Highway routing near private land triggers state and road agency liability; €85,000 damages upheld on final appeal.

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 26.09.2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere şi Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul material şi moral suferit prin încălcarea dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat administrativ în Alba Iulia (Oarda de Sus), str. x, înscris în CF x Alba Iulia, nr. cadastral x, având în vedere execuţia traseului autostrăzii Sebeş - Turda, în imediata apropriere a imobilului, sumă ce urmează a fi determinată prin efectuarea unui raport de expertiză evaluare imobiliară.

Ulterior, la termenul de judecată din 4.04.2018, reclamanţii au precizat cuantumul despăgubirilor solicitate la suma de 85.409 euro, respectiv 70.000 euro daune materiale şi 15.000 euro daune morale.

Prin încheierea de şedinţă din 17.07.2017 a fost admisă excepţia lipsei capacităţii procesuale a Guvernului României, chemat în judecată în calitate de pârât.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1947 din 19 decembrie 2018, Tribunalul Alba, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, a admis acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. şi a obligat pârâţii la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 70.000 euro cu titlu de despăgubiri materiale şi 15.000 euro cu titlu de despăgubiri morale.

Pârâţii au fost obligaţi la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 13.090 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 270 din 6 martie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâţii Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj şi de Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba împotriva sentinţei civile nr. 1947 din 2018, pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă.

Apelanţii-pârâţi au fost obligaţi să plătească intimaţilor-reclamanţi A. şi B. cheltuieli de judecată în suma de 1.785 RON.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, pârâţii Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de

Drumuri şi Poduri Cluj şi Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi pentru Statul Român, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, au declarat recurs.

II.1. Motivele de recurs ale pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere

Recurenta-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj s-a prevalat de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând, în temeiul art. 497 teza a doua, admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte instanţe egale în grad cu instanţa care a pronunţat hotărârea atacata prin prezentul recurs o formulam întrucât, instanţele de judecata din circumscripţia Curţii de Apel Alba Iulia au fost supuse unei intense presiuni mediatice atât de către intimaţi cat şi de către alte persoane care deţin imobile situate pe amplasamentul autostrăzii Sebeş Turda sau în apropierea acestui obiectiv de investiţii.

Recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale de drept material.

Astfel, în mod eronat s-a menţinut soluţia primei instanţe privind excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, ignorând susţinerile sale prin care a invocat că potrivit art. 2.15.1 al Acordului contractual de proiectare şi execuţie Autostrada Sebeş-Turda depus la dosar:

"Antreprenorul va lua toate măsurile de precauţie necesare pentru a evita orice deteriorare a drumurilor, terenurilor, proprietăţilor, copacilor şi altor caracteristici pe durata Contractului."

De asemenea, art. 2.16.1 din acelaşi înscris prevede că:

"Antreprenorul va rezolva cu promptitudine orice reclamaţii, pretenţii, deteriorare sau prejudiciu ale terţilor (proprietari sau ocupanţi ai terenurilor sau proprietăţilor afectate de lucrări etc.)

Recurenta apreciază că instanţa de apel a apreciat în mod nelegal că are calitate procesuala pasivă, pornind de la calitatea sa reprezentant al expropriatorului care, în speţă, este Statul Român.

Însă, aceasta raţiune juridică vine în contradicţie cu obiectul cauzei şi cu temeiul de drept al acesteia - pretenţii întemeiate răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 1349-1357 C. civ.

În opinia recurentei, ar putea avea calitatea de reprezentant al expropriatorului, numai în ipoteza în care în prezenta cauză ar fi în discuţie un imobil situat în interiorul coridorului de expropriere.

Calitatea procesuală pasivă în calitate de reprezentant a expropriatorului vine în contradicţie cu modalitatea primei instanţe de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Recurenta susţine că admiterea uneia din cele două excepţii implica obligatoriu respingerea celeilalte.

Astfel, fie se califica cererea reclamanţilor drept o acţiune în pretenţii, ipoteză în care trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1349-1357 C. civ., caz în care recurenta nu are calitate procesuală pasivă, cel puţin în ceea ce priveşte disconfortul cauzat de antreprenor, fie se califica cererea ca fiind o acţiune prin care se solicită despăgubiri pentru o expropriere de fapt - ipoteza contrazisă de faptul că imobilul intimaţilor nu se afla pe amplasamentul autostrăzii, iar pe proprietatea acestora nu se efectuează niciun fel de lucrări.

Recurenta învederează că în cursul anului 2019, intimaţii au formulat o cerere de emitere a ordonanţei preşedinţiale cu număr de dosar nr. x/2018, prin care au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin CNAIR, şi cu antreprenorul, oprirea lucrărilor la autostrada Sebeş-Turda. Aceasta cerere a intimaţilor a fost admisă, iar în urma admiterii, au solicitat şi au primit de la antreprenor, în baza unui acord de mediere, o sumă de bani reprezentând compensaţii pentru disconfortul creat de efectuarea lucrărilor la autostradă în zona imobilului proprietatea lor.

Instanţa de apel a motivat soluţia de menţinere a hotărârii primei instanţe cu privire la excepţia invocată: pe de o parte, reţinând că, în conformitate cu Statutul CNAIR S.A., adoptat prin O.U.G. nr. 84/2003 pârâta are calitate procesuală pasivă, potrivit reglementarilor privind răspunderea civilă delictuală, iar pe de alta parte, că aceasta calitate procesuală este derivată din calitatea de reprezentant al Statului Roman în realizarea obiectivelor de interes naţional.

În situaţia în care instanţa de recurs va aprecia că recurenta are calitate procesuală pasivă, solicită admiterea recursului, pentru următoarele considerente:

Instanţa de apel în mod greşit a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, întrucât, prin modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii Sebeş Turda, a fost afectat dreptul de proprietate al intimaţilor, prin îngrădirea exercitării drepturilor lor şi diminuarea valorii proprietăţii acestora, astfel încât s-a apreciat că a operat o expropriere de fapt.

Recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a jurisprudenţei CEDO, anume a Hotărârilor din Cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, respectiv, din Cauza respectiv Mellacher şi alţii contra Austriei.

În opinia recurentei, speţa de faţă nu prezintă similitudini cu situaţiile din practica CEDO la care se face referire în cuprinsul hotărârii atacate, întrucât în cele doua cauze, valoarea imobilelor reclamanţilor a fost diminuată prin interdicţia de construire derivată chiar din intervenţia statului în folosinţa bunurilor ceea ce, în speţa, nu s-a întâmplat.

În speţa de faţă, nu există nicio lucrare pe imobilul reclamanţilor intimaţi, mai mult, între proprietatea în discuţie şi autostradă există o distanţă considerabilă.

În ce priveşte "ingerinţa" statului în exercitarea tuturor atributelor dreptului de proprietate asupra imobilului prin prisma includerii terenului intimaţilor în zona de protecţie a autostrăzii, recurenta susţine că acest fapt nu aduce niciun prejudiciu cert şi actual care să fi fost dovedit în cauză.

