă a respins apelurile declarate de pârâţii E., C., H., J., I. şi K., împotriva sentinţei civile nr. 579 din 22.07.2020, pronunţată de Tribunalul Mureş.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 37/A pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I Civilă au declarat recurs pârâtele E. şi C..

Recurentele au solicitat casarea deciziei civile nr. 37/A din 26 ianuarie 2021, admiterea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 579 din 22 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Mureş, modificarea parţială a sentinţei civile apelate în sensul radierii sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile proprietatea recurentei E.- casă de lemn cu două camere, în suprafaţă de 60 m.p. şi teren intravilan în suprafaţă de 1.370 mp., situate în judeţul Mureş, intabulat în C.F. nr. x (C.F. vechi nr. x/N) a comunei Ogra, nr. cadastral x, 967-Cl, top: x; 45/1, respectiv înlăturarea dispoziţiei privind menţinerea sechestrului până la concurenţa sumei de 394687,01 RON din dispozitivul sentinţei, respectiv a celei privind menţinerea sechestrului asigurător până la concurenţa sumei de 84803,86 RON, datorată de B., A. şi C. asupra casei de locuit situată în jud. Mureş, conform C.F. vechi. 1479/N (nr. 50871) a com. Ogra, nr. cadastral x şi obligarea reclamantei-intimate la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursurilor declarate în cauză, ambele întemeiate pe prevederile art. art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ., recurentele au invocat următoarele critici comune:

În mod greşit prin decizia recurată s-a reţinut că instanţa civilă nu este competentă să se pronunţe asupra măsurilor asigurătorii luate conform C. proc. pen.

Susţin recurentele că, în speţă, au fost greşit interpretate dispoziţiile art. 397 alin. (5) C. proc. pen., în sensul că prin decizia recurată a fost menţinut sechestrul asigurător fără a se proceda la o verificare a legalităţii măsurilor asigurătorii în funcţie de prejudiciul stabilit în sarcina acestora, raportat la apărările pe care le-au formulat în cauză.

În opinia recurentelor, întrucât, în ipoteza în care acţiunea penală nu este soluţionată de către instanţa penală, art. 397 alin. (5) C. proc. pen. nu stabileşte până când se menţin măsurile asiguratorii, ci prevede doar că aceste măsuri încetează de drept dacă partea vătămată nu introduce acţiunea civilă la instanţa civilă în termen de 30 de zile, măsurile asigurătorii sunt supuse controlului instanţei civile, în sensul că, în raport de modul de soluţionare a acţiunii civile, această ultimă instanţă va putea să se pronunţe asupra acestora, fără a fi obligată să menţină măsurile asigurătorii luate în procesul penal.

În speţă, deşi în motivarea deciziei se arată că instanţa civilă nu ar avea competenţa de se pronunţa cu privire la menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal, neexistând nici o prevedere legală care să îi confere acest atribut, au fost menţinute măsurile asigurătorii luate în cadrul procesului penal, ca fiind legale, fără a se verifica situaţia actuală a prejudiciului reţinut în sarcina recurentelor, pe care l-au acoperit integral.

Astfel, s-a ignorat faptul că măsurile asigurătorii au fost luate în mod provizoriu în cadrul procesului penal, doar pentru a garanta repararea prejudiciului. Consideră recurentele că este eronat raţionamentul instanţei de apel potrivit cu care instanţa civilă nu poate să constate faptul că prejudiciul a fost achitat ulterior promovării acţiunii civile, cu motivarea că aceasta ar reprezenta o chestiune ce ţine de executarea hotărârii şi care poate fi eventual invocată pe calea contestaţiei la executare sau în cadrul dosarului în care s-a solicitat ridicarea sechestrului asigurător, deoarece prin hotărârea pronunţată în soluţionarea acţiunii civile a fost stabilit prejudiciul pentru care este obligat să răspundă fiecare pârât.

Astfel, dacă unul dintre pârâţi, cum este cazul recurentelor, a achitat prejudiciul reţinut în sarcina sa, această împrejurare justifică ridicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor proprietatea acestora.

O eventuală contestaţie la executare ar fi o cale procedurală deschisă pentru soluţionarea unor chestiuni ulterioare hotărârii care se execută, fără a fi posibilă punerea în discuţie a legalităţii şi temeiniciei măsurilor cuprinse în dispozitivul hotărârii.

În acelaşi sens, recurentele au susţinut că instanţa de apel a ignorat faptul că potrivit dispoziţiilor art. 1365 C. civ., sentinţa penală nr. 909 din 2 octombrie 2019 pronunţată de Judecătoria Tg. -Mureş în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 595/A din 20 decembrie 2019, a Curţii de Apel Tg. -Mureş are autoritate de lucru judecat numai cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, iar nu şi în ceea ce priveşte prejudiciul şi măsurile asigurătorii menţinute în baza prev.art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., coroborat cu art. 397 alin. (5) C. proc. pen., rap.la art. 25 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 486 alin. (2) C. proc. pen.

