Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1715/2021 AI generated

Pastureland revendication appeal rejected; ownership restored to claimant, appeal costs awarded.

Case Number Decizia nr. 1715/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed
Court Costs Borne by appellant

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed the defendant's appeal as unfounded, thereby upholding the Court of Appeal's decision that ordered the defendant to return to the claimant 50.92 ha of pastureland in Plaiul Nucului, Lopătari commune, and to pay procedural costs; the High Court also ordered the appellant to pay the respondent 2,000 RON in reduced legal fees for the appeal. The dispute was a real-property revendication action under Articles 563 ff. of the Civil Code, in which two administrative-territorial units contested ownership of former collective-farm pasturelands. The Court held that the claimant proved its property right through Administrative Decision No. 27/1992 issued under Land Law No. 18/1991, whereas the defendant's 1976 administrative acts evidenced only a right of use, not ownership; it rejected procedural objections (lack of active standing, incomplete fact-finding, contradictory reasoning) as unfounded or waived, and held that inventory annexes under Government Decision No. 401/2013 had no constitutive effect but served only as indicia of possession.

Legislator headnote

AI generated

art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 482 C. proc. civ, art. 22 C. proc. civ, art. 22 alin. (2) C. proc. civ, art. 248 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ; Pastureland revendication appeal rejected; ownership restored to claimant, appeal costs awarded: The dispute was a real-property revendication action under Articles 563 ff. of the Civil Code, in which two administrative-territorial units contested ownership of former collective-farm pasturelands. The Court held that the claimant proved its property right through Administrative Decision No. 27/1992 issued under Land Law No. 18/1991, whereas the defendant's 1976 administrative acts evidenced only a right of use, not ownership; it rejected procedural objections (lack of active standing, incomplete fact-finding, contradictory reasoning) as unfounded or waived, and held that inventory annexes under Government Decision No. 401/2013 had no constitutive effect but served only as indicia of possession.

Keywords

AI generated
land law standing to appeal right of return right of common pasture collective property civil dispute

Cited Legislation

AI generated
art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ
Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt dedusă judecaţii pentru ca în etapa procesuală a recursului să poată fi valorificată legalitatea deciziei.
art. 482 C. proc. civ
În acest sens, instanţa de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 482 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art.
art. 22 C. proc. civ
civ., coroborat cu dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., avea obligaţia suplimentării probatoriului în vederea desluşirii exacte a situaţiei deduse judecăţii, respectiv înlăturarea inadvertenţelor ce rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei.
art. 22 alin. (2) C. proc. civ
Reaminteşte obligaţiile instanţei, ce decurg din dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.
art. 248 alin. (1) C. proc. civ
Prima instanţă nu a soluţionat excepţia, deşi, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond care fac inutilă administarea de probe sau cercetarera fondului cauzei.
art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ
Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat, cu trimitere la mai multe paragrafe ale deciziei atacate, că aceasta cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că temeiul legal în baza căruia a fost formulată cererea de chemare în judecată de către reclamantă este constituit de art.
art. 555 alin. (1) C. civ
Astfel, reclamanta trebuia să facă dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului teren revendicat, potrivit dreptului comun, având în vedere prevederile art. 555 alin. (1) C. civ.

Cited Case Law

AI generated
Decizia nr. 27/1992
Nu doar în considerarea acestor aspecte, cât mai ales întrucât pârâta nu a fost în măsură să exhibe un înscris cu valoare de titlu de proprietate conform legii, fie şi de nivelul celui înfăţişat de reclamantă (respectiv Decizia nr. 27/1992 emisă de Prefectura Municipiului Buzău în temeiul Legii nr.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Used to reduce and set attorney's fees awarded as litigation costs in the dispositive.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I civilă la data de 21.02.2018, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Lopătari a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Brăeşti, obligarea pârâtei să restituie bunul aflat în proprietate şi deţinut de aceasta fără drept, respectiv suprafaţa de 60 ha păşune amplasată în satul Plaiul Nucului, comuna Lopătari, judeţul Buzău.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Buzău

Prin sentinţa nr. 1013/04.10.2019, Tribunalul Buzău, secţia I civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 1203/30.07.2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei, a admis în parte acţiunea; a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 50,92 ha, situat în comuna Lopătari, judeţul Buzău, tarlalele 68 şi 71, parcelele 4583-4589 şi 4669-4676, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul judiciar A.; a obligat pârâta la plata, către reclamantă, a sumei de 9.605,44 RON cheltuieli de judecată; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat intimata la plata, către apelantă, a sumei de 3.302,05 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocatului ales urmând a fi solicitat pe cale separată.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ. pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Brăeşti.

Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt dedusă judecaţii pentru ca în etapa procesuală a recursului să poată fi valorificată legalitatea deciziei. În acest sens, instanţa de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 482 C. proc. civ., coroborat cu dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., avea obligaţia suplimentării probatoriului în vederea desluşirii exacte a situaţiei deduse judecăţii, respectiv înlăturarea inadvertenţelor ce rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei.

Aceasta susţine că nu au fost niciodată administrate în proces probele cu martori şi interogatoriu, iar în apel nu a fost administrată o nouă expertiză, în condiţiile în care expertiza administrată în primă instanţă nu a avut niciun rol în stabilirea cu exactitate a amplasamentului terenului aflat în litigiu, iar prima instanţă a apreciat rezultatul expertizei ca neconcludent, respingând cererea de chemare în judecată. Reaminteşte obligaţiile instanţei, ce decurg din dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În mod greşit nu a fost soluţionată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, cu referire la faptul că partea adversă nu a invocat un mod de dobândire a dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu. Prima instanţă nu a soluţionat excepţia, deşi, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond care fac inutilă administarea de probe sau cercetarera fondului cauzei.

Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat, cu trimitere la mai multe paragrafe ale deciziei atacate, că aceasta cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Evocând conţinutul art. 6 şi 14 ale Legii nr. 165/2013, ca şi pe cele ale art. 9 din H.G. nr. 401/2013, recurenta a arătat că comisia locală a determinat, prin anexa nr. 5 întocmită la 20.08.2014, situaţia terenurilor ocupate de izlazuri, precizând la rubrica "Observaţii" că anumite suprafeţe de izlaz nu aparţin UAT Comuna Lopătari, ci altor UAT-uri. În acest fel, s-a recunoscut de către reclamantă că cele două suprafeţe de teren revendicate, menţionate în anexa 5 la poziţiile 3 şi 4 aparţin, de fapt, UAT Comuna Brăeşti.

Aceeaşi recunoaştere rezultă şi din înscrisul pro causa depus de reclamantă în faza judecăţii de apel, respectiv procesul-verbal nr. x/11.03.2020, prin care s-au adus modificări anexei 5 întocmită în baza H.G. nr. 401/2013, la rubrica "Observaţii".

Cu trimitere la dispoziţiile art. 119-124 din Legea nr. 215/2001 şi ale art. 354-360 din O.U.G. nr. 57/2019, recurenta a susţinut că, din punct de vedere legal, este permisă deţinerea de bunuri imobile în domeniul privat al unei unităţi administrativ-teritoriale, situate pe teritoriul altei unităţi administrativ-teritoriale, astfel că sunt contradictorii şi străine de natura cauzei considerentele instanţei de apel care reţine că terenurile revendicate aparţin reclamantei, de vreme ce constituie izlazuri ale satului Plaiul Nucului, care face parte din Comuna Lopătari.

Ulterior pronunţării deciziei instanţei de apel, recurenta a intrat în posesia Deciziei nr. 50/5.03.1976, care a stat la baza procesului-verbal din 31.08.1976, a adresei nr. x/02.12.1975 a Biroului Executiv al Consiliului Popular Brăieşti şi a schiţelor cadastrale care certifică deţinerea celor două tarlale 68 şi 71 de către CAP Brătileşti. Potrivit recurentei, aceste înscrisuri dovedesc dreptul ei de proprietate asupra terenului revendicat de către reclamantă, atât anterior momentului 31.08.1976 (data până la care suprafaţa de teren în litigiu s-a aflat în folosinţa CAP "B." Brătileşti), cât şi ulterior acestei date şi până în prezent (data la care a fost pusă în aplicare decizia nr. 50/05.03.1976 prin reluarea în administrarea Consiliului Popular al comunei Brăeşti).

Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că temeiul legal în baza căruia a fost formulată cererea de chemare în judecată de către reclamantă este constituit de art. 563 şi urm. din noul C. civ.. Astfel, reclamanta trebuia să facă dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului teren revendicat, potrivit dreptului comun, având în vedere prevederile art. 555 alin. (1) C. civ. raportat la prevederile art. 121 din Legea nr. 215/2001 (aplicabile până la data de 05.07.2019) şi prevederile art. 355 din O.U.G. nr. 57/2017 - Codul administrativ. Altfel spus, reclamantul trebuie să facă dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat, titlu din care să rezulte fără nicio tăgadă identitatea acelui bun imobil. Simpla identificare a bunului prin intermediul pretinsei Note - Anexă nr. 16, prezentată de către reclamantă, în condiţiile în care acest înscris nu conţine niciun element de identificare (părţi semnatare, semnături, data întocmirii, număr de înregistrare etc.) şi translatarea acestor informaţii în susţinerea Deciziei nr. 27/07.02.1992, emisă de Prefectura Buzău, nu are valenţa de a genera o prezumţie de existenţă a dreptului de proprietate. Faptul că pârâta UAT Comuna Brăeşti nu a prezentat în faţa instanţei Anexa nr. 5, întocmită în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 165/2013 şi art. 9 din H.G. nr. 401/2013, nu poate întemeia susţinerea instanţei de apel că ar reprezenta o recunoaştere tacită a pretenţiilor invocate de către reclamantă. Anexa menţionată nu reprezintă dovada dreptului de proprietate deţinut asupra terenului ce face obiectul prezentului litigiu, izvorul dreptului de proprietate fiind constituit de alte înscrisuri evidenţiate atât în faţa primei instanţe şi a celei de apel, cât şi prin prezentul recurs. Prin urmare, motivarea instanţei de apel contravine inclusiv dispoziţiilor art. 557 C. civ. şi art. 121 din Legea nr. 215/2001.

În concluzie, în situaţia dedusă judecăţii, reclamanta nu a prezentat un titlu de proprietate care să certifice că bunul revendicat se află în proprietatea sa.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19.05.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 22.09.2021.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 27.11.2020, intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Lopătari a depus întâmpinare, arătând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., fără a invoca în mod expres excepţia nulităţii recursului. Totodată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei instanţei de apel.

La data de 16.12.2020, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză are caracter nefondat.

Criticile subsumate de recurentă motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Astfel, pretinzând că situaţia cauzei de faţă corespunde aceleia în care instanţa nu ar fi stabilit deplin situaţia de fapt dedusă judecăţii, cât să fie posibil controlul în legalitate asupra hotărârii atacate, recurenta-pârâtă a susţinut că în apel nu s-ar fi stabilit pe deplin că bunul imobil pretins prin cererea reclamantei s-ar afla în proprietatea acesteia. Afirmă că, din acest motiv, instanţa era datoare să încuviinţeze sau să ordone administrarea de probe suplimentare, respectiv martori, interogatoriu şi o nouă expertiză.

Înalta Curte apreciază că, dimpotrivă, considerentele hotărârii atacate relevă o minuţioasă analiză întreprinsă de instanţa de apel asupra înscrisurilor administrate deopotrivă de ambele părţi, înscrisuri pe baza cărora a urmărit istoricul juridic al suprafeţelor revendicate începând cu anul 1976 la zi, şi, în urma căreia, aceasta a extras concluzia sa fermă în privinţa apartenenţei dreptului disputat în patrimoniul reclamantei.

Particularitatea speţei - dată de împrejurarea că în niciunul din aceste înscrisuri, terenul revendicat nu a fost identificat prin indicarea numărului de tarla şi de parcelă, situaţie regăsită atât în înscrisurile de care s-a prevalat reclamanta, dar şi pârâta, şi care decurge din statutul pe care l-a avut proprietatea, în general, în perioada regimului comunist - care a determinat instanţa să aibă în vedere (şi) alte repere de stabilire a identităţii terenului (cum ar fi denumirea locului/amplasamentului, destinaţia/categoria de folosinţă, suprafaţa aproximativă) nu slăbeşte corectitudinea analizei acesteia ori justeţea concluziei sale şi nici nu demonstrează, cum fără temei pretinde pârâta, că situaţia de fapt a cauzei n-ar fi fost deplin lămurită.