Împrejurarea că, aşa cum rezultă din Certificatul de urbanism depus în cauză, intimaţii nu pot construi pe terenul pe care îl deţin, se datorează faptului că, prin HCL nr. 158/2014 suprafaţa de 840,00 mp din totalul de 1140,00 mp a trecut în extravilanul localităţii, iar în intravilan a rămas doar suprafaţa de 290,00 mp, în condiţiile în care suprafaţa minimă prevăzută de Legea nr. 50/1991 pentru a se emite o autorizaţie de construire este de 300,00 de mp.

Ca urmare, având în vedere ca transferul din intravilan în extravilan s-a făcut printr-o Hotărâre de Consiliu Local, iar nu prin decizia sa, recurenta susţine că nu i se poate reţine vreo culpă pentru faptul că intimaţii nu mai pot construi ce doresc pe terenul proprietatea lor.

Faptul că imobilul în discuţie face parte din zona de protecţie a autostrăzii, fără ca pe acest imobil să fie efectuată vreo lucrare, din iniţiativa recurentei, nu este de natura să justifice reţinerea instanţei de fond cu privire la ingerinţa sa în exercitarea atributelor dreptului de proprietate al intimaţilor.

Potrivit art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997: "(2) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin: a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător; b) executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum; c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafaţă; d) lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului; e) pentru astfel de lucrări, administratorul domeniului silvic va solicita acordul administratorului drumului.

Se arată de către recurentă că niciunde în cuprinsul actului normativ invocat nu se stipulează că proprietarii nu îşi pot folosi în continuare imobilele conform categoriilor sale de folosinţă, ci sunt prevăzute doar nişte reguli pentru siguranţa lor şi a celorlalţi. De altfel, dată fiind amplasarea concretă a proprietăţii intimaţilor faţă de corpul autostrăzii, afectarea drumului prin încălcarea prevederilor art. 17 din O.G. nr. 43/1997, nici nu este fizic şi în concret posibilă, întrucât, în zona proprietăţii în cauză, autostrada este realizată sub forma unui viaduct înalt de circa 20 de metri.

În consecinţă, recurenta susţine că prin prisma includerii imobilului în zona de protecţie a autostrăzii nu există o ingerinţă reală în exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra terenului sau construcţiei.

Nici faptul că nu mai pot obţine autorizaţia de construire pe teren nu este imputabil recurentei, întrucât imobilul s-a transferat parţial din intravilan în extravilan printr-o Hotărâre de Consiliu Local, iar nu printr-o decizie care să îi aparţină.

Ca urmare, aprecierea situaţiei imobilului intimaţilor ca fiind supus unei exproprieri de fapt, câtă vreme acesta nu a fost atins nici fizic nici juridic prin realizarea autostrăzii, este neîntemeiată.

Recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, anume cele care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Din conţinutul art. 1357 C. civ. rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulată a următoarelor condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite.

În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, recurenta susţine că instanţa de apel nu a adus argumente privind menţinerea întinderii prejudiciului - suma acordată de prima instanţă cu titlu de despăgubiri materiale.

Această sumă, deşi este inferioară celei stabilite prin raportul de expertiză, instanţa nu a justificat cum s-a optat pentru suma de 70.000 euro despăgubiri materiale şi la 15.000 euro daune morale, ajungându-se în acest fel tot la suma de 85.000 euro stabilită prin raportul de expertiză.

Evaluarea efectuată în cauza nu are la bază decât simple presupuneri ale expertului, validate de către instanţa de fond.

Suma de 70.000,00 de euro stabilită cu titlu de prejudiciu material, constând în diminuarea valorii proprietăţii intimaţilor, este injust stabilită, întrucât obiectivul stabilit de către instanţă a fost să se stabilească deprecierea valorică a imobilului - proprietatea reclamanţilor, prin raportare la: studiul de impact asupra mediului; imposibilitatea folosirii integrale a imobilului conform destinaţiei sale, a efectuării lucrărilor de extindere/consolidare la imobil; interdicţia de construire; lipsa de tranzacţii imobiliare în zonă; perspectiva înstrăinării imobilului la un preţ avantajos prin raportare la preţul de circulaţie neafectat de întregul disconfort; diminuarea valorii proprietăţii rezultată din execuţia traseului autostrăzii în imediata apropriere a proprietăţii reclamanţilor.

În continuarea memoriului de recurs, recurenta procedează la reluarea obiecţiunilor formulate cu privire la raportul de expertiză, însă, acestea nefiind critici de nelegalitate, nu vor fi reproduse în cele ce urmează, întrucât instanţa de recurs nu poate exercita un control judiciar al temeiniciei hotărârii recurate, astfel încât vor rămâne în afara analizei ce se va efectua în prezenta decizie.

Se mai susţine de către recurentă că, în cauză, nu s-a întocmit o expertiza în specialitatea construcţii din care să reiasă că vibraţiile pe care le provoacă utilajele care lucrează în zonă şi autovehiculele care vor circula pe autostrada aflată la aproximativ 50 de m distanţă şi la o înălţime de aproximativ 20 de metri, sunt cele care în mod exclusiv afectează structura construcţiilor intimaţilor, motiv pentru care suma stabilită cu titlu de daune materiale de către instanţa de fond, în opinia recurentei, nu are nicio susţinere juridică.

În ceea priveşte suma de 15.000 de euro stabilită cu titlu de daune morale, recurenta învederează că aceasta a fost stabilită în lipsa oricăror dovezi (expertiză medicală sau altă probă administrată în cauză), reţinându-se fără niciun suport probator că starea de sănătate a intimatei s-ar fi degradat din cauza realizării autostrăzii în aproprierea casei acesteia.

În opinia recurentei, sumele stabilite cu titlul de despăgubiri, au fost motivate ca o despăgubire pentru procedura de "expropriere", iar nu ca o despăgubire în baza răspunderii civile delictuale.

Se mai arată că în proiectul obiectivului de investiţii, sunt prevăzute panouri fonice, pentru a proteja proprietăţile învecinate. Ca atare, disconfortul fonic sau de altă natură, creat de executarea lucrărilor în zonă, va fi înlăturat la finalizarea lucrărilor obiectivului.

Pe de altă parte, încadrarea imobilului în zona de protecţie a autostrăzii este una legală, însă nu duce în mod automat la imposibilitatea folosirii imobilului.

În ceea ce priveşte existenţa faptei ilicite recurenta arataă că poate constitui faptă ilicită nu numai o acţiune, dar şi o omisiune, respectiv orice abţinere de la îndeplinirea acelei activităţi sau de la săvârşirea acţiunii prevăzute de normele imperative ale legii.

Or, în cazul de faţă, recurenta susţine că nu a întreprins nicio acţiune prin care să fie încălcat dreptul de proprietate al reclamanţilor.

Astfel, lucrările la autostradă se desfăşoară în baza unei autorizaţii de construire care nu a fost contestată de către intimaţi; în consecinţă, nu se pune problema îndeplinirii acestei condiţii.

În ce priveşte aşa zisa "ingerinţă" în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, recurenta susţine că aceasta rezultă din lege, respectiv din O.U.G. nr. 43/1997 care stabilşte că zona drumului public cuprinde ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie.

