Rescission of sale time-barred under 1958 Decree No. 167; inapplicability of new Civil Code waiver of completed prescription despite 2014 legal mortgage registration

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti la 13 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de Biroul Notarului Public C. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, urmând a se reţine că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de plată integrală a preţului, datorând suma de 50.000 USD.

La 9 decembrie 2015, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei extinctive, precum şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat să se constate că a intervenit răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului pentru suma de 50.000 USD şi compensarea de drept în ceea ce priveşte restul de preţ stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de Biroul Notarului Public C., cu suma datorată de reclamant în temeiul răspunderii pentru evicţiune.

Prin întâmpinarea formulată la cererea reconvenţională depusă de pârâta-reclamantă, reclamantul-pârât a invocat excepţia prescripţiei dreptului material a acţiunii în garanţie pentru evicţiune şi excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale.

2. Hotărârea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 2821 din 6 aprilie 2016, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocate din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

3. Hotărârea Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă

Prin încheierea din 14 septembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a înaintat cauza, spre competentă soluţionare, uneia dintre secţiile a III-a şi a IV-a din cadrul aceleiaşi instanţe.

4. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa nr. 134 din 1 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta-reclamantă şi a respins cererea principală, formulată de reclamantul-pârât A., ca fiind prescrisă. A admis excepţia prescripţiei dreptului pârâtei-reclamante la acţiune, invocate de reclamantul-pârât şi a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., ca fiind prescrisă.

5. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 46 A din 19 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 134 din 1 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu reclamantul-pârât A.. A admis apelul declarat de reclamantul-pârât împotriva aceleiaşi sentinţe civile. A anulat în parte sentinţa, în sensul că a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. şi a trimis cauza aceleaşi instanţe pentru rejudecarea cererii de chemare în judecată. A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.

6. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 1020 din 15 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 46A din 19 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A casat în parte decizia recurată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată a apelului declarat de apelantul A.. A menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei.

7. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 300A din 3 aprilie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 134 din 1 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, obligându-l pe acesta la plata către intimată a sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

8. Recursul

Împotriva deciziei nr. 300 A din 3 aprilie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea în tot a hotărârii atacate, respingerea excepţiei dreptului material la acţiune şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamantul a susţinut că instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile legale, reţinând că nu sunt incidente prevederile din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, referitoare la o nouă prescripţie începută în noiembrie 2014, considerând că termenul de prescripţie s-a împlinit la 30 aprilie 2006, în raport de dispoziţiile C. civ. din 1864.

Invocând prevederile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, recurentul a susţinut că nu a făcut referire la prescripţia ce s-ar fi împlinit la 30 aprilie 2006, ci la noua prescripţie care a început să curgă la 28 noiembrie 2014, dată la care intimata a înscris, în favoarea sa, în cartea funciară, o garanţie imobiliară (ipotecă), ceea ce a determinat conform legii, un nou termen de prescripţie.

Mai arată recurentul că din cuprinsul extrasului de carte funciară şi al încheierii de carte funciară nr. x emise în dosarul nr. x/28.11.2014 reiese că la 28 noiembrie 2014, intimata şi-a înscris în mod nelegal dreptul de proprietate asupra imobilului, deşi nu deţinea acest drept, proprietatea nefiindu-i transmisă conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de Biroul Notarului Public C., deciziei irevocabile nr. 345 A din 11 octombrie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2010, deciziei definitive nr. 1020 din 15 mai 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, deciziei nr. 300 A din 3 aprilie 2020, pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016 şi înscrierii dreptului de ipotecă legală în favoarea sa pentru diferenţa de preţ de 50.000 USD pe care intimata i-o datorează.

Cu privire la transferul dreptului de proprietate către intimată, recurentul a susţinut că acesta nu a operat, în lipsa achitării integrale a preţului menţionat în contract.

În noiembrie 2014, intimata a solicitat, în mod nelegal, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în favoarea sa, acceptând constituirea în beneficiul recurentului a unei garanţii imobiliare pentru diferenţa de preţ neachitată, 50.000 USD.

Or, potrivit art. 877 şi art. 2.377 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, ipoteca se constituie prin înscrierea în cartea funciară.

Recurentul a susţinut că sunt aplicabile prevederile actului normativ menţionat, în raport de momentul realizării actelor de carte funciară (noiembrie 2014) şi de dispoziţiile art. 6 alin. (5) din acest cod.

A apreciat că, potrivit art. 2.506 alin. (4) C. civ., ipoteca ce a fost constituită în favoarea sa, în noiembrie 2014, urmare demersurilor efectuate de intimată, este valabilă, chiar dacă acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare ar fi fost prescriptibilă la data respectivă.

