Unverified journalistic allegation of illegal child adoption: liability for moral damages and limits of freedom of expression

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 28 martie 2018, sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalului Brăila, secţia I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., obligarea acestora la plata sumei de 300.000 RON, cu titlu de daune morale, precum şi la publicarea, pe cheltuiala lor, a hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa, în trei cotidiene de largă circulaţie, timp de trei numere consecutiv.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi (8) din Constituţia României, ale art. 1349 C. civ. şi ale art. 10 paragr. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

2. Hotărârea Tribunalului Brăila

Prin sentinţa nr. 751 din 23 octombrie 2019, Tribunalul Brăila, secţia I civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâta C. să plătească reclamantului suma de 4.000 RON, iar pe pârâtul B. suma de 7.000 RON, reprezentând despăgubiri. A respins cererile privind publicarea hotărârii pronunţate în cauză şi înlăturarea tuturor articolelor, comentariilor, filmelor de pe site-ul D. sau de pe oricare alt site ori blog, ca nefondate. A respins cererea pârâtului B. privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

3. Hotărârea Curţii de Apel Galaţi

Prin decizia nr. 81 din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinţei nr. 751 din 23 octombrie 2019 a Tribunalului Brăila, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. şi cu intimata-pârâtă C.. L-a obligat pe apelant să plătească intimatului-reclamant suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 81 din 23 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul B., în termenul legal.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că informaţiile deţinute la momentul elaborării materialului jurnalistic sunt vagi, subiective şi inexistente ca valoare.

A afirmat că soluţia instanţei de apel echivalează cu o îngrădire disproporţionată a libertăţii de exprimare a mass-media. Cât priveşte verificarea faptului alegat, a menţionat că acesta ar putea reprezenta o veritabilă probatio diabolica, care ar putea anihila libertatea de exprimare specifică mass-media.

Recurentul a afirmat că, în expunerea situaţiei, a pornit de la fapte concrete, în privinţa cărora a lansat o judecată de valoare, subliniind calitatea de persoană publică a reclamantului, ce implică o doza mai largă de suportabilitate. În acest context, a făcut referire şi la calitatea sa de ziarist, care presupune o marjă mai mare în libertatea de exprimare, susţinând că subiectele devoalate sunt de interes public şi se bazează pe date concrete ce determină credibilitatea faptelor relatate.

A criticat faptul că instanţa de apel a reţinut că prejudiciul a fost dovedit de reclamant cu proba testimonială şi opiniile psihologului la care a apelat. A susţinut că reclamantul nu a probat corespunzător suferinţa psihică suferită şi nici nu a dovedit că ar fi fost subiect al unei proceduri penale, că şi-a pierdut funcţia publică sau un alt loc de muncă sau că a fost exclus din partid ori din altă formaţiune din care făcea parte sau a fost tratat necorespunzător de apropriaţi urmare a articolului de presă. Faptul că reclamantul a fost examinat de psiholog şi că i-a fost recomandată psihoterapia individuală, în lipsa unui alt mijloc de probă care să se coroboreze cu această chestiune, nu reflectă producerea unui prejudiciu.

Caracterul defăimător al informaţiei nu se prezumă, ci trebuie dovedit de reclamant, conform prevederilor art. 1357 şi următ. C. civ., însă, în speţă, lipsesc elementele concrete care să confirme afectarea gravă a reputaţiei sale în raport cu opinia publică.

5. Înregistrarea recursului pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 14 decembrie 2020, sub nr. x/2018, fiind repartizat aleatoriu Completului nr. 6, care, prin rezoluţia din 23 decembrie 2020, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 8 din 27 ianuarie 2021, s-a dispus desfiinţarea Completului nr. 6, începând cu data de 1 martie 2021 şi repartizarea ciclică a dosarelor acestui complet între celelalte completuri de judecată.

Prezentul dosar a fost repartizat, în modalitatea arătată, Completului nr. 8.

6. Întâmpinarea

La 11 februarie 2021, în termenul legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

7. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din camera de consiliu din 17 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în prezentul dosar.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs invocate, recurentul a criticat, în esenţă, nelegalitatea hotărârii instanţei de apel, din perspectiva menţinerii obligaţiei sale la despăgubire pentru o faptă ilicită a cărei existenţă o contestă, reclamând, totodată, o îngrădire disproporţionată a libertăţii de exprimare a mass-media, deşi există înregistrări ce pot fi considerate o bază factuală rezonabilă, ca suport al afirmaţiilor sale.

A i se pretinde să verifice faptul alegat (implicarea ilegală a reclamantului în adopţia internaţională de copii) ar reprezenta, în opinia sa, o probatio diabolica, iar efectuarea unui asemenea demers ar conduce la anihilarea libertăţii de exprimare a mass-media.

Aceste critici, ce pot fi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a exercitat controlul judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârii apelate, în limitele devoluţiunii în apel, prin raportare la verificarea îndeplinirii condiţiilor art. 1349 C. civ. şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale în speţă, concluzionând că este justificată soluţia tribunalului care a dispus atragerea răspunderii civile delictuale a recurentului în baza afirmaţiilor făcute în articolele de presă, considerate ca fiind delicte civile cauzatoare de prejudicii.

Această concluzie s-a impus în urma evaluării ansamblului probatoriu administrat în cauză, pe care curtea l-a raportat la susţinerile recurentului din apel şi la apărările formulate de acesta în etapa procesuală a fondului, referitoare la noţiunile subiect de interes public, obiectul unei investigaţii de presă şi limitele unei critici admisibile.

Soluţia curţii s-a impus în urma constatării faptului că singura informaţie care a stat la baza formării opiniei recurentului despre implicarea intimatului-reclamant într-o adopţie nelegală - transpusă în două articole de presă - constă într-o unică declaraţie a unei mătuşi a minorului adoptat.

