Negative jurisdictional conflict resolved: land restitution claim assigned to Sector 3 Bucharest court, not Buzău tribunal.

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă;

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 16 septembrie 2020 pe rolul Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a solicitat instanţei ca, în baza probelor ce se vor administra, prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună în principal, obligarea pârâtei să soluţioneze cererea din 23.07.2020, înregistrată la pârâtă sub nr. x/23.07.2020, având ca obiect emiterea titlurilor de proprietate pentru terenul aferent imobilelor proprietatea reclamantului, din str. x, Bucureşti, în sensul admiterii cererii; în subsidiar, obligarea pârâtei să soluţioneze cererea din 23.07.2020, înregistrată la pârâtă sub nr. x/23.07.2020, având ca obiect emiterea titlurilor de proprietate pentru terenul aferent imobilelor proprietatea reclamantului, din str. x, Bucureşti; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 26 octombrie 2020, reclamantul a depus cerere de modificare a acţiunii, în sensul că a solicitat extinderea cadrului procesual, înţelegând să formuleze acţiunea în contradictoriu şi cu pârâta Comisia de Fond Funciar a Municipiului Bucureşti, faţă de care are aceleaşi pretenţii cu cele formulate împotriva pârâtei Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa nr. 57 din 20 ianuarie 2021, Tribunalul Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Sector 3 Bucureşti.

Pentru a pronunţa astfel, această instanţă a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtelor la soluţionarea cererii privind constituirea unui drept de proprietate, emiterea titlului de proprietate şi punerea în posesie.

Ca urmare, în speţă, sunt incidente prevederile art. 1 din C. proc. civ. coroborat cu cele ale art. 53 şi art. 54 din Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost completată şi modificată prin Legea nr. 87/2020, pe care reclamantul îşi întemeiază cererea nr. x/23.07.2020.

Cererea respectivă este întemeiată pe prevederile art. 27 alin. (23) din Legea 18/1991, modificată prin Legea 87/2020, şi a fost adresată Comisiei municipiului Bucureşti pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, însă la data de 26 august 2020, urmare dezbaterilor purtate în cadrul comisiei municipale de fond funciar din data de 10 iulie 2020, s-a stabilit că cererile fundamentate pe actul normativ din 2020, se soluţionează potrivit procedurii prevăzute de art. 12 din Legea 18/1991 şi de art. 5 şi 6 din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, aprobat prin H.G. nr. 890/2005, împrejurare comunicată reclamantului la data de 26 august 2020.

Potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 18/199, hotărârile comisiei judeţene asupra contestaţiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului, conform dispoziţiilor cuprinse în cap. II şi cele asupra măsurilor stabilite de comisiile locale se comunică celor interesaţi prin scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, împotriva hotărârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare.

Potrivit art. 54 din aceeaşi lege, dispoziţiile art. 53 alin. (1) se aplică şi în cazul în care plângerea este îndreptată împotriva ordinului prefectului, sau oricărui act administrativ al unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, în condiţiile prevăzute în cap. III, dispoziţiile art. 53 alin. (2) rămânând aplicabile.

Astfel fiind, procedura de emitere a unui act de atribuire în proprietate a unei suprafeţe de teren cât şi plângerea îndreptată împotriva oricărui act administrativ prin care s-a refuzat atribuirea terenului, sunt de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat terenul, potrivit art. 94 pct. 1 lit. j)3) din C. proc. civ.

2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 3080 din 19 martie 2021, a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de reclamant, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, reţinând că atât prin cererea introductivă, cât şi prin notele scrise depuse la data de 19 martie 2021, reclamantul a indicat faptul că cererea sa se întemeiată pe prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi are ca obiect nesoluţionarea în termen a cererii prin care a solicitat emiterea titlurilor de proprietate pentru terenul aferent imobilelor proprietate sa, a apreciat că instanţa de judecată nu poate da o altă calificare juridică cererii, în caz contrar, s-ar încălca principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, precum şi dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

II. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

În ceea ce priveşte legalitatea învestirii în vederea soluţionării conflictului de competenţă, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte constată că Tribunalul Buzău şi Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a litigiului, prezentul conflict negativ de competenţă fiind generat de interpretarea diferită a dispoziţiilor în temeiul cărora se stabileşte instanţa competentă material a soluţiona pricina.