Având în vedere faptul că instanţa civilă a fost sesizată cu soluţionarea acţiunii civile, potrivit dispoziţiilor art. 1357 C. civ., aceasta este competentă a se pronunţa asupra măsurilor asigurătorii şi de a stabili dacă acestea au fost luate în mod legal, respectiv dacă, la momentul stabilirii obligaţiei de despăgubire,se impun a fi păstrate.

Au susţinut recurentele că instanţa civilă a menţinut măsura sechestrului asupra imobilelor proprietatea recurentelor fără a avea în vedere faptul că sechestrul se aplică în condiţiile art. 238 alin. (9)-(11), art. 239 alin. (1) şi (2) şi art. 241 Codul de procedură fiscală, fiind considerat a fi o ipotecă legală, respectiv a ignorat faptul că aceste dispoziţii se completează cu cele ale art. 952 din C. proc. civ., care prevăd că pot fi sechestrate numai bunurile mobile şi imobile aparţinând debitorului.

Cu ocazia judecării acţiunii civile, instanţa civilă trebuia să dispună asupra acestor măsuri, verificând dacă au fost respectate aceste dispoziţii legale la momentul angajării răspunderii civile delictuale, precum şi dacă acest prejudiciu a fost acoperit.

Consideră că prin "menţinerea" măsurilor asigurătorii instanţa a omis faptul că acţiunea civilă introductivă a fost fundamentată pe instituţia răspunderii civile delictuale pentru propria faptă, reglementată de art. 1357 C. civ., fiind formulată împotriva mai multor persoane care au avut calitatea de inculpaţi în dosarul penal nr. x/2016 la Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, pentru fapte ilicite distincte, între care nu există elemente de conexitate.

Astfel, deşi este reclamat un prejudiciu total de 884931,04 RON, fiecare pârât răspunde pentru prejudicii distincte, produse în împrejurări precis determinate, răspunderea civilă delictuală pentru propria faptă ilicită fiind o răspundere personală fundamentă pe culpă, astfel că autorul răspunde pentru propria sa faptă ilicită şi poate fi obligat să repare numai prejudiciul pe care 1-a cauzat direct şi nemijlocit.

În condiţiile în care instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, revenea instanţei civile sarcina de a verifica legalitatea măsurilor asiguratorii, raportat la prejudiciul stabilit în sarcina fiecărui pârât, deoarece numai la acest moment au fost stabilite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.

Subliniază recurentele că angajarea răspunderii lor civile pentru fapta ilicită s-a realizat în limita prejudiciului cauzat, în sumă de 9153,15 RON, pentru recurenta E., în solidar cu pârâţii F., E., Cătană Ioan, G., respectiv, în sumă de 39893,93 RON, pentru recurenta C., în solidar cu A. de 2248,95 RON.

În opinia recurentelor, în mod nelegal a fost menţinut sechestrul asupra imobilului din judeţul Mureş deţinut de recurenta C. în coproprietate cu M., până la concurenta sumei de 84.803,86 RON, respectiv asupra imobilului situat în judeţul Mureş, deţinut de recurenta E., aceastea nefiind obligate să răspundă pentru prejudiciul de 394687,01 RON, respectiv, de 84803,86 RON cu privire la care s-au menţinut măsurile asigurătorii asupra imobilului proprietatea lor.

Recurentele au pretins că, în speţă, anterior judecării apelului, au făcut dovada achitării prejudiciului pentru care s-a reţinut că răspund, depunând dovezile la dosar, însă instanţa de apel a omis să verifice această împrejurare, dispunând menţinerea sechestrului.

Totodată, recurenta E. a reiterat apărarea din apel, vizând faptul că, în cauză, în vederea garantării achitării despăgubirilor în cuantum de 9135 RON a fost instituit sechestru asigurător şi asupra autoturismului marca x, neînmatriculat, seria x , fabricat în 2003, capacitate cilindrică 2.172 cm3, în stare de funcţionare, deţinut de către G., evaluat la 2500 euro, a cărui valoare depăşeşte valoarea prejudiciului pretins, situaţie în care, nu se justifică şi menţinerea sechestrului asupra imobilului proprietatea sa.

