Unauthorized public communication of musical works: burden of proof and judicial presumptions under copyright law

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2021

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 20.06.2019, reclamanta UCMR-ADA, A. în contradictoriu cu pârâţii B. Întreprindere Individuală şi B. a solicitat obligarea acestora la plata sumei de 4.860,00 RON plus TVA reprezentând despăgubiri egale cu valoarea triplului remuneraţiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de alimentaţie publica "bar" din Sat Verşeşti, Comuna Sănduleni, nr. 75, Judeţ Bacău, în perioada aprilie 2017- iunie 2019,cu o suprafaţă de 40 mp, potrivit autorizaţiei licenţă neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental AMB nr. x/05.10.2016; în subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată se solicita obligarea pârâţilor la plata: sumei de 1.620,00 RON, plus TVA, reprezentând valoarea remuneraţiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spaţiul, perioada şi modalitatea menţionată la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; sumei de 3.138,60 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 07.06.2019 pentru întârzierea plaţii remuneraţiilor specificate la lit. a) a capătului subsidiar capătului 1 al cererii de chemare în judecată; la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 08.06.2019 şi până la data plăţii elective a sumei de 1.620,00 RON; la plata cheltuielilor de judecată (100 RON taxa de timbru, 20 RON cost eliberare extras RECOM, onorariu de avocat onorariu de expertiza).

În drept au fost invocate dispoziţiile în drept, dispoziţiile Legii nr. 8/1996, a drepturilor de autor şi a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare (In special art. 13 lit. f) art. 15, art. 1231 alin, (1) lit. e), art. 130 alin. (1) lit. a), art. 1312 alin, (2) şi alin. (8), art. 134 alin. (2) lit. b) şi e), art. 139, din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, devenite art. 13 lit. f) art. 15, art. 145 alin, (1) lit. e), art. 162 lit. b), art. 165 alin. (7) şi (9) şi art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 renumerotata şi republicata, pe dispoziţiile metodologiei publicate prin Deciziile ORDA nr. 266/2011, nr. 198/2012, cele ale metodologiei publicata prin Decizia ORDA nr. 189/2010 cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 203/2011, cele ale Convenţiei de la Berna ratificata de România prin Legea nr. 77/1998 şi ari. 30, alin. (1) şi art. 148 şi urm. C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2751/03.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. Întreprindere Individuală şi B.; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.860 RON, reprezentând triplul remuneraţie datorată comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de alimentaţie publică bar din Sat Vereşti Comuna Sănduleni nr. 75 jud. Bacău în perioada aprilie 2017 - iunie 2019, cu o suprafaţă de 40 mp., s-a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 100 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii Întreprindere Individuală B. şi B..

Prin decizia nr. 1739 A din 9 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul ca nefondat. A fost obligat apelantul să plătească intimatei suma de 2000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii B. şi Întreprinderea Individuală B..

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

1. In ceea ce priveşte respingerea probelor solicitate prin întâmpinare.

Tribunalul a respins proba cu înscrisuri cu motivarea că nu au fost indicate înscrisurile de către aceştia cu toate că au fost indicate atât la fond cât şi în apel. Aceste înscrisuri se refereau la apărarea potrivit căreia intimata nu a depus autorizaţia licenţă neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental aferentă perioadei aprilie 2017- iunie 2019 precum şi facturile aferente pretenţiilor formulate prin acţiune. Instanţa trebuia să se pronunţe asupra admiterii sau nu a probei cu înscrisurile ce trebuia să fie depuse de către reclamantă în dovedirea pretenţiilor din cererea de chemare în judecată, conform art. 249 C. proc. civ. şi trebuia să îi pună în vedere reclamantei să le depună, în vederea aflării adevărului şi lămuririi situaţiei de fapt în cauză.

