Civil verification of forged employment certificate issued during insolvency proceedings

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 15 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Dolj a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., constatarea nulităţi absolute a adeverinţei nr. x din 20 ianuarie 2008, eliberate de S.C. B. S.A..

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 35 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 9144 din 9 septembrie 2019, Judecătoria Craiova a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale. Dosarul a fost înregistrat la 18 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2019.

Prin sentinţa nr. 3827 din 29 noiembrie 2019, Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă funcţională şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia I civilă. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, sub nr. x/2019*.

2. Hotărârea Tribunalului Dolj

Prin sentinţa nr. 541 din 16 octombrie 2020, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Dolj.

3. Hotărârea Curţii de Apel Craiova

Prin decizia nr. 42 din 25 februarie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Dolj împotriva sentinţei nr. 541 din 16 octombrie 2020, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia I civilă.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 42 din 25 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta, în termenul legal.

În dezvoltarea motivelor de recurs, aceasta a susţinut că soluţia instanţei de apel este netemeinică şi nelegală, întrucât a fost apreciată eronat situaţia de fapt şi de drept.

A afirmat recurenta că în mod greşit s-a apreciat că numitul C. avea, la data emiterii adeverinţei contestate, calitatea de reprezentat al S.C. B. S.A., precum şi dreptul legal de semnătură, întrucât, la momentul eliberării documentului societatea se afla în procedura falimentului, având desemnat un lichidator judiciar.

Or, conform art. 25 lit. b) din Legea nr. 85/2006, lichidatorul era îndreptăţit să semneze adeverinţa, în calitatea sa de conducător al activităţii debitorului.

Solicită să se reţină că datele menţionate în adeverinţa nr. x din 20 ianuarie 2008 nu pot fi verificate în raport de alte înscrisuri, faţă de lipsa arhivei unităţii angajatoare. În ceea ce îl priveşte pe emitentul acestui document, a precizat că s-a stabilit, de către organele de cercetare penală, că nu avea calitatea legală de reprezentant al societăţii.

Concluzia instanţei de apel cu privire la faptul că recurenta a pus în discuţie aspecte noi referitoare la valabilitatea adeverinţei din perspectiva dispoziţiilor H.G. nr. 257/2011, faţă de data emiterii acesteia, 2008, este eronată, întrucât actul normativ menţionat nu conţine dispoziţii tranzitorii, iar valabilitatea actului contestat s-a verificat în raport de legislaţia în vigoare la data când s-a solicitat valorificarea acestuia.

Recurenta a criticat şi concluzia instanţei de apel referitoare la efectele juridice produse de înscrisurile semnate de numitul C., în sensul că acesta nu ar fi comis un fals prin substituire de persoane, prin întocmirea unui act care intra în atribuţiile lichidatorilor. În acest context a menţionat că, deşi prin acţiunea penală s-a reţinut principiul in dubio pro reo, în acţiunea civilă, valorificarea unei astfel de adeverinţe trebuie să aibă la bază documente justificative certe, care să îmbrace forma prevăzută de lege. Or, instanţa de apel a ignorat prevederile art. 25 lit. b) din Legea nr. 85/2006 şi pe cele ale art. 127 alin. (3) din H.G. nr. 257/2011.

Faptul că din cercetarea penală a rezultat că adeverinţa a fost eliberată în lipsa unor documente justificative conduce la concluzia că aceasta nu poate produce efecte juridice, impunându-se anularea sa.

Recurenta a susţinut că, în realizarea dreptului privind activitatea desfăşurată la S.C. B. S.A., pârâtul are ca mijloc juridic introducerea unei acţiuni în constatare, prin care să solicite să se constate dacă, în perioada 1991-2000, a fost angajat la această societate.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 23 aprilie 2021, sub nr. x/2019*, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Prin rezoluţia completului din 27 aprilie 2021, s-a dispus comunicarea cererii de recurs către intimatul-pârât A., cu menţiunea că are obligaţia de a depune întâmpinare în termenul legal de 30 de zile de la primire.

