Appeal against judgment declaring sale deed fictitious dismissed as unfounded; appeal against stamp duty ruling deemed inadmissible

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 2 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 mai 2011 de Biroul Notarial "E." pentru inexistenta cauzei şi a lipsei de obiect; repunerea părţilor în situaţia anterioară; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea modificatoare depusă la termenul din 20 octombrie 2017, reclamanţii au solicitat, în principal, să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare cumpărare menţionat, iar, în subsidiar, să se constate nulitatea absolută a acestuia pentru inexistenţa cauzei şi a lipsei de obiect şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1713 din 5 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată şi modificată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D.. Au fost obligaţi reclamanţii la plata către pârâta D. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON, reprezentând onorariu de avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin încheierea din 14 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă cererea de reexaminare formulată de intimaţi la modul de stabilire a taxei de timbru în sarcina apelanţilor, pentru lipsa calităţii procesuale active.

Prin decizia nr. 467 A din 10 iunie 2020, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2017, a fost admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei nr. 1713 din 5 iulie 2019 şi a încheierilor de şedinţă din 6 mai 2019 şi 21 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C. şi D.. A fost schimbată sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă, în parte, acţiunea completată. A fost constatat fictiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 mai 2011 de Biroul Notarial "E.". A fost respins capătul de cerere subsidiar, ca neîntemeiat. Au fost obligaţi intimaţii-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 8743,61 RON, reprezentând taxe judiciare de timbru achitate în primă instanţă şi în apel.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 467 din 10 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi încheierii din 14 mai 2020, pronunţate de aceeaşi instanţă în dosarul nr. x/2017, au declarat recurs pârâţii D. şi C., în termenul legal.

În cuprinsul memoriului de recurs, pârâţii au formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

Hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prin raportare la situaţia de fapt existentă, instanţa de apel interpretând în mod greşit faptul că preţul menţionat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 26 mai 2011 de Biroul Notarial "E." nu a fost achitat.

Or, din conţinutul contractului de vânzare-cumpărare, care cuprinde declaraţia vânzătorului, reiese că preţul vânzării a fost achitat integral, declaraţia având forţa probantă prevăzută de art. 1173 C. civ., sub rezerva înscrierii în fals.

În ceea ce priveşte înscrisul intitulat "Acord", recurentul-pârât susţine că nu poartă semnătura sa, nefiindu-i, din acest motiv, opozabil. Precizează că a formulat în faţa instanţei de fond cerere de înscriere în fals.

Consideră că acordul ar trebui să cuprindă clauze contrare contractului de vânzare-cumpărare pentru a putea fi considerat act secret. Or, dreptul de proprietate care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a fost intabulat în cartea funciară la x mai 2011, fiind opozabil intimaţilor-reclamanţi, care au promovat cererea de chemare în judecată în anul 2017.

Recurenţii-pârâţi au susţinut că instanţa de apel a reţinut greşit că intimaţii-reclamanţi au înstrăinat fictiv imobilul, urmărind să creeze aparenţa că acesta nu le mai aparţine. De asemenea, au criticat faptul că instanţa a ignorat aspectul potrivit căruia intimatul-reclamant A. a fost mandatat de recurenţi să vândă imobilul. Or, acest aspect face dovada recunoaşterii dreptului de proprietate al recurenţilor de către intimaţi.

Consideră că instanţa de apel nu a examinat susţinerile recurenţilor, potrivit cărora neînţelegerile dintre părţi au apărut ulterior încheierii procurii de reprezentare, când intimatul-reclamant, în calitatea sa de mandatar, pretindea în faţa potenţialilor cumpărători că este proprietarul imobilului, dovada în acest sens fiind încheierea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 22 iulie 2016. În mod greşit, curtea nu a reţinut nici că intimaţii-reclamanţi locuiau în imobil în baza unui contract de închiriere, impozitul fiind achitat de recurenţii.