Astfel, Tribunalul Buzău s-a raportat la dispoziţiile art. 53 alin. (1), art. 54 din Legea nr. 18/1991, precum şi la cele ale art. 94 pct. 1 lit. j)3) C. proc. civ., având în vedere obiectul cererii de chemare în judecat şi faptul că procedura de emitere a unui act de atribuire în proprietate a unei suprafeţe de teren, cât şi plângerea îndreptată împotriva oricărui act administrativ prin care s-a refuzat atribuirea terenului sunt de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială este situat terenul, pe când Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a apreciat că soluţionarea cauzei revine Tribunalului Buzău în considerarea obiectului şi temeiul de drept ale cererii de chemare în judecată formulate de către reclamant.

Prin cererea de chemare în judecată deduse judecăţii primei instanţe, ce face obiectul litigiului, s-a solicitat obligarea pârâtelor Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti şi Comisia de Fond Funciar a Muncipiului Bucureşti la soluţionarea unei cereri privind constituirea drept de proprietate, emiterea titlului de proprietate şi punerea în posesie, întemeiată pe prevederilor art. 27 alin. (23) din Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 87/2020.

Potrivit articolul unic al Legii nr. 87/2020, "Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică după cum urmează: (…) 2. La articolul 27 alin. (23), partea introductivă şi lit. b) se modifică şi vor avea următorul cuprins:

"(23) În cazul terenurilor aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curţii şi grădinii din jurul acestora, care nu au fost cooperativizate, deţinătorii sau moştenitorii acestora, inclusiv cei care au cumpărat imobilul potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, pot solicita, la cerere, comisiei judeţene emiterea titlului de proprietate în condiţiile prezentei legi, astfel: (…) b) dacă terenul este în proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale şi persoanele solicitante au calitatea de proprietari ai construcţiilor."

Rezultă, aşadar, din petitele cererii de chemare în judecată şi din argumentarea de fapt şi de drept dezvoltate în cuprinsul motivării aceste cereri, că reclamantul a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect fond funciar, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, modificată.

Chiar dacă partea a uzat în promovarea demersului judiciar şi de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, această împrejurare nu este de natură să atragă competenţa instanţei de contencios administrativ atâta timp cât, prin obiectul său, cererea de chemare în judecată nu se circumscrie cadrului procesual al unei acţiuni în contencios administrativ, aşa cum este acesta configurat de art. 52 din Constituţia României, art. 1 alin. (1), precum şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit acestor prevederi legale, se poate adresa instanţei de contencios adminitrativ competente, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ, prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri.

Astfel, în cadrul unei acţiunii în contencios administrativ, recunoaşterea sau realizarea unui drept ori a unui interes legitim nu pot fi solicitate decât în legatură cu un act administrativ tipic sau asimilat, supus controlului de legalitate al instanţei judecătoreşti.

Refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, dupa caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal sunt asimilate actelor administrative, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Din întreaga reglementare a contenciosului administrativ rezultă că este supus controlului de legalitate pe această cale numai refuzul de rezolvare a unei cereri legate de un raport de drept administrativ.

Or, obiectul cererii de chemare în judecată se situează în sfera prevederilor Legii nr. 18/1991, care include, prin redefinirea competenţelor potrivit legii speciale, şi obligaţii de a face în sarcina instituţiilor specializate ale statului - comisii locale şi judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar nu în sarcina autorităţilor publice locale în limitele prevăzute de Legea nr. 554/2004, astfel încât, litigiul pendinte este în mod cert unul civil şi nicidecum unul de contencios administrativ.

Sub aspectul competenţei de soluţionare a cererilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, art. 53 şi 54 din acest act normativ stabilesc că hotărârile comisiei judeţene şi ordinul prefectului asupra contestaţiilor persoanelor care au cerut reconstituirea sau constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenului pot fi atacate cu plângere la judecătoria în raza teritorială a căreia este situat terenul. Întrucât aceste dispoziţii legale stabilesc în favoarea judecătoriei competenţa de soluţionare a plângerii, aceleiaşi instanţe îi revine competenţa şi în privinţa cererii prin care se solicită instanţei să dispună direct cu privire la dreptul de proprietate reclamat asupra unui teren în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 18/1991, în condiţiile în care cererea nu a fost soluţionată de către comisiile locală şi judeţeană.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă, este instanţa competentă material să soluţioneze cauza dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competenţă, conform art. 135 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.