De altfel, această susţinere a pârâtei nu a fost argumentată în niciun fel, în timp ce critica de neadministrare a probelor cu martori şi interogatoriu, apare ca fiind confuză şi contradictorie pe de o parte, prin raportare la tipul de acţiune dedusă judecăţii - în revendicare imobiliară care, prin natura sa, comportă o probaţiune bazată pe înscrisuri - iar, pe de altă parte, prin raportare la cea de-a treia critică a recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a pretins că reclamanta nu ar fi prezentat un titlu de proprietate care să certifice că imobilul revendicat se află în proprietatea sa. Ori, de vreme ce se pretinde că dovedirea dreptului trebuia făcută printr-un înscris cu valoare de titlu de proprietate, despre care se afirmă că nu s-ar fi realizat în speţă, nu se înţelege care ar fi fost pertinenţa şi utilitatea probelor cu martori şi interogatoriu în atare context.

În sfârşit, apare ca fiind formală critica neadministrării în apel a unei noi expertize topografice, în condiţiile în care pârâta însăşi s-a limitat a solicita în apel încuviinţarea probei cu înscrisuri, opunându-se deopotrivă cererii apelantei-reclamante, formulată la ultimul termen de judecată, de încuviinţare a administrării unei noi probe cu expertiză.

Nefondat a criticat pârâta, tot subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., şi aspectul nesoluţionării de către prima instanţă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţie pe care aceasta a invocat-o prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată.

În primul rând, o astfel de critică, prin care se contestă corectitudinea judecăţii înfăptuite în primă instanţă, adresată direct instanţei de recurs, este formulată omisso medio. Aceasta, în condiţiile în care se observă că în etapa judecăţii de apel a cauzei, pârâta a avut calitatea de intimată deşi, dacă ar fi fost nemulţumită de judecata realizată în primă instanţă, ar fi putut formula un apel incident prin care să critice şi să supună cenzurii instanţei de prim control judiciar omisiunea tribunalului de soluţionare a excepţiei pe care partea o invocase în această instanţă.

În al doilea rând, critica este şi vădit nefondată, în condiţiile în care în acţiuni precum cele deduse prezentei judecăţi (în revendicare imobiliară), calitatea procesuală activă a titularului acţiunii se confundă cu însuşi fondul litigiului deoarece presupune, deopotrivă, stabilirea unei identităţi între reclamant şi titularul dreptului ce se dispută.

De altfel, acesta este exemplul tipic de excepţie procesuală a cărei rezolvare presupune unirea sa cu fondul. Prin urmare, găsind întemeiată cererea de chemare în judecată şi admiţând-o, cu consecinţa recunoaşterii apartenenţei dreptului disputat în patrimoniul reclamantului, nu se poate susţine că instanţa care pronunţă o atare soluţie, ar lăsa necercetată chestiunea calităţii procesuale active deoarece tranşând asupra fondului, implicit aceasta tranşează şi chestiunea calităţii.

Aşadar, separat de observaţia că nicio parte nu criticase în apel omisiunea tribunalului de soluţionare a excepţiei invocată de pârâtă prin întâmpinare, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, şi că judecata de apel a fost înfăptuită în limitele cârmuite de art. 477 C. proc. civ. (tantum devolutum, quantum appelatum), nu poate fi văzută ca fondată critica de nepronunţare de către instanţa de apel, şi din oficiu, asupra calităţii procesuale active a reclamantei, distinct de pronunţarea asupra fondului care, prin soluţia adoptată, stabilea chiar existenţa acestei calităţi.