Referitor la respingerea probei testimoniale cu martorul C., instanţa s-a aflat în eroare cu privire la motivele care au stat la baza încuviinţării acesteia atâta timp cât s-a precizat în ambele faze procesuale că martorul avea calitatea de reprezentant al intimatei care le comunica atât autorizaţiile licenţă neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental pentru perioadele anterioare cât şi cel care verifica respectarea de către recurenţi a obligaţiilor impuse prin aceste autorizaţii şi încasa contravaloarea remuneraţiilor aferente acestor difuzări. În acest context şi datorită acestei calităţi de reprezentant al intimatei s-a procedat la înmânarea notificării de reziliere. Atâta timp cât acesta nu le-a înmânat o dovadă de primire a acestei notificări era logic şi legal să se încuviinţeze proba testimonială, fiind singurul care putea dovedi aspectele invocate. Respingerea acestei probe i-a pus în imposibilitatea dovedirii apărărilor lor, în condiţiile în care instanţa, chiar şi din oficiu putea pune în vedere intimatei să facă dovada calităţii de reprezentant al martorului C. şi ulterior să se pronunţe asupra admiterii acestei probe.

Eroarea este determinantă şi evidentă atâta timp cât niciuna din instanţele ce au avut pe rol judecarea prezentei cauze nu a verificat faptul că ataşat întâmpinării a fost depusă adresa emisă de recurenţi nr. 1/09.07.2019, comunicată prin fax către intimată la aceeaşi dată prin care a adus la cunoştinţa intimatei că solicitarea de încetare a difuzării operelor muzicale a fost realizată în scris şi înmânată lui C., adresa la care nu i s-a răspuns nici până în prezent.

Intr-o primă concluzie, se poate observa că în realitate atât instanţa de apel cât şi prima instanţă au respins încuviinţarea, respectiv administrarea singurelor probe ce puteau infirma şi dovedi caracterul nefondat al pretenţiilor formulate de către intimată, fapt ce echivalează cu o încălcarea a dreptului lor la apărare şi la un proces echitabil.

Sarcina probei incumba intimatei, iar toate aceste probe erau în sarcina sa să le propună şi să le depună, dar şi instanţa putea din oficiu, aplicând principiul aflării adevărului să pună în vedere acesteia depunerea titlurilor de creanţă sau a actelor care fac dovada existenţei unei creanţe.

2. Instanţa de apel a reţinut în mod eronat în cadrul filei 1, paragraful 12 din decizie că în motivele de apel nu se contestă în sine că s-ar fi comunicat public opere muzicale.

Prin motivele de apel recurenţii au criticat soluţia instanţei de fond arătând că reclamanta nu a reuşit să facă proba comunicării către ei a operelor muzicale şi că nu a mai comunicat opere muzicale de la data când a notificat reprezentantul intimatei, care nu a mai emis o altă autorizaţie şi nici nu a comunicat vreo factură, pentru a se încasa astfel remuneraţiile aferente.

Instanţa de apel a mai reţinut în mod eronat în cadrul filei 1, paragraful 13 din decizie faptul că s-a intenţionat după încheierea autorizaţiei să se înceteze comunicarea fonică a operelor muzicale, însă această notificare s-ar fi realizat în luna iulie 2019, ulterior perioadei în litigiu.

3. Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că a înştiinţat intimata printr-o persoană fizica care deţine calitatea de inspector şi că înştiinţarea s-a realizat abia la data de 9.07.2019.

Calitatea de inspector a lui C. este conferită de intimată, calitate în baza căreia au primit autorizaţiile anterioare, facturile emise de intimată şi achitate către aceasta, reprezentând remuneraţiile aferente, acesta fiind cel care emitea chitanţele.

Pentru o astfel de motivare, trebuia să existe la dosarul cauzei un înscris din care să rezulte limitele de competenţă ale acestui inspector prin care i se interzicea să primească aceste notificări.

Cu toate că instanţa de apel a recunoscut pe de o parte calitatea de inspector a lui C. şi că au înaintat o notificare de încetare a comunicării operelor muzicale, a respins atât proba cu înscrisuri cât şi proba testimonială ca nefiind utile cauzei. Acest martor este singurul care putea confirma cele invocate de recurenţi, precum şi notificarea realizată la 28.03.2017, care nu a fost făcută verbal, ci în scris şi comunicată acestui inspector anterior notificării din iulie 2019. Instanţa a reţinut că înştiinţarea s-ar fi făcut verbal şi nu în scris, în contradicţie cu susţinerile lor.

4. Instanţa de apel a reţinut în mod eronat faptul că apelul nu cuprinde critici privitoare la modalitatea de calcul a remuneraţiilor.