De asemenea, recurenta C. a reiterat critica din apel vizând menţinerea, prin sentinţa apelată, a măsurii sechestrului asupra imobilului situat în judeţul Maramureş fără a se avea în vedere faptul că acest imobil este proprietate comună devălmaşă a acesteia şi a soţului său, decedat (care nu a fost inculpat în dosarul penal şi nici nu a fost obligat la despăgubiri), arătând că această apărare care tindea la a demonstra aplicarea greşită a art. 238 alin. (9)-[11), art. 239 alin. (1) şi (2) şi art. 241 Codul de procedură fiscală, coroborat cu art. 952 din C. proc. civ., nu a fost analizată, deşi în virtutea principiilor legalităţii şi al contradictorialităţii care guvernează procesul civil, instanţa avea obligaţia de a o analiza.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarile formulate, intimata a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

În motivare, intimata a susţinut, în esenţă, că potrivit acordului de recunoaştere, semnat de inculpaţii din dosarul penal, inclusiv de către recurentele recurente, în data de 27.05.2019, la sediul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş, în dosar nr. x/2016, acestea au recunoscut că au cauzat un prejudiciu bugetului consolidat al statului, în sumă de 884931.04 RON, astfel cum a fost calculat prin rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică întocmite.

În consecinţă, dispoziţia cuprinsă la art. 397 alin. (5) C. proc. pen. care justifică soluţionarea acţiunii civile lăsate nesoluţionată de instanţa penală, conservă măsura asiguratorie dispusă în procesul penal.

Critica recurentei C. referitoare la faptul că instanţa de fond a omis să se pronunţe asupra apărării acesteia vizând faptul că bunurile asupra cărora s-au instituit măsurile asigurătorii nu constituiau proprietatea exclusivă a acesteia, este lipsită de relevanţă în contextul textelor de lege mai sus amintite şi a faptului că măsurile asigurătorii nu au fost contestate în faţa instanţei penale.

Susţine intimata că scopul măsurilor asigurătorii este acela de a permite recuperarea prejudiciului de la debitor, după obţinerea titlului executoriu respectiv, că în speţă, au fost reţinute în mod corect a dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. 19/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, astfel că, de vreme ce recurenta C. deţine o cotă parte din bunul asupra căruia s-a instituit sechestrul, nu se poate reţine că măsura nu ar fi legală.

Corect a reţinut instanţa de fond, în acord cu dispoziţiile instanţei supreme, că măsurile asigurătorii nu sunt acte de executare, fiind astfel indiferent că bunurile nu sunt proprietatea exclusivă a pârâţilor.

Apreciază că în mod nejustificat recurentele au criticat faptul că instanţa civilă nu a analizat, raportat la fiecare dintre pârâţi, condiţiile răspunderii civile delictuale, omiţând faptul că prin acordul de recunoaştere semnat, apelanţii au recunoscut implicit prejudiciul produs prin comiterea infracţiunilor, prin acceptarea fără obiecţiuni a rapoartelor de expertiză întocmite în cauză, rapoarte având ca obiect chiar stabilirea prejudiciului.

De asemenea, faptul că o parte din prejudiciu a fost achitat, ulterior promovării acţiunii ce face obiectul prezentei cauze, nu are relevanţă la acest moment procesual, fiind o chestiune ce ţine de executarea hotărârii şi poate fi eventual invocată în cadrul dosarului în care s-a solicitat ridicarea sechestrului asigurător.

Acţiunea civilă constituie instrumentul juridic prin care sunt traşi la răspundere inculpatul şi partea responsabilă civilmente, deoarece prin aceeaşi faptă s-a încălcat atât norma de drept penal, cât şi norma de drept civil şi există temeiuri juridice ca fapta să atragă atât răspunderea penală, cât şi pe cea civilă. Atât timp cât debitorul nu a dat o garanţie îndestulătoare, care să acopere întreg prejudiciul care a fost stabilit prin rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică, nefiind achitat întreg prejudiciul (precum şi celelalte obligaţii de plată), adoptarea măsurii solicitate de apelant ar aduce o gravă atingere şanselor de recuperare a prejudiciului adus bugetului de stat.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta pârâtă E. a solicitat înlăturarea tuturor apărărilor formulate având în vedere argumentele de fapt şi de drept expuse în recursul declarat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, în limitele şi pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit situaţiei de fapt stabilite în cauză, cele două recurente au fost condamnate prin sentinţa penală nr. 909 din 2 octombrie 2019 pronunţată de Judecătoria Tg. -Mureş în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia penală nr. 595/A din 20 decembrie 2019, a Curţii de Apel Tg. -Mureş, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 452 alin. (1) lit. a), h) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Prin hotărârea judecătorească anterior menţonată, instanţa penală, în baza art. 486 C. proc. pen. coroborat cu art. 397 din C. proc. pen. şi art. 25 din Codul de procedură, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă A.N.A.F. -D.G.R.F.P. Braşov -A.J.F.P. Mureş, iar în temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) din C. proc. pen. coroborat cu art. 397 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 25 alin. (5) din C. proc. pen. şi art. 486 alin. (2) din C. proc. pen. a dispus menţinerea măsurilor asiguratorii dispuse în cursul urmăririi penale.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş sub nr. x/2020, întemeiată pe prevederile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mureş în numele Statului Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat ca în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E., Cătană Ioan, F., G., H., I., J., K., să se dispună obligarea pârâţilor la plata prejudiciului reprezentând accize în cuantum de 884.931,04 RON, precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii calculate conform legislaţiei fiscale, începând cu data scadenţei obligaţiei de plată şi până la data executării integrale a plăţii.