Nici criticile de recurs subsumate dispoziţiilor art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Pretinzând că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenta-pârâtă s-a referit în mod specific la acele paragrafe în care instanţa de apel a utilizat în susţinerea raţionamentului său argumente de întărire a concluziei asupra faptului că terenul cu destinaţia păşune, ce a făcut obiectul judecăţii, a rămas în folosinţă şi apoi în proprietatea privată a reclamantei în toată perioada 1981-1992, 1992-prezent, respectiv cele prin care se referă la lipsa unor dovezi din care să rezulte transferul din proprietatea privată a reclamantei în perioada 1981-1992, ori cele prin care arată că, de vreme ce satul Plaiul Nucului face parte din Comuna Lopătari, şi izlazul aferent acestui sat este parte componentă a aceleiaşi comune.

În continuarea demonstraţiei asupra motivării contradictorii ori străine de natura cauzei din decizia de apel, recurenta-pârâtă evocă o serie de dispoziţii din cuprinsul Legii nr. 165/2013 şi a H.G. nr. 401/2013, precum din cuprinsul Legii nr. 215/2001 (art. 119-121) şi a O.U.G. nr. 57/2019 (art. 354-360), acestea din urmă în scopul de a demonstra că, în viziunea actualei reglementări a administraţiei publice locale, este permisă deţinerea de către o unitate administrativ-teritorială de bunuri imobile în domeniul său privat, situate pe teritoriul altor unităţi administrativ-teritoriale ori transferul acestora din domeniile private ale unităţilor administrativ-teritoriale.

Argumentaţia pârâtei nu demonstrează, însă, nici motivarea contradictorie şi nici motivele străine de natura cauzei ce s-ar regăsi în cuprinsul hotărârii atacate.

Departe de a constitui un argument în această direcţie, valoarea de recunoaştere a proprietăţii pârâtei asupra terenurilor revendicate, ce s-ar fi realizat de către reclamantă prin menţiunile din procesul-verbal nr. x/11.03.2020 depus la dosar în faza judecăţii de apel, nu constituie decât interpretarea proprie şi nerealistă a conţinutului acestui înscris atribuit de recurentă.

În realitate, înscrisul respectiv - prin care Comisia locală pentru inventarierea terenurilor constituită la nivelul UAT Lopătari a modificat poziţiile 3 şi 4 din anexa 5 întocmită în baza H.G. nr. 401/2013 la rubrica "Observaţii", în privinţa identificării terenurilor nu după locul situării acestora, ci după titlul în baza căruia erau deţinute - nu putea produce recunoaşterea despre care vorbeşte pârâta cât timp documentul inventaria în anexa 5 terenurile cu destinaţia izlazuri pe de raza UAT Lopătari.

Nu rezultă, sub niciun aspect, din conţinutul acestui înscris (de altfel, neevaluat de instanţa de apel întrucât nu schimbă cu nimic situaţia juridică a cauzei) de ce ori sub ce aspect ar fi contradictorii sau străine de natura cauzei considerentele deciziei atacate, fie chiar şi cele avute în vedere în cuprinsul acestei critici formulată de recurentă.

Cât priveşte celălalt argument, întemeiat pe conţinutul legii - dispoziţiile art. 119-124 ale Legii nr. 215/2001 şi cele ale art. 354-360 din O.U.G. nr. 57/2019 - nu demonstrează nici el motivarea contradictorie ori străină de natura cauzei ci, dimpotrivă, relevă că instanţa de apel a admis chiar ea posibilitatea deţinerii de imobile de către o unitate administrativ-teritorială pe raza teritorială a altei unităţi de acest fel, însă subordonat dovedirii unui atare transfer, de vreme ce stabilise pe baza înscrisurilor administrate că, în urma dezarondării de la CAP Brăeşti şi trecerii mai multor sate de la CAP Brăeşti la CAP Lopătari, o serie de terenuri, între care şi cele vizate prin cererea de revendicare, au revenit Comunei Lopătari.

