Civil liability of company administrator for unremitted tax withholdings: cassation appeal allowed, decision quashed and case remanded for retrial

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la data de 21.06.2017 sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în contradictoriu cu pârâtul A., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 851.803 RON, prejudiciu produs bugetului de stat în perioada 01.08.2008-31.12.2008, precum şi la plata accesoriilor sumei menţionate, calculate de la data scadenţei şi până la efectuarea plăţii, conform Codului de procedură fiscală.

Prin sentinţa nr. 997/07.12.2017, Judecătoria Sector 6 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cererii, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 2383/21.11.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei de interes, invocate pârât; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 837/A/23.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentantă legală a Statului Român.

A arătat recurenta că în virtutea principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune civilă în pretenţii, întemeiată pe răspunderea delictuală, determinată de împrejurarea că această acţiune a rămas nesoluţionată în procesul penal în condiţiile în care organul de urmărire penală a dispus clasarea cauzei faţă de intimatul-pârât A. cu privire la săvârşirea faptei prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu menţinerea, în temeiul art. 315 alin. (2) din C. proc. pen., a sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor acestuia, măsura urmând să înceteze de drept dacă persoanele vătămate nu introduc acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanţei.

Raportându-se la situaţia de fapt expusă în cererea de chemare în judecată, a apreciat că în cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 1357-1359 din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii solidare în condiţiile în care răspunderea organului de conducere a societăţii este atrasă în strânsă legătura cu nereţinerea şi nevirarea sumelor reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă, faptă ce îi este imputabilă intimatului-pârât, în calitatea sa de mandatar al societăţii debitoare în virtutea căruia trebuia să manifeste diligente în afara celor depuse în susţinerea propriilor interese.

Cu referire la dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a susţinut că acceptarea desemnării administratorului stabileşte un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru doi, dar şi pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acţiune, cât şi într-omisiune (nu a reţinut şi nu a vărsat, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la data scadentă fiecărei luni, sumele reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă), context în care se creează legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societăţii debitoare şi prejudiciul creat.

În opinia recurentei-reclamante, relaţia administratorului cu societatea pe care o administrează este asemănătoare aceleia de muncă, astfel încât există posibilitatea generării unui raport de prepuşenie, context în care organul colectiv de conducere (Adunarea Generală a Acţionarilor) exercită dreptul de îndrumare şi control în ceea ce priveşte pe administratorul acesteia, iar în cazul în care el săvârşeşte o faptă prejudiciabilă, aceasta va trebui să probeze că administratorul nu a acţionat ca urmare a atribuţiilor de direcţie şi control, ci a acţionat independent de aceasta, dispunând de libertatea de acţiune.

În speţă, intimatul A., în calitatea sa de reprezentant al societăţii B. S.R.L., avea obligaţia legală să se abţină de la orice conduită de natură să prejudicieze interesele societăţii pe care o reprezintă şi implicit interesele Statului Român, însă acesta a ignorat cu bună-ştiinţă o obligaţie legală cu caracter fiscal.

Cu referire la art. 73 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, a susţinut că răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine administratorului societăţii comerciale, iar lipsa actelor cerute de lege constituie o premisă pentru atragerea răspunderii personale patrimoniale a organelor de conducere a societăţii. Or, prin modul de săvârşire a faptei, prin mijloacele şi prin scopul urmărit, intimatul-pârât, ca reprezentant al societăţii, a prevăzut şi a urmărit rezultatul acţiunii acestuia.

Repararea prejudiciului cauzat bugetului de stat nu se poate realiza decât prin constatarea că intimatul-pârât a produs bugetului consolidat al statului un prejudiciu în cuantum de 851.803 RON şi prin obligarea ca persoană responsabilă de săvârşirea faptei ilicite cauzatoare a pagubei, la plata sumei de 136.188lei, reprezentând contravaloarea impozitelor şi contribuţiilor reţinute la sursă şi nevirate la buget, precum şi obligaţiilor fiscale accesorii acestei sume, care se vor calcula de la momentul producerii prejudiciului şi până la data achitării integrale a debitului.