Invocând dispoziţiile art. 2.507, art. 2.508 şi art. 2.510 C. civ., recurentul a precizat că această ipotecă a determinat aplicarea normelor privind renunţarea la prescripţie.

Renunţarea este neîndoielnică, rezultând din manifestări neechivoce ale intimatei, respectiv înscrierea în cartea funciară a dreptului său de proprietate, în lipsa achitării integrale a preţului vânzării, acceptând constituirea în favoarea recurentului a unei ipoteci legale pentru diferenţa de preţ care nu a fost plătită.

În acest fel, intimata a renunţat la prescripţia împlinită la 28 noiembrie 2014, începând să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel, de 3 ani, calculată din noiembrie 2014 şi care s-a împlinit în noiembrie 2017. Recurentul a formulat acţiunea înăuntrul acestui nou termen de prescripţie, la 10 octombrie 2015, în termenul legal.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

9. Întâmpinarea

La 15 decembrie 2020, intimata a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, din perspectiva neîncadrării motivelor în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi autoritatea de lucru judecat a chestiunilor dezlegate prin decizia nr. 1020 din 15 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie cu privire la caracterul personal al acţiunii şi examinării acesteia prin prisma art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

11. Procedura de filtru

Ulterior întocmirii raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin care s-a reţinut că recursul este declarat cu depăşirea termenului prevăzut de lege, prin încheierea din camera de consiliu din 17 iunie 2021 a fost respinsă excepţia tardivităţii recursului, pentru considerentele arătate în cuprinsul respectivei încheieri, dispunându-se admiterea în principiu a recursului declarat de reclamatul A. împotriva deciziei nr. 300 A din 3 aprilie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016.

12. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Cu titlu prealabil urmează a se constata că obiectul prezentului recurs vizează doar o parte din pretenţiile deduse judecăţii de către părţi şi doar în limitele impuse prin decizia instanţei de recurs pronunţată în ciclul procesual anterior.

Astfel, cererea de chemare în judecată are ca obiect solicitarea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., de a se dispune rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de Biroul Notarului Public C. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, iar cererea reconvenţională vizează constatarea faptului că a intervenit răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului pentru suma de 50.000 USD şi compensarea de drept în ceea ce priveşte restul de preţ stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare anterior menţionat, ambele cereri fiind respinse, ca prescrise, prin sentinţa nr. 134 din 1 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin decizia nr. 46A din 19 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva acestei sentinţe, admiţând însă apelul declarat de reclamantul-pârât împotriva aceleiaşi sentinţe civile, cu consecinţa anulării în parte a sentinţei, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâta S.C. B. S.R.L. şi trimiterii cauzei aceleaşi instanţe pentru rejudecarea cererii de chemare în judecată.

Această decizie a fost însă casată în parte prin decizia nr. 1020 din 15 mai 2019, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă care a admis recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată a apelului declarat de apelantul A.. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei, respectiv cele referitoare la respingerea apelului incident declarat de pârâta-reclamantă S.C. B. S.R.L., această soluţie intrând în acest mod în puterea lucrului judecat.

Cu ocazia trimiterii cauzei spre rejudecare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat dezlegare problemelor de drept cu care a fost învestită prin cererea de recurs, dezlegare ce este obligatorie conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, s-a stabilit că motivul de recurs ce vizează greşita aplicare a prevederilor art. 1368 din vechiul C. civ. şi, respectiv, a art. 21 din Decretul nr. 167/1958 este întemeiat, întrucât instanţa de apel a apreciat în mod greşit că actul juridic este afectat de un termen suspensiv.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C., s-a stipulat că transferul dreptului de proprietate va avea loc la data de 30.04.2003, după achitarea integrală a preţului, dată la care se vor întocmi şi formalităţile de intabulare a imobilului pe numele cumpărătorului, prin grija vânzătorului.

Analizând prevederea contractuală mai sus menţionată, instanţa de recurs a stabilit că termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligaţii, în timp ce condiţia este evenimentul viitor şi nesigur că se va produce, de care depinde însăşi existenţa raportului juridic obligaţional.

Având în vedere prevederea contractuală mai sus menţionată, prin care părţile au stabilit că transferul dreptului de proprietate va avea loc la data de 30.04.2003, după achitarea integrală a preţului, eveniment viitor şi nesigur, reiese că analiza urmează a se face din perspectiva obligaţiei afectate de această modalitate.

Mai mult decât atât, cum prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de B.N.P. C. nu a operat transferul dreptului de proprietate, nu poate fi reţinut caracterul real al acţiunii deduse judecăţii şi, pe cale de consecinţă, nici aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1368 din vechiul C. civ. şi nici a art. 21 din Decretul nr. 167/1958.

