Land restoration claim where annulment challenge fails for mischaracterizing evidentiary errors as material defects

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Hotărârea care face obiectul contestaţiei în anulare

Prin decizia nr. 511 din 17 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţiile nulităţii recursului, invocate de intimata-pârâtă A. S.A., prin administrator judiciar B., şi de intimata-intervenientă C. S.R.L.. A admis recursul formulat de recurentul-reclamant D. împotriva deciziei nr. 2036 din 17 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a constatat că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată succesiv, are ca obiect revendicarea suprafeţei de teren de 5.229 mp, formulată în condiţiile dreptului comun, în contradictoriu cu intimatele persoane juridice, iar, în subsidiar, soluţionarea pe fond a notificării depuse la Primăria Municipiului Bucureşti, respectiv contestaţie împotriva răspunsului emis de pârâta A. S.A. prin hotărârea din 30 noiembrie 2005, prin care a fost respinsă cererea reclamantului de restituire a terenului.

Înalta Curte a reţinut că reclamantul a formulat aceste solicitări în considerarea faptului că este succesorul numitului E., care a fost împroprietărit cu 3,5 ha la reforma agrară din 1921, iar cererea de chemare în judecată nu vizează întreaga suprafaţă de 3,5 ha de teren, ci doar suprafaţa de 5229 mp, despre care reclamantul a arătat că ar fi fost preluată de stat, fără titlu legal de la autorul său.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu A. S.A. şi cu intervenienta C. S.R.L., a constatat că reclamantul a susţinut că suprafaţa de teren rămasă în proprietatea autorului său este cea pentru care Ministerul Agriculturii, Administraţiei şi Pădurilor a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x din 3 august 2001.

A observat că, instanţa de apel, fiind învestită cu soluţionarea apelului declarat de reclamant (care a criticat modalitatea de administrare şi interpretare a probelor, respectiv valorizarea unor prezumţii simple în contra unui titlu de proprietate vechi, dar necontestat sub aspectul valabilităţii, precum şi stabilirea în sarcina acestuia a dovedirii faptului negativ conform căruia autorul său nu a înstrăinat întreaga suprafaţă de teren), a ignorat dezlegările cuprinse în decizia nr. 3780 din 6 noiembrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, dar şi specificul modalităţii de soluţionare a capătului de cerere formulat în subsidiar, restrângând argumentarea soluţiei pronunţate la lipsa suprapunerii terenului în suprafaţă de 5.229 mp, identificată ca amplasament în incinta A. S.A., cu terenul de 3,5 ha, care a aparţinut autorului reclamantului.

Dacă în privinţa capătului de cerere formulat în principal (revendicarea imobiliară) a apreciat că verificarea acestei suprapuneri este esenţială, putând determina respingerea cererii de restituire în natură a terenului solicitat, în ceea ce priveşte soluţionarea capătului subsidiar de cerere, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel a pronunţat un veritabil fine de neprimire, lăsând necercetat acest petit sub pretextul respectării principiului disponibilităţii.

În acest sens, a considerat că principiul disponibilităţii obliga, în realitate, instanţa de trimitere ca, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi în limita criticilor de apel, să administreze probele menţionate în decizia de casare pentru a stabili întinderea dreptului de proprietate al reclamantului, persoanele care ocupă terenul, actele în baza cărora stăpânesc terenul şi succesiunea lor în timp.

De asemenea, a apreciat că era necesar să se stabilească dacă terenul în litigiu, în suprafaţă de 5.529 mp, a ieşit din patrimoniul autorului reclamantului prin naţionalizare sau anterior, în condiţiile în care soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată s-a bazat pe împrejurarea că reclamantul, care a probat dreptul de proprietate al autorului său, "nu a făcut dovada certă a faptului că terenul ce face obiectul notificării a fost în proprietatea bunicului său la data preluării acestuia de către stat", preluare fără titlu legal, care ar fi intervenit la nivelul anilor 1950.

În acord cu principiul aflării adevărului, Înalta Curte a observat că administrarea de probe noi era necesară cu atât mai mult cu cât probatoriul administrat nu a lămurit nici situaţia juridică a terenului pentru care a fost eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate intimatei A. S.A., respectiv modalitatea în care acesta a intrat în patrimoniul statului.

Aceasta întrucât, prin cererea de apel reclamantul a formulat critici referitoare la proba expertizei judiciare administrate pentru identificarea terenului, pe care instanţa de apel le-a înlăturat cu motivarea că instanţa de apel, anterior casării, a procedat la administrarea unei noi expertize ale cărei concluzii au fost similare cu cea din primă instanţă, iar cel de-al doilea raport a fost supus şi avizării de către OCPI, considerente care, în contextul particular al cauzei au fost apreciate ca nefiind pe deplin lămuritoare.

