Scope of Cassation Review: Rejection of Expanded Damages Claims and Tort Liability of Corporate Representatives as Non-Parties

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Segarcea sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii B., C. şi D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata pagubelor produse prin lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 4,90 ha, pentru anii agricoli 2015-2017, prejudicii produse prin săvârşirea infracţiunilor de tulburare de posesie permanentă (prevăzută de art. 256), fals material în înscrisuri oficiale (prevăzută de art. 320), uz de fals în formă continuată - infracţiuni ce fac obiectul dosarelor penale nr. x/2014 şi nr. y/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Segarcea.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata prejudiciilor materiale cauzate prin lipsa de folosinţă, în cuantum de 26.000.000 RON, şi daune morale în cuantum de 1.000.000 RON, precizând că s-a constituit parte civilă şi în dosarul penal, în temeiul art. 20 din C. proc. pen.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 19 şi art. 20 alin. (8) din C. proc. pen.

Prin cererea precizatoare depusă la 06 noiembrie 2017, reclamanta şi-a majorat pretenţiile la suma de 265.000.000 RON reprezentând daune materiale şi suma de 1.000.000 RON reprezentând daune morale.

Prin sentinţa civilă nr. 151 din 26 februarie 2018, Judecătoria Segarcea a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Dolj, secţia civilă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Dolj

Prin sentinţa civilă nr. 352 din 31 mai 2019, Tribunalul Dolj, secţia 1 civilă, a respins cererea privind daunele materiale şi cererea privind daunele morale formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. E. S.R.L., C., D. şi B..

4. Decizia şi încheierea pronunţate în apel, de Curtea de Apel Craiova

Prin decizia nr. 959 din 02 iunie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia 1 civilă a admis apelul formulat de reclamantă împotriva deciziei civile nr. 352/31.05.2019; a schimbat sentinţa atacată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C., D. şi B. şi a respins acţiunea faţă de aceştia, pentru lipsa calităţii procesuale pasive; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei S.C. E. S.R.L.; a obligat pârâta S.C. E. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 5789,5 RON, despăgubiri civile; a obligat pârâta S.C. E. S.R.L. la 1024 RON cheltuieli de judecată către reclamanta A..

Prin încheierea din 14 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins cererea formulată de petenta A. privind îndreptarea erorii materiale şi lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 959/02.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2018; a obligat apelanta-reclamantă A. la 500 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B..

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 959 din 02 iunie 2020 şi a încheierii din 14 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta A..

Împotriva deciziei nr. 959 din 02 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta S.C. E. S.R.L.

1. Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865 (corespondent art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din noul C. proc. civ.), recurenta-reclamantă A. a formulat următoarele susţineri:

Cercetare judecătoreasca a fost superficial şi abuziv efectuată.

Sunt evocate prevederile art. 40 C. proc. civ.

În continuare, recurenta arată că procesul a fost soluţionat fără a se fi intrat în cercetarea fondului, fiind necesară administrarea de probe noi prin care intimaţii arendaşi C., D., B. şi S.C. E. S.R.L. să-şi dovedească calitatea de proprietari (fermieri) asupra suprafeţei de 694 ha teren arabil extravilan, care include şi suprafaţa de 4,90 ha proprietatea reclamantei.

Consideră că atât primăria cât şi APIA, în înscrisurile elaborate, au arogat o calitate mincinoasă de fermier (proprietar) asupra suprafeţei de 694 ha. Pe acest considerent instanţa avea obligaţia să intre în cercetarea fondului şi să administreze probe noi, respectiv: sa pună în vedere celor trei entităţi juridice să comunice instanţei înscrisurile care au stat la baza acordării calităţii de fermier (proprietar), a elaborării Registrului Agricol, a înscrierii arendaşului în Registrul Fermierului şi a acordării de ajutoare financiare nerambursabile pentru suprafaţa de 694 ha.

De asemenea, era necesar - în opinia recurentei - ca arendaşii intimaţi şi Primăria Calopar să comunice instanţei: titlul de proprietate pentru suprafaţa de 694 ha; Registrul Agricol şi Registrul de Rol nominal unic - eliberat de primărie, pentru suprafaţa de 694 ha; împuternicirea din partea reclamantei, autentificată de notar, din care să rezulte acordul său de a-i lucra terenurile şi ridica subvenţiile; un contract de arendă încheiat cu reclamanta; Registrul Agricol întocmit de Primăria Calopar, conţinând aceleaşi suprafeţe cu aceleaşi amplasament, categorie de folosinţă şi vecinătăţi cu cele din titlul de proprietate; adeverinţă eliberată de primărie; cererea de înscriere în Registrul Fermierului, formulată de arendaş, conţinând numele şi semnătura reprezentantului S.C. E. S.R.L.

Susţine recurenta că, prin refuzul instanţei de a cerceta fondul şi de a administra probele arătate, s-au acoperit: lipsa calităţii arendaşilor de proprietari (fermieri) asupra suprafeţei de 694 ha; lipsa dreptului intimaţilor arendaşi de a fi înscrişi în Registrul Fermierului ţinut de APIA; lipsa dreptului arendaşilor de a primi subvenţii; lipsa dreptului arendaşilor de a obţine o plata dublă, constând în plata în natură a arendei dar şi subvenţiile APIA.

În continuare, recurenta reiterează excepţiile în privinţa cărora consideră că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu s-au pronunţat sau au pronunţat o soluţie greşită, acoperind decăderea, tardivitatea, lipsa interesului, lipsa calităţii arendaşilor de proprietari (fermieri) asupra suprafeţei de 694 ha şi lipsa dreptului de a fi înscrişi în Registrul Fermierului ţinut de APIA şi lipsa dreptului de a obţine foloase materiale injuste:plata dublă.

Astfel, reiterează următoarele excepţii:

Lipsa calităţii de reprezentare a pârâtului B. de către avocat F., pentru că împuternicirea avocaţială prezentată de acest avocat nu conţine semnătura pârâtului menţionat la rubrica "client" - dosar apel.

Se face precizarea că aceeaşi excepţie privind lipsa interesului pârâtului B. a invocat-o recurenta în dosarul nr. x/2012, având acelaşi obiect şi aceleaşi părţi cu prezentul dosar, iar respectiva excepţie a fost admisă de curtea de apel în faza 1 recurs, fiind menţinută ca atare de Tribunalul Dolj în faza 2 apel.

Pe aceste considerente, invocă: autoritatea lucrului judecat privind lipsa interesului intimatului B..

Se mai invocă nulitatea absolută a întâmpinării şi apărărilor formulate prin av. F., ca fiind făcute pentru o persoană care nu justifică un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual.

B., formulând o apărare în nume propriu, în calitate de persoană fizica independentă, nu justifică un interes. În acţiunea introductivă, el are calitate procesuală pasivă de persoană juridică - reprezentant al S.C. E. S.R.L., unic administrator cu puteri depline. In această calitate a fost citat la sediul S.C. E. S.R.L., iar cererea de repunere în termenul de depunere a întâmpinării a fost formulată în calitate de persoană fizică independentă, care nu justifică un interes.

Potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (1) C. proc. civ., cererile formulate de o persoană care nu are capacitate procesuală sau lipsite de interes sunt nule sau anulabile.

Consideră recurenta că, prin soluţia dată, instanţa de apel a acoperit tardivitatea, decăderea şi lipsa interesului pârâtului B. şi că în mod greşit a calificat textul excepţiei invocate de reclamantă (lipsa calităţii procesuale de persoană fizică independentă, arogată în întâmpinarea formulată în nume propriu) în lipsa calităţii procesuale pasive.

Afirmă recurenta reclamantă că instanţa trebuia să anuleze toate apărările făcute de B. - fiind persona lipsită de interes - şi să dispună angajarea răspunderii civile delictuale şi obligarea intimaţilor la plata prejudiciilor cauzate prin infracţiuni.

Totodată, se susţine că instanţa de apel a pronunţat o soluţie netemeinică şi nelegală, contradictorie cu soluţia pronunţată de Curtea de Apel Decizia nr. 483/17.09.2019 în dosarul nr. x/2015.

Pe cale de excepţie reiterează decăderea pârâtului din drepturi, precizând recurenta reclamantă că:

In acţiunea introductivă a fost chemat în judecată în calitate de reprezentant legal al societăţii, unic administrator cu puteri depline; că nu a depus întâmpinare, fiind decăzut.

Netemeinic şi nelegal instanţa a acoperit decăderea - care nu poate fi acoperită de judecător.

Tot pe cale de excepţie recurenta invocă: încălcarea autorităţii lucrului judecat privind lipsa unui raport juridic între reclamantă şi intimaţi, care exploatează de peste 20 ani suprafaţa de 4,90 ha, proprietatea sa, fără a fi plăti vreo despăgubire.

Concret se invocă încălcarea autorităţii lucrului judecat, prevăzută de art. 28 alin. (1) C. proc. pen. a încheierii din 14.03.2016 pronunţată de Judecătoria Segarcea, secţia Penală în dosarul nr. x/2015, prin care s-a dispus desfiinţarea totală a actului falsificat.

Prin menţionata încheiere s-a statuat definitiv ca intimaţii, începând din anul 1999 până în prezent, lucrează terenul şi încasează subvenţiile prin infracţiunile arătate, întocmind mai multe acte materiale distincte, toate în scopul aceleiaşi rezoluţiuni: obţinerea de foloase materiale injuste. S-a statuat definitiv şi cu privire la lipsa unui raport juridic între reclamantă şi intimaţi.

In fapt intimaţii exploatează terenul, obţinând foloase materiale injuste (integral contravaloare producţie şi integral contravaloare subvenţii) prin conivenţă frauduloasă cu APIA Dolj şi Primăria Calopar, fapt constatat de instanţa penală.