6. Întâmpinarea

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare. Prin rezoluţia din 12 mai 2021, s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursului la 16 septembrie 2021.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

În susţinerea cererii de recurs au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Recurenta a apreciat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006 potrivit cărora "Principalele atribuţii ale lichidatorului, în cadrul prezentei legi, sunt: b) conducerea activităţii debitorului" şi a dispoziţiilor art. 127 alin 3 din H.G. nr. 257/2011 care stabileau că " Adeverinţele prevăzute la alin. (2) vor avea număr şi dată de înregistrare, ştampila unităţii emitente, precum şi semnătura celui care angajează unitatea sau a persoanei delegate în acest sens de conducerea unităţii."

În speţă, reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Dolj a dedus judecăţii instanţei civile o acţiune intitulată "în constatare" prin care a solicitat să se constate nulitatea adeverinţei nr. x/20.01.2008 eliberată în numele S.C. B., fără însă a invoca motive de nulitate absolută sau relativă a acestui act juridic. Temeiul juridic invocat face trimitere la prevederile art. 308 din noul C. proc. civ., iar din cuprinsul cererii a rezultat că aceasta urmăreşte în realitate să scoată din circuitul civil acest înscris în considerarea faptului că atestă o situaţie neconformă cu realitatea, şi anume că pârâtul nu ar fi realizat vechimea ca zilier în cadrul S.C. B. în perioada de referinţă 1991 - 2000. Reclamanta a considerat că numitul C. a eliberat în mod ilegal adeverinţa, semnând la ambele rubrici "director executiv" şi "întocmit", deşi la data emiterii nu mai exista unitatea emitentă şi justifică prezentul demers juridic prin prisma faptului că Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova prin Ordonanţa nr. 13957/P/2010 din data de 25.08.2014 a dispus clasarea cauzei privind pe numitul C. pentru săvârşirea infracţiunilor de complicitate la înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată.

Raportat la temeiul de drept invocat de reclamantă, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 308 C. proc. civ., în cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă.

Cum în speţă în dosarul de cercetare penală s-a dispus clasarea cauzei, iar reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Dolj a fost interesată să scoată din circuitul civil adeverinţa în litigiu pentru a nu a produce în viitor efecte juridice, instanţele anterioare au apreciat, din perspectiva limitelor învestirii, că în cauză este vorba despre o acţiune ce vizează desfiinţarea unui înscris fals, scopul urmărit fiind acela de a se constata inexistenţa însăşi a actului (instrumentum) iar nu a unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute sau relative a adeverinţei privite ca act juridic căreia să îi fie aplicabile regulile de drept material privind nulitatea actelor juridice.

De altfel, s-a reţinut că adeverinţa în cauză nici nu ar putea fi calificată şi analizată din perspectiva condiţiilor generale de valabilitate a actului juridic civil deoarece nu reprezintă, în esenţă, un act generator sau modificator de raporturi juridice civile, nefiind apt, în sine, să dea naştere în mod direct la drepturi şi obligaţii civile în sarcina subiecţilor vizaţi, aspect care nu a fost criticat în cadrul căilor de atac promovate.

Pe de altă parte, s-a mai arătat că reclamanta a susţinut în cadrul cererii de chemare în judecată că prezenta acţiune nu a constituit altceva decât un reflex în plan procesual civil al dispoziţiilor art. 14 alin. (3) lit. a) din C. proc. pen. potrivit căruia repararea pagubei se face potrivit legii civile prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris fals.

Curtea de Apel, constatând că acţiunea a parcurs o primă etapă procesuală, fiind analizată în fond de către tribunal şi că, în aplicarea art. 481 C. proc. civ., nu mai poate fi pusă în discuţie admisibilitatea acţiunii, respectiv dacă reclamanta are deschisă calea acestei acţiuni pentru cercetarea falsului adeverinţei pe cale principală de către instanţa civilă, a apreciat că motivele invocate de apelantă la fond şi în apel nu sunt suficiente pentru ca instanţa civilă să constate falsul adeverinţei nr. x/20.01.2008.