În cuprinsul cererii de apel, în cadrul paragrafelor 5 şi 6 au invocat următoarele:

"În contraproba, reclamanta trebuia sa facă dovada:

- modului in care a realizat calculul prejudiciului, atâta timp cat dispoziţiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prevăd doua modalităţi de calcul la alineatele a) şi b);

- modului in care au fost calculate penalităţile de întârziere fără să se depună dovezile privind existenta unei culpe a subscrisei pentru neachitarea sau achitarea cu întârziere a acestor obligaţii pecuniare."

Motivele au fost invocate în mod expres prin cererea de apel, instanţa neobservând acest fapt, ceea ce conduce la concluzia unei cercetări lacunare şi subiective de natură să-i priveze de o judecată echitabilă şi justă.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În prealabil, este de observat că recurenţii au invocat în susţinerea motivelor de recurs prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Totuşi, raportat la motivarea în fapt a recursului, se constată că aceştia au invocat şi motive de recurs care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vor fi analizate din această perspectivă.

În ceea ce priveşte probele care nu au fost încuviinţate de către instanţa de apel, recurenţii au susţinut că s-ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 6 C. proc. civ.), dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.) şi obligaţia instanţei de a stărui în aflarea adevărului (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.).

Din partea introductivă a deciziei recurate reiese că instanţa de apel a respins proba cu înscrisuri solicitată prin apel constatând că nu s-au ataşat înscrisuri cererii de apel şi nici nu s-a indicat ce înscrisuri ar urma să fie administrate.

În recurs, recurenţii au arătat că de fapt solicitarea era de a fi obligat reclamantul să depună înscrisuri în dovedirea cererii de chemare în judecată, şi anume autorizaţia licenţă neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental aferentă perioadei aprilie 2017- iunie 2019, precum şi facturile aferente pretenţiilor formulate prin acţiune, întrucât acesta are sarcina probei conform art. 249 C. proc. civ.

Or, faptul că reclamantul are sarcina probei conform art. 249 C. proc. civ. nu înseamnă că i s-ar fi produs pârâtului vreo vătămare prin aceea că instanţa de apel nu l-ar fi obligat pe reclamant să depună la dosar înscrisurile pe care pârâtul le considera utile pentru probarea susţinerilor din cererea de chemare în judecată, întrucât sancţiunea nedovedirii pretenţiilor este respingerea cererii de chemare în judecată.

În legătură cu aceste înscrisuri, este de observat că nu se poate aprecia că cererea de chemare în judecată ar fi fost admisă deşi reclamantul nu şi-ar fi dovedit pretenţiile, cu încălcarea art. 249 C. proc. civ., având în vedere că înscrisurile la care fac referire recurenţii, şi anume autorizaţia licenţă neexclusivă a utilizării operelor muzicale în scop ambiental aferentă perioadei aprilie 2017- iunie 2019, precum şi facturile corespunzătoare, nu erau pertinente şi concludente, raportat la capătul de cerere formulat în principal, care a fost admis de către prima instanţă de fond.

Astfel, prin cererea sa de chemare în judecată, reclamanta UCMR ADA - A. a solicitat obligarea pârâtului B. Întreprindere Individuală la plata sumei de 4860 RON plus TVA egala cu valoarea triplului remuneraţiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de alimentaţie publică bar cu o suprafaţă de 40 mp din Sat Vereşti Comuna Sănduleni nr. 75 jud. Bacău în perioada aprilie 2017 - iunie 2019.

În subsidiarul capătului 1 al prezentei cereri de chemare in judecata, reclamanta a solicitat obligarea paratei la plata sumei de 1620 RON, plus TVA, reprezentând valoarea remuneraţiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale in spaţiul, perioada si modalităţile menţionate mai sus, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale şi a sumei de 3138,6 RON reprezentând penalităţi de întârziere calculate pana la data de 07.06.2019 pentru întârzierea plaţii remuneraţiilor şi la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 08.06.2019 si pana la data plaţii efective a sumei de 18.585,00 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 2751/03.12.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. ÎNTREPRINDERE INDIVIDUALĂ şi B., a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 4.860 RON reprezentând triplul remuneraţie datorată comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de alimentaţie publică bar din Sat Vereşti Comuna Sănduleni nr. 75 jud. Bacău în perioada aprilie 2017 - iunie 2019, cu o suprafaţă de 40 mp., s-a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 100 RON, cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei s-a reţinut că pârâtul a încheiat iniţial autorizaţia/licenţa neexclusivă nr. 6586/05.10.2016 însă ulterior, după încetarea valabilităţii acesteia, nu mai încheiat autorizaţie/licenţă neexclusivă cu UCMR ADA, deşi avea această obligaţie legal potrivit dispoziţiilor art. 13 lit. f) art. 29, art. 145 alin. (1) lit. e) şi alin. (2) art. 162 lit. b), art. 165 alin. (3) şi alin. (9) din Lg. 8/1996, metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 266/2011 cu modificările aduse prin Decizia ORDA nr. 198/2012.

