Contractual interpretation of declaration and Methodology to determine single vs. per-floor remuneration for public communication of sound recordings

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la data de 22.02.2019, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a Civilă, sub nr. x/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 13.891,54 RON, reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.01.2018 - 31.12.2018; obligarea pârâtei la plata sumei de 2.786,57 RON, penalităţi legale de întârziere calculate până a 14.12.2018 şi în continuare, până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1627/04.07.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Centrul Român Pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A., în contradictoriu cu pârâta S.C B. S.A.. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.832 RON reprezentând remuneraţii datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada 01.01.2018-31.12.2018 şi la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, de la scadenţă şi până la achitarea efectivă. A fost obligată pârâta la plata sumei de 700 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru şi onorariu avocat, redus.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1597/A pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1627/04.07.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

S-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.A., astfel: a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 684,06 RON, precum şi penalităţi de întârziere de 0,1% pe zi, calculate la acest debit, de la data scadenţei până la data plăţii efective.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A. (fostul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A.).

II.1. Motivele de recurs

Recurenta-reclamantă s-a prevalat de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă învederează că principala sa critică vizează împrejurarea că în mod nelegal instanţa de apel a trecut peste legea părţilor, ignorând efectele juridice produse de contractul şi anexa acestuia încheiate între ele, astfel că, a procedat la încadrarea spaţiilor administrate de intimată într-o manieră cu totul diferită decât cea indicată chiar de intimata însăşi.

Recurenta arată că între părţi a fost încheiată Convenţia nr. 378/29.01.2016, pe baza declaraţiei reprezentantului B. S.A. înregistrată sub nr. x/29.01.2016, prin care se atestă faptul că aceasta societatea difuzează fonograme şi prestaţii artistice în 8 spaţii diferite, delimitate pe etaje, spaţii cu o suprafaţă cuprinsă între 1.200 - 2.000 mp fiecare, încă din 01.11.2015.

Urmare a faptului că intimata B. S.A. nu a comunicat organismului de gestiune colectivă nicio notificare de reziliere, aşa cum prevedeau dispoziţiile 5.1.3 din Convenţia anterior menţionată, aceasta este în vigoare şi în prezent.

Recurenta susţine că, în concret a fost complet nesocotită de instanţa de apel declaraţia intimatei în care aceasta, în temeiul propriei voinţe, a indicat care sunt unităţile administrate, precum şi spaţiile şi suprafaţa acestora, astfel încât acesteia nu i s-a dat niciun efect juridic, deşi reprezintă o anexă la convenţia părţilor.

Acest raţionament a condus la aplicarea unei alte încadrări din cuprinsul metodologiei, având implicaţii în sensul recalculării sumelor datorate de intimată.

Problema de fond nu este una complexă, ci priveşte modalitatea de percepere a remuneraţiei fie pe fiecare etaj, aşa cum a fost declarat de către intimată pe proprie răspundere prin anexa încheiată la convenţia semnată cu A., fie ca un tot unitar, apărare făcută în cadrul prezentului dosar şi îmbrăţişată de instanţele de fond.

Recurenta-reclamantă a arată că în mod corect s-a reţinut existenţa convenţiei încheiate între părţi, precum şi existenţa unei declaraţii pe proprie răspundere nr. 377/29.01.2016, semnată de reprezentantul legal al intimatei.

Or, declaraţia dată în anul 2016 de reprezentantul legal al B. S.A. are vocaţia de a angaja juridic societatea intimată, efectele juridice generate de această declaraţie manifestându-se până în prezent, de vreme ce nu au intervenit elemente noi, de natură a conduce la modificarea situaţiei juridice a părţilor.

Cu toate acestea, prima instanţă, în motivarea sentinţei, nu face nicio menţiune cu privire la această declaraţie, apreciind ca incidente prevederile art. 4.1 din convenţia părţilor.

În concret, instanţa de fond a înlăturat efectele declaraţiei pe proprie răspundere a intimatei şi a recurs la o reinterpretare proprie a suprafeţei administrate şi a modalităţii de dispunere a acesteia, contrar susţinerilor asumate de intimată şi conform unor probe din dosar (referatele delegaţilor A.) care nu sunt lămuritoare sub aspectul modalităţii de dispunere a spaţiului, ci doar sub aspectul dovedirii actelor de comunicare publică în scop ambiental.

Pe de altă parte, instanţa de apel a îmbrăţişat opinia tribunalului şi a amplificat întreaga motivare la un nivel care depăşeşte cadrul procesual şi chiar apărările părţii adverse.

Recurenta susţine că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material, astfel:

Instanţa de apel nu a aplicat prevederile art. 5.1.1 din convenţia părţilor, ci dispoziţiile art. 4.1 din acelaşi contract care sunt specifice unei situaţii generale, inclusiv utilizatorilor faţă de care se invocă o răspundere civilă delictuală.

Or, deşi instanţa de apel reţine în mod corect situaţia de fapt şi menţiunile intimatei din declaraţia pe proprie răspundere, respectiv:

"Declaraţia dată în numele B. S.A. la 26.01.2016 cuprinde într-adevăr defalcat etajele celor două centre comerciale: B. Bucureşti, respectiv B.", cu toate acestea, în interpretarea eronată a dispoziţiilor convenţiei, curtea de apel a reţinut că această declaraţie nu produce efecte juridice şi, mai mult decât atât, că aceasta nici nu reprezintă parte din convenţia părţilor.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel a apreciat că:

"utilizatorul trebuie să plătească (doar) remuneraţia datorată conform metodologiei, aşa cum a fost interpretată deja în cuprinsul prezentei decizii, indiferent de maniera în care utilizatorul şi-a declarat spatiile."

Recurenta susţine că această concluzie este contrară pct. 2.4 din Decizia ORDA nr. 99/2015, care stabileşte fără echivoc că autorizaţia-licenţă neexclusivă se eliberează în baza declaraţiei pe propria răspundere a utilizatorului (reprezentant legal sau împuternicit) ori a contractului încheiat între utilizator şi organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi (...).