Astfel, s-a arătat că apelanta reclamantă este în eroare, adeverinţa nr. x/20.01.2008 fiind emisă în anul 2008 înainte de radierea societăţii, care a avut loc la data de 09.04.2010, persoana emitentă având în mod real calitatea de director executiv al S.C. B. S.A..

De asemenea s-a mai constatat că, în cauza penală nu s-a concluzionat că adeverinţa în discuţie a fost întocmită fără a avea susţinere în documente verificabile, ci doar că verificarea arhivei de către organele de cercetare penală pentru a se stabili cu acurateţe veridicitatea datelor atestate în adeverinţă nu a mai fost cu putinţă, arhiva fiind într-o stare avansată de degradare, urmare a depozitării ei, după închiderea procedurii falimentului, în condiţii improprii, într-un imobil ce aparţinea fostului administrator şi director al societăţii, D.. Tot astfel, în cauza penală s-a reţinut că adeverinţa a fost eliberată în perioada 2007-2010 când numitul C., director executiv, a avut la dispoziţie întreaga arhivă.

S-a concluzionat de instanţa de apel că reclamanta nu a adus alte probe, susţinerile sale fiind fundamentate exclusiv pe o interpretare eronată a concluziilor anchetei penale, redate în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 27.02.2015, pronunţată în cauza penală 1308/215/2015 şi că, din probatoriul administrat în cauza penală, pe care se sprijină în exclusivitate cererea reclamantei-apelante, a rezultat neîndoielnic că, în perioada atestată prin adeverinţă, pârâtul a lucrat efectiv în cadrul societăţii.

Sub acest aspect se reţine că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar, inclusiv expertiza tehnico-ştiinţifică grafică efectuată în cadrul dosarului nr. x/2015, aşa cum solicită recurenta, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.

Recurenta consideră că în mod eronat instanţa de apel a motivat că numitul C., la data emiterii adeverinţei contestate, avea calitatea de reprezentat şi dreptul legal de a semna astfel de documente, deşi la data la care s-a emis adeverinţa în cauză, societatea angajatoare era în procedura falimentului, având desemnat deja lichidator, iar organele de cercetare penală ar fi stabilit că emitentul acestui document nu avea calitatea legală de reprezentant al societăţii.

Or, sub acest aspect Curtea de Apel a reţinut că, împrejurarea că societatea în numele căreia a fost emisă adeverinţa - fiind în procedură simplificată de insolvenţă încă din 2001 - a avut desemnaţi lichidatori judiciari cu drept de a emite adeverinţe, nu probează caracterul fals al adeverinţei deoarece, din cercetările efectuate în cauza penală (...) rezultă că, după data deschiderii procedurii insolvenţei, până la închiderea procedurii şi radierii societăţii, deşi au fost desemnaţi trei lichidatori judiciari, niciunul nu a preluat arhiva, astfel că nu se poate reţine că numitul C. a comis un fals prin substituire de persoane, în sensul că ar fi întocmit un act care intra în atribuţiile lichidatorilor desemnaţi.

Înalta Curte reţine că, deşi potrivit art. 25 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2006, în forma în vigoare la data emiterii adeverinţei în litigiu, una din principalele atribuţii a lichidatorului era de a conduce activitatea debitorului, aceasta nu probează existenţa falsului, câtă vreme situaţia de fapt deja stabilită atestă că în cauza penală s-a reţinut că adeverinţa a fost eliberată în perioada 2007-2010 când numitul C. a avut calitatea de director executiv şi a avut la dispoziţie întreaga arhivă.