În continuare, tribunalul a reţinut că potrivit punctului 6 al metodologiei publicata prin Decizia ORDA nr. 266/2011, cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 198/2012, pentru perioada în care utilizatorul nu a încheiat autorizaţie licenţă neexclusivă cu UCMR - ADA, acesta are obligaţia de a plăti UCMR - ADA o sumă egală cu triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate dacă ar fi încheiat autorizaţia licenţă neexclusivă.

Având în vedere că pârâta nu a încheiat autorizaţie/licenţă neexclusivă tribunalul a apreciat că în cauză devin incidente dispoziţiile pct. 6 din metodologia mai sus indicată.

Or, atâta timp cât prima instanţă de fond a considerat fondat capătul de cerere formulat în principal referitor la acordarea unor despăgubiri pentru comunicarea publică a unor opera muzicale fără autorizare, nu era relevantă sub aspect probator depunerea unor înscrisuri constând în autorizaţia/licenţă pentru comunicare publică şi facturile emise în baza acesteia pentru perioada în cauză.

Referitor la criticile din cadrul punctului 1 al recursului legate de respingerea probei cu martorul C., acestea vor fi analizate împreună cu criticile formulate în cadrul punctului 3 al recursului privitor la modul în care instanţa de apel a evaluat în cadrul considerentelor sale situaţia de fapt ce se intenţiona a fi dovedită prin audierea acestui martor, pe care a socotit-o relevantă pentru îndeplinirea condiţiei comunicării publice a operelor muzicale.

În ceea ce priveşte proba cu martorul C., curtea de apel a respins solicitarea de audiere a acestuia, considerând proba neconcludentă, având în vedere că în motivele de apel s-ar susţine că înştiinţarea martorului s-ar fi făcut în scris şi ar fi trebuit să existe o dovadă scrisă a acestei înmânări.

Observând considerentele deciziei atacate în cadrul cărora se analizează temeinicia apelului se constată că instanţa de apel a reţinut că ar rezulta comunicarea publică de opere muzicale din împrejurarea că, anterior perioadei în cauză (aprilie 2017- iunie 2019), pentru barul din comuna Sănduleni, jud. Bacău a fost încheiată o autorizaţie/licenţă neexclusivă, coroborată cu faptul că "susţinerile apelantului referitoare la înştiinţarea inspectorului UCMR-ADA C. sunt nerelevante în drept, căci apelanta era datoare să înştiinţeze UCMR-ADA, iar nu o persoană fizică ce a exercitat calitatea de inspector. De altfel, apelanta a înştiinţat UCMR-ADA, însă abia la data de 9.07.2019, posibila înştiinţare verbală a inspectorului nefiind de natură a produce efecte juridice."

Astfel, instanţa de apel a recurs la o prezumţie judiciară (art. 327, art. 329 C. proc. civ.) pentru a reţine ca dovedită condiţia comunicării publice a operelor muzicale pentru perioada în cauză, aprilie 2017- iunie 2019, bazându-se pe situaţia de fapt cunoscută, şi anume că recurenţii au comunicat public opere muzicale anterior acestei perioade, în baza autorizaţiei/licenţei neexclusive nr. 6586/05.10.2016 - care a încetat, potrivit susţinerilor reclamantei, conform punctului 7 din autorizaţie, ca urmare a faptului că recurenţii nu au mai plătit remuneraţia începând cu aprilie 2017 -, dar şi pe faptul că susţinerile apelantului referitoare la înştiinţarea inspectorului UCMR-ADA C. ar fi nerelevante în drept.