Astfel, apreciază că hotărârea este motivată superficial, prin considerentele deciziei, instanţa de apel nesupunând analizei toate criticile şi chestiunile deduse judecăţii.

Referitor la recursul formulat împotriva încheierii din 14 mai 2020, arată că apelanţii aveau obligaţia legală de a achita, în apel, taxa de timbru, în cuantum de 10.462,16 RON, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii A. şi B. au invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea motivelor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Prin încheierea din camera de consiliu din 17 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursul.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din data de 14 mai 2020, recurenţii au criticat modalitatea în care instanţa de apel a stabilit obligaţia de plată a taxei de timbru în sarcina părţilor adverse, apelanţi în faza procesuală precedentă, considerând că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013. Prin încheierea respectivă a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active cererea de reexaminare formulată de pârâţi la modul de stabilire a taxei de timbru în sarcina apelanţilor reclamanţi.

La termenul de judecată din data de 16 septembrie 2021, recurenta D., prezentă personal în faţa instanţei de judecată, a declarat că renunţă la judecata recursului declarat împotriva încheierii.

Cum procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în conţinutul căruia intră şi dreptul părţilor de a face acte procedurale de dispoziţie cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaşte ori stabili aceste drepturi, renunţarea la judecată reprezintă un act procedural de dispoziţie permis părţilor în procesul civil.

În raport de dispoziţiile art. 406 C. proc. civ., având în vedere poziţia exprimată de recurentă cu privire la calea de atac pe care a exercitat-o, Înalta Curte urmează să ia act de renunţarea la judecarea recursului declarat de această parte împotriva încheierii din data de 14 mai 2020.

Cum recurentul C. nu a fost personal prezent pentru a exercita dreptul de dispoziţie în sensul renunţării la judecata recursului, instanţa nu va putea lua act, astfel cum s-a solicitat cu ocazia dezbaterilor, de o atare manifestare de voinţă, urmând a analiza recursul împotriva încheierii de reexaminare din perspectiva admisibilităţii lui.

În acest sens, constată că, potrivit art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, debitorul acestei obligaţii poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Potrivit art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, cererea se soluţionează de un alt complet prin încheiere definitivă. Prin urmare, încheierea prin care soluţionează o cerere de reexaminare nu este susceptibilă de recurs, motiv pentru care Înalta Curte va respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâtul C. împotriva încheierii din 14 mai 2020.

Tot în legătură cu problema taxei de timbru achitate în apel, Înalta Curte reţine că remediul procesual pentru corectarea eventualelor greşeli identificate în operaţiunea de stabilire a taxei de timbru este conţinut în dispoziţiile art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora, în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

În acest sens, prin raportul întocmit în cauză s-a reţinut că intimaţii A. şi B. datorează o diferenţă de taxă judiciară de timbru pentru etapa procesuală a apelului, în cuantum de 4.732,6 RON, în temeiul art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, aceştia îndeplinindu-şi obligaţia de a achita taxa datorată în apel prin depunerea la dosarul de recurs a dovezii de plată.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel, acesta urmează a fi analizat din perspectiva încadrării lui în dispoziţiile art. 488 pct. 8 şi 6 C. proc. civ.

Susţin recurenţii că hotărârea este dată cu încălcarea greşită a normelor de drept material întrucât a dat eficienţă juridică înscrisului intitulat "Acord" (a cărui existenţă a fost negată de recurentul C. care a precizat că nu a cunoscut şi nu a semnat un astfel de înscris), în detrimentul declaraţiei reclamantului vânzător inserate în actul autentic de vânzare cumpărare potrivit căreia a primit preţul vânzării.

Arată, totodată, că instanţa de apel nu a ţinut cont de elementele probatorii din care rezultă conduita părţilor în sensul că vânzarea a fost reală, iar reclamanţii au recunoscut dreptul de proprietate al pârâţilor.