Or, în considerarea funcţiei sale putea întocmi anumite înscrisuri, chiar i se puteau delega atribuţii de către lichidator, potrivit art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 85/2006, conform cărora în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale, administratorul judiciar/lichidatorul va putea desemna persoane de specialitate.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, recurenta reclamantă nu a făcut dovada că lichidatorul judiciar nu ar fi delegat o parte din atribuţiile sale lui C., în privinţa căruia s-a reţinut cu putere de lucru judecat de către instanţa penală că în perioada eliberării adeverinţei avea calitatea de director executiv, ceea ce implica activităţi de conducere şi organizare a societăţii, chiar dacă aceasta se afla în procedura falimentului.

Chiar din conţinutul textului normativ, pretins a fi încălcat de instanţa anterioară, respectiv art. 127 alin. (3) din H.G. nr. 257/2011 rezultă că "adeverinţele prevăzute la alin. (2) vor avea număr şi dată de înregistrare, ştampila unităţii emitente, precum şi semnătura celui care angajează unitatea sau a persoanei delegate în acest sens de conducerea unităţii".

Nefăcând dovada, în contra situaţiei de fapt stabilită de instanţa anterioară, a inexistenţei unei delegări din partea lichidatorului a atribuţiei de eliberare a adeverinţelor în discuţie către directorul executiv C., recurenta nu poate pretinde că soluţia a fost pronunţată cu încălcarea acestor dispoziţii legale.

Cu privire la susţinerile potrivit cărora datele din adeverinţa nr. x/20.01.2008 nu pot fi certificate cu alte acte primare întrucât arhiva unităţii nu mai există, instanţa de apel a apreciat în mod corect că imposibilitatea obiectivă de a verifica exactitatea datelor din cuprinsul adeverinţei, nu presupune automat, aşa cum pretinde apelanta, că actul emis ar fi fals.

Susţinerile privind inexistenţa actelor verificabile în arhiva unităţii, forma în care pot fi întocmite adeverinţele, lipsa de valabilitate a unei astfel de adeverinţe prin raportare la normele de asigurări sociale, execedează obiectului cu care reclamanta a înţeles să învestească instanţa prin cererea de chemare în judecată, care vizează în mod exclusiv constatarea falsului adeverinţei în litigiu.

De altfel, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, verificările jurisdicţionale în cauza pendinte s-au rezumat strict la examinarea caracterului fals sau veridic al adeverinţei ca "instrumentum probationis", iar nu la posibilitatea de valorificare a acesteia în raport de legislaţia specială în materia asigurărilor sociale, modificarea cadrului procesual nemaifiind posibilă direct în apel conform dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, chiar în cuprinsul cererii de recurs se arată că valabilitatea actului contestat s-a verificat de către Casa de Pensii în raport de legislaţia în vigoare la data când s-a solicitat valorificarea acestuia, nefiind dată eficienţă adeverinţei în litigiu şi din această perspectivă apare ca lipsită de interes analiza, în cadrul prezentului litigiu, a condiţiilor de valabilitate a acesteia şi a corelaţiei cu menţiunile din actele verificabile aflate în arhiva societăţii din perspectiva dispoziţiilor din dreptul asigurărilor sociale.

O ipotetică acţiune în constatare, prin care pârâtul să solicite să se constate dacă, în perioada 1991-2000, a fost angajat la S.C. B. S.A., nu face obiectul prezentului litigiu, care are drept cauză constatarea falsului adeverinţei şi nu aspectele ce ţin de inexistenţa actelor doveditoare privind desfăşurarea activităţii pârâtului în cadrul societăţii anterior menţionate, care pot fi formulate ca apărări în cadrul unui asemenea eventual litigiu.

Faţă de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente în cauză niciunul din motivele de recurs, astfel cum au fost încadrate de recurentă în dispoziţiile art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. motiv pentru care, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Dolj împotriva deciziei nr. 42 din 25 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Dolj împotriva deciziei nr. 42 din 25 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2021.