Recurenţii au susţinut că nu au mai comunicat public opere muzicale începând cu 1 aprilie 2017 şi că au înştiinţat reclamanta la data de 28.03.2017 prin intermediul reprezentantului acesteia, cel puţin de facto - atâta timp cât acesta le-ar fi înmânat autorizaţiile anterioare, ar fi primit plata remuneraţiilor, le-ar fi înmânat chitanţele şi facturile -, printr-o notificare scrisă.

Aşa cum s-a reţinut mai sus, instanţa de apel a reţinut că susţinerile apelantului referitoare la înştiinţarea inspectorului UCMR-ADA C. sunt nerelevante în drept pe de o parte, întrucât apelanta era datoare să înştiinţeze UCMR-ADA, şi nu o persoană fizică ce a exercitat calitatea de inspector, iar pe de altă parte, deoarece apelanta a înştiinţat UCMR-ADA, însă abia la data de 9.07.2019, posibila înştiinţare verbală a inspectorului nefiind de natură a produce efecte juridice.

Cele reţinute de către instanţa de apel pentru a constata nefondată apărarea apelantului pârât în sensul neutilizării operelor muzicale în cadrul activităţii sale comerciale începând cu data de 1 aprilie 2017 sunt pe de o parte, inexacte şi pe de altă parte, nu pot reprezenta o motivare suficientă pentru a reţine prezumţia menţionată anterior pentru următoarele considerente.

Astfel, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut că apelanta era datoare să înştiinţeze UCMR-ADA, iar nu o persoană fizică ce a exercitat calitatea de inspector, fără să motiveze de ce nu a considerat întemeiate susţinerile apelantei referitoare la calitatea de reprezentant cel puţin de facto a acestei persoane, ţinând cont de activităţile pe care apelantul a pretins că le-a făcut în numele reclamantei în raporturile dintre cele două părţi.

Dacă nu considera credibile aceste susţineri, audierea acestui martor era relevantă tocmai pentru a fi obţinute elemente utile pentru stabilirea acestei situaţii de fapt.

Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că posibila înştiinţare verbală - la 28 martie 2017, cum pretind recurenţii - a martorului propus spre audiere de către apelant, C., nu ar fi de natură a produce juridice, deoarece UCMR-ADA ar fi trebuit înştiinţată în scris despre încetarea comunicării operelor muzicale.

Având în vedere că instanţa de apel a respins proba cu martorul C. considerând proba neconcludentă, întrucât, dacă înştiinţarea martorului s-ar fi făcut în scris, ar fi trebuit să existe o dovadă scrisă a acestei înmânări, se poate deduce că instanţa de apel a plecat de la premisa că nu s-a făcut dovada înmânării către martor a unei înştiinţări scrise, dar că ar fi posibil să fi existat o înştiinţare verbală.

Aceste argumente ale instanţei de apel nu sunt convingătoare şi deci sunt insuficiente.

În primul rând, nu rezultă în baza căror prevederi legale a ajuns instanţa de apel la concluzia că trebuia să existe o dovadă scrisă a înmânării notificării scrise către martor. Astfel, nu se justifică respingerea probei cu audierea acestui martor pentru a dovedi tocmai faptul că i-a fost înmânată această notificare scrisă pentru a fi trimisă UCMR-ADA.

În al doilea rând, nu rezultă în baza căror prevederi legale apelanta era datoare să înştiinţeze UCMR-ADA despre faptul că nu ar mai comunica public în viitor opere muzicale pentru a o dispensa pe reclamantă să probeze faptul utilizării acestor opere pentru perioada în cauză, conform art. 249 C. proc. civ., pentru situaţia în care se solicită plata despăgubirilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale fără autorizare.

Intimata reclamantă a făcut trimitere în recurs, în cadrul concluziilor susţinute cu prilejul dezbaterilor pe fond la punctul 10 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 266/2011 care ar stabili că notificarea privind încetarea operelor muzicale se transmite la sediul A..