În cuprinsul art. 14-17 din acest act normativ, zonele drumului public, administratorii sau proprietarii acestora, precum şi drepturile şi obligaţiile acestora, sunt definite astfel:

"(1) Ampriza drumului este suprafaţa de teren ocupată de elemente constructive ale drumului: parte carosabilă, trotuare, piste pentru ciclişti, acostamente, şanţuri, rigole, taluzuri, şanţuri de gardă, ziduri de sprijin şi alte lucrări de artă.

Zonele de siguranţă sunt suprafeţe de teren situate de o parte şi de cealaltă a amprizei drumului, destinate exclusiv semnalizării rutiere, plantaţiei rutiere sau altor scopuri legate de întreţinerea şi exploatarea drumului, siguranţei circulaţiei ori protecţiei proprietăţilor situate în vecinătatea drumului. Din zonele de siguranţă fac parte şi suprafeţele de teren destinate asigurării vizibilităţii în curbe şi intersecţii, precum şi suprafeţele ocupate de lucrări de consolidare a terenului drumului şi altele asemenea. Limitele zonelor de siguranţă a drumurilor, podurilor şi viaductelor, în cale curentă şi aliniament, sunt prevăzute în anexa nr. 1.

Zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă, necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului. Limitele zonelor de protecţie sunt prevăzute în anexa nr. 1.

(2) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin; neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător; executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum; executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafaţă, lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului; pentru astfel de lucrări, administratorul domeniului silvic va solicita acordul administratorului drumului."

În cererea de chemare în judecata, reclamanţii au arătat că limita de protecţie din normele tehnice de 50 de m ajunge pe proprietatea lor, iar distanţa dintre axul drumului şi construcţia proprietatea reclamanţilor, încalcă normativele legale şi restrâng exerciţiul dreptului de proprietate. Contrar celor susţinute de către reclamanţi şi reţinute de către instanţele de fond şi de apel, distanţa de 50 de m este legală, fiind prevăzută în Anexa 1 a Ordonanţei nr. 43/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 198/2015.

Aceleaşi dispoziţii sunt aplicabile şi în privinţa străzii pe care este amplasată proprietatea intimaţilor, stradă care are tot categoria de drum public administrat însă de autoritatea publică locală dar împotriva căreia intimaţii nu s-au îndreptat.

Instanţa de apel, în aprecierea includerii proprietăţii intimaţilor în zona de protecţie, în mod greşit a avut în vedere măsurătorile efectuate de către expertul C., cu privire la care recurenta a arătat în mod expres că acestea nu îi sunt opozabile, fiind efectuate în lipsa reprezentanţilor lor şi afara cadrului procesual.

Nici cerinţa legală a raportului de cauzalitate dintre faptă ilicită şi prejudiciu nu este îndeplinită, având în vedere că în cauza de faţă nu există faptă ilicită care să fi fost săvârşită de recurentă, iar prejudiciul nu este cert, lichid şi exigibil.

Nici la prima instanţă şi nici în apel nu s-a dovedit vinovăţia sa, întrucât nu ocupă în niciun fel imobilul reclamanţilor.

În probaţiune, recurenta arat că solicită instanţei de recurs să pună în vedere intimaţilor să depună acordul de mediere în temeiul căruia au primit compensări de la antreprenor pentru disconfortul pretins a fi fost generat de executarea lucrărilor de construire a autostrăzii, în apropierea imobilului proprietatea lor.

II. Motivele de recurs ale pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice

Recurentul pârât invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Se susţine că instanţele de fond în mod nelegal au confirmat calitatea sa procesuală pasivă.

În susţinerea excepţiei invocate s-au prevalat de dispoziţiile art. 224 alin. (1) C. civ., potrivit cărora dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor si instituţiilor publice, care sunt persoane juridice.

Or, prin Legea nr. 255/2010, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 2 alin. (2) şi alin. (3) sunt enumerate expres instituţiile cu atribuţii în construcţia şi realizarea de autostrăzi.

Pe de altă parte, prin H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea MFP, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care stabileşte principalele atribuţii şi funcţii ale acestuia, nu stabileşte calitatea de "expropriator" şi nici nu pot fi identificate atribuţii de orice fel referitoare la "...modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii de către expropriator".

Prin urmare, recurentul solicită admiterea excepţiei calităţii sale procesuale pasive şi, în consecinţă, respingerea acţiunii faţă de Ministerul Finanţelor Publice.

Pr fond, se susţine că în mod nelegal au fost reţinute condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 din C. civ. ca fiind întrunite în speţă.

Fapta ilicită, ca element ai răspunderii civile delictuale reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane.

Deşi de natură a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare de prejudicii nu are caracter ilicit atunci când ea a fost săvârşită în îndeplinirea unei prevederi legale ori cu permisiunea legii.

Recurentul învederează că prin hotărârile pronunţate instanţele de fond au încălcat dispoziţiile art. 1358 C. civ. referitoare la criteriile particulare de apreciere a vinovăţiei.

În cauză nu poate fi imputată şi dovedită o vinovăţie a Ministerului Finanţelor Publice.

Astfel cum a arătat, expropriatorul, astfel cum este definit prin Legea nr. 33/1994, republicată, este singurul responsabil pentru alegerea coridorului de expropriere proiectat pentru realizarea autostrăzii Sebeş Turda, ca şi pentru eventualele prejudicii materiale şi morale suferite de reclamanţi prin încălcarea dreptului lor de proprietate.

Cu toate acestea, prin hotărârile pronunţate în cauză s-a reţinut în mod greşit că Ministerul Finanţelor Publice poartă răspunderea pentru pentru modalitatea de stabilire traseului autostrăzii.

În al doilea rând, potrivit art. 38 din Legea nr. 33/1994, republicată, toate cheltuielile efectuate pentru realizarea procedurilor de expropriere şi retrocedare, inclusiv înaintea instanţelor judecătoreşti, se suportă de către expropriator.

Recurentul mai susţine că, în speţă, nu există un raport de cauzalitate între o faptă ilicită care să-i poată fi imputată Ministerului Finanţelor Publice prejudiciul pretins.

Se arată că reclamanţii-intimaţi, prin acţiunea formulată, invocă un prejudiciu pentru disconfortul creat de lucrările efectuate la autostrada Sebeş - Turda.

Având în vedere acest aspect, recurentul solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să reţină că Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitatea de reprezentant al Statului în aceasta cauză.

Instanţele de fond au reţinut calitatea procesuală a MFP,,.. în temeiul răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat acestora prin modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii de către expropriator."

De fapt, prin acţiunea formulată, în fapt se invocă un prejudiciu pentru modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii, iar în drept, acţiunea este întemeiata pe dispoziţiile legale referitoare la răspunderea delictuală.

Atât motivele de fapt invocate şi reţinute în speţă, cât şi motivele în drept nu-i pot fi imputabile Ministerului Finanţelor Publice şi, în consecinţă, rezultă că Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitatea de reprezentant al Statului.

II.2. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursurilor pârâţilor, întrucât, în opinia acestora, criticile formulate nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate cu acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 5.355 RON. La întâmpinare au ataşat împuternicirea avocaţială - av. D. şi dovada cheltuielilor de judecată .

Intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a formulat întâmpinare, în termen legal, la recursul pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu şi pentru Statul Român, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, solicitând admiterea acestuia. Recurenţii-pârâţi au formulat răspunsuri la întâmpinarea intimaţilor reclamanţi.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 aprilie 2021, completul de filtru, apreciind că în cuprinsul memoriilor de recurs se regăsesc critici apte de a fi încadrate în motivele de nelegalitate, astfel încât nu poate fi reţinută excepţia nulităţii recursurilor; în consecinţă, s-au admis în principiu recursurile declarate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu şi pentru Statul Român, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba şi de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., prin Direcţia Regională de Drumuri şi Poduri Cluj împotriva deciziei nr. 270 din 6 martie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursurile declarate de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că deşi recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat prin memoriul de recurs şi motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în cuprinsul cererii de recurs nu au putut fi identificate susţineri de natură a se încadra în acest motiv de casare, potrivit căruia - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Ca atare, în analizarea acestui recurs, se va avea în vedere motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., căruia recurentul i-a circumscris atât critici privind nelegala confirmare a calităţii sale procesuale pasive, dar şi critici privind dezlegarea dată în apel fondului raportului juridic litigios; având în vedere însă că problema calităţii procesuale pasive pune în discuţie chestiuni de ordin procedural, Înalta Curte va proceda, în baza recalificării, la evaluarea acestor critici pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Totodată, referitor la recursul aceluiaşi titular, Înalta Curte reţine că Ministerul Finanţelor Publice formulează critici atât în nume propriu, cât şi în calitate de reprezentant legal al Statului Român, însă, se constată că cele privitoare la pretinsa sa calitate de parte sunt străine de cadrul procesual, sub raport subiectiv, astfel cum acesta a fost configurat încă de la prima instanţă, prin cererea de chemare în judecată şi actele de procedură formulate de celelalte părţi ale cauzei.

Prin urmare, întrucât Ministerul Finanţelor Publice a figurat în proces doar în calitate de reprezentant legal al Statului Român, iar nu în nume propriu, Înalta Curte nu va proceda la analizarea criticilor prin care se susţin aspecte referitoare la lipsa calităţii sale procesuale sau la neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana acestei autorităţi.

Şi în privinţa recursului declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, se impune precizarea că va fi avut în vedere şi motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pentru evaluarea criticilor recurentei sub aspectul confirmării calităţii sale procesuale pasive, alături de cazul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8, astfel cum a fost invocat recurentă.

Cererea dedusă judecăţii are ca obiect pretenţia reclamanţilor de acordare a unor daune materiale şi morale pentru prejudiciul ce le-a fost produs prin modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii Sebeş-Alba, în imediata vecinătate a imobilului proprietatea lor, acţiune care a condus la imposibilitatea exercitării plenitudinii prerogativelor dreptului de proprietate, la scăderea valorii de circulaţie a acestuia, precum şi la afectarea dreptului la viaţă privată şi de familie etc.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată s-a reclamat încălcarea dreptului lor de proprietate din perspectiva art. 1 Protocolul 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, dar şi a dreptului la viaţă privată şi de familie - la nivelul standardului de protecţie recunoscut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa dezvoltată pe temeiul art. 8 din Convenţie -, se constată că răspunderea civilă delictuală - art. 1357 şi urm. din C. civ. - constituie remediul din dreptul intern susceptibil a permite instanţei naţionale evaluarea pretinselor încălcări ale dispoziţiilor din Convenţia europeană, identificate de instanţele de fond, pe baza celor susţinute de părţi.

Concluzia anterioară se fundamentează pe împrejurarea că punerea în aplicare şi apărarea drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie revin în primul rând autorităţilor naţionale, iar mecanismul de soluţionare a plângerilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prezintă un caracter subsidiar în raport cu sistemele naţionale de apărare a drepturilor omului.

Or, din acest motiv, art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului obligă statele membre să pună la dispoziţia cetăţenilor săi, în dreptul intern, o cale de atac efectivă (recurs efectiv) pentru a fi posibilă reclamarea în faţa unei instanţe independente şi imparţiale a unor încălcări materiale ale Convenţiei, înainte de activarea mecanismului internaţional de plângere în faţa Curţii de la Strasbourg.

Enunţând în mod explicit obligaţia statelor de a proteja drepturile omului în primul rând în propria ordine juridică, art. 13 stabileşte în beneficiul justiţiabililor o garanţie suplimentară pentru respectarea efectivă a drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie.

Din perspectiva art. 13 din Convenţie, dispoziţiile din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală corespund cel mai bine acestei finalităţi, în absenţa unui remediu procedural specific în legile speciale care să permită reclamarea în justiţie a acestui tip de încălcare (în speţă, în principal, actele normative ce reglementează exproprierea pentru cauză de utilitate publică, anume Legea nr. 33/1994 - dreptul comun în materie - ori acte normative speciale, precum Legea nr. 255/2010 sau O.G. nr. 43/1997 privind regimul drumurilor).

Înalta Curte constată că în aceste coordonate instanţa de apel a evaluat în apel raportul juridic litigios, analizând faptele imputate autorităţilor din perspectiva "ingerinţei" sau a încălcărilor reclamate, cu referire, în speţă, la art. 1 Protocolul 1 şi art. 8 din Convenţie, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg.

Or, în acest context, ingerinţa, integrată în cadrul verificării condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale corespunde analizării cerinţelor faptelor juridice ilicite, a prejudiciului produs reclamanţilor, a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi chiar a elementului subiectiv, în ceea ce îl priveşte pe recurentul Statul Român, faţă de răspunderea obiectivă ce operează în temeiul Convenţiei.

Pe de altă parte, în jurisprudenţa CEDO, "ingerinţa" sau analizarea unei pretinse încălcări a Convenţiei, este supusă verificării condiţiilor de a fi prevăzută de lege, de a urmări un interes general şi de păstra un just echilibru între cerinţele de interes general şi cele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului, astfel încât particularii să nu fie plasaţi în poziţia de a suporta o sarcină disproporţionată sau exorbitantă (testul de proporţionalitate).

Având în vedere aceste premise, este necesar a se preciza că încălcarea reclamată, în contextul blocului convenţional, nu poate proveni decât de la una dintre autorităţile statului, întrucât, potrivit obligaţiilor asumate, ca părţi ale Convenţiei europene a drepturilor omului, statelor membre le revine obligaţia de a se dota cu un sistem de drept intern corespunzător asigurării respectării şi garantării drepturilor şi libertăţilor omului, astfel cum sunt reglementate în Convenţie şi Protocoalele adiţionale, la nivelul standardelor ce reies din jurisprudenţa Curţii Europene.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a confirmat în cauză calitatea procesuală pasivă a pârâtei Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere (CNAIR), dată fiind împrejurarea că este instituţia publică ce a avut rol determinant în proiectarea şi alegerea traseului autostrăzii, într-o modalitate pretins vătămătoare pentru exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate al reclamanţilor, dar şi al dreptului acestora la respectarea vieţii private private şi de familie, din perspectiva art. 8 din Convenţie.