Referitor la contractul de arendă nr. x/19.09.2011, se arată că instanţa penală, prin încheierea din data de 19.09.2016 pronunţată de Judecătoria Segarcea în dosarul nr. x/2015, a dispus: desfiinţarea totală a înscrisului falsificat contract de arendă nr. x/19.09.2011 şi scoaterea lui din circuitul civil.

Având în vedere dispoziţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., se precizează că această din urmă încheiere are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile.

Afirmă recurenta că, potrivit dispoziţiilor instanţei penale, intimaţii aveau obligaţia să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 4,90 ha, teren arabil extravilan, iar primarul avea obligaţia să-i elibereze înscrisurile necesare înscrierii în Registrul Fermierului ţinut de APIA - solicitate de reclamantă.

De asemenea, se arată că achitarea arendaşilor de răspunderea penală nu a conferit valabilitate contractului de arendă nr. x/01.08.2006; acesta fiind întocmit în frauda legii, semnat în fals, nul de drept de la data emiterii lui - rămâne nul.

O altă susţinere a recurentei reclamante este în sensul că trebuie avut în vedere conţinutul adresei nr. x/06.01.2020 eliberată de ORC Dolj, din care reiese că intimatul arendaş S.C. E. S.R.L. nu deţine în proprietate teren, respectiv că nu justifică acordarea calităţii de fermier (proprietar) asupra suprafeţei de 694 ha acordata de Primăria Calopar în înscrisul Registru Agricol întocmit, care a stat la baza înscrierii lui în Registrul Fermierului ţinut de APIA.

Având în vedere că înscrisurile elaborate de Primăria Calopar şi APIA Dolj au determinat pronunţarea unei hotărâri prin care recurenta consideră că a fost prejudiciată integral cu contravaloarea subvenţiilor APIA şi parţial cu contravaloarea producţiei şi având în vedere faptul că un Registru Agricol este o Anexă la titlul de proprietate (care se întocmeşte numai în baza unui titlu de proprietate eliberat de organele abilitate) reiese - în opinia recurentei - că fără bază legală, primăria a întocmit un Registru Agricol pe numele arendaşului, prin prezentare de fapte false şi arogându-i o calitate mincinoasă de fermier (Proprietar) asupra suprafeţei de 694 ha.

Consideră recurenta reclamantă că, în mod corect şi legal, instanţa trebuia să dispună radierea arendaşului din registrul fermierului.

Se reproşează instanţei de apel că a admis cererea de repunere în termen şi de depunere a întâmpinării, deşi acestea au fost formulate tardiv de pârâtul B., la data de 01 februarie 2019.

Se reiterează excepţia decăderii pârâţilor C., D. şi S.C. E. S.R.L. ca şi consecinţă a faptului că aceştia nu au depus întâmpinare.

Se solicită admiterea excepţiei, casarea soluţiei dată de instanţa de apel, prin care s-a insinuat o excepţie neinvocată de reclamantă - anume: lipsa calităţii procesuale pasive a intimaţilor C., D. B. - netemeinic şi nelegal fiind respinsă acţiunea acesteia în contradictoriu cu aceşti intimaţi.

Se mai susţine că nelegal a fost obligata recurenta reclamantă la plata sumei de 500 RON - cheltuieli de judecată - nejustificat către pârâtul B., în contextul în care acest pârât nu s-a prezentat la nicio şedinţă, a fost decăzut din drept şi nu existau în dosar acte contabile justificative în acest sens.

Mai precizează recurenta că pârâtul B., C. şi D. au fost chemaţi în judecata în calitate de reprezentant legal al S.C. E. S.R.L. - persoană juridică - pentru răspundere solidara cu societatea.

Prin urmare, consideră că aceşti "au calitate procesuala pasiva de persoană juridică", respectiv că au "calitate procesuală pasivă de intimaţi (pârâţi) - persoane responsabile chemaţi în judecata pentru tragerea la răspundere civilă delictuală, potrivit legii civile pentru prejudiciile cauzate prin comiterea faptelor ce au format obiectul acţiunii penale: infr. prev. de art. 320 art. 323 cu 35 C. pen., pentru repararea prejudiciilor cauzate în solidar cu societatea S.C. E. SRL".

In temeiul art. 280 alin. (2) C.pr. penală, invocă recurenta nulitatea actelor de procedură îndeplinite de instanţa de fond şi menţinute ca atare de instanţa de apel ulterior actului nul.

În acest sens, se arată că au fost declarate nule contractele de arendă nr. x/01.08.2006 şi nr. x/19.09.2011. Sunt lovite de nulitate actele de procedură îndeplinite de instanţa de fond şi de apel, ulterior actelor nule.

Un alt aspect învederat de recurentă este acela că, într-un raport juridic dintre un arendator şi un arendaş, arendatorul are calitate de fermier de proprietar al terenului lucrat de arendaş, iar arendaşul şi reprezentanţii săi legali au calitate de prestatori de servicii agricole.

Pentru serviciile prestate, aceştia din urmă sunt plătiţi în natură de arendator - încasează atât arenda cât şi subvenţiile aferente terenului lucrat în arendă. Prin urmare, ei încasează o plată dublă pentru acelaşi serviciu prestat, obţinând foloase materiale injuste în dauna tuturor proprietarilor arendatori.

Este criticată decizia instanţei de apel în sensul că, prin aceasta,netemeinic şi nelegal a fost respinsă cererea de mărire pretenţii, care nu este considerata acţiune noua. În opinia recurentei, prin această dispoziţie a instanţei s-au încălcat dispoziţiile art. 20 alin. (5) lit. a), lit. b), lit. c) C. proc. pen., precum şi prevederile art. 1.1381 pct. l-3 şi art. 1385 pct. 1-4 din C. civ.

În opinia recurentei reclamante, este neîntemeiată aprecierea instanţei de apel în sensul că această parte nu are calitate de fermier, nefiind dovedită cu înscrisuri autentice.

De asemenea, se consideră nefondată aprecierea că reclamanta nu are calitate de unic proprietar; deşi în Titlul de Proprietate 1399-44905 figurează, alături de titularul G., şi numitul H. acesta din urmă este numai aparent erijat în titular pentru că a fost despăgubit anterior anului 1948 şi nu a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate. Prin renunţare la moştenire, a fost descărcat de toate obligaţiile.

Afirmă recurenta că este dovedită calitatea sa de unic proprietar cu acte autentice, valabile juridic.

Se mai afirmă că aprecierea potrivit căreia recurenta nu are calitate de fermier, neavând astfel dreptul sa primească subvenţii, este lipsita de temei juridic şi contrară dispoziţiilor Legii nr. 1/2004.

Aceasta în contextul în care intimaţii nu sunt în măsură să prezinte un titlu de proprietate.

În ce priveşte calitatea reclamantei recurente de unic proprietar asupra terenului în suprafaţa de 4,90 ha înscrisă în Titlul de proprietate nr. x - 44905, se arată că este dovedită cu următoarele înscrisuri: Certificat de moştenitor nr. S.369/1981 emis de Notariatul de Stat Dolj; Certificat de unic moştenitor nr. 147/2012 emis de BNP I.; Certificat de atestare fiscala nr. x/09.05.2011 eliberat de primăria Calopar; Note de plată - Creanţe bugetare A.; Adeverinţele nr. x/1999 şi y/1999 eliberate de Primăria Calopar; Registre Agricole şi de ROL nominal unic pe anii 1992-2019 eliberate de primăria Calopar; Certificat de producător agricol Seria x nr. x din 03.07.1995 eliberat de Primăria Calopar; Adresa nr. x/16.12.2016 comunicată de APIA. În acelaşi sens sunt invocate şi hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Segarcea.

Susţine recurenta că, prin hotărârea data în prezentul dosar, a fost prejudiciata cu suma de 4.745.738 RON - prejudicii din subvenţii APIA care se cuvin fermierilor proprietari - pentru că nu s-a verificat dacă arendaşii îndeplinesc cerinţele legale spre a avea calitatea de fermieri, respectiv dacă deţin titlu de proprietate prin care să fi dobândit o atare calitate.

Mai relevă recurenta faptul că în mod abuziv, ilicit şi imoral, primăria a dispus arendarea suprafeţei de 4,90 ha, pe care le-a înscris în Registrul Agricol întocmit pe numele arendaşului, unde i-a arogat acestuia o calitate mincinoasa de "fermier" (proprietar) asupra terenului proprietatea recurentei. Concomitent, arendaşul a întocmit în fals contracte de arendă în care a inserat clauza că "arendatorul împuterniceşte pe arendaş sa ridice subvenţiile". În baza acestei clauze, APIA i-a eliberat subvenţiile aferente terenului proprietatea recurentei.

Având în vedere situaţia anterior expusă precum şi dispoziţiile C. civ. potrivit cărora "Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă şi nici lipsit în tot şi nici în parte de capacitatea de exerciţiu decât în cazurile prevăzute de Lege. Nimeni nu poate renunţa nici în tot şi nici în parte la capacitatea de folosinţă sau la cea de exerciţiu", solicită recurenta să se constate atingerea adusă drepturilor sale de proprietar şi să se dispună obligarea intimaţilor arendaşi, în solidar cu S.C. E. S.R.L., la repararea grabnică şi integrală a prejudiciilor materiale şi morale cauzate prin comiterea faptelor arătate.

Mai arată recurenta că invocă pe cale de excepţie: "Lipsa dreptului primarului de proprietate sau a prerogativelor acestora, asupra suprafeţei de 4,90 HA arendat societăţii E. S.R.L., fără drept; Lipsa calităţii primarului de proprietar sau de moştenitor, asupra terenului înscris în TDP 1399 44905 autor J.; Lipsa dreptului primarului de a dispune asupra terenului proprietatea mea: arendare, concesionare, înstrăinare fără a deţine o împuternicire, din partea subsemnatei, autentificata de notar; Nulitatea absoluta a înscrisului registru agricol întocmit pe numele arendaşului pentru suprafaţa de 694 ha, unde i se aroga o calitate mincinoasă de "fermier" (proprietar) asupra acestei suprafeţe; Nulitatea absolută a adeverinţei nr. x/20.01.2014".