Cum acţiunea ce face obiectul cauzei are caracterul unei acţiuni personale, analiza prescripţiei dreptului material la acţiune urmează a fi efectuată de către instanţa de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Raportat la aceste considerente, cu ocazia rejudecării, în mod corect a reţinut Curtea de apel că s-a dat dezlegare în mod definitiv asupra problemei caracterului personal al acţiunii principale promovată de reclamantul A., acţiune ce este prescriptibilă în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, acest decret aplicându-se, în privinţa prescripţiei, raportului juridic litigios, care îşi are sorgintea în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de BNP C..

În aceste condiţii vor fi respinse criticile recurentului în sensul că, instanţa de apel a aplicat în mod eronat legea, reţinând că nu ar fi aplicabile prevederile legale din noul C. civ.

Această concluzie este în concordanţă cu dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ. potrivit cărora prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

În privinţa acestui alineat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii la data de 17/02/2014 şi prin Decizia nr. 1/2014 privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Î.C.C.J. şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 şi art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., stabileşte că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

În concordanţă cu această decizie obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, din ale cărei considerente rezultă incidenţa Decretului nr. 167/1985 în privinţa prescripţiilor extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, instanţa de apel, aplicând dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (3) din Decretul nr. 167/1958 şi luând act de dezlegarea instanţei de recurs în sensul că transferul dreptului de proprietate era afectat de condiţia suspensivă a achitării restului de preţ la data de 30.04.2003, a apreciat că punctul de pornire al termenului de prescripţie de 3 ani, aplicabil acţiunii principale promovată de apelantul reclamant, a fost reprezentat de data de 30.04.2003, dată la care cumpărătorul S.C. B. S.R.L. trebuia să achite diferenţa de preţ.

În aceste condiţii, prin raportare la punctul de pornire al termenului de prescripţie de 3 ani astfel stabilit, în mod corect s-a apreciat că acesta s-a împlinit la data de 30.04.2006.

Deşi recurentul nu contestă această concluzie, acesta susţine că o nouă prescripţie a început să curgă la data de 28.11.2014, dată la care intimata a înscris în favoarea sa, în cartea funciară, o garanţie imobiliară (ipotecă) şi că, raportat la această dată este aplicabil noul C. civ.

Aceste susţineri au fost formulate de abia la data de 28.10.2019, omisso medio, ulterior pronunţării deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1020 din 15 mai 2019, prin cererea reclamantului de repunere pe rol a cauzei formulată în faţa instanţei de apel învestită cu rejudecarea cauzei după casarea deciziei pronunţate în primul ciclu procesual şi privesc un raport juridic obligaţional nou a cărui analiză, din perspectiva efectelor juridice create între părţi, presupune lărgirea cadrului procesual, nepermisă pentru faza judecăţii în care a fost invocat.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte influenţa acestuia asupra regimului prescripţiei dreptului la acţiune dedus judecăţii principale, se reţine că termenul început la data de 30.04.2003, este supus dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, conform cărora prescripţia se întrerupe: a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţa judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare.

Curgerea unui nou termen de prescripţie este menţionată la art. 17 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.

Raportat la aceste dispoziţii legale, în mod corect a apreciat Curtea de apel că nu se poate vorbi de întreruperea unui termen prin apariţia unui eveniment cu efect întreruptiv după data împlinirii termenului sau că un termen împlinit nu mai poate fi întrerupt în curgerea sa, iar curgerea unui nou termen de prescripţie este efectul întreruperii valabile a unui termen de prescripţie, dar în cauza de faţă nu suntem în prezenţa unei întreruperi valide a termenului de prescripţie de 3 ani, care era deja împlinit la data de 30.04.2006, un termen împlinit nemaiputând fi întrerupt.

În aceste condiţii vor fi respinse criticile recurentului în sensul că, instanţa de apel a aplicat în mod eronat legea, reţinând că nu ar fi aplicabile prevederile legale din noul C. civ. referitoare la o nouă prescripţie începută în noiembrie 2014, deoarece în mod corect instanţa de apel a considerat că sunt incidente exclusiv prevederile Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripţie în cauza de faţă fiind început dar şi împlinit anterior intrării în vigoare a noului C. civ., iar curgerea unui nou termen de prescripţie nu este posibilă începând cu anul 2014, câtă vreme prescripţia era împlinită la acea dată.