Or, interpretarea dată de instanţa de apel este de natură a destabiliza nu numai practica statornicită între organismele de gestiune colectivă şi utilizatori, ci este şi extrem de periculoasă, întrucât conferă oricărei părţi posibilitatea de a nesocoti o bază de calcul declarată şi asumată de către ambele părţi într-un moment anterior.

Dacă această interpretare ar fi apreciată ca întemeiată, atunci fiecare dintre cele două părţi, ar putea în mod arbitrar, să ignore realitatea unităţilor administrate, fapt care ar denatura întregul calcul al remuneraţiei.

Or, convenţiile trebuie încheiate şi executate cu bună-credinţă, în sensul de a produce efectele juridice în raport de voinţa părţilor de la momentul semnării lor, motiv pentru care este necesar ca voinţa părţilor să fie respectată pe întreaga durată de valabilitate a convenţiei.

Pe de altă parte, o astfel de practică încurajează utilizatorii atât la nerespectarea obligaţii asumate în mod explicit, cât şi la nedeclararea unităţilor administrate, ceea ce reprezintă la o conduită ilicită contrară unui sistem de drept care funcţionează normal. Utilizatorii de bună-credinţă trebuie încurajaţi în demersul lor licit, fiind imperios necesar a se ţine seama atât de intenţia de declarare, cât şi de elementele concrete ale acestei declaraţii, întrucât aceştia sunt cei care cunosc cel mai bine unităţile administrate şi specificul lor etc. A înlătura efectele unei declaraţii, date în cunoştinţă de cauză, ar însemna încurajarea celor care stau în pasivitate şi nu declară unităţile administrate, iar acest fapt este unui ilicit şi de nepermis.

În practică, la nivel de uzanţă, organismele de gestiune colectivă încheie cu utilizatorii convenţii în vederea obţinerii autorizaţiilor/licenţelor neexclusive al căror conţinut este cvasi-identic cu particularitatea că fiecare dintre aceştia îşi pot alege termenele de plată (trimestrial/semestrial/anual) şi indică printr-o declaraţie pe proprie răspundere, natura şi specificul activităţii desfăşurate. Raţiunea "declaraţiei pe proprie răspundere" este aceea a de se putea cunoaşte activitatea utilizatorului, suprafaţa, perioada de exploatare a mijloacelor tehnice, elemente indispensabile pentru determinarea remuneraţiei datorate în concret pentru fiecare caz în parte.

În opinia recurentei, această declaraţie are natura juridică a unei anexe la convenţia părţilor, fiind înscrisul în temeiul căruia urmează a se calcula remuneraţia datorată de utilizator. O dovadă suplimentară a faptului că aceasta este parte din convenţia părţilor este tocmai menţiunea din cuprinsul acesteia:

"îmi asum răspunderea prevăzută pentru declaraţii în acte oficiale, datele comunicate corespund realităţii şi mă angajez să comunic în maximum 15 zile, orice modificare survenită referitoare la informaţiile de mai sus."

În motivarea soluţiei recurate s-a reţinut aplicabilitatea art. 4.1 din convenţia părţilor, care prevede:

"Pentru utilizarea fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, utilizatorii au obligaţia de a achita remuneraţia în cuantumul prevăzut în tabelele ce fac parte integrantă din metodologia în vigoare, la care se adaugă TVA."

Recurenta susţine că acest articol se referă însă la faptul că remuneraţiile sunt stabilite în cuprinsul metodologiilor, fără a decela cu privire la suprafaţă, perioadă etc. pentru fiecare utilizator în parte. Pentru determinarea în concret a sumelor datorate de către fiecare utilizator, se va avea în vedere declaraţia utilizatorului care are aceste informaţii şi le va comunica organismului de gestiune colectivă în îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor sale.

Această interpretare este cea corectă şi rezultă din prevederile art. 5.1.1. din convenţia părţilor care prevede astfel:

"Utilizatorul se obligă să plătească către A. pe baza facturilor/înştiinţărilor de plată remuneraţia echitabilă, la care se adaugă TVA, pentru comunicarea publică pe care Utilizatorul o desfăşoară potrivit datelor cuprinse în declaraţie, parte integrantă a prezentei convenţii. (...)."

Se observă că, instanţa de apel aplică prevederile art. 4.1 din convenţia părţilor, care se referă la o chestiune de drept aplicabilă tuturor utilizatorilor, indiferent dacă există convenţie încheiată sau nu. Nu numai că aceasta reprezintă o motivare specifică situaţiilor în care se invocă o răspundere civilă delictuală, însă conduce la eludarea în mod expres a prevederilor art. 5.1.1. din convenţie, inclusiv a informaţiilor cuprinse în anexa contractului, fapt asumat tot prin contract.

Or, o astfel de interpretare în opinia recurentei, reprezintă o aplicare greşită a dreptului material, împrejurare ce se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aprecierile instanţei de apel privind interpretarea contractului în conformitate cu voinţa părţilor contractante este corectă, însă, această voinţă trebuie apreciată prin prisma obligaţiilor asumate la momentul încheierii convenţiei, iar nu ulterior în funcţie de apărările formulate peste aproximativ 5 ani în cadrul unui dosar civil.

Or, în cauză, nu a fost contestată valabilitatea convenţiei în orice modalitate permisă de lege de niciuna dintre părţi,

Se observă totuşi că, deşi au fost expuse toate modalităţile de încetare a valabilităţii convenţiei (potrivit menţiunilor din încheierea de la 4.11.2020), curtea de apel a cercetat această ipoteză ca şi când ar fi fost învestită cu soluţionarea acestui aspect, în condiţiile în care trebuia să se pronunţe exclusiv în raport de apărările concrete formulate de parte, iar nu în virtutea unor posibilităţi neexercitate sub nicio formă de partea adversă, prin cerere reconvenţională sau pe cale de excepţie.