Solicitarea subsecventă excepţiilor astfel invocate este în sensul de a se dispune: anularea tuturor actelor administrative elaborate de primăria Calopar prin care i-a arogat arendaşului calitatea de fermier; anularea înscrisului Registru Agricol şi a tuturor adeverinţelor elaborate de primăria Calopar pe numele arendaşului unde i se arogă o calitate de "fermier" (proprietar) asupra suprafeţei de 694 ha; anularea tuturor contractelor de arendă, întocmite de arendaş, în frauda legii conţinând la art. 3 lit. d) clauza mincinoasă arătată; radierea arendaşului S.C. E. S.R.L. şi a reprezentanţilor ei legali din Registrul Fermierului ţinut de APIA; obligarea intimaţilor, în solidar cu societatea să returneze toate subvenţiile ridicate şi însuşite; obligarea primăriei Calopar să elibereze recurentei şi fiecărui arendator, înscrisurile necesare înscrierii în Registrul Fermierului ţinut de APIA; interdicţia pentru Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultura Dolj, să înscrie în Registrul Fermierului vreo persoană fizică sau juridică care nu justifică calitatea de proprietar.

În continuare, recurenta reclamantă expune ample critici referitoare raportul de expertiză efectuat în speţă, critici relative la modalitatea în care au fost făcute calculele ce au permis determinarea prejudiciului.

2. Prin cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă S.C. E. S.R.L., întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se susţin următoarele:

Aprecierea instanţei de apel în sensul că societatea pârâtă se face vinovată de fapta ilicită de a fi lucrat terenul aparţinând reclamantei, fără deţinerea unui titlu valabil, este într-o vădită contradicţie cu Adresa din data de 20.07.2010 prin care reclamanta soma S.C. E. S.R.L. să continue contractul de arendă nr. x/2006, cu dumneaei în calitate de arendator.

Instanţa de apel, deşi a reţinut că în cauză nu se aplică novaţia contractului nr .x/2006, neexistând un act prin care reclamanta să-şi fi asumat calitatea de arendator, nu a făcut niciun fel de menţiune cu privire la menţionata adresă, ci s-a limitat la a reţine că, pornind de la multitudinea plângerilor şi acţiunilor formulate de către reclamanta A. începând cu anul 2012, se prezumă faptul că aceasta nu a mai dorit continuarea contractului de arendă nr. x.

Ceea ce nu a avut vedere instanţa de apel sunt tocmai soluţiile de respingere pronunţate cu privire la aceste plângeri şi acţiuni.

Conform raţionamentului instanţei de apel, simpla intenţie a arendatorului de a desfiinţa contractul, manifestata prin formularea de acţiuni în acest sens, este suficientă pentru desfiinţarea contractului, soluţiile pronunţate de către instanţa nemaiavând eficacitate juridică, iar continuarea de către societatea pârâtă a contractului, în spiritul soluţiilor pronunţate de către instanţele de judecata, ar echivala cu săvârşirea unei fapte ilicite, producătoare de prejudicii pentru reclamanta.

Consideră recurenta că această motivare a instanţei de apel este contradictorie, străina de natura pricinii dedusa judecaţii, dă o interpretare greşita normelor de drept general, şi conduce la ideea inutilităţii actului de justiţie atât timp cât soluţiile pronunţate de către instanţele de judecata sunt considerate practic fără relevanţă.

Se mai arată că instanţa de apel nu a avut în vedere notificarea transmisa reclamantei prin intermediul executorului judecătoresc în cursul anului 2017, prin care S.C. E. S.R.L. îi solicita primeia să se prezinte în vederea intrării în posesie asupra terenului, notificare căreia reclamanta nu a înţeles să-i dea curs.

Aşadar, în condiţiile în care S.C. E. S.R.L. încă din cursul anului 2017, pentru a pune capăt oricărui diferend cu reclamanta, i-a solicitat acesteia să reintre în posesia terenului, în condiţiile în care reclamanta a fost notificată în repetate rânduri să-şi ridice arendă aferentă contractului valabil nr. x, se susţine că este absolut nelegală obligarea societăţii pârâte la plata de daune pentru perioada 2016-2018, instanţa de apel pronunţând astfel o hotărâre care contravine principiului puterii de lucru judecat, având în vedere soluţiile instanţelor de judecată pronunţate anterior cu privire la acelaşi diferend.

La data de 22.07.2021, reclamanta A. a depus o cerere de mărire întindere a pretenţiilor sale, prin care a solicitat următoarele sume:

- suma de 23.096.880 RON - despăgubiri, aferente perioadei 2016 - 2021, inclusiv cu titlul pierderi suferite din lipsa de folosinţă a terenului, care reprezintă câştigul pe care, în condiţii obişnuite, ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsită.

- suma de 14.235.414 RON despăgubiri reprezentând prejudicii din subvenţii APIA aferente anilor 2016, 2017, 2018, 2019,2020, 2021.

6. Apărările formulate în cauză:

La 13 ianuarie 2021, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul promovat de pârâta S.C. E. S.R.L., prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondată.

La 14 ianuarie 2021, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare la recursul promovat de reclamantă, prin care a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului şi excepţia autorităţii de lucru judecat, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de apel.

La 24 ianuarie 2021, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

7. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 mai 2021 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 959 din 2 iunie 2020 şi a încheierii din 14 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, şi de pârâta S.C. E. S.R.L. împotriva deciziei nr. 959 din 2 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 28 septembrie 2021, în şedinţă publică.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la limitele impuse de art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 4888alin. (1) din C. proc. civ.

Alta limitare care este necesar a fi avută în vedere la soluţionarea acestei căi de atac reiese din dispoziţiile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., normă conform căreia "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului". Raportat la litigiul pendinte - care a parcurs două grade de jurisdicţie, respectiv judecata în primă instanţă şi în apel - hotărârea atacată cu recurs este cea pronunţată în apel, astfel încât controlul judiciar se impune a se realiza numai cu privire la judecata realizată de instanţa de apel, neputându-se evalua în mod direct legalitatea hotărârii date în primă instanţă.

Pe de altă parte, este necesar a fi amintit principiul legalităţii căilor de atac, astfel cum este consacrat prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C.pr.cviv., normă conform căreia "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

În lumina exigenţelor care rezidă din menţionatele reglementări legale imperative, instanţa de recurs nu poate analiza nici cereri noi formulate direct în recurs şi nici aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa ierarhic inferioară

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot fi forma suportul unei analize în această etapă procesuală criticile expuse de recurenţi cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile şi raportul de expertiză), cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare şi/sau cererile/pretenţiile care depăşesc obiectul litigiului astfel cum a fost configurat în faţa primei instanţe.

Aplicând aceste reguli de principiu în soluţionarea recursurilor formulate în prezenta cauză, sunt de reţinut următoarele:

1. Recurenta reclamantă a depus, în etapa recursului, o cerere intitulată "cerere de mărire întindere pretenţii", solicitând prin aceasta ca pârâţii să fie obligaţi la plata de despăgubiri materiale pentru perioada 2016-2021 (la zi).

Judecata în primă instanţă a avut ca obiect pretenţia formulată de reclamantă împotriva pârâţilor, de a fi obligaţi aceştia din urmă să îi plătească, în solidar, despăgubiri morale şi despăgubiri materiale pentru prejudiciul cauzat prin lipsirea reclamantei de folosinţa unei suprafeţe de 4,9 ha teren, în perioada 2015 - 2018.

Soluţia pronunţată de prima instanţă asupra acestei pretenţii a formulat obiect al controlului judiciar în apel, iar recursul pendinte este, aşa cum s-a arătat, calea procedurală care permite exclusiv efectuarea unui control relativ la aspecte de nelegalitate a judecăţii realizate în apel.

Cum, prin cererea de mărire a întinderii pretenţiilor, recurenta tinde la obţinerea de despăgubiri pentru o perioadă de 3 ani (anume: 2019, 2020 şi 2021) care nu a format obiect al vreunei evaluări în apel, iar analiza unei asemenea pretenţii ar presupune o evaluare de fond relativă la conduita pârâţilor în această respectiva perioadă (evaluare ce este evident distinctă de cea făcută în precedenta etapă procesuală, care a avut ca reper de judecată conduita manifestată de pârâţi în intervalul de timp 2015-2018), trebuie reţinut că noua solicitare formulată în faţa instanţei de recurs depăşeşte limitele controlului judiciar pe care legea îl permite în această etapă, aşa încât noua pretenţie apare ca fiind contrară principiului legalităţii căilor de atac, deci nesusceptibilă de analiză în prezentul cadru procesual.

Prevederile art. 20 alin. (5) din C. proc. pen., invocate de recurentă spre a susţine admisibilitatea solicitării sale de majorare a pretenţiilor în recurs, au un domeniu de aplicare limitat la acele acţiuni civile care se exercită în faţa instanţei penale alăturat acţiunii penale.

Cum art. 20 menţionat - intitulat "Constituirea ca parte civilă" - se regăseşte în Titlul II al C. proc. pen. având denumirea "Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal", Capitolul II intitulat "Acţiunea civilă", este în afara oricărei îndoieli că norma se referă exclusiv la situaţiile în care instanţa penală are de soluţionat o acţiune civilă care priveşte aspectele civile ale unei infracţiuni obiect al acţiunii penale cu care respectiva instanţă este sesizată în principal.