Susţinerile recurentului în sensul că intabularea dreptului de proprietate în favoarea intimatei este ilegală în condiţiile în care, potrivit contractului de vânzare-cumpărare, deciziei civile irevocabile nr. 345A/11.10.2012 pronunţată în dosar nr. x/2010, deciziei civile definitive nr. 1020/15.05.2019 pronunţată de I.C.C.J. şi a deciziei civile nr. 300A/03.04.2020 pronunţată de instanţa de apel în rejudecare, în cauză, dreptul de proprietate nu a fost niciodată transferat către intimată, având în vedere că transferul proprietăţii putea şi trebuia să opereze exclusiv la momentul achitării integrale a preţului contractual, nu fac obiectului prezentului litigiu ce are ca obiect exclusiv cererea de rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de Biroul Notarului Public C. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Aceste susţineri puteau face obiectul verificării instanţei învestită cu soluţionarea unei acţiuni având ca obiect anularea înscrierii în cartea funciară contestată şi nicidecum obiectul unei acţiuni în rezoluţiune, astfel încât vor fi înlăturate raportat la cadrul procesual cu care prezenta instanţă este învestită.

Recurentul a susţinut că, dat fiind că intimata pârâtă S.C. B. S.R.L. şi-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul contractului litigios, cu constituirea totodată în favoarea reclamantului a unui drept de ipotecă pentru diferenţa de preţ de 50.000 USD, la data de 28.11.2014 - data încheierii CF nr. x/2014, sunt incidente în cauză prevederile art. 2507 noul C. civ. potrivit cărora nu se poate renunţa la prescripţie cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită, precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită coroborate cu cele ale art. 2510 alin. (1) noul C. civ., conform cărora după renunţare, începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

După cum se poate observa din studierea textelor anterior menţionate, renunţarea la prescripţia împlinită are ca efect curgerea unei noi prescripţii de acelaşi fel. Or, prescripţia împlinită la data de 30.04.2006, nu era cea reglementată de noul C. civ., ci era cea prevăzută de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, care nu cuprindea dispoziţii similare celor din C. civ. invocate de recurent (art. 2.507 C. civ. - se poate renunţa la prescripţia împlinită; art. 2.508 C. civ. - renunţarea la prescripţie este expresă sau tacită; renunţarea tacită trebuie să fie neîndoielnică, ea poate rezulta numai din manifestări neechivoce; art. 2.510 C. civ. - după renunţare începe sa curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel).

Singura dispoziţie din Decretul nr. 167/1958, similară celei din art. 2506 alin. (3) din noul C. civ. (cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit), era cea de la art. 20, potrivit căreia debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.

Recurentul invocă însă în susţinerea cererii sale o situaţie care implică aplicarea dispoziţiilor art. 2506 alin. (4) (şi nu alin. (3) din C. civ. din 2009, potrivit cărora recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea de garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie. Aceste dispoziţii însă nu se regăseau în legea aplicabilă prescripţiei începută la data de 30.04.2003 şi împlinită la data de 30.04.2006.

În speţă, pentru prescripţia începută şi împlinită sub auspiciile Decretului nr. 167/1958 nu pot fi aplicabile dispoziţiile legii noi, respectiv cele referitoare la renunţarea la prescripţie prevăzute de art. 2507, 2508, 2510 din noul C. civ., indiferent de data constituirii garanţiei în evidenţele de Carte Funciară de către debitorul restului de preţ.

În aceste condiţii, nu pot fi primite susţinerile recurentului referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 6 alin. (5), art. 877 şi art. 2506 şi art. 2.377 din noul C. civ., referitoare la modalitatea şi efectele constituirii garanţiilor după împlinirea termenului de prescripţie şi aplicabilitatea regulilor în materia renunţării la prescripţie.

Concluzionând, Înalta Curte constată că nu se poate aprecia că termenul de prescripţie de trei ani curge de la data realizării actelor de carte funciară - noiembrie 2014, câtă vreme s-a stabilit în mod corect că acţiunea în rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/18.07.2002 de Biroul Notarului Public C., act juridic supus dispoziţiilor vechiul C. civ. şi Decretului nr. 167/1958, este prescriptibilă în termenul de trei ani începând cu data de 30.04.2003, dată la care cumpărătorul S.C. B. S.R.L. trebuia să achite diferenţa de preţ, termen împlinit la data de 30.04.2006.

Ca atare, nu mai poate curge un alt termen de prescripţie ulterior acestei date şi nici nu se poate recurge la instituţia renunţării la prescripţie în modalitatea evidenţiată de noul C. civ., având în vedere că dispoziţiile legale ce reglementau prescripţia în speţa de faţă nu conţineau asemenea prevederi.

Faţă de cele arătate anterior se constată că nu sunt fondate criticile invocate de recurent, nefiind încălcate sau aplicate greşit dispoziţiile dreptului material indicate de recurent, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 300 din 3 aprilie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va fi obligat recurentul-reclamant, ca parte căzută în pretenţii, la plata sumei de 4.900 RON către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 300 din 3 aprilie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L. a sumei de 4.900 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2021.