Tocmai întrucât reţine "lipsa unor dovezi din care să rezulte transferul din proprietatea privată a apelantei a unor suprafeţe de teren în perioada 1981-1992", instanţa de apel stabileşte că suprafaţa de păşune situată în punctul Brăeşti-Plaiul Nucului, din care 100 ha de teren în punctul Plaiul Nucului şi 48 ha în punctul Faţa Malului-Plaiul Nucului, a rămas în proprietatea privată a apelantei-reclamante, care a înscris-o ulterior în anexa 5 reglementată prin H.G. nr. 401/2013, poziţiile 3 şi 4. De asemenea, tot în acest context, al lipsei oricăror dovezi de transfer de terenuri din proprietatea reclamantei, se referă instanţa de apel la argumentul a fortiori că, de vreme ce satul Plaiul Nucului a devenit parte componentă a UAT Lopătari, şi izlazul aferent acestui sat aparţine aceleiaşi comune, evocând situaţia regulă în lipsă de dovezi contrare.

Or, prin referirile la conţinutul legii - art. 119-124 ale Legii nr. 215/2001, art. 354-360 din O.G. nr. 57/2019 -, în susţinerea ideii de principiu că unităţile administrativ-teritoriale pot deţine bunuri imobile în domeniul lor privat, care să fie situate pe teritoriul altor unităţi administrativ-teritoriale, recurenta-pârâtă nici nu a demonstrat că ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei considerentele anterior redate ale instanţei de apel, dat nici nu a infirmat justeţea ori corectitudinea acestora.

Referirile pe care recurenta-pârâtă le-a făcut la subpunctul E al motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., la conţinutul înscrisurilor care, în susţinerea sa, îi dovedesc dreptul său de proprietate asupra terenului revendicat, vor fi avute în vedere cu ocazia analizării motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece ele tind să infirme concluzia la care a ajuns instanţa de apel, iar nu să demonstreze caracterul contradictoriu al hotărârii atacate sau existenţa în cuprinsul acesteia de motive străine de natura pricinii.

Subsumat celui din urmă motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a pretins că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a celor cuprinse în art. 557 din C. civ. şi în art. 121 din Legea nr. 215/2001, întrucât reclamanta nu a prezentat un titlu de proprietate care să certifice că bunul imobil revendicat se află în proprietatea sa. De asemenea, a pretins că nu a fost înfăţişat de către reclamantă un titlu legal din care să rezulte netăgăduit identitatea bunului imobil revendicat.

Aceste critici nu pot fi primite şi sunt nefondate, observându-se că instanţa de apel a reţinut, contrar celor susţinute de recurentă, că dintre cele două părţi ce-şi dispută proprietatea asupra terenurilor cu destinaţia de izlaz, doar reclamanta a reuşit să facă dovada dreptului în temeiul unui titlu legal de proprietate, stabilit în cauză ca fiind Decizia nr. 27/7.02.1992 emisă de Prefectura Judeţului Buzău, act administrativ (în sensul art. 557 alin. (2) C. civ.) de atribuire în proprietate a terenurilor evidenţiate în anexele acesteia, emis în baza Legii nr. 18/1991.

Cât priveşte identitatea terenurilor în discuţie, aceasta a fost stabilită de către instanţa de apel prin evaluarea probelor (cele cu înscrisuri) administrate de ambele părţi, cele care datează din anul 1976 şi următorii, de când au existat informaţii de intrare în folosinţa şi administrarea Consiliului Popular al Comunei Lopătari (iniţial, prin CAP-ul din această comună, iar apoi în mod direct, de către organele administrative ale comunei) a suprafeţei totale de 460 ha păşune şi fâneaţă (compusă din 312 ha păşune în punctele C., Cauca Fetii şi Poiana lui D. şi 148,83 ha situată pe raza Comunei Brăeşti), din care s-a reţinut că a făcut parte şi suprafaţa de teren revendicată.

Prin motivele de recurs, pârâta s-a prevalat de dreptul său de proprietate asupra terenului, invocând ca titlu doveditor al dreptului Decizia nr. 50/5.03.1976, care a stat la baza procesului-verbal din 31.08.1076, adresa nr. x/2.12.1975 şi schiţele cadastrale ataşate memoriului de recurs.