Relevante în acest sens sunt şi prevederile art. 19 alin. (1) din acelaşi cod, conform cărora "Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale."

Nu în ultimul rând, trebuie amintită reglementarea de principiu care se regăseşte în art. 1 alin. (1) C. proc. pen., al cărei conţinut este următorul "Normele de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală."

În condiţiile în care prezenta acţiune a fost formulată printr-o cerere de chemare în judecată adresată direct instanţei civile, menţionatele reglementări speciale şi derogatorii nu pot fi reţinute ca incidente, procedura după care se soluţionează o atare cerere găsindu-şi suportul normativ în C. proc. civ. în temeiul prevederilor art. 2 alin. (1) care stabileşte că "(1)Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă".

În ce priveşte criticile susţinute prin cererea de recurs formulată de recurenta reclamantă A., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora în raport de considerentele care succed:

Litigiul pendinte a fost declanşat prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. împotriva pârâţilor S.C. E. S.R.L., B., C. şi D., cerere care conţine (în urma precizărilor succesiv formulate de parte) solicitarea privind: obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri - pe temeiul răspunderii civile delictuale - pentru lipsa de folosinţă asupra terenului cu suprafaţa de 4,9 ha în perioada 2015-2018 şi revendicarea aceleaşi suprafeţe de teren.

Prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea astfel formulată reţinând: că reclamanta şi-a dovedit calitatea de unică moştenitoare legală a defunctului G. iar numitul K. (fratele reclamantei) este persoană străină de succesiune prin neacceptare, conform Certificatului de calitate de moştenitor nr. 147/25.09.2012; că autorul G. a fost, alături de H., beneficiar al reconstituirii dreptului de proprietate funciară pentru suprafaţa de teren menţionată în Titlul 1399-44905/27.08.1998, situată în com. Calopăr, jud. Dolj; că prin încheierea din data de 14.03.2016 pronunţată de Judecătoria Segarcea în dosarul penal nr. x/2015 s-a dispus desfiinţarea totală a Contractului de arendare nr. x/19.09.2011 şi a actului adiţional nr. x la Contractul de arendare nr. x/01.08.2006, reţinându-se că acestea sunt acte sub semnătură privată semnate în fals pentru K., la rubrica arendator; că instanţa penală nu a putut stabili dacă semnătura respectivă a fost executată de C. sau de D.; că prin sentinţa civilă nr. 565/02.04.2015 pronunţată de Judecătoria Segarcea în dosarul nr. x/2012 a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de constatare a nulităţii absolute a contractului de arendare nr. x/01.08.2006 reţinându-se că între cei doi descendenţi ai lui G. a existat un acord privind folosirea terenurilor iar reclamanta nu a fost interesată de acestea cel puţin până în anul 2011; că există la dosar o adresă a reclamantei către administratorul societăţii agricole, prin care a arătat că nu solicită rezilierea contractului de arendare nr. x/01.08.2006 şi că va avea calitatea de arendator, solicitând şi să i se comunice data şi locul de unde poate ridica renta cuvenită.

Acestea au fost împrejurările de fapt în raport de care instanţa fondului a constatat că nu există o ocupare abuzivă terenului de către pârâţi, care să stea la baza răspunderii civile delictuale şi că, dimpotrivă, reclamanta a avut o manifestare de voinţă în sensul însuşirii calităţii de arendator (novaţie cu schimbare de creditor).

Apelul exercitat de reclamantă împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă a fost admis, cu consecinţa schimbării sentinţei apelate în sensul că: a fost respinsă acţiunea îndreptată împotriva pârâţilor persoane fizice ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă şi a fost obligată pârâta societate comercială să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 5789,5 RON.

Pentru a statua cu privire la lipsa calităţii procesual pasive a pârâţilor persoane fizice, a reţinut instanţa de prim control judiciar că reclamanta a invocat, în fundamentarea cererii întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, producerea unui prejudiciu prin încheierea în fals a contractului de arendă nr. x/2011 şi a actului adiţional nr. x/19.09.2011 la contractul de arendă nr. x/2006. Prin raportare la obiectul cererii astfel deduse judecăţii, calitate procesual pasivă pot avea persoanele care au săvârşit fapta ilicită, mai precis persoanele care au săvârşit fapta de fals în legătură cu actele juridice menţionate sau cele care au profitat de utilizarea acestora în circuitul civil. În condiţiile în care reiese, din actele dosarului, că nu a fost posibilă identificarea persoanei care a executat (în locul numitului K.) semnătura la rubrica "arendator", obligată în raportul juridic dedus judecăţii poate fi numai persoană care, folosindu-se de înscrisurile declarate false şi desfiinţate de instanţă, a obţinut recolte de pe terenul în litigiu şi a primit subvenţii APIA pentru cultivarea lui, persoană care este pârâta S.C. E. S.R.L..

Tot în legătură cu excepţia lipsei calităţii procesual pasive a celor trei pârâţi persoane fizice, a reţinut instanţa de apel că reclamata a precizat în cererea de apel că a înţeles să cheme în judecată aceşti pârâţi doar în calitate de reprezentanţi ai societăţii comerciale, iar nu în nume propriu.

Relativ la criticile din apel privind nesancţionarea de către instanţa fondului a depunerii tardive a întâmpinării formulate de pârâtul B., a reţinut instanţa de prim control judiciar că sunt fondate. Consecutiv constatării astfel făcute, instanţa de apel a reţinut că neaplicarea (la prima instanţă) faţă de acest pârât a sancţiunii decăderii din dreptul de a depune întâmpinare nu este de natură a atrage nulitatea actelor procedurale întocmite ulterior formulării respectivei întâmpinări întrucât excepţiile ce fuseseră invocate de pârât nu au avut vreo înrâurire asupra cauzei iar proba cu interogatoriul reclamantei - solicitată prin aceeaşi întâmpinare - nu a fost încuviinţată şi administrată. De asemenea, s-a reţinut că înscrisurile depuse de pârât în proces sunt aceleaşi pe care reclamanta însăşi le-a administrat.

În acest context, s-a constatat că reclamanta nu a suferit vreo vătămare în planul drepturilor procesuale pentru ca, în conformitate cu prevederile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., să se constate nulitatea actelor de procedură afectate de neregularitate.

Cât priveşte soluţia asupra fondului litigiului, instanţa de apel a reţinut că are natura unei fapte ilicite conduita pârâtei persoane juridice, de a exploata terenul reclamantei în condiţiile în care nu încheiase cu aceasta un contract valid iar reclamanta a întreprins numeroase demersuri - de a sesiza organelor penale si instanţele civile - care sugerau dezacordul acesteia de a încredinţa exploatarea terenului către societatea comercială.

Pentru a stabili întinderea despăgubirilor cuvenite, s-a avut în vedere că titlul de proprietate nu atestă calitatea de unic proprietar a reclamantei, aşa cum aceasta a afirmat, ci calitatea de coproprietar (celălalt coproprietar fiind numitul H.).

Având în vedere aceste coordonate ale litigiului, care au fost expuse rezumativ pentru a se asigura claritatea analizei asupra criticilor formulate de recurenta reclamantă, Înalta Curte constată că:

În debutul cererii de recurs, a precizat recurenta reclamantă că "obiectul judecăţii prezentului dosar este acţiune civilă exercitată în cadrul procesului penal având ca obiect tragerea la răspundere civilă a delictuală a persoanelor responsabile (…)".

Descrierea în acest mod a demersului procesual întreprins în prezenta cauză este esenţial eronată, fiind consecinţa ignorării nu doar a faptului că litigiul pendinte este unul de drept comun - iniţiat/declanşat în faţa instanţei civile printr-o cerere de chemare în judecată pe care reclamanta a formulat-o potrivit principiului disponibilităţii ce este specific procesului civil -, ci şi a trăsăturilor speciale pe care trebuie să le aibă o acţiune civilă formulată în cadrul procesului penal în raport de rigorile impuse prin art. 1 şi art. 19-20 din C. proc. pen. (de principiu, procesul penal declanşându-se din oficiu şi fiind o premisă necesară pentru formularea unei acţiuni civile "în cadrul procesului penal")

Prin urmare, trebuie reţinut că acţiunea pendinte este o acţiune civilă supusă reglementărilor care interesează procesul civil, iar aceste reglementări nu pot fi complinite sau înlăturate de cele din C. proc. pen. atâta vreme cât nu este îndeplinită cerinţa esenţială de a se fi formulat acest tip de acţiune în cadrul unui proces penal preexistent.

Decurge, din această constatare, că nu pot constitui fundament al controlului de legalitate a deciziei recurate acele reglementări apartenente C. proc. pen. (anume: art. 19, 20,32, 36, 56, 57 şi 185) pe care recurenta reclamantă le evocă drept unele încălcate de instanţa de apel.

Susţinerea din memoriul de recurs în sensul că procesul a fost soluţionat fără a se fi intrat în cercetarea fondului, pentru că era necesară administrarea de noi înscrisuri, reprezintă o reiterare a solicitării (intitulate de parte) de probatorii pe care partea a formulat-o în scris şi a şi susţinut-o oral în faţa instanţei de apel.

Respectiva cerere a fost analizată şi a fost soluţionată de instanţa de prim control judiciar în sensul că nu reprezenta o veritabilă cerere de probatorii ci una prin care se tindea la introducerea în cauză a unor alte persoane decât cele care au stat în proces la judecata în primă instanţă, iar o atare măsură procesuală era inadmisibilă în apel.

Evaluarea astfel făcută de instanţa de apel (în privinţa cererii pe care recurenta reclamantă o formulase) ilustrează exercitarea atributelor ce îi sunt conferite prin art. 22 alin. (1) şi (4) coroborat cu art. 255 din C. proc. civ., anume acelea de a da cererilor părţilor corecta calificare juridică şi de a încuviinţa, dintre probele propuse, numai pe acelea care au aptitudinea de a duce la soluţionarea litigiului concret dedus judecăţii.