Criticile formulate nu pot fi examinate decât în măsura în care sesizează aspecte de nelegalitate a hotărârii recurate, nu şi de temeinicie, întrucât recursul este o cale extraordinară de atac ce are ca obiect exclusiv verificarea legalităţii hotărârii raportată la împrejurări de fapt deja stabilite în etapele devolutive ale procesului civil.

Prin urmare, urmează a fi analizată critica referitoare modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 1175 C. civ., privind reţinerea simulaţiei ca excepţie de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a contractului de vânzare cumpărare.

Se reţine, în esenţă, că potrivit contractului nr. x/26 mai 2011 autentificat de BNP E., reclamanţii au transferat pârâţilor terenul situat Bucureşti, str. x, preţul vânzării fiind de 253.440 euro, echivalentul sumei de 1.046.454 RON, preţ cu privire la care s-a menţionat în contract că "vânzătorii declară că l-au primit în întregime de la cumpărător înainte de autentificare".

Acţiunea în declararea simulaţiei este întemeiată pe acordul olograf încheiat la aceeaşi dată între reclamant şi pârâtul C., acesta din urmă contestând semnarea înscrisului.

Prin încheierea din data de 06.05.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de înscriere în fals formulată de pârâtul C., prin avocat. Totodată, prima instanţă a respins acţiunea, constatând că acest acord nu constituie un contraînscris anterior şi/sau concomitent încheierii contactului autentic de vânzare - cumpărare, respectiv un act secret, în sensul că, prin conţinutul său, nu s-a modificat voinţa reală şi reprezentarea reală a părţilor exprimată şi materializată prin încheierea contractului public, aparent (contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/26.05.2011 de BNP E.), şi prin care s-a consfinţit/autentificat operaţiunea de vânzare - cumpărare a imobilului.

Instanţa de apel a schimbat hotărârea de primă instanţă şi a admis acţiunea în declararea simulaţiei apreciind că, pentru a fi în prezenţa unei simulaţii, condiţia concomitenţei actelor sau a anteriorităţii actului secret se referă la acte în sens de manifestări de voinţă producătoare de efecte juridice (negotium), iar nu la înscrisurile probatorii ale acestora. În acest sens a apreciat că înscrisul sub semnătură privată intitulat "Acord" (actul invocat ca "secret") a fost întocmit pe data de 26.05.2011, în aceeaşi zi în care a fost autentificat şi contractul de vânzare-cumpărare a cărui fictivitate se cere a fi declarată, împrejurare ce relevă, cel puţin până la o probă contrară ce nu a fost făcută, că manifestările de voinţă cuprinse în ele (actele juridice - negotium), au fost concomitente, chiar dacă operaţiunea materială a redactării înscrisului constatator al actului secret a avut loc imediat ulterior celui public.

Din interpretarea actului secret instanţa de apel a constatat că acestea au urmărit atestarea faptului că acest "Acord" cuprinde o altă intenţie - cea reală - decât cea exprimată în actul public, recunoscând şi că preţul nu a fost achitat cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi nici nu ar fi avut cum, o astfel de plată impunând un transfer bancar, ce nu a fost consemnat de notar. Pârâtul cumpărător (fictiv), după ce recunoaşte că nu a plătit niciodată preţul vânzării sau vreo altă sumă de bani către reclamanţi, declară că se obligă ca, în situaţia în care vânzătorul solicită restituirea terenului, să i-l doneze sau să rezilieze contractul de vânzare-cumpărare, astfel încât, vânzătorul să redevină proprietarul de drept al imobilului, precum şi să îl mandateze pe vânzător prin act autentic să poată lua orice decizie cu privire la acest imobil.

Instanţa de apel a concluzionat, după analiza acordului şi a conduitei ulterioare a părţilor, aplicând prezumţiile ce decurg din împrejurările de fapt reţinute, că intenţia reală urmărită a fost cea invocată de reclamanţi, şi anume ca adevăratul proprietar, cu putere de dispoziţie în fapt şi păstrându-şi folosinţa terenului, să rămână reclamantul, chiar dacă în mod aparent, public, proprietarii ar fi pârâţii cumpărători.