De asemenea, reclamanta a solicitat menţinerea măsurilor asigurătorii menţinute prin sentinţa penală nr. 909/2.10.2019 pronunţată de Judecătoria Tg Mureş în dosarul nr. x/2019 rămasă definitivă.

În faţa primei instanţe, cele două recurente pârâte au solicitat ridicarea măsurii sechestrului asigurator dispus asupra bunurilor lor imobile, Tribunalul Mureş considerându-se legal învestit cu analiza acestei cereri. De asemenea, în calea de atac a apelului nu au formulate critici sau invocate motive de ordine publică de apel, cu respectarea garanţiilor procesuale impuse de dreptul la un proces echitabil, relative la modul în care prima instanţa a stabilit, în cauză, cadrul procesual.

Astfel învestită, curtea de apel a reţinut, în ceea ce priveşte critica celor două recurente pârâte vizând modul de soluţionare a cererilor având ca obiect ridicarea sechestrului asigurator că, raportat la prevederile art. 249 alin. (1), art. 600 C. proc. pen. coroborat cu art. 397 alin. (5) C. proc. pen., art. 213 Codul de procedură fiscală şi art. 952 şi urm. C. proc. civ., în privinţa măsurilor asiguratorii dispuse de instanţa penală, printr-o hotărâre definitivă, instanţa civilă nu mai este competentă a face reaprecieri, astfel că, cererea privind ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii luate în procesul penal poate fi soluţionată doar de procuror prin ordonanţa de clasare, conform art. 315 alin. (2) C. proc. pen. sau de instanţa de judecată, prin hotărâre, conform art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen.

Raportându-se la raţionamentul anterior expus, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentelor întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizând aprecierea instanţei de apel în sensul că cererea de ridicare a sechestrului asigurator, formulată de cele două recurente, excedează competenţei instanţei civile.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, de regulă, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (1) din C. proc. pen., instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile.

Cu toate acestea, art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., reglementează ipotezele în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, caz în care prejudiciul urmează să fie recuperat, separat, pe calea unei acţiuni adresată instanţelor civile.

În acest caz, prorogarea în favoarea instanţei penale cu privire la soluţionarea acţiunii civile, alăturate acţiunii penale, este una limitată, operând numai atâta timp cât instanţa este învestită cu latura penală (exceptând situaţia de disjungere şi judecare separată a laturii civile), sau atunci când instanţa penală este ţinută de anumite norme de procedură penală care limitează măsurile concrete pe cale le poate lua pe latură civilă.

Alin. (5) al art. 379 din C. proc. pen. stabileşte că, în ipoteza în care, instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., măsurile asigurătorii dispuse conform art. 249 din C. proc. pen. se menţin, respectiv că acestea încetează de drept dacă, în termen 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, persoana vătămată omite să formuleze acţiunea civilă în faţa instanţei civile.

Astfel, urmărind garantarea protecţiei drepturilor părţii civile, legiuitorul a prevăzut în art. 397 alin. (5) C. proc. pen., dispoziţia de menţinere a măsurilor asiguratorii pentru o perioadă de timp limitată de 30 de zile, timp în care partea civilă să aibă posibilitatea sesizării unei instanţe civile cu analizarea pretenţiilor civile. Dacă partea civilă nu ia măsuri pentru sesizarea instanţei civile în termenul dat, acelaşi text legal prevede că măsura sechestrului asigurator încetează de drept. Per a contrario, în ipoteza în care partea vătămată nu rămâne în pasivitate, ci sesizează instanţa civilă, măsurile asiguratorii se menţin.

Din analiza dispoziţiilor alin. (1) şi (2) al art. 397 coroborat cu art. 249, art. 2501, art. 2522 şi art. 404 din C. proc. pen. rezultă că, în cursul procesului penal, dispoziţia de luare a măsurii asigurătorii în procesul penal este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată învestite cu acţiunea penală, iar competenţa de a verifica legalitatea şi necesitatea adoptării măsurilor asigurătorii şi punerea lor în executare, aparţine, în cursul procesului penal, judecătorului de cameră preliminară ori instanţei penale, în termenele şi conform procedurii reglementate de C. proc. pen. (art. 250 şi urm. C. proc. pen.).