Altfel spus, instanţa de apel a pronunţat o soluţie în privinţa la solicitării reclamantei recurente de a se dispune obligarea Primăriei Calopar şi a APIA (persoane juridice străine de proces) la a depune înscrisuri care au stat la baza acordării subvenţiilor pentru activităţi agricole în favoarea pârâtei S.C. E. S.R.L., iar în recurs se reiterează doar necesitatea administrării aceloraşi înscrisuri ca unele utile pentru soluţionarea pe fond a cauzei.

Or, în condiţiile în care recurenta nu indică o eroare de judecată survenită la dispunerea acestei măsuri, trebuie reţinut că lipseşte suportul critic necesar al unui control de nelegalitate punctual şi concret, posibil a se realiza cu respectarea rigorilor imperativ stabilite prin dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

Trebuie subliniat, în acest punct al analizei, că soluţia pronunţată în apel este una care evocă în mod neechivoc fondul pricinii atâta vreme cât conţine dispoziţia (şi considerentele) ce relevă dreptul reclamantei recurente de a primi despăgubiri de la societatea comercială pârâtă pentru lipsa de folosinţă asupra unei părţi a terenului indicat prin cererea de chemare în judecată. Împrejurarea că pretenţiile reclamantei nu au fost admise în coordonatele pretinse prin cererea de chemare în judecată (astfel cum a fost precizată succesiv în primă instanţă) are semnificaţia unei aprecieri în sensul că prin probatoriul propus şi încuviinţat ca fiind pertinent şi concludent cauzei nu a fost demonstrată temeinicia tuturor acestor pretenţii, dar şi că judecata în apel a fost realizată cu respectarea principiului general de drept potrivit căruia devoluţiunea poartă numai asupra a ceea ce s-a judecat în primă instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum), iar nu semnificaţia că instanţa nu ar fi analizat fondul pricinii, cum eronat susţine recurenta.

Este vădit nefondată susţinerea recurentei reclamante în sensul că, prin soluţia adoptată, instanţa de apel ar fi "acoperit": lipsa calităţii arendaşilor de proprietari (fermieri) asupra suprafeţei de 694 ha teren arabil care include şi suprafaţa de 4,9 ha aflată în litigiu; lipsa dreptului intimaţilor arendaşi de proprietari asupra aceluiaşi teren de 694ha, înscrisă în Registrul Agricol; lipsa dreptului intimaţilor arendaşi de a fi înscrişi în Registrul Fermierului ţinut de APIA; lipsa dreptului arendaşilor de a primi subvenţii; lipsa dreptului arendaşilor de a obţine o plată dublă constând în arendă şi subvenţii din partea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (în continuare APIA).

Raportat la petitul cererii de chemare în judecată (incluzând şi precizările ulterioare care au vizat cuantumul despăgubirilor solicitate de la pârâţi) şi ţinând seama de faptul că judecata în apel este una care trebuie să respecte limitele devoluţiunii stabilite prin principiul de drept menţionat anterior - principiu care îşi găseşte expresie normativă în prevederile art. 478 alin. (1)-(3) din C. proc. civ. -, în speţă, instanţa de apel nu era legal învestită spre a se pronunţa cu privire la aceste ultime aspecte evocate de reclamantă. Prin urmare, nu se poate reţine că s-ar fi validat asemenea pretinse neregularităţi prin soluţia pronunţată asupra căii de atac devolutive.

Reiterarea, de către recurenta reclamantă, a unor excepţii despre care afirmă că au fost greşit soluţionate de instanţele de fond şi de apel nu poate constitui suportul unui control de nelegalitate specific recursului. Respectivele susţineri/excepţii au format obiect al unei statuări jurisdicţionale iar asemenea statuări pot fi reformate numai prin intermediul unei control judiciar declanşat şi susţinut în condiţiile legii. Or, câtă vreme recurenta nu indică vreun aspect de nelegalitate cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a analizat şi s-a pronunţat relativ la susţinerile pe care partea le intitulează "excepţii", nu se oferă instanţei de recurs suportul juridic necesar spre a verifica, în coordonatele impuse de art. 488 din C. proc. civ., legalitatea hotărârii atacate.

Se poate constata cu uşurinţă, lecturând comparativ cererea de apel şi considerentele deciziei recurate, că instanţa de prim control judiciar a analizat acele critici care priveau modalitatea în care prima instanţă soluţionase anumite excepţii procesuale iar alte critici denumite de parte "excepţii" au fost calificate ca probleme care ţin de fondul cauzei şi au fost analizate corespunzător acestei calificări.

Ţinând seama de exigenţele art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. - conform căruia "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă" -, atâta vreme cât cererea de apel nu conţinea critici relative la modul de tranşare a tuturor argumentelor pe care partea reclamantă le-a susţinut la judecata în primă instanţă sub denumirea de excepţii, nu se poate vorbi de o omisiune a instanţei de apel de a se pronunţa asupra vreunui asemenea incident procesual, această instanţă având a se pronunţa numai cu privire la chestiunile evocate prin cererea/memoriul de apel.

Prin urmare, nu se poate reţine - din perspectiva motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - că instanţa de prim control judiciar ar fi omis să se pronunţe în limitele învestirii sale.

Relativ la situaţia procesuală a pârâtului B., recurenta invocă (sub forma reiterării în recurs) decăderea din dreptul de a depune întâmpinarea, neobservând că instanţa de apel chiar a constatat incidenţa acestei sancţiuni procesuale în privinţa întâmpinării depuse la judecata în primă instanţă. A reţinut, însă, că decăderea pârâtului din dreptul de a îndeplini acest act de procedură nu atrage nulitatea actelor procedurale ulterior îndeplinite în proces, expunând şi motivele pentru care acestea din urmă îşi păstrează valabilitatea. Or, recurenta nu relevă vreun viciu de nelegalitate a acestei dezlegări date prin decizia recurată, spre a putea forma obiect de analiză în cadrul recursului pendinte.

Pretinsa încălcare a autorităţii de lucru judecat a încheierii din data de 14.03.2016 pronunţată de Judecătoria Segarcea nu se constituie într-o excepţie cu aceste valenţe juridice în condiţiile în care nu se invocă o abatere aptă a se circumscrie coordonatelor conferite acestei excepţii procesuale prin art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. (anume: neobservarea unei hotărâri pronunţată într-un alt litigiu având aceleaşi părţi, obiect şi cauză).

Prin argumentele circumscrise acestei critici, recurenta relevă necesitatea de a fi valorificat efectul pozitiv al lucrului judecat, anume faptul că prin încheierea menţionată au fost desfiinţate două convenţii prin care societatea pârâtă dobândea dreptul de a exploata terenul în litigiu în calitate de arendaş.

În condiţiile în care cererea de chemare în judecată a avut ca situaţie premisă tocmai desfiinţarea celor două acte juridice, din aceasta decurgând invocata exploatare fără drept a terenului de către pârâţi, evaluarea relativă la efectele respectivei hotărâri judecătoreşti reprezenta o chestiune esenţială pentru judecata pe fond a cauzei, fiind judicios tratată de instanţa de apel ca un aspect care interesează situaţia de fapt (adică fondul pricinii).

În acest punct al analizei trebuie subliniat că instanţa de apel a dat încheierii de şedinţă din data de 14.03.2016 a Judecătoriei Segarcea chiar efectul pe care recurenta îl susţine, anume acela de a demonstra/dovedi lipsa, în perioada 2016 -2018, a unui raport juridic specific materiei arendei şi, implicit, lipsa dreptului societăţii pârâte de a folosi terenul pentru care se încheiaseră cele două convenţii desfiinţate ca false. Situaţia de fapt astfel stabilită a constituit suportul reţinerii existenţei tuturor elementelor (adică: fapta ilicită, prejudiciul suferit de reclamantă, vinovăţia pârâtei şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu) necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Prin urmare, nefiind vorba de o critică adusă modului în care instanţa ierarhic inferioară a valorificat statuările hotărâri penale anterioară, nu se poate reţine incidenţa motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Excedează limitelor procesului civil pendinte orice analiză relativă la caracterul infracţional pe care recurenta îl atribuie conduitei pârâţilor. De aceea, nu vor fi analizate amplele şi repetatele consideraţii expuse de recurentă relativ la eventualul caracter de infracţiune al faptelor de exploatare a terenului în regim de arendă şi/sau la consecinţele pe care o atare natură a faptelor respective ar fi atras-o din perspectiva legislaţiei penale.

De asemenea, nu vor fi analizate susţinerile relative la probele evocate de recurentă (anume: declaraţii date de pârâţi în dosarul penal, concluziile expertizei din acelaşi dosar referitoare la caracterul fals al semnăturii executate pentru numitul K.; dispoziţiile procurorului adoptate prin Ordonanţele nr. 301/p/2014 din data de 05.05.2015 şi nr. 12/II/2/2015 din data de 15.07.2015) pentru că un asemenea demers analitic este incompatibil cu judecata în recurs.

Incompatibilă cu analiza în recurs este şi solicitarea formulată de recurentă în sensul de a se dispune anularea tuturor actelor administrative elaborate de pârâţi, de Primăria Calopăr şi de APIA, prin încălcarea autorităţii de lucru judecat a aceleaşi încheiere pronunţată de instanţa penală. Asemenea pretenţii excedează limitelor litigiului astfel cum a fost declanşat prin cererea de chemare în judecată precizată a reclamantei, iar intitularea lor pur formală - de partea reclamantă - ca "excepţii" nu le poate schimba natura de chestiuni litigioase pentru care trebuia să fi existat o legală învestire încă de la judecata în primă instanţă.