Recurenţii au criticat cele reţinute susţinând, pe de o parte, că nu se poate face dovada contrară peste cele inserate în actul autentic cu privire la plata preţului, iar pe de altă parte că actul secret nu a fost semnat de către pârâtul C..

Critica este nefondată. Astfel, este real faptul că menţiunile din cuprinsul actului autentic fac dovadă până la înscrierea în fals cu privire la constatările directe şi personale ale agentului instrumentator, or în cauză acesta nu a consemnat că preţul a fost achitat în faţa lui, ci a luat act de declaraţia părţilor în sensul că acesta ar fost achitat înainte de autentificarea actului. Prin urmare, această afirmaţie poate fi răsturnată prin proba contrarie, ceea ce, în cauză, instanţa de apel a şi constatat, motiv pentru care nu se poate reţine că au fost încălcate dispoziţiile art. 1171-1173 C. civ. ce reglementează regimul actelor autentice.

De asemenea, deşi recurenţii au contestat autenticitatea semnăturii pârâtului pe înscrisul sub semnătură privată ce constituie acord simulator, aceştia nu au parcurs calea procesuală prevăzută de lege pentru a determina obţinerea unei recunoaşteri a veridicităţii susţinerilor lor.

În condiţiile în care instanţa de fond a respins, prin încheiere, cererea de înscriere în fals, aceştia aveau la dispoziţie instituţia apelului incident pentru a obţine, în cadrul analizei apelului principal, valorificarea apărării lor de înlăturare din ansamblul probator al mecanismului simulaţiei a actului secret.

Or, câtă vreme nu s-a reţinut contrafacerea semnăturii pe actul secret, acordul simulator rămâne valabil, cu toate efectele pe care instanţa de apel le-a stabilit din interpretarea clauzelor sale contractuale.

Faptul că în faza procesuală a recursului a fost depusă dovada formulării unei plângeri penale pentru săvârşirea infracţiunii de fals, nu este relevant pentru o eventuală modificare a soluţiei, câtă vreme urmărirea penală este începută in rem, iar până la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul penal, care să constate falsificarea semnăturii pe înscrisul sub semnătură privată, prezumţia de validitate a acestuia nu este afectată.

Celelalte critici referitoare la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel pe baza probelor administrate, respectiv existenţa sau nu a unor litigii cu proprietarii vecini care ar fi motivat recurgerea la mecanismul simulaţiei, semnificaţia încheierii unui contract de închiriere între părţi, circumstanţele şi semnificaţia mandatării reclamantului pentru a vinde proprietatea, atitudinea subiectivă a pârâtei D. nu constituie veritabile critici de nelegalitate, ci nemulţumiri cu privire la modul de interpretare a probelor administrate pe baza cărora a fost stabilită situaţia de fapt, ce nu pot fi analizate în calea de atac extraordinară a recursului.

Subsumat dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că motivarea instanţei de apel nu examinează problemele deduse judecăţii şi nu răspunde criticilor formulate.

Susţinerile recurenţilor, formulate în mod generic, nu sunt de natură a demonstra nelegalitatea hotărârii din perspectiva cazului de recurs invocat, întrucât nu indică în mod concret ce aspect dedus judecăţii nu a dezvoltat instanţa în apel în considerentele sale, în condiţiile în care aceasta a analizat cererea dedusă judecăţii prin raportare la probele administrate, a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, dezvoltând un raţionament judiciar în concordanţă cu soluţia pronunţată. Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce înseamnă un răspuns la argumentele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să determine soluţia pronunţată, instanţa de apel conformându-se acestei exigenţe procedurale.

Prin urmare, faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea la judecata recursului declarat de pârâta D. împotriva încheierii din 14 mai 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Respinge, ca inadmisibil, recursului declarat de pârâtul C. împotriva aceleiaşi încheieri.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D. şi C. împotriva deciziei nr. 467 din 10 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2021.