Conform punctului 10 din Metodologia publicată prin decizia ORDA nr. 266/2011: In cazul in care un utilizator urmează sa înceteze utilizarea operelor muzicale, acesta este obligat sa transmită la sediul central al organismului de gestiune colectiva a drepturilor de autor de opere muzicale, înainte de data încetării utilizării operelor muzicale, o notificare scrisa cuprinzând: denumirea si sediul utilizatorului, numărul si data autorizaţiei încheiate cu organismul de gestiune colectiva a drepturilor de autor de opere muzicale, adresa completa a locaţiei unde încetează utilizarea si data la care va înceta utilizarea. In absenta unei astfel de notificări scrise, comunicate către sediul central al organismului de gestiune colectiva a drepturilor de autor de opere muzicale, utilizatorul datorează in continuare remuneraţiile prevăzute de prezenta metodologie, conform autorizaţiei licenţa neexclusiva, fără a putea invoca o eventuala încetare a utilizării operelor muzicale.

Aşa cum rezultă din conţinutul său, acest articol se referă la existenţa unei autorizaţii încheiate cu organismul de gestiune colectiva a drepturilor de autor de opere muzicale cu privire la care nu a expirat termenul pentru care a fost încheiată sau nu a încetat valabilitatea acesteia din orice alte motive.

Or, în speţă, reclamanta a cerut obligarea pârâţilor la plata triplului remuneraţiilor, considerând că autorizaţia/licenţa neexclusivă nr. 6586/05.10.2016 a încetat conform punctului 7 din autorizaţie, ca urmare a faptului că recurenţii nu au mai plătit remuneraţia începând cu aprilie 2017, solicitare care a fost considerată întemeiată de către prima instanţă de fond, care în motivarea sentinţei s-a raportat şi la prevederile punctului 6 al Metodologiei, potrivit căruia "pentru perioada pentru care utilizatorul nu a încheiat autorizaţie licenţa neexclusiva cu UCMR-ADA, acesta are obligaţia de a plăti UCMR-ADA o suma egala cu triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate daca ar fi încheiat autorizaţia licenţa neexclusiva".

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei comunicării publice a operelor muzicale relevantă pentru prezentul litigiu este interpretarea dată în jurisprudenţa CJUE acestei noţiuni.

Astfel, Curtea a subliniat rolul indispensabil al utilizatorului. Astfel, referitor la administratorul unui hotel şi al unui bar, Curtea a statuat că acesta efectuează un act de comunicare în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 atunci când intervine, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său, pentru a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată. Astfel, în lipsa acestei intervenţii, clienţii săi, deşi se află în interiorul zonei de acoperire a emisiunii menţionate, nu ar putea, în principiu, să beneficieze de opera difuzată (a se vedea în acest sens Hotărârea SGAE, citată anterior, punctul 42, precum şi Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, Rep., p. I-9083, punctul 195) - Hotărârea din 15 martie 2012, C-135/10, Societa Consortile Fonografici împotriva Marco Del Corso, pct. 82).

De asemenea, Curtea s-a pronunţat în sensul că o intervenţie efectuată de către administratorul unui hotel prin care urmărea să confere acces clienţilor săi la o operă radiodifuzată trebuie considerată o prestare de servicii suplimentară, furnizată în scopul de a obţine un anumit profit din aceasta în măsura în care oferirea acestui serviciu influenţează standardul stabilimentului şi, prin urmare, preţul camerelor. În mod similar, Curtea a statuat că transmisia de opere radiodifuzate de către administratorul unui bar este realizată în scopul, şi este susceptibilă să se repercuteze asupra, frecventării acestui local şi, în final, asupra rezultatelor sale economice (a se vedea în acest sens Hotărârile SGAE, punctul 44, şi Football Association Premier League şi alţii, punctul 205, citate anterior) - Hotărârea din 15 martie 2012, C-135/10, Societa Consortile Fonografici împotriva Marco Del Corso, pct. 90).

Ca atare, simpla deţinere a unui bar nu este suficientă pentru a se reţine îndeplinită condiţia comunicării publice a operelor muzicale, şi anume intervenirea, pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său, pentru a oferi clienţilor săi accesul la o emisiune radiodifuzată conţinând o operă protejată, fapt ce trebuie dovedit de către reclamant, conform art. 249 C. proc. civ.

Această dovadă poate fi realizată inclusiv prin prezumţii simple, care trebuie să îndeplinească condiţiile art. 327 C. proc. civ. şi art. 329 C. proc. civ. Astfel, trebuie stabilită în mod corect legătura de conexitate dintre faptul cunoscut şi faptul necunoscut iar prezumţia trebuie să aibă greutatea şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins.