În absenţa îndeplinirii/depunerii unui act de procedură care să fi avut aptitudinea legală de a învesti instanţa de fond şi cea de apel cu soluţionarea acestor din urmă pretenţii, nu se poate reţine că există un viciu de nelegalitate a deciziei recurate decurgând din faptul că instanţa de apel nu a dispus invalidarea actelor administrative pe care recurenta la consideră nule, iar instanţa de recurs nu poate analiza respectiva chestiune.

În condiţiile în care, în speţă, instanţa nu au fost învestită a se pronunţa cu privire la eventuale neregularităţi ale documentelor care au fost întocmite în cadrul procedurilor parcurse de societatea comercială pârâtă pentru a obţine subvenţii din partea APIA, iar pârâta S.C. E. S.R.L. nu a formulat în speţă vreo apărare în sensul că ar deţine un titlu sau un drept de proprietate asupra terenului pe care îl exploatează în calitate de arendaş, era total nerelevantă pentru soluţionarea litigiului o analiză relativă la deţinerea sau nu a vreunui titlu de proprietate de către pârâta menţionată. De aceea, înscrisurile pe care recurenta le evocă cu valoare de "probă nouă" prin cererea de recurs nu pot fi reţinute ca unele de natură a demonstra necesitatea unei reevaluări a situaţiei de fapt (stabilite prin decizia recurată) care interesează soluţionarea prezentei cauze.

În faţa instanţei de apel, a solicitat recurenta declanşarea procedurii cercetării falsului cu privire la documentele/registrele în temeiul cărora intimata a obţinut subvenţiile APIA, iar această solicitare a fost respinsă cu motivarea că cererea nu respectă exigenţele impuse de art. 304 raportat la art. 308 din C. proc. civ. pentru că înscrisurile au fost depuse încă de la judecata în primă instanţă, şi respectiv că în motivele de fapt invocate de reclamantă nu este vorba de falsificarea scrierii sau semnăturii, ci de atestarea unor date pe care partea le consideră necorespunzătoare.

Distinct de faptul că recurenta nu a expus vreo critică de nelegalitate cu privire la măsura procesuală astfel dispusă şi motivată, susţinerile din recurs relative la conţinutul prevederilor art. 308 din C. proc. civ. corelat cu dispoziţiile art. 1382 şi 1385 din Noul C. civ. şi ale art. 998-999 din vechiul C. civ. relevă că finalitatea urmărită de parte este de a se da prevederilor art. 308 din C. proc. civ. interpretarea că ar permite lărgirea cadrul procesual.

Or, interpretarea astfel atribuită este vădit lipsită de temei, ea având ca premisă lecturarea trunchiată a menţionatei norme procedurale. Nu pot fi ignorate prevederile art. 301 din C. proc. civ. şi contextul de reglementare în care se regăsesc atât art. 301 cât şi art. 308 C. proc. civ..(aşa cum procedează recurenta), anume cele în care legiuitorul a stabilit condiţiile de administrare şi valorificare a probei cu înscrisuri, permiţând înlăturarea dintr-un probatoriu pertinent şi concludent a unor înscrisuri care ar fi defăimate ca false de partea căreia acestea i se opun în cadrul procesului.

Pretenţii noi, incompatibile cu o analiză direct în recurs - pentru aceleaşi motive arătate mai sus, care nu vor fi reluate - sunt şi cele care privesc: radierea arendaşului S.C. E. din Registrul Fermierului; obligarea pârâţilor să returneze toate subvenţiile încasate fără drept; stabilirea unei interdicţii pentru APIA de a înscrie în Registrul Fermierului o persoană care nu prezintă un titlu de proprietate eliberat de organele abilitate; stabilirea unei interdicţii pentru Primăria Calopar de a elibera arendaşului înscrisuri cu conţinut nereal în scopul obţinerii de subvenţii de la APIA; obligarea Primăriei Calopar să elibereze reclamantei şi fiecărui arendator în parte înscrisurile necesare înscrierii în Registrul Fermierului.

În condiţiile în care obiectul recursului îl constituie hotărârea instanţei de apel, conform cu prevederile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., iar prin art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. este instituită interdicţia de a fi formulate critici omisso medio, Înalta Curte nu va analiza acele critici care privesc măsuri dispuse de prima instanţă şi care nu au fost invocate în apel. Asemenea critici sunt cele care se referă la: decăderea pârâţilor C., D. şi S.C. E. S.R.L. din dreptul de a formula întâmpinare faţă de cererea de chemare în judecată; lipsa calităţii de reprezentant a avocatului F..

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesual pasive reţinută în privinţa pârâţilor persoane fizice, trebuie observat că şi cu privire la acest aspect instanţa de apel a dat susţinerilor părţii apelante calificarea juridică pe care a apreciat-o adecvată, ţinând seama pe de o parte de natura şi conţinutul pretenţiilor deduse judecăţii şi, pe de altă parte, chiar de precizări regăsite în motivele de apel în sensul că aceşti pârâţi au fost chemaţi în judecată în calitate de reprezentanţi ai societăţii comerciale pârâte, iar nu în nume propriu.

Calificarea astfel dată de instanţă reprezintă expresia exercitării atributului pe care legea i-l conferă prin art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., demers care se impunea în condiţiile în care cererile formulate de reclamantă în cursul procesului nu excelau în rigoare şi coerenţă juridică. Prin urmare, nu se poate reţine că este vorba de "insinuarea" unei excepţii procesuale neinvocate de parte, ci de o încadrare în rigorile legii procesuale a criticii care era formulată la pg. 2-3 din cererea de apel în termenii următori "… pe cale de excepţie, invoc: lipsa calităţii procesuale pasive de persoane fizice independente, a numiţilor B., D., C. - prevăzută de art. 36 C. proc. civ.

În acţiunea introductivă ei au avut calitate de reprezentanţi legali ai S.C. E. S.R.L. - persoane juridice;

Actele îndeplinite de susnumiţii nu justifică interesul de a acţiona, prevăzut de art. 33 C. proc. civ..".

Înalta Curte notează că este incorectă juridic afirmaţia recurentei reclamante în sensul că "pârâţii C., D. şi B. au calitate procesuală pasivă de persoană juridică" în considerarea faptului că pe aceştia i-a chemat în judecată în calitate de reprezentanţi ai S.C. E. S.R.L. spre a se angaja răspunderea civilă delictuală în solidar pentru fapta ilicită reclamată în speţă. Această susţinere este formulată cu neobservarea distincţiei necesar a fi făcute, pe de o parte, între o persoanele fizice şi persoana juridică în calitatea lor de subiecte de drept deosebite şi, pe de altă parte, a modului în care o persoană juridică - subiect de drept de sine stătător - participă la circuitul civil exercitându-şi drepturile şi obligaţiile care îi sunt proprii.

Evaluarea făcută de instanţa de apel în privinţa legitimării procesual pasive a pârâţilor persoane fizice a fost realizată în raport de pretenţia concret dedusă judecăţii (aşa cum s-a configurat prin cererea de chemare în judecată şi prin cererile precizatoare care au fost ulterior depuse cu respectarea rigorilor legale) şi este conformă exigenţelor legale care impun aceste distincţii, respectiv:

Art. 25 din C. civ., normă care identifică subiectele de drept astfel:,,1) Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.

(2) Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de obligaţii civile.

(3) Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile".

Art. 214 alin. (1) C. civ., din care reiese separaţia patrimoniului persoanei juridice de patrimoniile proprii persoanelor care au constituit-o şi/sau care o administrează, această normă stabilind că, 1) Membrii organelor de administrare au obligaţia să asigure şi să menţină separaţia dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu".

Art. 218 din C. civ., care relevă modalitatea în care persoana juridică îşi manifestă voinţa în raporturile juridice cu terţii (indiferent că este vorba de o manifestare care se materializează în încheierea unor acte juridice stricto sensu sau de una care se constituie în fapte juridice), prevăzând următoarele:

(1) Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi.

(2) În raporturile cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedeşte că terţii o cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii acestui fapt".

Având în vedere că litigiul pendinte are ca obiect pretenţia reclamantei recurente de a fi despăgubită - în condiţiile specifice răspunderii civile delictuale - pentru prejudiciul pe care pârâta i l-a cauzat prin utilizarea/exploatarea terenului în absenţa unui contract de arendă valabil încheiat, şi că decizia instanţei de apel relevă o analiză ce s-a realizat în aceste coordonate, se constată că sunt lipsite de relevanţă pentru realizarea controlului judiciar susţinerile recurentei privind pretinsul caracter abuziv al contractului de arendă decurgând din faptul că arendaşul ar încasa o plată dublă (adică arenda cumulată cu subvenţia primită de la APIA).

Atâta vreme cât raportul juridic dedus judecăţii nu este unul de natură contractuală, ci dimpotrivă s-a reţinut în apel că el este caracterizat tocmai prin lipsa unui contract de arendă care să fi stabilit (pentru perioada în litigiu, 2016-2018) un raport juridic arendator-arendaş între părţile din proces, sunt pur ipotetice argumentele ample pe care recurenta le-a expus cu privire la caracterul nelegal al perceperii unei plăţi duble de către arendaşul angajat într-un contract de această natură juridică. Or, asemenea susţineri nu pot forma obiect de analiză în contextul recursului pendinte pentru că ele nu sunt de natură a releva aspecte de nelegalitate a deciziei care formează obiectul controlului judiciar.

Critica potrivit căreia a fost respinsă nelegal şi netemeinic cererea de mărire a pretenţiilor este argumentată de recurentă prin prisma prevederilor art. 20 alin. (5) din C. proc. civ.

Este nefondată această critică pentru că ea este formulată cu ignorarea cadrului procesual în care a fost învestită instanţa cu soluţionarea acestui litigiu.