2. Contestaţia în anulare

Împotriva deciziei nr. 511 din 17 martie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a exercitat calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare contestatoarea S.C. C. S.R.L..

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., contestatoarea a arătat că Înaltei Curţi a săvârşit două erori materiale.

Prima eroare materială vizează identitatea terenului care face obiectul litigiului, care a fost, de altfel, lămurită prin încheierea nr. 2107 din camera de consiliu din 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată de în dosarul nr. x/2019, prin care a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale a deciziei nr. 3780 din 6 noiembrie 2018 a aceleiaşi instanţe.

A susţinut că în mod eronat a reţinut instanţa de recurs că terenul care face obiectul capătului de cererii de revendicare - teren care se află în proprietatea contestatoarei în baza contractului nr. x din 14 aprilie 2006 - diferă faţă de cel vizat de cererea de despăgubire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, având un alt amplasament.

Contestatoarea a afirmat că terenul care face obiectul acţiunii, precizat în mai multe rânduri, se află în proprietatea sa, nefiind cuprinsă în cele 3,5 ha pe care autorul reclamantului le deţinea în anul 1921. Faptul că terenul deţinut de contestatoare nu se suprapune cu cel care a aparţinut antecesorului reclamantului s-a stabilit şi prin raportul de expertiză vizat de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

Consideră că eroarea materială a fost săvârşită de instanţa de recurs întrucât nu a observat încheierea nr. 2107 din camera de consiliu din 14 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, la care nu a făcut referire şi nici nu a analizat-o în considerentele deciziei contestate. Or, prin această încheiere s-a reţinut că hotărârea care a format obiectul cererii de lămurire se referă la terenul în suprafaţă de 5.529 mp, iar nu la cel deţinut de autorul reclamantului în anul 1921.

Contestatoarea a reclamat confuzia instanţei de recurs cu privire la limitele terenului menţionat în cererea de chemare în judecată, respectiv Intr. Vişeul de Jos, Lacul Pantelimon, Intr. Lacul Lala şi Baza Sportivă Mecanica Fină, limite între care se află, în fapt, imobilul aflat în proprietatea sa. Referitor la terenul care a aparţinut autorului reclamantului, a precizat că acesta nu se învecina la nord cu Lacul Pantelimon, iar la sud era situat lângă Şos. Gării Căţelu.

A susţinut că o altă eroare materială a instanţei de recurs constă în faptul că a reţinut greşit că o parte din suprafaţa de 3,5 ha, pe care autorul reclamantului o deţinea în anul 1921, se găseşte în posesia statului. Conform adresei emise de OCPI, în perimetrul fostul teren al antecesorului reclamantului există cel puţin 44 de cărţi funciare ale unor proprietari care nu şi-ar fi putut intabula dreptul de proprietate fără să exhibe un titlu.

A afirmat că greşelile materiale constau şi în neobservarea, de către instanţa de recurs, a unor înscrisuri esenţiale, cum ar fi procesul-verbal de recepţie nr. x/2019, raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul F. şi planul de amplasament şi delimitare din cuprinsul acestuia, avizat de OCPI - BCPI Sector 3, cu menţiunea că nu există erori topologice.

Lipsa suprapunerii celor două terenuri rezultă din adresa Primăriei Municipiului Bucureşti nr. x din 22 aprilie 2002, precum şi din schiţa depusă de ADS, iar conform planului din anul 1924 rezultă că pe latura N-NE, parcela x, nu se învecinează cu Lacul Pantelimon, ci cu un teren neexpropriat, aflat în proprietatea numitului G.. Or, terenul contestatoarei se învecinează la N-NE cu Lacul Pantelimon.

Contestatoarea a susţinut că, până în anul 1948, autorul reclamantului înstrăinase 5.000 mp, potrivit procurii nr. 7389 din 9 iunie 1948, prin care recunoştea că mai deţine doar 30.000 mp şi împuternicea pe fiul său să vândă restul moşiei care fusese parcelată şi să perfecteze trei vânzări pentru care încheiase acte sub semnătură privată. Această procură naşte, în opinia contestatoarei, o prezumţie rezonabilă de înstrăinare a terenului, care se coroborează cu orice act de preluare, precum şi cu lipsa din orice evidenţă fiscală a menţiunilor referitoare la autorul reclamantului.