În ceea ce priveşte considerentul instanţei de apel din cuprinsul deciziei recurate, în sensul că interpretarea contractului trebuie efectuată în raport de practica statornicită, recurenta susţine că acesta trebuie să se refere la încheierea declaraţiei sus-amintite. Tocmai de aceea trebuie recunoscută valoarea juridică a acelei declaraţii, acesta fiind şi motivul pentru care recurenta a arătat pe larg cum se desfăşoară raporturile dintre organismele de gestiune colectivă şi utilizatori. Pe de altă parte, se arată că a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă faptul că şi alţi utilizatori din aceeaşi categorie achită remuneraţiile în aceeaşi modalitate ca şi intimata, ceea ce reprezintă tot o practică statornicită între părţi.

Recurenta, tot pe temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. susţine că instanţa de apel interpretat şi aplicat în mod greşit art. 3.11 alin. (2) din Metodologie, deşi, în interpretarea corectă a textului, acesta este aplicabil unei împrejurări de fapt străine de prezenta cauză şi de declaraţia utilizatorului.

Nesocotind prevederile convenţiei dintre părţi, inclusiv a declaraţiei asumate de intimată, instanţa de apel a concluzionat că se aplică art. 3.11. alin. (2) din Metodologie.

Apreciind astfel, instanţa a ajuns la concluzia că remuneraţia ar fi trebuit aplicată prin însumarea suprafeţelor etajelor clădirii, ca un tot unitar, deoarece "actul de comunicare este unic, căci (. . . . . . . . . . . .) pârâta nu realizează acte de comunicare publică în spaţiile delimitate individual şi închiriate terţilor, ci doar la nivelul holurilor centrelor comerciale şi, mai mult, în aceste holuri este difuzată (comunicată public) aceeaşi muzică."

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a considerat că atât timp cât în aceste centre comerciale îşi desfăşoară activitatea mai multe magazine şi unităţi alimentare, cu care A. are raporturi juridice distincte, atunci intimata B. S.A. realizează comunicare publică doar la nivelul holurilor centrelor comerciale.

Acest considerent, deşi corect, nu priveşte modalitatea de determinare a remuneraţiei, ci doar împrejurarea că este un singur act de comunicare publică.

Însă, mai arată recurenta, această calificare nu este un criteriu şi nu poate reprezenta un motiv pentru care suprafaţa unităţii să fie reapreciată ca fiind un tot unitar, cu atât mai mult cu cât acest fapt contravine realităţii tehnice a clădirii: delimitarea spaţiilor a fost făcută prin modalitatea acesteia de construire pe mai multe nivele. Împrejurarea că este o singură sursă de sunet este importantă, însă nu relevantă pentru stabilirea modalităţii de calcul, fapt exclus chiar de către textul art. 3.11 alin. (2):

"(...) în cazul în care există o singură sursă de sunet sau de sunet şi imagine în spaţiile nedelimitate din incinta unităţilor hoteliere, pentru zona de recepţie/alimentaţie publică, respectiv din incinta unităţilor comerciale sau prestatoare de servicii de tip supermarketuri ori hipermarketuri, pentru zona de alimentaţie publică parte integrantă a activităţilor comerciale desfăşurate de acestea, în care se comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice audiovizuale, utilizatorul va achita o singură remuneraţie corespunzătoare întregii suprafeţe, luând în calcul remuneraţia pentru activitatea cu ponderea cea mai mare."

Textul nu distinge în maniera reţinută de instanţa de apel, deoarece delimitarea spaţiilor trebuie făcută prin raportare la funcţionalitatea întregi clădiri, care este împărţită pe etaje potrivit planului de construcţie. A aprecia altfel este greşit, întrucât intimata putea administra suprafeţe diferite pe fiecare etaj în parte. Pentru acest motiv, în cauza de fată nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3.11 alin. (2) din Decizia ORDA nr. 99/2015, astfel cum greşit s-a reţinut de instanţa de apel prin decizia recurată, analiză care a vizat doar prima parte a textului, omiţându-se a se lua în considerare dacă activitatea desfăşurată în acele spaţii este de tip supermarket/hipermarket, cu zonă de alimentaţie publică.

Dacă ar fi fost o altă situaţie de fapt, iar unităţile comerciale ar fi avut şi activitate de alimentaţie publică, atunci ar fi fost posibilă verificarea îndeplinirii concomitente a celorlalte două condiţii regăsite în dispoziţiile art. 3.11 din Decizia ORDA, anterior citate, respectiv: a) să existe o singură sursă de sunet sau sunet şi imagine şi b) spaţiul sa fie nedelimitat.

În legătură cu spaţiile nedelimitate sau delimitate, recurenta menţionează că niciuna din părţi nu a prezentat apărări legate de holurile celor 2 imobile (din Bucureşti şi Brasov), de eventualele uşi de incendiu sau de folosirea spaţiilor de către alţi terţi, motiv pentru care instanţa de apel, s-a pronunţat pe aspecte neinvocate în cauză.

Mai mult decât atât, argumentarea instanţei de apel, care arată că unitatea funcţională a spaţiilor comerciale (aceea de holuri de acces) şi unitatea de conţinut muzical comunicat (la toate etajele), ar conduce la aplicarea unei singure remuneraţii pe întregul imobil, nu face altceva decât să ateste încă o dată faptul că, în speţa de faţă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3.11. alin. (2) din Decizia ORDA nr. 99/2015, care stabilesc o remuneraţie unică doar pentru spaţiile nedelimitate, cu funcţionalitate de spaţiu comercial şi de alimentaţie publică.

Pentru motivele redate, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în vederea calculării remuneraţiei conform convenţiei dintre părţi, cu obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă, în termen legal, a depus la dosar întâmpinare prin care, combătând în amănunt criticile recurentei din memoriul de recurs, după reluarea întregii situaţii de fapt şi a parcursului procesual la cauzei, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate, ca fiind legală şi temeinică; de asemenea, a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această etapă procesuală.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Prealabil, se impune precizarea că deşi prin întâmpinarea formulată la motivele de apel intimata-pârâtă tindea să susţină că efectele convenţiei nr. 378/229.01.29.01.2016 (autorizaţie licenţă neexclusivă) au încetat ca urmare a neachitării remuneraţiilor (astfel încât, cauza de faţă ar trebui analizată pe temeiul răspunderii civile delictuale, aspect invocat de intimată şi în cadrul întâmpinării la motivele de recurs), Înalta Curte apreciază nu este posibilă evaluarea acestor susţineri ale intimatei în absenţa unui recurs incident prin care, eventual, să fi invocat anumite omisiuni în analiza efectuată de curtea de apel, anume cele referitoare la încetarea efectelor autorizaţiei licenţă neexclusivă în baza art. 3.2 - 3.4 şi 5.2.2 din convenţie.