Înalta Curte reţine că Decizia nr. 50/5.03.1976 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al Judeţului Buzău constituie o decizie administrativă de reluare în administrarea consiliilor populare a mai multor comune, între care şi pârâta, a unor suprafeţe de teren care anterior fuseseră date în folosinţa cooperativelor agricole de producţie. Această decizie a fost adusă la îndeplinire prin procesul-verbal din 31.08.1976, înscris ce a fost evaluat de instanţa de apel cu ocazia soluţionării fondului, prin verificarea "titlurilor" de care s-a prevalat în proces fiecare parte. În legătură cu acesta, instanţa de apel a reţinut că se referă la o altă suprafaţă de teren decât cea disputată, cât timp e vorba 60 ha teren de fâneaţă preluată de la CAP Brătileşti şi că întocmai ca şi înscrisurile reclamantei, în cuprinsul său nu se identifică suprafaţa la care se referă prin vecinătăţi, tarla, parcelă sau nr. cadastral.

Nu doar în considerarea acestor aspecte, cât mai ales întrucât pârâta nu a fost în măsură să exhibe un înscris cu valoare de titlu de proprietate conform legii, fie şi de nivelul celui înfăţişat de reclamantă (respectiv Decizia nr. 27/1992 emisă de Prefectura Municipiului Buzău în temeiul Legii nr. 18/1991), în mod corect instanţa de apel a admis acţiunea reclamantei, recunoscând acesteia şi nu pârâtei, existenţa dreptului de proprietate asupra terenului revendicat (decizia nr. 50/5.03.1976 şi procesul-verbal din 31.08.1976 fiind acte administrative ce atestă un simplu drept de folosinţă).

Este adevărat că înscrierea terenurilor în anexa 5 reglementată de H.G. nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 nu are valoare constitutivă de drept, ci este realizată în scopul inventarierii suprafeţelor de teren rămase la dispoziţia fiecărei unităţi administrativ-teritoriale, în vederea finalizării procesului de restituire, însă înscrierea terenurilor revendicate în anexa 5, ca fiind la dispoziţia UAT Lopătari nici nu a fost invocată de reclamantă cu acest titlu (ca dovadă/titlu de proprietate) şi nici nu a fost reţinută de instanţa de judecată ca atare, ci doar ca indiciu, prezumţie a exerciţiului dreptului de proprietar al reclamantei, al cărei drept s-a stabilit că e atestat de Decizia nr. 27/1992. S-a observat pertinent, totodată, că acest indiciu al deţinerii reale şi al exerciţiului dreptului de proprietate lipseşte în cazul pârâtei.

În sfârşit, Înalta Curte mai reţine că, pentru prima oară în proces, la concluziile asupra recursului, recurenta a susţinut că titlul său de proprietate asupra terenurilor revendicare ar fi constituit de aceeaşi Decizie nr. 27/1992, fără să se specifice în care anexă şi la ce poziţie este indicat terenul care i-ar aparţine acesteia şi scăpându-se din vedere că respectivul "titlu" tocmai ce fusese criticat pentru lipsa de individualizare a terenurilor prin menţionarea tarlalelor, parcelelor, vecinătăţilor ori pentru neindicarea părţilor semnatare, a datei întocmirii, a numărului de înregistrare.

Astfel fiind, în considerarea celor reţinute anterior, Înalta Curte apreciază că pârâta nu a demonstrat nelegalitate hotărârii atacate, motiv pentru care recursul declarat va fi respins ca nefondat.

La solicitarea intimatei şi în temeiul art. 453 alin. (1) şi 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă să plătească acesteia cheltuieli de judecată în recurs constând în onorariu de avocat, în sumă de 2 000 RON, diminuat (de la valoarea de 10.380 RON, atestată prin înscrisurile depuse la dosar recurs) în considerarea muncii depuse în această etapă procesuală de avocat, rezumată la formularea întâmpinării şi suţinerea unor concluzii minimale pe fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Brăeşti, cu sediul în comuna Brăieşti, judeţ Buzău, împotriva deciziei nr. 1203 din 30 iulie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă în contradictoriu cu intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Lopătari, cu sediul în comuna Lopătari, sat Lopătari, judeţ Buzău şi cu intimata-intervenientă E., domiciliată în comuna Brăeşti, sat Ivăneţu, judeţ Buzău.

Obligă recurenta-pârâtă la plata, către intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială comuna Lopătari, la cheltuieli de judecată în sumă de 2000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 22 septembrie 2021.