Aşa cum s-a arătat anterior, în condiţiile în care acţiunea pendinte a fost formulată în faţa instanţei civile, ea trebuie să respecte rigorile stabilite prin C. proc. civ.. Reglementarea din cuprinsul art. 20 C. proc. pen. este specifică procesului penal, astfel că îşi poate găsi aplicarea numai în situaţiile de excepţie în care acţiunea civilă se judecă în cadrul unui proces penal, ceea ce nu este cazul în speţă.

Mai susţine recurenta că instanţa de apel a apreciat eronat atât faptul că aceasta nu are calitatea de fermier (şi din acest motiv nu are dreptul la încasarea subvenţiilor) cât şi împrejurarea că nu este unicul proprietar al terenului în suprafaţă de 4,9 ha în condiţiile în care ar reieşi contrariul din actele juridice depuse. Înalta Curte constată că, formulând aceste critici, partea se referă la modalitatea în care instanţa de apel a evaluat probele. Cum în recurs nu este posibil a se reevalua probele sau situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare, limitele impuse prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. oprind un atare demers analitic, aceste critici nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale de atac.

Prevederile Legii 1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură nu pot constitui prin ele însele suportul unei constatări în sensul că orice proprietar ar avea şi calitatea de fermier îndreptăţit să primească subvenţii pentru activităţi agricole, astfel cum propune recurenta reclamantă. Pretenţia acesteia de a fi despăgubită cu sumele pe care societatea pârâtă le-a încasat cu titlu de subvenţii a fost apreciată ca neîntemeiată, de instanţa de apel, ca urmare a constatării că reclamanta nu a parcurs procedura specială necesară impusă de art. 7-8 din O.U.G. nr. 3/2015 pentru aprobarea schemelor de plăţi care se aplică în agricultură în perioada 2015-2020, şi din acest motiv ea nu îndeplineşte cerinţa de a se califica drept fermier activ care să se fi înregistrat în Registrul de unic de identificare administrat de APIA şi să fi depus în termen cerere de plată însoţită de dovezi justificative.

Legea invocată - nr. 1/2004 - stabileşte atribuţiile şi rolul APIA, de instituţie responsabilă cu gestionarea unor forme de sprijin destinate susţinerii agriculturii, finanţate de la bugetul de stat şi din fonduri europene, însă condiţiile în care se acordă ajutoarele/subvenţiile din fondurile astfel gestionate (pentru perioada în litigiu) sunt cele stabilite prin actul normativ avut în vedere de instanţa de apel, anume O.U.G. nr. 3/2015.

Relevante în privinţa domeniului de aplicare a O.U.G. nr. 3/2015 sunt prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din acest act normativ:, (1) Prezenta ordonanţă de urgenţă aprobă schemele de plăţi, ca mecanisme de susţinere şi de garantare a producătorilor agricoli şi a operatorilor economici, respectiv schemele de plăţi directe şi ajutoarele naţionale tranzitorii, care se aplică în agricultură în perioada 2015-2020.

(2) Schemele de plăţi directe sunt următoarele:

a) schema de plată unică pe suprafaţă;

b) plata redistributivă;

c) plata pentru practici agricole benefice pentru climă şi mediu;

d) plata pentru tinerii fermieri;

e) schema de sprijin cuplat;

f) schema simplificată pentru micii fermieri".

Ţinând seama de acest context normativ, în mod judicios instanţa de apel a analizat situaţia reclamantei prin raportare la ansamblul exigenţelor care se degajă din prevederile O.U.G. nr. 3/2015, atribuţiile conferite APIA prin Legea 1/2004 nefiind de natură a exonera partea (chiar dacă a justificat dreptul de coproprietate asupra unui teren agricol) de obligaţia de a parcurge şi procedura specială care presupune îndeplinirea unor demersuri şi formalităţi specifice precum: înregistrarea în Registrul unic de identificare administrat de APIA; solicitarea ajutorului/subvenţiei prin depunerea unei cereri unice de plată şi a documentelor doveditoare necesare.

Înalta Curte notează că aspectele ţinând de legalitatea încasării subvenţiilor de către pârâta societate comercială excedează problematicii care interesează dezlegarea raportului juridic litigios din prezenta cauză. Prin urmare, instanţa de recurs nu poate analiza susţinerile expuse de recurenta reclamantă relativ la pretinse mijloace ilicite prin care pârâta ar fi obţinut respectivele ajutoare băneşti din partea APIA.

În ce priveşte contractul de arendă nr. x/2006, trebuie observat că instanţa de apel a constatat că acest act juridic nu a produs vreo consecinţă în perioada la care se referă litigiul pentru că efectele menţionatului contract au încetat la data de 19.09.2011, când a fost încheiat noul contract de arendă cu nr. x/2011. În raport de această statuare, nu pot avea vreo relevanţă juridică, pentru evaluarea legalităţii deciziei recurate, acele susţineri ale recurentei reclamante relative la caracterul fals al contractului nr. x/2006 şi la pretinse consecinţe grave produse în procesul pendinte de acest act juridic.

De asemenea, excedează limitelor recursului pendinte aspectele evocate relativ la corectitudinea/temeinicia sau la legalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte dosare/litigii care s-au purtat între reclamantă şi intimaţi, controlul judiciar posibil a se realiza fiind limitat, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., la statuările care se regăsesc în hotărârile pronunţate în prezenta cauză de instanţa de apel.

Recurenta reclamantă foloseşte denumirea de excepţii într-un mod impropriu din punct de vedere juridic, în formularea solicitărilor de a se constata: îngrădirea dreptului său de proprietate; îngrădirea totală a capacităţii sale de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 4,9 ha; lipsirea în tot de capacitatea sa de exercitare a dreptului de proprietate asupra terenului menţionat;lipsa dreptului primarului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 4,9 ha, ce a fost arendat S.C. E. S.R.L.; lipsa calităţii primarului de proprietar sau de moştenitor asupra terenului înscris în Titlul de proprietate nr. 1399 44905, autor J.; lipsa dreptului primarului de a dispune asupra terenului proprietatea recurentei; nulitatea absolută a Registrului Agricol întocmit pe numele arendaşului pentru suprafaţa de 694 ha; nulitatea absolută a adeverinţei nr. x/20.01.2014; lipsa dreptului de proprietate al arendaşilor asupra suprafeţei de 4.9 ha înscrisă în titlul de proprietate 1399-44905; lipsa dreptului de proprietate al arendaşilor asupra suprafeţei de 694 ha înscrisă în Registrul Agricol; lipsa calităţii de fermier a arendaşilor cu privire la cele două suprafeţe de teren anterior menţionate; lipsa dreptului arendaşului de a fi înscris în Registrul Fermierului ţinut de APIA şi de a încasa subvenţiile APIA; lipsa dreptului arendaşului de a ridica de la APIA subvenţiile, în numele şi pe seama recurentei reclamante şi de a fi înscris în Registrul Fermierului în numele reclamantei şi/sau al altor arendatori; lipsa dreptului arendaşului de a încasa o plată dublă; nulitatea absolută a Registrului Agricol întocmit de Primăria Calopar pentru suprafaţa de 694 ha înscrisă pe numele arendaşului; lipsa unui raport juridic cu recurenta; atingerea adusă drepturilor de proprietar ale recurentei; vătămarea gravă a intereselor legitime ale recurentei şi cauzarea unor prejudicii materiale şi morale incomensurabile; lipsa calităţii de proprietar a lui H.; lipsa calităţii de moştenitor al lui J.; lipsa obligaţiilor şi lipsa drepturilor asupra suprafeţei de 4,9 ha; lipsa capacităţii de folosinţă a lui H., care a decedat.

Asemenea susţineri nu pot fi calificate excepţii pentru că ele urmăresc admiterea propriei cereri/acţiuni (exprimând dezacordul faţă de situaţia de fapt reţinută în apel) sau chiar extinderea în căile de atac a cadrului procesual, neavând trăsăturile impuse de art. 245 din C. proc. civ., normă conform căreia: "Excepţia procesuală este mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii".

Mai invocă recurenta "autoritate de lucru judecat privind lipsa calităţii de proprietar al lui H.", susţinând că radierea numelui H. din Titlul de proprietate nr. 1399-44905 a format obiect de judecată în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Segarcea, iar prin decizia civilă nr. 299/2017 pronunţată în acest dosar de Tribunalul Dolj s-a statuat definitiv în sensul lipsei calităţii lui H. de titular al dreptului de proprietate din menţionatul titlu.

Susţinerea formulată în aceşti termeni nu relevă invocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat, pentru că partea nu se raportează - nici în acest caz - la o anterioară judecată care să fi purtat asupra unui litigiu având acelaşi obiect, cauză şi părţi cu prezentul litigiu - condiţii impuse de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ.

Ceea ce se invocă în mod real este modalitatea în care instanţa a evaluat probele administrate şi a dat eficienţă efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În acest punct al analizei este necesar a fi subliniat faptul că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu este unul care a fost stabilit/dobândit sub forma reconstituirii dreptului de proprietate, în urma parcurgerii unei proceduri speciale (reglementate prin Legea 18/1991 cu modificările şi completările ulterioare). Această procedură s-a finalizat prin emiterea titlului de proprietate, în anul 1998, modalitatea de dobândire a dreptului real fiind legea - prin raportare la prevederile art. 644-645 din C. civ. adoptat în anul 1864, în vigoare atât la data emiterii titlului cât şi la data decesului autorului de pe urma căruia a fost făcută reconstituirea dreptului -, iar nu succesiunea.