Ca atare, premisa de drept de la care se porneşte în evaluarea criticilor recurentei-reclamante, vizează instituţia juridică a răspunderii contractuale, pe temeiul căreia a fost analizată cauza şi de instanţa de apel, recurenta-reclamantă susţinând că, în speţă, cauza obligaţiei a cărei îndeplinire o solicită, o reprezintă convenţia nr. 378/29.01.2016 şi declaraţia intimatei-pârâte nr. 377/29.01.2016.

Or, în condiţiile în care curtea de apel a analizat cauza dedusă judecăţii pe temeiul răspunderii contractuale, Înalta Curte constată că este lipsită de obiect şi referirea recurentei din debutul motivelor de recurs referitoare la împrejurarea că intimata-pârâtă nu a invocat rezilierea convenţiei, în condiţiile stipulate prin prevederile art. 5.1.3. din cuprinsul acesteia sau potrivit celor menţionate, cu referire la încetarea efectelor convenţiei.

Se constată că principalele critici dezvoltate de recurentă, în baza motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizează aspecte de interpretare a unor clauze contractuale, în contextul cadrului legal incident în care această convenţie a fost încheiată - cadru legal primar şi secundar - Legea nr. 8/1996 care consacră, între altele, drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi, dar şi Decizia ORDA nr. 99/2015 cuprinzând Metodologia privind remuneraţia echitabilă datorată artiştilor interpreţi şi executanţi.

Astfel cum corect a identificat instanţa de apel, divergenţa dintre părţi priveşte întinderea obligaţiei de plată a remuneraţiei, divergenţă generată de modalitatea diferită de interpretare a clauzelor convenţiei, întrucât recurenta-reclamantă consideră că intimata-pârâtă datorează o remuneraţie distinctă pentru fiecare etaj al celor două centre comerciale (4 nivele în cazul B. Bucureşti şi 4 nivele în cazul B.), în timp ce pârâta apreciază că datorează o singură remuneraţie pentru fiecare centru comercial, în ansamblul său, iar nu pentru fiecare etaj al fiecărui centru comercial.

Pe baza analizării situaţiei de fapt a cauzei şi urmare a aplicării regulilor de drept incidente, inclusiv a celor privind interpretarea convenţiilor, instanţa de apel a concluzionat că pârâta realizează o singură comunicare publică şi datorează câte o remuneraţie unică, determinabilă în raport de întreaga suprafaţă a fiecărui centru comercial, privit ca un tot unitar, stabilită prin cumularea suprafeţelor fiecărui etaj, iar nu câte o remuneraţie calculată distinct în funcţie de suprafaţa fiecărui etaj al celor două centre comerciale.

Pentru o atare concluzie, curtea de apel a reţinut că între părţi s-a încheiat convenţia nr. 378/29.01.2016, însoţită de declaraţia intimatei-pârâte nr. 377/29.01.2016, considerând ca şi prima instanţă, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile 3.11 alin. (2) din Metodologie, potrivit cărora:

"(1) În situaţia în care un utilizator deţine sau foloseşte mai multe spaţii ori desfăşoară mai multe activităţi, remuneraţia se datorează distinct pentru fiecare spaţiu în parte sau pentru fiecare activitate desfăşurată în parte.

(2) În cazul în care există o singură sursă de sunet sau de sunet şi imagine în spaţiile nedelimitate din incinta unităţilor hoteliere, pentru zona de recepţie/alimentaţie publică, respectiv din incinta unităţilor comerciale sau prestatoare de servicii de tip supermarketuri ori hipermarketuri, pentru zona de alimentaţie publică parte integrantă a activităţilor comerciale desfăşurate de acestea, în care se comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice audiovizuale, utilizatorul va achita o singură remuneraţie corespunzătoare întregii suprafeţe, luând în calcul remuneraţia pentru activitatea cu ponderea cea mai mare."

În acest sens, curtea de apel a reţinut faptul necontestat de către reclamanta însăşi, că în fiecare dintre cele două centre comerciale există o singură sursă de muzică, respectiv că se comunică public fonograme pe holurile de la fiecare etaj aceleaşi opere muzicale purtătoare de drepturi patrimoniale aferente drepturilor conexe dreptului de autor, în mod concomitent.

Simetric, este permisă concluzia că nu are loc câte un act distinct de comunicare publică de fonograme de comerţ sau fonograme publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora la nivelul fiecărui etaj din fiecare centru comercial, astfel încât să îşi găsească justificare pretenţia reclamantei de a calcula un număr de 8 remuneraţii.

Recurenta-pârâtă reproşează instanţei de apel că a nesocotit complet declaraţia intimatei în care aceasta, în temeiul propriei voinţe, a indicat care sunt unităţile administrate, precum şi spaţiile şi suprafaţa acestora (respectiv 8 spaţii diferite, delimitate pe etaje, spaţii cu o suprafaţă cuprinsă între 1.200 - 2.000 mp fiecare), astfel încât, acesteia nu i s-a dat niciun efect juridic, deşi reprezintă o anexă la convenţia părţilor.

De asemenea, se susţine că instanţa de apel "nu a aplicat prevederile art. 5.1.1 din convenţia părţilor, ci dispoziţiile art. 4.1 din acelaşi contract care sunt specifice unei situaţii generale, inclusiv utilizatorilor faţă de care se invocă o răspundere civilă delictuală."