Această declaraţie a fost considerată de către instanţa de apel ca fiind insuficientă pentru a putea fi adusă la cunoştinţa publicului, de vreme ce nu a fost susţinută de o altă probă sau sursă jurnalistică ori de vreun indiciu din care să rezulte o eventuală activitate nelegală a intimatului-reclamant.

Constatările curţii sunt justificate prin raportare la dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Deşi aceste norme comunitare conferă dreptul oricărei persoane de a deţine şi a exprima opinii, idei şi informaţii fără intervenţia autorităţilor, precum şi dreptul publicului de a le recepta, ele prevăd anumite îndatoriri şi responsabilităţi corelative, dreptul putând fi supus unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, în condiţiile prevăzute de lege.

Printre motivele legitime de limitare a libertăţii de exprimare se regăseşte şi protecţia drepturilor şi libertăţilor altor persoane, precum şi respectarea vieţii private, protejate prin art. 8 din Convenţie. Prevederi similare se regăsesc şi în art. 26 din Constituţia României.

Făcând o sinteză a acestor norme, se constată că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei, fără a putea fi supusă unor imixtiuni arbitrare sau nelegale în viaţa particulară.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a definit, în jurisprudenţa sa, dreptul reglementat prin art. 8 din Convenţie, ca fiind un drept la intimitate, protejat de publicitate, precum şi noţiunea "viaţă privată", care cuprinde elemente privitoare la integritatea fizică şi morală a unei persoane, fără a exista ingerinţe externe (cauza Petrina contra României).

Astfel, a arătat că orice ingerinţă asupra unuia dintre drepturile garantate de art. 8 din Convenţie trebuie să fie legitimă şi justificată, în concordanţă cu legea şi necesară într-o societate democratică. De asemenea, a stabilit că, pentru a fi atrasă răspunderea pentru atacul asupra onoarei şi reputaţiei unei persoane trebuie să se atingă un anumit nivel de gravitate şi trebuie să fie realizat într-o manieră care aduce atingere exercitării dreptului la respectarea vieţii private.

Aceste statuări ale Curţii Europene se regăsesc în speţa de faţă, în care recurentul, prin articolele de presă publicate, a transpus în spaţiul public anumite informaţii lipsite de suport real privitoare la implicarea într-o activitate nelegală a intimatului-reclamant, fără a efectua un demers jurnalistic necesar obţinerii unor informaţii de la o sursă oficială, plauzibilă.

Astfel, informarea corectă a opiniei publice reprezintă o obligaţie deontologică a jurnaliştilor, ce presupune ca informaţia prezentată să fie veridică şi obiectivă şi să aducă în centrul dezbaterilor publice cât mai multe opinii, chiar în opoziţie, astfel încât, prin comparaţie, cei cărora li se adresează să îşi poată forma propriile convingeri.

Or, recurentul nu a procedat în sensul arătat, furnizând opiniei publice o informaţie în privinţa căreia nu a efectuat verificările necesare pentru a se asigura că există mai multe surse care să confirme o eventuală activitate nelegală a intimatului-reclamant, respectiv fără a exista o bază factuală suficient determinată.

Deşi, în ceea ce îi priveşte pe jurnalişti, aceştia beneficiază de o protecţie mai largă a libertăţii de exprimare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acceptând "recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare", în speţă nu se poate reţine această protecţie, întrucât nu există o proporţionalitate între scopul urmărit de recurent (de informare a opiniei publice) şi metoda aplicată pentru atingerea acestui obiectiv.

Dată fiind această situaţie este evident că prin acţiunea sa jurnalistică recurentul i-a creat un prejudiciu intimatului-reclamant, pentru care dispoziţiile art. 1357 C. civ. reglementează un drept la reparare.

Prejudiciul reprezintă, în acest caz, un efect al încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale intimatului-reclamant prin fapta delictuală a recurentului, în cauză, constatându-se anterior, prin mijloacele de probă administrate, că s-a făcut dovada suferinţelor cauzate şi a valorilor morale lezate.

Susţinerea recurentului referitoare la faptul că instanţa de apel a făcut vorbire despre o verificare a informaţiei lansate în spaţiul public, aspect ce echivalează cu o probatio diabolica, este nefondată.

Dimpotrivă, curtea a reţinut în considerentele deciziei recurate că ziaristului nu i se poate cere să aibă probe pentru fiecare afirmaţie făcută într-un articol, deoarece această solicitare ar putea constitui o probatio diabolica. În acest context, curtea a menţionat că recurentului "nu i s-a reproşat acest lucru", ci că "informaţiile pe care le-a avut la momentul elaborării materialului jurnalistic" sunt "mai mult decât vagi, subiective şi, practic, lipsite ce valoare."

De altfel, instanţa nu putea să îi pretindă recurentului aducerea unei astfel de dovezi de vreme ce, în considerarea rolului fundamental pe care îl are libertatea de exprimare, în dreptul intern a fost creat un mijloc alternativ de apărare pentru ziarist, bazat pe buna-credinţă a acestuia.

Recurentul a criticat şi împrejurarea că reclamantul nu ar fi probat corespunzător suferinţa psihică suferită cu proba testimonială şi opiniile psihologului la care a apelat. Critica astfel formulată nu reprezintă un aspect de nelegalitate al hotărârii atacate întrucât vizează modul de interpretare şi evaluare al probatoriului administrat, ceea ce se circumscrie temeiniciei pretenţiilor, astfel că nu poate fi analizată din perspectiva încadrării în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că în cauză s-a constatat încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 1357 şi următ. C. civ., pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 81 din 23 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 81 din 23 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2021.