A susţinut că expertiza efectuată în dosarul de urmărire penală a dovedit întinderea prejudiciului, cât şi implicarea pârâtului în producerea acestuia bugetului de stat, motiv pentru care, în mod legal, a solicitat în cadrul probei cu înscrisuri ataşarea dosarului de urmărire penală, iar refuzul instanţei de a dispune în acest sens echivalează cu neadministrarea probei.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19.05.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestuia la data de 22.09.2021.

6. Apărările formulate în cauză

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Acţiunea recurentei-reclamante a vizat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 851.803 RON reprezentând prejudiciu produs bugetului de stat în perioada 01.08.2008-31.12.2008, precum şi la plata accesoriilor sumei menţionate, calculate de la data scadenţei şi până la efectuarea plăţii, conform Codului de procedură fiscală.

Prin cererea de chemare în judecată, dar şi prin recursul formulat s-a precizat în mod expres că sumele respective sunt solicitate ca urmare a activităţii infracţionale desfăşurate de pârât în calitate de administrator al societăţii, activitate constând în faptul că în perioada indicată acesta a reţinut şi nu a vărsat cu intenţie, în termenul legal, suma de 851.803 RON reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă.

Recurenta a expus contextul ce a determinat prezentul demers judiciar, respectiv împrejurarea că în dosarul penal în care pârâtul a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală latura civilă a rămas nesoluţionată, iar faţă de pârât s-a dispus clasarea cu privire la săvârşirea faptei prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu menţinerea, în temeiul art. 315 alin. (2) din C. proc. pen., a sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor acestuia, măsura urmând să înceteze de drept dacă persoanele vătămate nu introduc acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea ordonanţei.

Instanţele anterioare au respins acţiunea reţinând, în esenţă, că debitorul contribuţiilor sociale obligatorii care trebuiau reţinute şi vărsate la stat era societatea comercială angajatoare, iar nu administratorul acestei societăţi (în speţă, pârâtul A.); că în cauză nu s-a pus problema răspunderii administratorului pentru prejudicii cauzate terţilor în activitatea sa, întrucât nu a existat o decizie de atragere a răspunderii solidare a administratorului care cu rea credinţă a determinat nedeclararea şi/sau necahitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 28 din O.G. nr. 92/2003. În plus, instanţa de apel a reţinut că recurenta-reclamantă are propria culpă pentru situaţia la care s-a ajuns, întrucât ar fi trebuit să se înscrie la masa credală anterior radierii societăţii comerciale debitoare din registrul comerţului, iar neprocedând astfel nu îşi mai poate valorifica pretenţiile în afara cadrului legal privind răspunderea specială a administratorului. Raportat la aceste argumente, instanţa de apel a concluzionat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1357 C. civ.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi cod.

Aceasta implică, aşadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanţa de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în baza dispoziţiilor pe care reclamanta a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.

Aşa cum s-a arătat, recurenta-reclamantă a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1357-1359 C. proc. civ., care reprezintă sediul materiei răspunderii civile delictuale. Conform art. 1357 alin. (1) C. proc. civ. "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".

În susţinerea acţiunii, dar şi prin motivele de recurs, recurenta a arătat că solicită tragerea la răspundere civilă delictuală a pârâtului A., întrucât acesta, în calitate de administrator, a reţinut şi nu a vărsat cu intenţie, în termenul legal, suma de 851.803 RON reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă.

Conduita pârâtului la care se referă recurenta este una proprie, personală, în sensul că deşi a reţinut sumele de bani prevăzute de lege cu titlu de impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă (aşa cum avea obligaţia ce îi revenea în calitate de administrator al societăţii), acesta nu le-a vărsat, cu intenţie, adică nu le-a dat finalitatea prevăzută de lege, în acest fel neîndeplinind obligaţia legală pe care o avea faţă de societatea la care îndeplinea funcţia de administrator, dar producând şi un prejudiciu la bugetul de stat, prin nevirarea acelor sume în conturile special destinate.