Nu au relevanţă, şi de aceea nu constituiau chestiuni litigioase necesar a fi analizate de instanţa de apel, aspectele pe care recurenta le evocă relativ la pretinsul statut al numitului H. de renunţător la succesiunea autorului J. pentru că nu este vorba de un teren care să se fi transmis prin moştenire în patrimoniul numitului G. (autorul reclamantei) de la data decesului lui J., ci acest teren a intrat ulterior în patrimoniul acelor succesibili ai lui J. care au formulat cerere de reconstituire, în temeiul unei legi speciale.

De aceea, titlul de proprietate eliberat în condiţiile legii speciale a fost corect evaluat ca act juridic ce reliefează o modalitate legală de dobândire a dreptului de proprietate, acest act bucurându-se de prezumţia de legalitate până la invalidarea lui printr-o hotărâre judecătorească.

Contrar susţinerilor recurentei, decizia civilă nr. 299/2017 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2012 nu conţine o dispoziţie de invalidare a Titlului de proprietate ne 1399-44905/1998 în ce priveşte calitatea numitului H. de titular al dreptului stabilit în baza legislaţiei fondului funciar. Prin menţionata decizie - pronunţată în recurs - au fost menţinute, printre altele, dispoziţiile primei instanţe având următorul conţinut "Constată nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate nr. x/27.09.1999 eliberat de Comisia Judeţeană Dolj în reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul Legii 18/1991, pe numele G. şi H. în calitate de moştenitori ai defunctului J., pentru suprafaţa totală de 5,16 ha teren situat pe raza comunei Calopar, jud. Dolj în ceea ce priveşte suprafaţa de 2.800 m.p. teren situat în T 201 P 27categoria de folosinţă arabil extravilan (înscrisă de două ori în titlul de proprietate, rândurile 3 şi 7) şi dispune radierea suprafeţei menţionat la rândul 7 din Titlul de proprietate. (…)

Respinge celelalte petite din cererea precizată privind radierea din titlul de proprietate nr. x/27.09.1999 a titularului H. (…)"

În ce priveşte argumentele critice referitoare la raportul de expertiză, se constată că ele exprimă nemulţumirea recurentei faţă de determinările făcute de expert în demersul de cuantificare a despăgubirilor.

Şi aceste argumente sunt unele care aduc în discuţie puterea doveditoare a unui mijloc de probă, constituind veritabile obiecţiuni la raportul de expertiză care s-a efectuat la judecata în primă instanţă, iar nu critici de nelegalitate vizând statuări ale instanţei de apel. Ca atare, nici aceste susţineri nu pot forma obiect de analiză în recurs.

În ce priveşte recursul declarat de reclamanta recurentă împotriva încheierii de şedinţă din data de 14.07.2020, se constată că:

Instanţa de apel a respins solicitarea apelantei reclamante referitoare la îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 959/02.06.2020 şi de lămurire a dispozitivului aceleaşi decizii, reţinând în esenţă că prin cererea cu acest obiect s-au formulat critici de nelegalitate cu privire la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor şi a modului de stabilire a întinderii despăgubirilor, iar asemenea critici nu sunt susceptibile de analiză în cadrul procedurilor speciale reglementate prin art. 442 şi 443 C. proc. civ.

Cum recurenta a formulat ansamblul criticilor anterior analizate subsumat declaraţiei unice de recurs care priveşte atât decizia dată asupra apelului cât şi încheierea din data de 14.07.2020, iar aceste critici au fost analizate deja, concluzia care se impune este că nu se poate reţine vreun viciu de nelegalitate a încheierii prin care s-a soluţionat cererea ce viza îndreptarea erorilor materiale şi lămurirea dispozitivului. Nefiind evidenţiate aspecte apte a fi calificate drept erori materiale în sensul prevederilor art. 442 C. proc. civ. şi neclarităţi în dispozitivul deciziei date asupra apelului, în sensul prevederilor art. 443 C. proc. civ., nu există temei spre a se reţine că instanţa de apel ar fi făcut o aplicare greşită a acestor ultime norme juridice.

Relativ la această încheiere, mai afirmă recurenta că a fost nelegal obligată să plătească suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, pentru că nu există la dosar acte contabile doveditoare pentru aceste cheltuieli iar intimatul beneficiar nu s-a prezentat la nicio şedinţă.

În condiţiile în care legea nu impune o limitare în sensul ca probele ce relevă cheltuielile de judecată să constea în acte contabile, şi nici nu impune prezenţa solicitantului unor asemenea cheltuieli la una sau mai multe şedinţe de judecată, aspectele evocate de recurentă nu pot fi reţinute ca unele care reliefează nelegalitatea hotărârii.

Având în vedere ansamblul considerentelor expuse în precedent, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum a fost acesta susţinut de recurenta reclamantă prin criticile analizate.

2. În ce priveşte recursul declarat de pârâta S.C. E. S.R.L., se reţine caracterul nefondat al acestuia în raport de următoarele considerente:

Susţinând că există contradicţie între constatarea instanţei de apel în sensul că pârâta recurentă este vinovată de fapta ilicită de a fi lucrat terenul aparţinând reclamantei fără deţinerea unui titlu valabil întrucât pentru contractul de arendă nr. x/2006 nu se prezumă novaţia, pe de o parte, şi înscrisul intitulat "adresa din 20.07.2010" pe de altă parte, partea propune practic o reanalizare a probelor, cu consecinţa schimbării stării de fapt ce a fost reţinută de instanţa de apel.

Or, o asemenea reevaluare nu constituie un demers apt a se circumscrie controlului de nelegalitate în coordonatele vreunuia dintre motivele de casare limitativ stabilite prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aşa încât el nu poate constitui suport al judecăţii în recurs.

Se poate observa cu uşurinţă, din considerentele deciziei recurate, că instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt făcând o analiză coroborată a ansamblului probelor administrate în cauză, reţinând din acestea că între părţi au existat vreme îndelungată dezacorduri privind dreptul pârâtei de a exploata - în calitate de arendaş - terenul în litigiu dar şi că, pentru acelaşi teren, a mai existat un contract de arendă (subsecvent celui cu nr. x/2006, şi invalidat de instanţa penală) de care pârâta s-a prevalat spre a exploata respectivul imobil.

O atare analiză coroborată a probelor, în raport de care a fost stabilită situaţia de fapt prin expunerea unui raţionament logic pertinent, relevă exercitarea atribuţiilor care sunt conferite prin art. 22 alin. (1) şi (7) coroborat cu art. 264 din C. proc. civ., norme care lasă instanţelor ce judecă fondul libertatea de a aprecia probele spre a stabili temeinicia cererilor şi a apărărilor pe care părţile le formulează în cadrul procesului.

Sesizările/plângerile penale şi acţiunile civile formulate de reclamantă împotriva pârâtei au fost evaluate în acelaşi context, al determinării existenţei sau nu a unui acord al reclamantei cu privire la exploatarea terenului de către societatea comercială pârâtă, în condiţii specifice unui contract de arendă. Prin urmare, şi înscrisurile care relevă demersurile de contestare, din partea reclamantei, au constituit mijloace de probă analizate şi valorificate de instanţă în cadrul unei analize coroborate care urmărea stabilirea temeiniciei cererilor şi apărărilor formulate de fiecare dintre părţile aflate în proces.

În condiţiile în care recurenta nu relevă vreun element din conţinutul respectivelor înscrisuri căruia legea să îi confere o anumită semnificaţie (precum în cazul unei statuări judiciare punctuale ce are efect obligatoriu pentru părţile la care se referă) şi, din acest motiv, să fi fost necesar a fi fost respectat de instanţa de apel, nu se poate reţine că hotărârea recurată este afectată de viciul nelegalităţii prin raportare la faptul că instanţa a interpretat aceste probe într-o modalitate diferită de cea pe care o propune recurenta.

Recurenta afirmă pur formal că decizia recurată conţine o motivare contradictorie, străină de natura pricinii dedusă judecăţii şi de natură a conduce la ideea inutilităţii actului de justiţie, precum şi că instanţa de apel "dă o interpretare greşită normelor de drept general". Aceste reproşuri nu sunt însoţite de referinţe concrete şi punctuale la considerente (aşa cum se regăsesc în hotărârea judecătorească) care ar releva pretinsa contradicţie ori lipsa de legătură cu pricina, sau încălcarea unei/unor statuări judecătoreşti anterioare. De asemenea, nu se indică vreo normă de drept a cărei interpretare să fi fost greşit făcută. Împrejurarea că partea îşi exprimă dezacordul faţă de raţionamentul adoptat de instanţă şi expune un raţionament pe care îl prezintă ca fiind cel ce trebuia reţinut relevă o critică de netemeinicie a deciziei - lipsită de aptitudinea de a fi analizată în recurs - iar nu motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii, neobservarea autorităţii lucrului judecat în coordonatele ce îi sunt conferite prin art. 431 din C. civ. ori interpretarea eronată a vreunei dispoziţii legale aplicabile litigiului.

Prin urmare, nu se poate reţine, din perspectiva criticilor astfel formulate, incidenţa invocatelor motive de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi/sau pct. 8 din C. proc. civ.

Tot o critică ce tinde la reevaluarea probelor şi la schimbarea situaţiei de fapt este şi aceea prin care se susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere "notificarea transmisă reclamantei prin intermediul executorului judecătoresc în cursul anului 2017, prin care S.C. E. S.R.L. îi solicita reclamantei să se prezinte în vederea intrării în posesie asupra terenului". Aşa cum s-a reţinut anterior, asemenea susţineri critice excedează limitelor permise de lege pentru judecata în recurs, aşa încât nu va fi analizată.

Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursurilor astfel cum au fost susţinute prin criticile analizate în precedent, urmând a dispune, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., respingerea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 959 din 2 iunie 2020 şi a încheierii din 14 iulie 2020, ambele pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, şi de pârâta S.C. E. S.R.L. împotriva deciziei nr. 959 din 2 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2021.