Astfel cum reiese din dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 4 din O.U.G. nr. 84/2003 pentru înfiinţarea Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A. prin reorganizarea Regiei Autonome "Administraţia Naţională a Drumurilor din România", CNADNR (în prezent, CNAIR) este o persoană juridică de interes strategic naţional, cu capital integral de stat şi are ca principal obiect de activitate proiectarea, construirea, modernizarea, reabilitatea, repararea, administrarea şi întreţinerea drumurilor de interes naţional, scop în care urmăreşte avizarea şi aprobarea documentaţiilor tehnice a exproprierilor, contractarea şi finanţarea lucrărilor de investiţii şi reparaţii de drumuri, autostrăzi, poduri şi alte lucrări de reparaţii, precum şi executarea şi recepţionarea pe teren a lucrărilor respective şi elaborează documentaţii pentru execuţia de lucrări şi exploatarea autostrăzilor.

În plus, instanţa de apel, pentru confirmarea calităţii procesuale pasive a CNAIR în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant legal al Statului Român, în mod corect a reţinut că recurenta este beneficiara autorizaţiei de construire nr. x/28.06.2016 emise de către Ministerul Transporturilor pentru obiectivul de investiţii "Autostrada Sebeş-Turda - lazul 1" şi a emis Decizia de expropriere nr. 722/31.07.2014.

Drept urmare, recurenta CNAIR a avut un rol determinant în alegerea şi proiectarea traseului autostrăzii în discuţie, împrejurare ce a plasat proprietatea reclamanţilor în limitele zonei de protecţie a autostrăzii, în sensul definit de art. 17 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997.

Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanţa de apel a înlăturat în mod legal apărarea pârâtei privind incidenţa răspunderii antreprenorului, conform celor convenite, în special, prin clauzele de la art. 2.15.2 şi 2.16.1, invocate prin motivele de recurs, întrucât, pe de o parte, contractul dintre recurenta-pârâtă şi antreprenor nu este opozabil reclamanţilor, iar natura prejudiciului reclamat nu priveşte executarea defectuoasă a lucrărilor de construire, astfel cum au fost autorizate în favoarea CNAIR, ci consecinţe antrenate de vecinătatea dintre proprietatea intimaţilor-reclamanţi şi autostradă, ceea ce reprezintă o situaţie continuă, iar nu numai pe durata derulării lucrărilor de construire a autostrăzii (interval în care acţionează antreprenorul).

În acest context, se constată că instanţa de apel a înlăturat apărarea pârâtei în legătură cu consecinţele poluării ambientale suportate de către reclamanţi chiar pentru pe durata lucrărilor de construire (evaluată de instanţă în principal, în legătură cu art. 8 din Convenţie, pentru analiza cererii de daune morale), constatând că beneficiarului CNAIR îi revenea obligaţia urmăririi respectării prevederilor din acordul de mediu.

Cum cea din urmă concluzie este rezultatul evaluării directe a materialului probator al cauzei de instanţa de apel, Înalta Curte nu poate reaprecia asupra acesteia, întrucât prin intermediul controlului judiciar din recurs se realizează exclusiv o cenzură de legalitate, nu şi de temeinicie a hotărârii atacate.

Înalta Curte apreciază că cele anterior constatate, unite cu dispoziţiile citate privitoare la atribuţiile legale ale CNAIR, precum şi faţă de cauza prejudiciului reclamat ca derivând din stabilirea traseului autostrăzii, în imediata vecinătate a proprietăţii reclamanţilor, la limita culoarului de expropriere, în interiorul zonei de protecţie, reprezintă împrejurări suficiente pentru reţinerea în cauză a calităţii procesuale pasive a Companiei Naţionale de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România - S.A., din perspectiva prevederilor art. 36 din C. proc. civ., potrivit cărora:

"Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile art. 223 din C. civ. care stabilesc astfel: "(1) În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens."

Or, astfel cum deja s-a arătat, în cazul unei căi de atac efective (recurs efectiv) impuse de art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului, pe calea unei răspunderi obiective, statul este cel chemat să răspundă pentru încălcări ale drepturilor şi libertăţilor consacrate şi garantate de Convenţie.

Din acest motiv, se constată că în mod legal a fost înlăturată apărarea pârâtului Statul Român privind incidenţa art. 224 alin. (1) din C. civ. privitoare la răspunderea subsidiară a statului, în raport cu alte organe, autorităţi sau instituţii publice care sunt persoane juridice, dat fiind temeiul juridic al cererii de chemare în judecată (art. 1357 şi urm. din C. civ., cu valoarea recursului efectiv în faţa unei instanţe naţionale, în baza art. 13 din Convenţia europeană).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurenţilor analizate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit reîncadrării argumentelor recurenţilor privind calitatea procesuală pasivă, realizate din oficiu, în baza interpretării a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

Referitor la fondul cauzei, Înalta Curte constată a fi nefondate criticile dezvoltate de recurenţi în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Având în vedere cadrul legal anterior descris, se constată că instanţa de apel în mod legal a verificat în apel raportul juridic litigios pe baza principiilor desprinse din jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg în interpretarea şi aplicarea art. 1 Protocolul 1 şi a art. 8 din Convenţie.

În ceea ce priveşte art. 1 Protocolul 1, pornind de la circumstanţele factuale ale cauzei, Înalta Curte apreciază, în raport de jurisprudenţa CEDO pe care a aplicat-o, că instanţa de apel a cenzurat în mod legal concluzia primei instanţe care reţinuse existenţa unei exproprieri de fapt (art. 1 Protocolul 1 norma a doua din primul paragraf - privarea de proprietate) şi, potrivit argumentelor redate în considerentele deciziei, se constată că instanţa de apel a apreciat că în raporturile juridice dintre părţi era incidentă jurisprudenţa CEDO referitoare la prima normă din primul paragraf al art. 1 Protocolul 1 - dreptul la respectarea bunurilor (sau norma generală) şi cea privind analizarea celui de-al doilea paragraf din art. 1 Protocolul 1 - reglementarea de către stat a folosinţei bunurilor conform interesului general.

Pentru reflectarea acestei distincţii între cele trei ipoteze ale normei convenţionale este relevant, de exemplu, par. 29 din Cauza Couturon contra Franţei din 25 iunie 2015 în care Curtea arată următoarele:

"29. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: prima normă, care apare în prima frază a primului paragraf şi care are un caracter general, enunţă principiul general al respectării dreptului de proprietate; a doua normă, prevăzută în cea de-a doua frază din acelaşi paragraf, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cea de-a treia normă, prevăzută în al doilea paragraf, recunoaşte dreptul statelor de a reglementa, printre altele, folosinţa bunurilor conform interesului general [a se vedea, printre altele, Sporrong şi Lönnroth, citată anterior, pct. 61, Iatridis împotriva Greciei (MC), nr. 31107/96, pct. 55, CEDO 1999 II, Immobiliare Saffi împotriva. Italiei (MC), nr. 22774/93, pct. 44, CEDO 1999 V, Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 134, CEDO 2004 V, şi Vistinš şi Perepjolkins împotriva Letoniei (MC), nr. 71243/01, pct. 93, 25 octombrie 2012]. 30."