În consecinţă, în cazul în care procesul penal a fost finalizat, măsurile asigurătorii fiind menţinute potrivit art. 397 alin. (5) C. proc. pen., dezînvestirea instanţei penale determină imposibilitatea aplicării art. 249-art. 2502 din C. proc. pen.

În plus, art. 600 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează ipoteza contestaţiilor îndreptate împotriva soluţiilor pronunţate de instanţa penală asupra laturii civile a hotărârii, or, prin ipoteză, în speţă, acţiunea civilă nu a fost soluţionată.

Aşadar, legislaţia procesual penală nu conţine dispoziţii referitoare la ridicarea, la cerere sau din oficiu a măsurilor asigurătorii dispuse pe parcursul procesului penal, în ipoteza în care potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, iar partea civilă sesizează instanţa civilă şi nici nu stabileşte durata menţinerii acestor măsuri, în atare ipoteză.

În referire la această problemă de drept, prin Deciziile nr. 20 din 19 ianuarie 2016, nr. 28 din 20 ianuarie 2016 şi respectiv, nr. 761 din 13 decembrie 2013, instanţa de contencios constituţional a statuat că normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale - cu privire la cazul particular al desfiinţării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii - se completează cu dispoziţiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din C. proc. civ., dispoziţiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care C. proc. pen.. nu cuprinde dispoziţii contrare.

Sub acest aspect, Curtea Constituţională a constatat că normele procesual civile, spre deosebire de normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii, reglementează atât desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător [art. 955 din C. proc. civ., în caz de nedepunere a cauţiunii în ipotezele reglementate de art. 953 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod], cât şi instituţia ridicării sechestrului asigurător - art. 957 alin. (1) din C. proc. civ.

Aşadar, raportat la aceste decizii interpretative pronunţate de Curtea Constituţională şi la efectul lor general obligatoriu se impune a se concluziona că, dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesuală civilă (în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din C. proc. civ. - potrivit cărora dispoziţiile acestui cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare), normele procesuale civile constituind izvor de drept procesual penal, în măsura în care anumite aspecte ridicate în procesul penal nu beneficiază de o reglementare la nivelul C. proc. pen. şi aplicarea normelor civile nu ridică probleme principiale.

Este, aşadar, eronată aprecierea instanţei de apel în sensul că instanţa civilă învestită cu soluţionarea acţiunii civile lăsată nesoluţionată de instanţa penală, nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la cererea de ridicare a măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal, ulterior dezînvestirii instanţei penale şi lăsării nesoluţionate a acţiunii civile, întrucât nu ar exista nicio prevedere legală care să îi confere acest atribut.

De altfel, raţionamentul expus în considerentele deciziei recurate apare ca fiind lipsit de rigoare, întrucât aceeaşi instanţă de prim control judiciar, deşi a apreciat că nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la menţinerea măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal, a validat măsura dispusă prin sentinţa civilă apelată privind menţinerea sechestrului dispusă prin sentinţa penală nr. 909/2.10.2019 pronunţată de Judecătoria Tg. -Mureş în dosarul nr. x/2019.

În egală măsură, se impune a fi observat că, până la soluţionarea definitivă a laturii civile a procesului penal (fie de către instanţa penală, fie de către instanţa civilă, în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (5) din C. proc. civ.), beneficiarul măsurii asigurătorii - parte civilă în procesul penal - este titularul unei creanţe incerte sau eventuale.

În măsura în care în procesul penal finalizat cu o soluţie de condamnare, s-ar proceda şi la soluţionarea laturii civile, creanţa eventuală a statului se transformă în creanţă certă, lichidă şi exigibilă.

Potrivit art. 249 alin. (1) din C. proc. pen., măsurile asiguratorii dispuse în procesul penal presupun suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie juridică şi/sau materială a proprietarului asupra bunurilor sale mobile sau imobile, cu scopul menţinerii acestora în patrimoniul său spre a putea servi, la nevoie, pentru garantarea executării silite a unei creanţe ce s-ar obţine împotriva sa, constituind măsuri de natură preventivă ce au ca finalitate asigurarea luării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, a garantării executării pedepsei amenzii, a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Aşadar, măsurile asiguratorii pentru garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune dispuse în procesul penal au menirea de a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor aparţinând învinuitului/suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente şi constau în indisponibilizarea bunurilor mobile şi/sau imobile ale debitorului în vederea vânzării lor în cadrul unei proceduri de executare silită, urmărind realizarea creanţei creditorului la momentul obţinerii de către acesta a titlului executoriu, în caz de neîndeplinire benevolă a obligaţiei de către debitor. Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, aşadar, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Se impune, totodată, a fi subliniat că măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-şi efectele până la momentul pronunţării hotărârii definitive, când instanţa decide situaţia juridică a bunurilor indisponibilizate.