Înalta Curte, pe lângă împrejurarea că o clauză convenţională nu este aplicabilă în soluţionarea unui raport juridic întemeiat pe răspunderea civilă delictuală (întrucât răspunderea ex contractu este specială în raport cu răspunderea civilă delictuală ex delictu şi, drept urmare, poate fi angajată numai în cazul în care nu există o convenţie încheiată între părţi), constată că instanţa de apel nu numai că nu a ignorat declaraţia dată de intimată sub nr. x/29.01.2016 cu ocazia încheierii contractului de adeziune reprezentat de autorizaţia licenţă neexclusivă nr. 378/2016, ci chiar a procedat la analizarea conţinutului acesteia, declaraţia fiind analizată în conformitate cu statutul său juridic, anume, de parte integrantă în convenţia părţilor (clauză contractuală), concordant cu voinţa lor.

Astfel, la art. 5.1.1 din convenţie (invocat de recurentă ca aplicabil în mod prioritar faţă de art. 4.1), s-a prevăzut astfel:

"Utilizatorul se obligă să plătească către A. pe baza facturilor/înştiinţărilor de plată remuneraţia echitabilă la care se adaugă TVA, pentru comunicarea publică pe care utilizatorul o desfăşoară potrivit datelor cuprinse în declaraţie, parte integrantă a prezentei convenţii. Cuantumul remuneraţiei este prevăzut în Protocolul semnat de părţi, publicat în MO nr. 778/19.10.2015."

Este de precizat că acest Protocol constituie anexă la Decizia nr. 99/2015 şi cuprinde "Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, precum şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental şi lucrativ, şi tabelele cuprinzând drepturile patrimoniale ale artiştilor interpreţi sau executanţi pentru fonograme şi pentru audiovizual şi ale producătorilor de fonograme, prin gestiune colectivă obligatorie."

Pe de altă parte, se reţine că art. 4.1 din aceeaşi convenţie prevede astfel: "Pentru utilizarea fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, utilizatorii au obligaţia de a achita remuneraţia în cuantumul prevăzut de tabelele ce fac parte integrantă din metodologia în vigoare, la care se adaugă TVA."

Înalta Curte apreciază că oricare dintre aceste două clauze din autorizaţia licenţă neexclusivă, nu poate conduce la o concluzie contrară celei statuate de instanţa de apel prin aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor şi necesara raportare la Metodologia incidentă, câtă vreme dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi Metodologia aplicabilă reprezintă cauza juridică a convenţiei.

Astfel, autorizaţia licenţă neexclusivă reprezintă o convenţie la încheierea căreia utilizatorii sunt obligaţi în baza unor dispoziţii imperative ale legii dreptului de autor, aceasta având natura juridică a unui contract de adeziune, în sensul celor stipulate de art. 1175 din C. civ.

Ca atare, se apreciază că aplicarea oricăreia dintre clauzele citate nu are aptitudinea de a impune o altă modalitate de determinare a remuneraţiilor datorate de către intimata-pârâtă, în condiţiile în care art. 4.1 din autorizaţie reproduce regula din art. 3.1 din Metodologie, iar art. 5.1.1 din convenţie arată condiţiile în care organismul de gestiune colectivă procedează la determinarea remuneraţiei datorate de utilizator, operaţiune pentru care este necesară o declaraţie pe proprie răspundere a utilizatorului. În acest sens prevede art. 2.4 teza a doua din Metodologie, iar această declaraţie este solicitată utilizatorului de către organismul de gestiune colectivă, în temeiul art. 2.3 lit. b) din aceeaşi Metodologie.

Or, astfel cum s-a menţionat, art. 5.1.1 din convenţie nu stabileşte că utilizatorul va achita remuneraţii determinate în baza altor criterii decât cele prevăzute de "Protocolul semnat de părţi, publicat în MO nr. 778/19.10.2015", aşadar de Metodologia aplicabilă, ci face trimitere explicită la acesta.

Declaraţia pe proprie răspundere a utilizatorului anterior evocată este necesară pentru ca organismul de gestiune colectivă colector să realizeze încadrarea actului de utilizare în criteriile legale şi să procedeze la cuantificarea obligaţiilor de plată în raport de criteriile concretizate prin Metodologie.

Înalta Curte constată că însăşi recurenta, în cuprinsul cererii de recurs, identifică în mod corect scopul declaraţiei pe proprie răspundere date de utilizatori, în următorii termeni:

"Raţiunea declaraţiei pe proprie răspundere este aceea a de se putea cunoaşte activitatea utilizatorului, suprafaţa, perioada de exploatare a mijloacelor tehnice, elemente indispensabile pentru determinarea remuneraţiei datorate în concret pentru fiecare caz în parte."

Drept urmare, rezultă că prin aceste declaraţii pe proprie răspundere utilizatorii nu comunică decât elemente de fapt, circumstanţele concrete în care are loc actul de utilizare a operelor sau a prestaţiilor purtătoare de drepturi de autor, fără ca normele incidente să pretindă realizarea unor încadrări juridice în prevederile legii sau în dispoziţiile Metodologiei; totodată, se constată că însăşi clauza de la art. 5.1.1 (invocată de recurentă ca prioritară în aplicare) cuprinde trimiterea la noţiunea de "date" în cuprinsul declaraţiei pe proprie răspundere, iar nu la noţiunile de date şi calificări juridice.

Organismul de gestiune colectivă, în activitatea de colectare a remuneraţiilor obligatorii prevăzute de Legea nr. 8/1996, este primul chemat a realiza încadrarea în prevederile Metodologiei sau ale actului normativ, iar în cazul în care părţile nu agreează această încadrare (şi, deci apar neînţelegeri privind voinţa lor concordantă) ori apar orice alte dispute legate de interpretarea şi/sau executarea convenţiei, acestea se vor adresa instanţei de judecată (art. 8.1 din convenţie).

Într-un alt plan al analizei, se constată că dacă aceste informaţii (sau date, elemente de fapt) comunicate de către utilizator organismului de gestiune colectivă nu sunt corespunzătoare realităţii şi ar fi de natură să conducă la calculul unor remuneraţii inferioare decât cele legal datorate, utilizatorul va datora triplul sumei cu care se majorează remuneraţiile, conform art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, astfel cum prevede art. 2.8 din Decizia nr. 99/2015.