În acest condiţii, Înalta Curte constată că recurenta pârâtă CNAIR în mod greşit susţine că în cauză s-a reţinut existenţa unei exproprieri de fapt (în sensul privării de bun), această dezlegare în drept fiind cenzurată de instanţa de apel, astfel încât pricina a fost analizată atât din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor (partea din decizie referitoare la scăderea valorii de circulaţie a proprietăţii reclamanţilor din cauza învecinării cu autostrada, în aria zonei de protecţie), dar şi din perspectiva limitelor de exercitare a dreptului statului de a reglementa folosinţa bunurilor (limitările legale prevăzute de art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 în sarcina proprietarilor imobilelor aflata în zona de protecţia a drumurilor).

În mod nefondat se susţine că în cauză s-a făcut o greşită aplicare a principiilor desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, anume a hotărârilor pronunţate în Cauza Sporrong şi Lonroth contra Suediei din 23 septembrie 1982, Cauza Mellacher şi alţii contra Austriei din 19 decembrie 1989, invocate de recurentă în motivele de recurs.

Cu toate că recurenta-pârâtă menţionează doar aceste două cauze ale instanţei europene, în cadrul acestei analize nu vor putea fi ignorate şi celelalte hotărâri ale Curţii de la Starsbourg avute în vedere de curtea de apel, anume hotărârile pronunţate în Cauza James şi alţii contra Marii Britanii din 22 februarie 1986, Couturon contra Franţei din 25 iunie 2015, Cauza Ouzonoglu contra Greciei din 24 noiembrie 2005 ori Cauza Athanasiou ş.a. contra Greciei din 9 februarie 2006 etc., având în vedere că şi acestea se integrează în raţionamentul unitar al instanţei de apel.

Astfel, este necontestat în cauză că parte dintre pretenţiile deduse judecăţii (daunele materiale solicitate) intră în domeniul de aplicare al art. 1 Protocolul 1, având în vedere că instanţele de fond au reţinut că recurenţii reclamanţi sunt proprietarii unui imobil compus din teren în suprafaţă de 1.140 mp şi construcţie, iar din totalul suprafeţei menţionate, 850 mp au intrat în zona de protecţie a autostrăzii prin noul PUG aprobat prin HCL nr. 158/2014, suprafaţă care a fost trecută din categoria intravilan în categoria extravilan; în acest fel, proprietatea reclamanţilor a fost împărţită în două categorii, rămânând în intravilan doar o suprafaţă de 290 mp.

Această constatare reprezintă confirmarea existenţei unui "bun actual" în patrimoniul reclamanţilor şi, prin aceasta, premisa analizei pretinsei încălcări a art. 1 Protocolul 1 în privinţa bunurilor lor.

Proprietatea reclamanţilor nu a intrat în coridorul de expropriere, astfel încât aceştia se regăsesc în continuare în posesia întregului imobil, însă, urmare a modalităţii de stabilire a traseului autostrăzii de către recurenta CNAIR, sunt constrânşi să se confrunte cu toate consecinţele antrenate de realizarea acestui obiectiv de interes general; diminuarea valorii întregii proprietăţi cu 55%, necesitatea conformării cu regimul juridic aplicabil zonelor de protecţie a drumului stabilit prin dispoziţiile O.G. nr. 43/1997, pentru partea din teren trecută în extravilan şi inclusă în zona de protecţie, cu suportarea continuă a poluării fonice şi scăderea calităţii mediului prin creşterea noxelor şi a vibraţiilor provenind de la traficul de pe autostradă etc.

Potrivit distincţiilor anterior evidenţiate din jurisprudenţa CEDO în legătură cu art. 1 Protocolul 1, în raport de circumstanţele de fapt ale cauzei, în partea referitoare la pretinsa scădere a valorii de circulaţie a imobilului, cererea trebuia examinată prin prisma primei norme din primul alineat al art. 1 Protocolul 1 - dreptul la respectarea bunurilor (norma generală).

De exemplu, la pct. 32 din Cauza Couturon c. Franţei, Curtea Europeană stabileşte reperele de evaluare în funcţie de norma din art. 1 Protocolul 1 incidentă:

"Dacă, în cazul unei privări de proprietate, neacordarea de despăgubiri constituie, în principiu, o sarcină excesivă şi aduce cu sine o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Papachelas împotriva Greciei (MC), nr. 31423/96, pct. 48, CEDO 1999-II], situaţia este diferită în cazul în care încălcarea dreptului la respectarea bunurilor intră sub incidenţa celui de-al doilea paragraf al acestei dispoziţii [a se vedea, de exemplu, Depalle împotriva Franţei (MC), nr. 34044/02, pct. 91, CEDO 2010] sau, precum în speţă, a primei fraze a primului paragraf. Aşadar, nu reprezintă decât unul dintre factorii ce trebuie luaţi în considerare pentru a stabili dacă justul echilibru a fost respectat."

Prin urmare, neacordarea de despăgubiri pentru încălcarea dreptului la respectarea bunurilor nu reprezintă decât o circumstanţă în evaluarea raportului de proporţionalitate între cerinţele de interes general şi cele de apărare a drepturilor fundamentale ale omului.

Pe de altă parte, la pct. 34 din aceeaşi cauză, Curtea a reţinut: "34. În speţă, Curtea constată, în primul rând, că faptele denunţate de reclamant se circumscriu punerii în aplicare a unei politici de amenajare a teritoriului. Ea reaminteşte că acest tip de politici, în care primează interesul general al comunităţii, lasă statului o marjă de apreciere mai mare decât în cazul în care ar fi vorba în mod exclusiv de drepturi civile (a se vedea, Depalle, citat anterior, pct. 84, CEDO 2010)."

Şi în cauza de faţă, "ingerinţa" sau faptele imputate pârâţilor ori, lato sensu, conduita autorităţilor se circumscriu realizării unor politici publice pentru crearea unei infrastructuri de autostrăzi pe teritoriul naţional, fiind prevăzută de lege (Legea nr. 255/2010, în acest caz, dar şi de O.U.G. nr. 84/2003 - în privinţa atribuţiilor CNAIR), întrucât, statul, prin autorităţile sale, în exercitarea marjei sale de apreciere, pentru realizarea unor astfel de obiective de utilitate publică, pe un amplasament ales de acestea, poate recurge la expropriere, cu acordarea unor despăgubiri corespunzătoare particularilor vizaţi de măsura privării de bunuri.

Adiacent, şi existenţa unor proprietăţi private în zona de protecţie a drumurilor este permisă de lege, având în vedere dispoziţiile art. 17 din O.G. nr. 43/1997, proprietăţi care au un regim juridic restrictiv de exploatare, legea stabilind o serie de interdicţii în sarcina proprietarilor acestora.

Astfel, art. 14 din actul normativ menţionat prevede că:

"Zona drumului public cuprinde ampriza, zonele de siguranţă şi zonele de protecţie."

Iar la art. 17 alin. (1) din O.G. nr. 43/1997 se prevede:

"(1) Zonele de protecţie sunt suprafeţele de teren situate de o parte şi de alta a zonelor de siguranţă necesare protecţiei şi dezvoltării viitoare a drumului. Limitele zonelor de protecţie sunt prevăzute în anexa 1."