În egală măsură, trebuie observat că dispariţia sau modificarea temeiurilor care justifică luarea măsurilor asiguratorii până la concurenţa valorii pagubei, astfel cum este aceasta apreciată la momentul adoptării acestor măsuri, nu exclude, pe întreaga durată a procesului penal, intervenţia organului judiciar pentru restabilirea legalităţii, susţinere care se întemeiază, pe interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 249 din C. proc. pen. care stabilesc condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii, respectiv a prevederilor art. 2502 din C. proc. pen.

Or, în condiţiile în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, iar competenţa instanţei penale de a verifica măsurile asigurătorii subzistă doar atâta vreme cât există un proces penal, sarcina de a aprecia asupra necesităţii menţinerii/ridicării sechestrului asigurator, soluţionând cererile părţilor litigante cu acest obiect revine instanţei civile - instanţa de drept comun competentă să verifice şi să stabilească condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâţilor, potrivit art. 1357 din C. civ.

În alţi termeni, câtă vreme prorogarea în favoarea instanţei penale cu privire la competenţa în soluţionarea acţiunii civile alături de acţiunea penală este una limitată, operând numai atât timp cât această instanţă este învestită cu latura civilă, revine instanţelor civile învestite cu soluţionarea laturii civile a procesului penal competenţa de soluţionare a cererilor prin care se urmăreşte ridicarea sechestrului, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (2) din C. proc. civ.

O altă interpretare a normelor incidente ar conduce la concluzia că, în ipoteza reglementată de art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., inclusiv în situaţia în care instanţa civilă sesizată cu soluţionarea laturii civile a acţiunii penale ar constata, în urma administrării întregului probatoriu, că pretenţiile părţii vătămate nu sunt întemeiate, aşadar că dispar premisele obţinerii titlului executoriu, sau că valoarea pagubei - devenită între timp certă - este mai mică decât cea avută în vedere la momentul instituirii măsurilor asiguratorii sau a fost deja acoperită, ar avea obligaţia de a dispune menţinerea măsurilor asiguratorii astfel cum au fost instituite în procedura penală, deşi astfel de măsuri nu sunt perpetue şi nici imuabile, ci au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, aşa cum rezultă neîndoielnic din prevederile art. 249, art. 2502, art. 315, art. 397 alin. (2), art. 404 alin. (4) din C. proc. pen.

De altfel, prin decizia nr. 19/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind recursul în interesul legii, instanţa supremă a reţinut că:

"instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporţionalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii)".

Or, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, justificarea soluţiei de menţinere a măsurilor asiguratorii instituite în timpul urmăririi penale, exclusiv prin trimiterea la competenţa exclusivă a instanţei penale de a dispune ridicarea acestor măsuri, nu respectă standardele de proporţionalitate anterior menţionate.

Validarea raţionamentului instanţei de apel contravine deopotrivă, jurisprudenţei Curtii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în mod constant, că durata măsurilor asiguratorii trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit prin impunerea acestora, în caz contrar ar contraveni standardelor europene de protectie a dreptului de proprietate (Cauzele Forminster Enterprises Limited c. Cehiei, Iordăchescu vs. România, Credit Europe Leasing IFN S.A. vs. Romania).

Astfel, Curtea europeană a observat în numeroase rânduri că, deşi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, nu conţine cerinţe procedurale explicite, procedurile judiciare care privesc dreptul la respectarea bunurilor trebuie să acorde persoanei o posibilitate rezonabilă de a sesiza autorităţile competente cu cauza sa pentru a contesta efectiv măsurile care constituie o ingerinţă în exercitarea drepturilor garantate de această dispoziţie. Prin urmare, o ingerinţă în exercitarea drepturilor prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate avea nicio legitimitate în lipsa unei proceduri contradictorii care să respecte principiul egalităţii armelor, permiţând discutarea aspectelor care sunt importante pentru soluţionarea cauzei.

Or, în speţă, în mod eronat, instanţa de apel s-a limitat la a constata că măsurile asiguratorii au fost dispuse de către organele penale, situaţie premisă în raport de care a concluzionat că se impun a fi menţinute, fără a verifica dacă legea procesuală penală prevede posibilitatea celor interesaţi de a solicita în faţa instanţelor penale, ulterior finalizării procesului penal, ridicarea măsurilor asiguratorii de natura celor menţinute de prima instanţă, în speţă, ca efect al intervenirii unor împrejurări noi, necunoscute la momentul instituirii acestora, (cum este cazul stingerii creanţei prin plată). În plus, această instanţă nu a făcut nicio referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi nicio analiză comparativă cu cauzele analizate în această materie, în jurisprudenţa Curţii, deşi aceasta formează împreună cu dispoziţiile convenţionale "un bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru autorităţile statului, inclusiv pentru instanţele de judecată, în temeiul art. 20 din Constituţie şi articolelor 1 şi 46 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În referire la celelalte critici deduse analizei, Înalta Curte apreciază necesar a fi avute în vedere dispoziţiile art. 957 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător".