Drept urmare, textul evocat din Metodologie are un caracter sancţionator pentru conduita utilizatorului de a declara date necorespunzătoare realităţii care au consecinţa calculării unei remuneraţii inferioare faţă de cea legal datorată; din aceeaşi dispoziţie a Metodologiei, rezultă că declaraţia pe proprie răspundere dată de utilizator poate fi verificată sub aspectul realităţii împrejurărilor de fapt pe care le conţine (spaţii exploatate, suprafeţe, activitate desfăşurată etc.), astfel încât, aceasta nu reprezintă o chestiune imuabilă pe durata activităţii utilizatorului (care, prin ipoteză) implică utilizarea unor opere purtătoare de drepturi patrimoniale de autor sau conexe dreptului de autor.

Simetric, şi utilizatorului trebuie să i se recunoască aceeaşi posibilitate de a rectifica anumite menţiuni inexacte din cuprinsul declaraţiei pe proprie răspundere, pentru a fi posibilă o dimensionare corectă a obligaţiilor sale în ceea ce priveşte remuneraţiile datorate cu titlu de drepturi de autor, în limitele stabilite de lege şi concretizate prin Metodologie.

În această privinţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a reţinut că ceea ce reclamanta susţine, pentru contestarea soluţiei date de tribunal, priveşte însă calificarea juridică menţionată în cuprinsul acesteia, anume referirea intimatei-pârâte la noţiunea juridică de "puncte de lucru pe fiecare etaj".

În realitate, ceea ce trebuia reţinut din această declaraţie, a mai constatat curtea de apel, este realitatea existenţei celor 4 niveluri diferite din fiecare centru comercial în parte, precum şi suprafaţa fiecărui nivel.

Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, recurenta tinde a susţine (şi în această etapă procesuală) că nu se poate reveni asupra acestei calificări juridice realizate de intimată, pentru că în acest fel se denaturează conţinutul declaraţiei, se intervine asupra practicilor statornicite dintre organismul de gestiune colectivă şi utilizatori şi se ajunge la determinarea unor remuneraţii într-un cuantum mai mic, dacă remuneraţia nu se calculează distinct pentru suprafaţa fiecare etaj, ci pe suprafaţa totală a holurilor de la cele 4 nivele, pentru fiecare dintre cele două centre comerciale.

Or, astfel cum deja s-a arătat, declaraţia pe proprie răspundere are menirea numai de a pune la dispoziţia organismului de gestiune colectivă elementele sau instrumentele necesare pentru calcularea remuneraţiilor datorate de utilizator, fiind străină scopului de a oferi sau stabili calificări juridice.

Dacă totuşi aceasta conţine şi astfel de încadrări juridice, ele sunt supuse cenzurii instanţei de judecată în cazul unui eventual litigiu generat de neînţelegeri asupra sensului unor clauze, precum în speţă.

O atare cenzură se realizează în temeiul dispoziţiilor legale, prin corecta determinare a înţelesului clauzelor contractuale, prin aplicarea regulilor de interpretare a contractelor, astfel încât, este necesar a se stabili fie limita în care voinţa părţilor este concordantă, fie să se determine sensul acestora prin utilizarea regulilor de interpretare a convenţiilor.

Pe de altă parte, Înalta Curte va înlătura susţinerea recurentei în sensul că soluţia instanţelor de fond încalcă practicile statornicite între utilizatori şi organismele de gestiune colectivă, întrucât s-a explicitat deja în acord cu dispoziţiile din Metodologie natura juridică şi conţinutul declaraţiei pe proprie răspundere furnizate de utilizatori.

Noţiunea de practici statornicite se regăseşte în prevederile art. 1272 alin. (1) din C. civ., normă edictată pentru stabilirea conţinutului sau a efectelor unui contract (drepturile şi obligaţiile părţilor), însă, aceasta priveşte practicile statornicite între părţile respectivei convenţii, iar nu între una dintre părţi şi terţi faţă de convenţie, explicaţiile recurentei vizând noţiunea de uzanţe, în realitate.

Pe de altă parte, dat fiind caracterul extrinsec al acestora în raport cu conţinutul contractului, practicile statornicite între părţi şi uzanţele nu au prioritate la aplicare faţă de dispoziţiile legale şi nici faţă de clauzele convenţionale; totodată, prin convenţia lor, părţile nu pot deroga de la normele imperative ale legii, ci numai de la cele dispozitive, regulă enunţată în mod corect şi prin decizia recurată.

Din perspectiva practicilor statornicite între părţi, împrejurarea că anterior litigiului de faţă intimata a achitat recurentei remuneraţiile conform calificărilor din cuprinsul declaraţiei pe proprie răspundere, nu are nicio semnificaţie în prezenta cauză faţă de clauza de la art. 8.2 din conţinutul convenţiei, prin care se stabileşte că în caz de neînţelegere între părţi în legătură cu interpretarea sau executarea convenţiei, părţile se vor adresa instanţei de judecată.

Înalta Curte reţine că ceea ce recurentei îi prilejuieşte susţinerea că intimata datorează remuneraţiile calculate pentru comunicare publică de fonograme pe holul fiecărui etaj în parte, iar nu pentru totalitatea suprafeţei holurilor celor 4 etaje din cele două centre comerciale, este faptul că, în cuprinsul declaraţiei, intimata a menţionat că la nivelul fiecărui etaj funcţionează câte un punct de lucru, arătând suprafaţa fiecărui etaj (hol al etajului) pentru care are calitatea de utilizator, astfel cum reiese din înscrisul de la dosar apel.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut că holurile etajelor celor două centre comerciale sunt delimitate unele faţă de altele şi, deci, acestea reprezintă spaţii distincte, premisă ce justifică, în opinia acesteia, stabilirea unor remuneraţii individuale.

În primul rând, recurenta însăşi nu a contestat că pentru totalitatea holurilor din fiecare centru comercial există o singură sursă de sunet şi, prin urmare, are loc un singur act de comunicare publică de fonograme de comerţ şi/sau fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora (radiodifuzare).

Pe de altă parte, regula instituită la art. 3.11 alin. (1) din Metodologie este aceea că dacă un utilizator deţine sau foloseşte mai multe spaţii ori desfăşoară mai multe activităţi, remuneraţia se datorează distinct pentru fiecare spaţiu în parte sau pentru fiecare activitate desfăşurată în parte.