Potrivit lit. d) a anexei 1, zonele de protecţie sunt cuprinse între marginile exterioare ale zonelor de siguranţă şi marginile zonei drumului, iar zona drumului (lit. e) din anexă) reprezintă distanţa de la axul drumului până la marginea exterioară a zonei de protecţie, distanţă care, în cazul autostrăzilor, este de 50 metri.

Pe de altă parte, art. 17 alin. (2) din O.G. nr. 43/1997 prevede astfel:

"(2) Zonele de protecţie rămân în gospodărirea persoanelor juridice sau fizice care le au în administrare sau în proprietate, cu obligaţia ca acestea, prin activitatea lor, să nu aducă prejudicii drumului sau derulării în siguranţă a traficului prin:

a) neasigurarea scurgerii apelor în mod corespunzător;

b) executarea de construcţii, împrejmuiri sau plantaţii care să provoace înzăpezirea drumului sau să împiedice vizibilitatea pe drum;

c) executarea unor lucrări care periclitează stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau modifică regimul apelor subterane sau de suprafaţă;

d) lucrări de defrişare de păduri de pe versanţii împăduriţi adiacenţi drumului;

e) pentru astfel de lucrări, administratorul domeniului silvic va solicita acordul administratorului drumului."

Din aceste dispoziţii legale reiese că dacă o proprietate este plasată în zona de protecţie, aceasta va rămâne în continuare în proprietatea titularilor săi, însă aceştia vor fi ţinuţi la respectarea obligaţiilor anterior redate; or, toate aceste sarcini (pozitive sau negative) reprezintă restrângeri aduse plenitudinii exercitării atributelor dreptului de proprietate, având natura juridică a unor servituţi legale.

Se constată, de exemplu, în legătură cu interdicţia de construire (art. 17 alin. (2) lit. c) că ea nu este una absolută (astfel încât, textul nu are în sine sau de plano un viciu de neconvenţionalitate), întrucât proprietarul terenului plasat în zona de protecţie nu are interdicţia generală de a construi, ci doar de a executa lucrări care ar fi de natură să pericliteze stabilitatea drumului, siguranţa circulaţiei sau care ar putea modifica regimul apelor subterane sau de suprafaţă.

Cu toate acestea, în cazul intimaţilor reclamanţi, prin modalitatea de stabilire a traseului autostrăzii, s-a antrenat obligaţia autorităţilor de se securiza circulaţia pe drumul public prin stabilirea zonei de protecţie a autostrăzii, ceea ce a presupus, în privinţa reclamanţilor, schimbarea categoriei de folosinţă a unei părţi din proprietatea lor, astfel că, din totalul de 1.140 mp, 850 mp au fost trecuţi din intravilan în extravilan, prin PUG, aprobat prin HCL nr. 158/2014. Drept urmare, acest teren a devenit, în principiu, neconstruibil, întrucât pe terenurile din extravilan nu se pot ridica decât construcţii agricole sau de exploatare, în timp ce terenul rămas în intravilan reprezintă 290 mp pe care deja se află construcţia proprietatea reclamanţilor.

Chiar dacă în prezent intimaţii-reclamanţi au iniţiat procedură în faţa autorităţilor pentru reintroducerea terenului de 850 mp în categoria de folosinţă intravilan, Înalta Curte reţine că acesta reprezintă un nou demers al acestora (alături de cele enunţate în decizia recurată), al cărui rezultat este incert, aşadar, o sarcină suplimentară a titularilor dreptului de proprietate prin care aceştia tind la revenirea la situaţia anterioară proiectării şi începerii construirii autostrăzii pe traseul stabilit de CNAIR.

Luând în considerare toate consecinţele antrenate de vecinătate cu autostrada, astfel cum instanţa de apel a reţinut, s-a apreciat că valoarea de circulaţie a imobilului a scăzut cu 55%.

Înalta Curte apreciază că un atare prejudiciu are caracter cert şi reprezintă un prejudiciu actual, contrar celor susţinute de recurenta CNAIR.

Vor fi lăsate neanalizate susţinerile aceleiaşi recurente prin care formulează critici cu privire la raportul de expertiză imobiliară efectuat la prima instanţă şi pe care le-a susţinut cu titlu de obiecţiuni, întrucât acestea sunt critici de netemeinicie cărora instanţa de apel le-a răspuns şi care nu pot fi evaluate de instanţa de recurs care exercită un control judiciar de legalitate.

Pe de altă parte, se constată că în mod nelegal recurenta susţine că, în speţă, prejudiciul nu este cert, lichid şi exigibil, aceste însuşiri fiind prevăzute de lege în legătură cu o creanţă care are aptitudinea de a fi pusă în executare silită (art. 663 din C. proc. civ.), ceea ce reprezintă însă o chestiune străină de cauză, deci şi de analiza prejudiciului în speţă.

Înalta Curte va înlătura însă ca nefondate susţinerile recurentei CNAIR prin care invocă greşita aplicare a jurisprudenţei CEDO de către instanţa de apel, reclamând caracterul diferit dintre circumstanţele speţei de faţă şi cele din cauzele Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, Mellacher şi alţii contra Austriei sau din cauza James şi alţii contra Marii Britanii.

Se apreciază că instanţa de apel a identificat în mod corect jurisprudenţa relevantă.

Astfel, Curtea Europeană în cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, Curtea a reţinut că nu a operat o expropriere în fapt a proprietarilor, cât timp aceştia puteau să-şi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze.

Cu toate acestea, interdicţiile de construire şi pierderea posibilităţii de a vinde imobilele în condiţii normale de piaţă, deşi lasă din punct de vedere juridic intact dreptul celor interesaţi de a dispune de bunurile lor, sunt în măsură să reducă semnificativ posibilitatea practică a acestora de a-l exercita. În consecinţă, dreptul de proprietate devine precar, fiind afectat în însăşi substanţa sa, aşa încât interdicţiile arătate se constituie într-o povară specială şi excesivă pe care ar putea-o face legitimă doar o indemnizaţie corespunzătoare.

În cauza Mellacher şi alţii contra Austriei sau în cauza James şi alţii contra Marii Britanii, Curtea Europeană a recunoscut competenţa statului de a reglementa folosinţa unor bunuri proprietate privată atunci când se urmăreşte un scop de interes general, dar, în aceeaşi măsură a arătat că, nu trebuie pierdute din vedere imperativele de protejare a interesului individual, iar păstrarea raportului de proporţionalitate implică acordarea unor despăgubiri, dreptul de indemnizare fiind un element constitutiv al dreptului de proprietate.

În plus, Înalta Curte reţine că potrivit raţionamentului dezvoltat de Curtea de la Strasbourg în cauza Couturon contra Franţei (cauză în care încălcarea art. 1 Protocolul 1 a fost analizată din perspectiva normei generale - dreptul la respectarea bunurilor), scăderea cu un procent între 20 şi 40% a valorii părţii din proprietatea reclamantului rămase neexpropriate, devalorizare cauzată de vecinătatea cu o autostradă situată la 250 de metri, a fost considerată de instanţa europeană că nu îl plasează pe reclamant în situaţia de a suporta o sarcină specială şi exorbitantă (par. 38 din hotărâre), astfel încât, deşi a declarat admisibilă plângerea pe art. 1 Protocolul 1, pe fond, s-a decis că nu a avut loc o încălcare faţă de nivelul devalorizării.