Aplicând, în mod corespunzător, această normă, care reglementează desfiinţarea măsurilor asigurătorii, în ipotezele în care debitorul dă o garanţie - reală sau personală îndestulătoare, rezultă că inculpatul, faţă de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii, pârât în cadrul acţiunii civile nesoluţionate de către instanţa penală, poate solicita, în faţa instanţei civile, în conformitate cu prevederile art. 957 din C. proc. civ., desfiinţarea (ridicarea/încetarea) respectivei măsuri, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apărare fiind astfel garantate.

Din această perspectivă, în mod corect s-a apreciat, prin decizia recurată că, raportat la scopul măsurilor asiguratorii şi la considerentele obligatorii ale deciziei nr. 19/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, de vreme ce măsurile asigurătorii nu sunt acte de executare, critica recurentei C. în sensul că sechestrul asigurator a fost instituit asupra unui bun imobil deţinut în coproprietate, nu poate reprezenta un motiv temeinic pentru ridicarea măsurii asiguratorii, o atare apărare neputând fi circumscrisă unei garanţii care să facă de prisos indisponibilizarea bunului.

În plus, aşa cum corect s-a reţinut în speţă, starea de coproprietate asupra imobilului sechestrat, ar fi putut face obiectul analizei în cadrul căilor de atac specifice reglementate de C. proc. pen., la care s-a făcut referire anterior, instanţele civile neavând îndreptăţirea de a verifica legalitatea măsurilor dispuse de instanţele penale.

Cum art. 957 alin. (1) şi (2), reglementează două ipoteze în care se poate proceda la ridicarea sechestrului asigurător - cea în care debitorul oferă o garanţie îndestulătoare, care face de prisos indisponibilizarea bunului prin intermediul sechestrului asigurător, respectiv cea care vizează situaţia în care dispar premisele obţinerii titlului executoriu, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor din recurs, că instanţa de apel nu a ignorat această apărare ci, făcând o aplicare corectă a normelor legale incidente, anterior menţionate, a apreciat în sensul că ea nu reprezintă un motiv temeinic în sensul art. 957 din C. proc. civ., apt să justifice ridicarea sechestrului asigurator.

În ceea ce priveşte, însă, criticile celor două recurente în sensul că, instanţa de apel, considerând în mod greşit că nu pot fi valorificate în speţă, argumentele acestora vizând faptul că prejudiciul pe care au fost obligate să îl repare, prin hotărârea apelată, ar fi fost acoperit integral, respectiv că există garanţii care acoperă integral acest prejudiciu, nu a procedat la analiza acestor apărări, Înalta Curte reţine următoarele:

Din verificarea considerentelor deciziei civile recurate, se reţine că, instanţa de apel învestită fiind cu analiza acestor chestiuni litigioase a apreciat, în esenţă, prin formularea unui raţionament cu caracter subsidiar, că nici aceste apărări şi nici probele administrate în dovedirea lor, nu se impun a fi analizate în speţă.

Astfel, s-a reţinut că recurentele apelante au posibilitatea de a solicita ridicarea sechestrului doar ulterior soluţionării apelului, pe calea unei contestaţii la executare sau a unei alte cereri de ridicare a sechestrului, plata pretins a fi fost realizată reprezentând o chestiune ce ţine de executarea hotărârii, respectiv că, în cauză, nu se impune analiza de către instanţa civilă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, raportat la fiecare dintre pârâţi, întrucât prin acordul de recunoaştere semnat, aceştia au recunoscut implicit prejudiciul produs prin comiterea infracţiunilor, neformulând nici obiecţiuni la rapoartele de expertiză administrate în procesul penal.

Or, în condiţiile în care învestirea instanţei de fond cu cererile părţilor litigante având ca obiect menţinerea măsurilor asiguratorii dispuse de către instanţa penală, respectiv ridicarea sechestului asigurator instituit asupra bunurilor imobile apartinând celor două recurente nu a constituit obiect de critică în apel, iar, în speţă, instanţa de apel nu a constatat nici că invocarea acestor argumente în apel ar reprezenta o cauză nouă a cererilor recurentelor de ridicare a sechestrului asigurator, acest raţionament ignoră caracterul devolutiv al apelului, dovedindu-se, deopotrivă, o măsură aptă să genereze o ingerinţă nepermisă în dreptul reclamantelor la un proces echitabil, drept care nu poate fi considerat efectiv dacă susţinerile părţilor şi elementele de probă propuse de acestea nu sunt efectiv examinate de către instanţă.