Interpretarea a contrario a acestei norme presupune că dacă un utilizator deţine sau foloseşte un singur spaţiu ori desfăşoară o singură activitate, remuneraţia se datorează pentru acel spaţiu sau pentru acea activitate.

În acest context, se apreciază că şi în ipoteza în care spaţiile ar fi delimitate, spaţii ce sunt deţinute sau folosite de acelaşi utilizator, dacă se verifică unicitatea sursei de sunet care se distribuie în fiecare dintre spaţiile delimitate, remuneraţia datorată este unică şi se va calcula prin aplicare la întreaga suprafaţă a spaţiilor delimitate, întrucât are loc un sigur act de comunicare publică pe suprafaţa totală a respectivelor spaţii.

Spaţiul în discuţie, în cadrul căruia intimata radiodifuzează opere muzicale, este reprezentat de holurile ce constituie zonele de trecere între etajele fiecărui centru comercial, holuri pe care sunt grupate alte spaţii delimitate, aflate însă în exploatarea unor terţi (aspecte ce nu interesează speţa de faţă).

Deşi pentru tranşarea disputei de faţă şi pentru a se conchide că suprafeţele holurilor de pe fiecare etaj trebuie însumate pentru determinarea suprafeţei totale în cadrul căreia are loc actul de radiodifuzare, era suficient a se constata că există o unică sursă de sunet şi un singur act de comunicare publică în fiecare dintre cele două centre comerciale, aceeaşi sursă de sunet fiind perceptibilă la nivelul fiecărui etaj, Înalta Curte constată că menţionarea în cuprinsul declaraţiei pe proprie răspundere dată de către intimată a suprafeţei fiecărui etaj ca fiind adresa a câte unui "punct de lucru" distinct, este cea care a generat aceste pretenţii nefundamentate ale recurentei.

Deja s-a menţionat că o atare inserare excedează scopul pentru care Metodologia a prevăzut necesitatea declaraţiilor utilizatorilor pe proprie răspundere, Înalta Curte constată că în mod nefondat recurenta contestă concluzia instanţei de apel asupra acestui aspect şi susţine altă valenţă "juridică" a acestei declaraţii, pe care, de altfel, o prezintă ca fiind necontestabilă din motivul denaturării practicilor statornicite între organismul de gestiune colectivă şi utilizatori.

În acest sens, Înalta Curte reţine că ori de câte ori o noţiune sau un concept sunt inserate într-un act normativ, acestea dobândesc un conţinut legal, cu atât mai mult atunci când acestea beneficiază de o definiţie dată de legiuitor, astfel încât, în context juridic (prin urmare, şi în raporturile contractuale dintre subiectele de drept, precum în speţă), ele trebuie să primească un înţeles uniform, cerinţă subînţeleasă în cadrul unei ordini juridice coerente şi previzibile.

Aşa fiind, în condiţiile în care intimata însăşi este o societate pe acţiuni, era necesar a se observa că noţiunea de "punct de lucru" este o noţiune juridică, explicitată în cuprinsul Legii nr. 31/1990 a societăţilor.

Ca atare, această noţiune, în raporturile dintre părţile convenţiei şi, cu atât mai puţin, în cadrul dosarului de faţă, nu putea primi o altă semnificaţie, decurgând, eventual, din limbajul comun şi în care, de exemplu, să capete importanţă delimitarea sau nedelimitarea între holurile etajelor (deci, pe verticală), astfel cum recurenta a susţinut.

Această definiţie legală se regăseşte în prevederile art. 43 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, punctul de lucru fiind un dezmembrământ al societăţii, fără personalitate juridică:

"(3) Celelalte sedii secundare - agenţii, puncte de lucru sau alte asemenea sedii - sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor comerciale şi se menţionează numai în cadrul înmatriculării societăţii în registrul comerţului de la sediul principal."

Or, potrivit normei citate, punctul de lucru este cel care se menţionează în Registrul comerţului la care este înmatriculată societatea, respectiv Registrul comerţului de la sediul principal al societăţii.

Cu această semnificaţie legală, astfel cum reiese din înscrisurile de la dosar prima instanţă, se constată că intimata-reclamantă B. S.A. are ca punct de lucru sau sediu secundar, centrul comercial din municipiul Braşov (B.), B-dul x, zona Gării CFR Braşov, judeţul Braşov .

Prin urmare, centru comercial din Braşov este punctul de lucru sau sediul secundar al societăţii B. S.A., cu sediul principal în Bucureşti, acestea fiind cele două centre comerciale pentru care recurenta-reclamantă a pretins plata remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru utilizarea prestaţiilor lor prin radiodifuzare.

Aşa fiind, rezultă că intimata-reclamantă nu are puncte de lucru sau sedii secundare la nivelul fiecărui etaj al celor două sedii (principal şi secundar), astfel cum, contrar normelor legale, a menţionat în cuprinsul declaraţiei pe proprie răspundere.

Înalta Curte apreciază că părţile unei convenţii nu pot utiliza, în context contractual, un alt înţeles al noţiunii legale, întrucât norma de la art. 43 din Legea nr. 31/1990 nu are un caracter supletiv.

Cum în fiecare dintre aceste două centre comerciale, la nivelul holului fiecărui etaj se realizează un singur act de radiodifuzare, existând o singură sursă de sunet, perceptibilă identic şi concomitent în aceste spaţii de trecere, intimata-pârâtă datorează câte o singură remuneraţie pentru fiecare centru comercial, determinabilă în funcţie de suprafaţa însumată a acestor holuri, din perspectiva Metodologiei (art. 3.11 alin. (1), interpretat a contrario) fiecare suprafaţă totală fiind un spaţiu unic din perspectiva intimatei, întrucât, în folosinţa sa, sunt doar aceste holuri, iar nu şi spaţiile delimitate şi închiriate terţilor, potrivit obiectului său de activitate.

Deşi recurenta-reclamantă susţine în mod fondat că în cauză nu erau incidente în mod direct prevederile art. 3.11 alin. (2) din Metodologie, Înalta Curte apreciază că această constatare nu este de natură a infirma soluţia pronunţată de instanţa de apel, faţă de cele anterior arătate.