Or, în cauza de faţă nu numai că scăderea valorii de circulaţie a proprietăţii reclamanţilor cauzate de vecinătatea cu autostrada este superioară celei reţinute în cauza Couturon (55% faţă de 20-40%) din perspectiva dreptului la respectarea bunurilor, dar această constatare este dublată analiza încălcării art. 1 Protocolul 1 al doilea paragraf (reglementarea folosinţei bunurilor) şi, ca atare, de aplicarea criteriilor de evaluare a raportului de proporţionalitate în temeiul raţionamentului Curţii Europene din Hotărârile din cauza Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, Mellacher ş.a. contra Austriei.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a reţinut că cererea reclamanţilor se impunea a fi admisă, având în vedere că, în ansamblu, aceştia au fost expuşi unei sarcini speciale şi exorbitante prin care a fost afectat justul echilibru între apărarea drepturilor individuale şi cerinţele de interes general, concluzionându-se că a avut loc încălcarea art. 1 Protocolul 1, întrucât nu a fost respectat un raport de proporţionalitate rezonabil.

Revenind la analiza cerinţelor răspunderii civile delictuale, în ceea ce priveşte latura subiectivă, cu referire la pârâta CNAIR, Înalta Curte reţine că în această materie este suficientă şi simpla culpă în săvârşirea faptei ilicite, cerinţă ce se constată a fi îndeplinită în acestei recurente, având în vedere că aceasta este instituţia abilitată de stat cu proiectarea şi construirea reţelei de drumuri publice prin prevederile O.U.G. nr. 84/2003; în speţă, recurenta CNAIR a stabilit traseul autostrăzii Sebeş-Turda într-o modalitate vătămătoare pentru recurenţi, care, pentru intimaţii-reclamanţi a antrenat consecinţe dincolo de nivelul obişnuit şi implicit al servituţilor legale pe care indivizii trebuie să le respecte în legătură cu realizarea şi beneficiul unor obiective de utilitate publică.

În privinţa recurentului-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel cum deja s-a arătat, este vorba despre o răspundere obiectivă, răspundere ce decurge din obligaţia sa ca stat membru al Convenţiei europene a drepturilor omului şi care poate opera, atunci când se constată o încălcare a prevederilor Convenţiei ori a Protocoalelor sale adiţionale, după ratificarea de către România a Convenţiei prin Legea nr. 30/1994.

Cum speţa de faţă este întemeiată pe invocarea încălcării art. 1 Protocolul 1 şi art. 8 din Convenţie, iar răspunderea civilă delictuală îndeplineşte, în ordinea juridică internă, rolul recursului efectiv (cale de atac efectivă) în faţa unei instanţe independente şi imparţiale, în sensul art. 13 din Convenţie, se confirmă antrenarea acestei răspunderi obiective a statului, independente de orice culpă, în speţă, nefiind incidente prevederile art. 1358 din C. civ., astfel cum în mod nefondat recurentul a susţinut prin motivele de recurs.

Nici criticile recurentei-pârâte CNAIR referitoare la acordarea unor daune morale, confirmată în apel, nu pot fi primite; recurentul-pârât Statul Român nu a formulat critici referitoare la acest aspect.

Se constată că recurenta-pârâtă CNAIR, din acest punct de vedere, a învederat că instanţa a apreciat, în absenţa oricărei dovezi, că starea de sănătate a reclamantei s-a deteriorat din cauza realizării autostrăzii în apropierea casei acesteia, concluzionând că aceasta este o afirmaţie nesusţinută de o expertiză medicală sau de o altă probă administrată în dosar.

În plus, a mai arătat că în proiectul obiectivului de investiţii, sunt prevăzute panouri fonice pentru a proteja proprietăţile învecinate, iar disconfortul fonic sau de altă natură, creat de executarea lucrărilor în zonă, va fi înlăturat la finalizarea lucrărilor obiectivului.

Deşi le subsumează chestiunii acordării daunelor morale, recurenta reia critici referitoare la încălcarea art. 1 Protocolul 1. Cum acestea sunt deja analizate, nu vor mai fi redate, având în vedere că sunt inadecvate în legătură cu constatarea încălcării şi pe temeiul art. 8 din Convenţie, fiind aşadar, străine de această dezlegare dată de instanţa de apel.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune că partea nemulţumită invocă acest motiv de casare când hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Transpunând însă acest motiv de recurs într-o speţă în care premisa o reprezintă aplicarea jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg din perspectiva unei pretinse încălcări a dispoziţiilor materiale ale Convenţiei, criticile de nelegalitate ar putea viza, de exemplu, neidentificarea jurisprudenţei relevante a instanţei europene, aplicarea unor concepte străine de înţelesul autonom al acestora statornicit în jurisprudenţa Curţii, neefectuarea testului de proporţionalitate în cazul ingerinţei analizate, ignorarea unora dintre criteriile dezvoltate de jurisprudenţa CEDO în verificarea unei încălcări etc, în raport de specificul dreptului consacrat şi garantat prin Convenţie şi Protocoalele sale adiţionale etc., toate raportate la particularităţile raportului juridic dedus judecăţii, soluţionat prin hotărârea atacată cu recurs.

Pe de altă parte, criticile de nelegalitate nu ar putea viza interpretarea unor dispoziţii din Convenţie ori Protocoalele adiţionale, întrucât Curtea de la Strasbourg are exclusivitate în această chestiune, potrivit art. 32 din Convenţie, ci ar putea pune în discuţie aplicarea jurisprudenţei CEDO, în raport de conceptele autonome dezvoltate de instanţa europeană şi care, în ordinea juridică internă a statelor membre ale Convenţiei, au valoarea unor reguli de drept.

Aşa fiind, atunci când instanţele anterioare au identificat corect jurisprudenţa incidentă, au respectat înţelesul autonom al termenilor (stabilit prin această jurisprudenţă), au efectuat testul de proporţionalitate etc., nu va constitui o critică de nelegalitate modalitatea de aplicare a jurisprudenţei Curţii, întrucât aceasta ar reprezenta doar o chestiune de apreciere ce nu poate fi cenzurată în recurs (în acest sens, a se vedea, de exemplu, şi par. 163 din Decizia nr. 29 din 9 noiembrie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii).

Cum criticile recurentei-pârâte CNAIR din perspectiva încălcării art. 8 din Convenţie reţinute de instanţa de apel nu respectă exigenţele anterior expuse, Înalta Curte apreciază că acestea sunt exclusiv chestiuni de netemeinicie şi, având în vedere că stabilirea situaţiei de fapt şi aprecierea materialului probator al cauzei este în competenţa exclusivă a instanţelor de fond, se constată că nu pot fi analizate în etapa recursului.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondate ambele recursuri, în speţă, nefiind întrunit niciunul dintre motivele de casare analizate - art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ., se va dispune obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimaţi în această etapă procesuală în sumă de 5.355 RON, potrivit dovezilor ataşate la dosar, astfel cum prevede art. 452 din cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, împotriva deciziei civile nr. 270 din 06 martie 2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-pârâţi Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere, prin Direcţia Regională Drumuri şi Poduri Cluj, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.355 RON către intimaţii-reclamanţi B. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.