Astfel, deşi recurenta a dedus judecăţii o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei fizice având calitatea de administrator, conform celor arătate, instanţa de apel în mod greşit a apreciat că o astfel de răspundere nu poate exista întrucât fie nu este prevăzută de lege, fie ar eluda dispoziţiile din materia răspunderii solidare a administratorului, fie nu s-a parcurs procedura specială administrativă constând în emiterea unei decizii de impunere împotriva fostului administrator, conform art. 27-28 din O.G. nr. 92/2003.

O astfel de abordare nu se raportează la cadrul procesual stabilit de către recurentă şi nu răspunde solicitărilor pe care aceasta le formulează în baza unor prerogative legale.

Se impune precizarea că nesoluţionarea acţiunii civile în dosarul penal s-a impus în raport de soluţia dată sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii acestei norme de drept penal, prin decizia nr. 363/2015 a Curţii Constituţionale, şi a lipsei intervenţiei legiuitorului în legătură cu conţinutul infracţiunii incriminate prin respectiva normă de drept, iar nu în considerarea faptului că partea civilă nu ar fi avut emisă decizie de impunere.

Dispoziţiile speciale de drept material fiscal la care face trimitere instanţa de apel pot fi de interes pentru instanţa civilă care judecă acţiunea civilă, în măsura în care, constatând întemeiată acţiunea, instanţa are a evalua şi a statua cu privire la întinderea prejudiciului, însă nu reprezintă suport juridic pentru a răspunde aspectelor cu care a fost învestită de către recurenta-reclamantă.

În acest sens, este de observat că art. 27 alin. (2) C. proc. pen. reţine că persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Statuând că partea interesată se poate adresa instanţei civile pentru soluţionarea acţiunii civile rămase nesoluţionate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicţia civilă de drept comun, guvernată de normele C. civ. şi ale C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a fost parte civilă în dosarul penal care a lăsat nesoluţionată latura civilă şi s-a conformat, prin demersul judiciar, dispoziţiilor legale anterior enunţate.

Trimiterile pe care instanţa de apel le face la răspunderea solidară, la procedurile fiscale şi administrative în cadrul cărora recurenta-reclamantă şi-ar fi putut valorifica pretenţiile, echivalează cu o necercetare a fondului în cadrul căreia concluzia că dispoziţiile art. 1357 C. civ. nu sunt incidente în cauză nu poate fi primită, câtă vreme din considerentele expuse prin decizia recurată rezultă că nu s-a procedat la o verificare în acest sens.

Analizând cauza exclusiv din perspectiva îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în ce priveşte fapta persoanei juridice (societatea comercială, ca debitor al obligaţiei de achitare a impozitelor şi contribuţiilor cu reţinere la sursă), instanţa de apel nu analizează fondul dedus judecăţii prin cererea introductivă de instanţă, şi anume îndeplinirea sau neîndeplinirea acestor condiţii în ce priveşte fapta proprie (fapta administratorului persoană fizică de a nu plăti sumele reţinute cu titlu de impozite şi contribuţii).

Sub acest aspect, în rejudecare, instanţa devolutivă are a distinge între faptele şi atribuţiile persoanei juridice de a vărsa la bugetul de stat sumele datorate cu titlu de impozite şi contribuţii, respectiv faptele pârâtului A. de a calcula şi plăti efectiv aceste sume, astfel cum acestea i-au fost imputate în dosarul penal, fiind fără relevanţă, în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală, soluţia clasării cauzei din perspectiva art. 6 din Legea nr. 241/2005.

În analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale astfel cum au fost enunţate mai sus, instanţa de trimitere poate avea în vedere probele administrate în cadrul dosarului penal, neexistând vreun impediment legal în valorificarea unor astfel de mijloace probatorii de către instanţa civilă, cu atât mai mult cu cât acestea au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Întrucât, faţă de cele arătate, se constată că în cauză nu s-a procedat la analiza fondului dedus judecăţii, soluţia care se impune este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care va analiza îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale din perspectiva temeiului juridic indicat de către recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată, conform îndrumărilor din prezenta decizie.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român împotriva deciziei nr. 837/A din 23 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentant legal al Statului Român, cu sediul în Bucureşti, str. x, sector 5 împotriva deciziei nr. 837/A din 23 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât A., cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat C., în Bucureşti.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 22 septembrie 2021.