Într-adevăr, norma invocată este aplicabilă în situaţia în care într-un spaţiu nedelimitat din incinta unităţilor hoteliere sau din incinta unităţilor comerciale de tip supermarket sau hipermarket se desfăşoară şi activităţi de alimentaţie publică în care se comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial ori reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice audiovizuale, dintr-o singură sursă de sunet sau sunet şi imagine - pentru audiovizual -, utilizatorul va datora o singură remuneraţie corespunzătoare întregii suprafeţe, luând în calcul remuneraţia pentru activitatea cu ponderea cea mai mare.

Norma invocată îşi găseşte utilitatea în situaţia în care în cazul fiecărei activităţi desfăşurate de utilizator în condiţiile descrise (dintre care una este cea de alimentaţie publică), Metodologia prevede criterii sau procente de calcul diferite pentru determinarea remuneraţiilor, astfel încât, prin textul arătat, s-a ales criteriul activităţii cu ponderea cea mai mare ca reper de calcul pentru remuneraţiile datorate, pe baza celor stabilite prin Metodologie, pentru acea activitate dominantă, dar pentru întreaga suprafaţă deţinută sau folosită de acelaşi utilizator (pentru alimentaţie publică şi pentru altă activitate - hotelieră sau de tip hipermarket ori supermarket, în ipoteza normei).

Or, în cauza de faţă, din perspectiva spaţiilor deţinute de intimată, în comparaţie erau holurile de pe fiecare etaj din fiecare centru comercial (pe verticală), iar nu între aceste holuri şi spaţiile închiriate de aceeaşi intimată terţilor (pe orizontală); mai mult decât atât, pe aceste holuri intimata nu desfăşoară nicio activitate, prin urmare, nici de alimentaţie publică, acestea fiind spaţii de trecere între etaje şi către magazinele închiriate terţilor la nivelul fiecărui etaj.

Cu toate că faţă de situaţia de fapt din cauză prevederile art. 3.11 alin. (2) din Metodologie nu erau direct incidente, Înalta Curte apreciază că din conţinutul normativ al acestei dispoziţii, instanţa de apel a extras în mod corect principiul aplicabil şi în speţa de faţă, decurgând din faptul existenţei unei singure surse de sunet în actul de comunicare publică pe toate holurile celor 4 nivele ale fiecărui centru comercial, precum în ipoteza proprie normei în discuţie, textul menţionat fiind o variantă particulară a regulii de la art. 3.11 alin. (1) din aceeaşi Metodologie, incident în speţă, potrivit celor deja analizate.

În plus faţă de argumentele deja redate, este de menţionat că în cazul contractelor de adeziune, clauzele neclare se interpretează împotriva celui care le-a propus, astfel cum prevede art. 1269 alin. (2) din C. civ., aşadar, împotriva recurentei, având în vedere că utilizatorii nu au opţiunea de a nu obţine autorizaţiile licenţă neexclusivă, iar dacă totuşi au o atare conduită ilicită, se expun riscului atragerii răspunderii lor civile delictuale, pentru a se asigura aducerea la îndeplinire a obligaţiilor lor legale.

În sfârşit, se va înlătura ce nefondată şi susţinerea recurentei referitoare la analiza excedentară a instanţei de apel în raport de apărările formulate de către intimată, sens în care a arătat că aceasta nu a contestat în niciun fel valabilitatea convenţiei dintre ele, subliniindu-se de către reclamantă că pârâta nu a formulat în cauză cerere reconvenţională.

În sensul reţinut de curtea de apel, Înalta Curte constată că evidenţierea unor argumente cu privire la inexistenţa unei obligaţii a pârâtei de a achita o remuneraţie superioară celei legal datorate dau expresie analizei cauzei din perspectiva poziţiei procesuale a ambelor părţi, ceea ce implică nu numai cercetarea motivelor cererii de chemare în judecată, ci şi a celor arătate de partea defensivă, pe cale de apărare, astfel cum acestea se individualizează în calea devolutivă de atac.

În plus, în mod corect s-a făcut referire la posibilitatea intimatei pârâtei de a invoca nulitatea unei clauze şi pe cale de excepţie, la care trebuie adăugată şi obligaţia instanţei de a invoca din oficiu nulitatea unei convenţii (deci, cu atât mai mult a unei clauze dintr-o convenţie) atunci când acestea încalcă norme imperative, de ordine publică, potrivit art. 1247 alin. (3) din C. civ.

Cu toate acestea, nu trebuie omis că sensul legal şi conţinutul declaraţiei pe proprie răspundere date de intimată a fost stabilit prin aplicarea regulilor de interpretare a convenţiilor, iar nu prin aplicarea sancţiunii nulităţii, din perspectiva dreptului material, astfel încât, critica recurentei este lipsită de miză procesuală.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, în cauză nefiind întrunit motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 şi urm. din C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei la achitarea cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în această fază procesuală.

Însă, în baza art. 451 alin. (2), la cererea recurentei, se va proceda la reducerea cuantumului acestora, având în vedere că suma dovedită cu acest titlu (11.000 RON, potrivit dovezilor de la dosar recurs), deşi reală, este disproporţionată în raport cu valoarea cauzei, cu activitatea desfăşurată de avocat în această fază a procesului, precum şi pentru aceea că, un cuantum prea oneros al cheltuielilor de judecată s-ar putea transforma într-un mijloc prohibitiv pentru organismele de gestiune colectivă de a face apel la justiţie pentru colectarea drepturilor patrimoniale ale titularilor de drepturi de autor în numele cărora acţionează.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată la plata căreia să fie obligată recurenta în favoarea intimatei are un caracter rezonabil şi respectă criteriul de proporţionalitate, în contextul factorilor relevanţi în evaluarea acestei chestiuni.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A. (fostul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A.) împotriva deciziei civile nr. 1597 A din 18 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - A. la plata cheltuielilor de judecată, în recurs, către intimata-pârâtă B. S.A. în cuantum de 2.000 RON, reduse, potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.