Ţinând cont că prin modalitatea neconvingătoare în care instanţa de apel a argumentat, aşa cum s-a reţinut mai sus, respingerea audierii martorului propus de către apelanţi şi constatarea îndeplinirii condiţiei comunicării publice a operelor muzicale pentru perioada care face obiectul litigiului s-au creat premisele afectării dreptului la apărare al recurenţilor şi astfel a dreptului la un proces echitabil, sunt fondate aceste motive de recurs.

Este nefondat motivul de recurs din cadrul punctului 2, prin care se susţine că instanţa de apel ar fi reţinut greşit în cadrul filei 1, paragrafele 12 şi 13 din decizie anumite aspecte.

Este de observat că paragrafele citate fac parte din partea introductivă a deciziei în care au fost consemnate dezbaterile care au avut loc la ultimul termen de judecată şi reprezintă concluziile susţinute de către avocatul intimatei reclamante, iar nu constatările instanţei de apel.

De altfel, legat de primul paragraf la care s-a făcut trimitere, instanţa de apel a analizat chiar la începutul considerentelor propriu-zise ale deciziei, care încep după propoziţia "Apelul este nefondat.", dacă în speţă s-a dovedit comunicarea publică de opera muzicale, ceea ce înseamnă că a pornit de la premisa că s-a contestat acest aspect prin apel.

În cadrul motivului de recurs care se regăseşte la punctul 4 recurenţii au susţinut că instanţa de apel ar fi reţinut în mod eronat faptul că apelul nu cuprinde critici privitoare la modalitatea de calcul a remuneraţiilor şi că ideea contrară ar reieşi din paragrafele 5 şi 6 al motivelor de apel, având următorul conţinut.

"În contraproba, reclamanta trebuia sa facă dovada:

- modului în care a realizat calculul prejudiciului, atâta timp cat dispoziţiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prevede doua modalităţi de calcul la alineatele a) şi b);

- modului in care au fost calculate penalităţile de întârziere fără să se depună dovezile privind existenta unei culpe a subscrisei pentru neachitarea sau achitarea cu întârziere a acestor obligaţii pecuniare."

Referitor la aceste paragrafe, în primul rând este de remarcat că eventualele critici din apel legate de modul de calcul al penalităţilor de întârziere sunt nerelevante în susţinerea nelegalităţii ce ar rezulta din existenţa unei eventuale omisiuni de a fi analizate de către instanţa de apel, având în vedere că prima instanţă a admis doar capătul principal al cererii de chemare în judecată şi a obligat pârâta doar la plata sumei reprezentând triplul remuneraţiilor, considerând că a avut loc o comunicare publică a operelor muzicale fără autorizare. Astfel, nu a mai analizat capătul de cerere formulat în subsidiar, în cadrul căruia se solicitau şi penalităţi de întârziere, care avea ca premisă o comunicare publică autorizată fără plata remuneraţiei.

Recurenţii au mai susţinut că ar rezulta că au formulat în cadrul apelului critici privitoare la modul de calcul al remuneraţiilor din aceea că au susţinut că în contraprobă, reclamanta trebuia sa facă dovada modului în care a realizat calculul prejudiciului, atâta timp cat dispoziţiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 prevăd doua modalităţi de calcul la alineatele a) şi b).

Potrivit art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996: La stabilirea despăgubirilor instanţa de judecată ia în considerare:

a) fie criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului;

b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a).

Aşa cum s-a reţinut anterior, prin sentinţă pârâţii au fost obligaţi la plata despăgubirilor reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.

În cadrul considerentelor instanţei de apel, într-adevăr, se reţine că apelul nu cuprinde critici privitoare la modul de calcul al remuneraţiilor, cu ignorarea criticilor din apel menţionate anterior, în analiza cărora instanţa de apel trebuia să argumenteze, prin raportare la situaţia de fapt în speţă, stabilirea despăgubirilor în cauză în funcţie de criteriile de la lit. b) a art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, iar nu a literei a), în condiţiile în care la finalul dispoziţiilor de la lit. b) se prevede că devin incidente în cazul în care nu se pot aplica criteriile prevăzute la lit. a).

În consecinţă, în temeiul art. 497 teza întâi raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat pârâţii B. şi Întreprinderea Individuală B. împotriva deciziei nr. 1739 A din 9 decembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2021.