Aceasta întrucât argumentele recurentelor pârâte vizând plata obligaţiilor stabilite în sarcina acestora, reiterate în cadrul criticilor ce constituie obiect al prezentei analize, reprezentau aspecte esenţiale în analiza temeiniciei cererilor ce vizau menţinerea/ridicarea sechestrului asigurator, aşa cum rezultă din interpretarea logică a sintagmei "garanţii îndestulătoare", din cuprinsul art. 957 alin. (1) din C. proc. civ., (a fortiori, ipoteza "plăţii" fiind mult mai puternică decât oricare dintre "garanţii").

Deopotrivă, se impune a fi observat că, în speţă, instanţa de fond a fost învestită, pe cale principală, cu analiza pretenţiilor reclamantei întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, iar în apel recurentele au invocat o omisiune a primei instanţe de a analiza, raportat la fiecare dintre pârâţi, condiţiile răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte reţine că prevederile art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., reglementează efectele admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în ipoteza în care între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă şi instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă, stipulând că, în această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile.

În acest caz, revine instanţei civile sarcina de a verifica, în concret, pe baza probelor administrate, îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâţilor, respectiv a existenţei şi întinderii prejudiciului produs prin fapta ilicită şi a legăturii de cauzalitate între faptele imputate pârâţilor şi prejudiciul invocat de reclamantă, pentru a cărui garantare s-a solicitat menţinerea măsurilor asiguratorii dispuse în cursul procesului penal.

În plus, potrivit art. 264 din C. proc. civ., probele nu au o valoare stabilită anterior de către lege, ci ele sunt supuse liberei aprecieri a judecătorului, prevederile art. 27 alin. (2) din C. proc. pen. neinstituind excepţii de la această regulă în privinţa probelor administrate în cursul procesului penal, utilizate în procesul civil.

În consecinţă, chiar în prezenţa unei recunoaşteri implicite a întinderii prejudiciului, prezumată de instanţa de apel din încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei în procesul penal şi din omisiunea recurentelor de a contesta expertizele administrate în procesul penal, această instanţă, cenzurând, în limitele criticilor apelantelor recurente, legalitatea sentinţei civile apelate, avea obligaţia ca, în ipoteza constatării unor vicii de legalitate ale hotărârii primei instanţe, să procedeze la înlăturarea acestora.

Or, în speţă, instanţa de apel nu a procedat la o verificare efectivă a susţinerilor recurentelor apelate, omiţând să tranşeze chestiunea litigoasă privind întinderea prejudiciului stabilit în sarcina recurentelor.

Din perspectiva celor expuse, întrucât în prezenţa omisiunii instanţei de apel de a proceda la deplina stabilire a situaţiei de fapt a cauzei, în speţă, nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate în recurs, iar vătămarea procesuală a recurentelor nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, numai după deplina stabilire a situaţiei de fapt, în cazul particular dedus judecăţii, analiză ce se va concretiza într-o motivare substanţială care să corespundă garanţiilor procesului echitabil, prin care să se răspundă, având în vedere circumstanţele factuale ale cauzei, tuturor argumentelor esenţiale ale părţilor litigante, se va putea aprecia asupra îndreptăţirii recurentelor la a pretinde ridicarea măsurilor asiguratorii dispuse asupra bunurilor imobile ale acestora, iar instanţa de recurs va putea să cenzureze ea însăşi modul de aplicare a dispoziţiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunţate, evident, în ipoteza în care se va declanşa un asemenea control.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 497 din C. proc. civ. cu referire la art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte va admite recursul, urmând ca, în rejudecarea cauzei, instanţa de trimitere, pornind de la raporturile juridice deduse judecăţii, atât din punct de vedere formal, cât şi substanţial, cu luarea în considerare, desigur, a naturii şi întinderii prejudiciului stabilit de prima instanţă în sarcina celor două recurente şi a aspectelor care au constituit obiect de critică în apelurile declarate de acestea, împotriva hotărârii primei instanţe, să aibă în vedere îndrumările instanţei de recurs, expuse în considerentele prezentei decizii, care reclamă necesitatea verificării unor elemente de fapt, obligatorii, pentru lămurirea chestiunilor de drept invocate în cauză.

Totodată, instanţa de apel va proceda la evaluarea mijloacelor de dovadă administrate în cauză în dovedirea plăţii pretins a fi fost efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtele E. şi C. împotriva deciziei civile nr. 37/A din 26 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.