Cât priveşte prima decizie de casare pronunţată în cauză, contestatoarea a menţionat că prin intermediul acesteia s-a pus în vedere instanţei de apel să stabilească situaţia de fapt, pe baza unor probe noi, dar şi a unei ample şi coerente motivări. Procedând în acest sens, curtea de apel a concluzionat că terenul în suprafaţă de 5.529 mp, aflat în proprietatea contestatoarei, nu face parte din suprafaţa de 3,5 ha care a aparţinut autorului reclamantului. A afirmat contestatoarea că din eroare instanţa de recurs nu a observat înscrisurile aflate la dosarul cauzei, precum şi încheierea din 16 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2006, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dispus, în urma concluziilor exprimate de părţi, emiterea unei adrese către Primăria Municipiului Bucureşti în vederea comunicării dosarului administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001, precum şi a unor adrese către experţii care au întocmit rapoartele de expertiză la fond şi apel pentru avizarea lor de către OCPI.

3. Înregistrarea contestaţiei în anulare pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 31 mai 2021, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8, prin rezoluţie administrativă stabilindu-se termen la 16 septembrie 2021.

4. Întâmpinarea

În cauză, deşi legal citaţi cu această menţiune, intimaţii nu au depus întâmpinare.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând contestaţia în anulare formulată în cauză, din perspectiva dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., pe care contestatoarea şi-a întemeiat cererea, Înalta Curte constată următoarele:

Conform textului legal menţionat "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale…".

Art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. vizează hotărârile instanţelor de recurs a căror dezlegare este rezultatul unei greşeli materiale. Această ipoteză are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, care au condus la pronunţarea unei soluţii greşite, rezultate din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale, determinante pentru soluţia pronunţată.

Pentru a învesti instanţa cu soluţionarea contestaţiei în anulare, se impune ca şi criticile formulate să se circumscrie ipotezei prevăzute de textul legal pe care aceasta este întemeiată, în speţă art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ.

Înalta Curte constată că, prin contestaţia în anulare, petenta a susţinut, în esenţă, că statuările instanţei de recurs sunt consecinţa unor erori materiale izvorâte din modalitatea de interpretare a probelor administate în cauză, erori ce au condus la concluzia greşită că obiectul cererii de revendicare formulate de intimatul D. vizează terenul de 5.529 mp, care face parte din suprafaţa de 3,5 ha care a aparţinut autorului său, E..

Prin argumentele expuse în cererea dedusă judecăţii, petenta contestă aspectele reţinute de instanţa de recurs cu privire la imobilul care a făcut obiectul litigiului, reclamând greşita identificare a acestuia, ce rezultă din interpretarea eronată a probatoriului administrat şi ignorării încheierii nr. 2107 din camera de consiliu din 14 noiembrie 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2019, prin care pretinde că s-a stabilit că litigiul vizează terenul în suprafaţă de 5.529 mp, iar nu la cel deţinut de autorul reclamantului în anul 1921.

Contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a apreciat eronat limitele terenului care a făcut obiectul cererii de chemare în judecată (Intr. Vişeul de Jos, Lacul Pantelimon, Intr. Lacul Lala şi Baza Sportivă Mecanica Fină), întrucât, în realitate, acestea delimitează imobilul aflat în proprietatea sa, suprafaţa care a aparţinut autorului reclamantului învecinându-se în partea de sud cu Şos. Gării Căţelu, iar pe una din laturi cu un teren neexpropriat, aflat în proprietatea numitului G..

De asemenea, a afirmat că în mod greşit a considerat instanţa de recurs că o parte din suprafaţa de 3,5 ha, pe care autorul reclamantului o deţinea în anul 1921, se găseşte în posesia statului şi că terenul deţinut de contestatoare de suprapune cu această suprafaţă.

Or, potrivit susţinerilor contestatoarei, aceste erori au fost cauzate de neobservarea, de către instanţa de recurs, a unor înscrisuri esenţiale, cum ar fi procesul-verbal de recepţie nr. x/2019, raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expertul F. şi planul de amplasament şi delimitare din cuprinsul acestuia, avizat de OCPI - BCPI Sector 3, în care s-a menţionat că nu există erori topologice.

Contestatoarea a afirmat că din eroare instanţa de recurs nu a observat nici încheierea din 16 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2006, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a dispus, în urma concluziilor exprimate de părţi, emiterea unei adrese către Primăria Municipiului Bucureşti în vederea comunicării dosarului administrativ format urmare formulării notificării în baza legii nr. 10/2001 de către autorul reclamantului, precum şi a unor adrese către experţii care au întocmit rapoartele de expertiză la fond şi apel pentru avizarea lor de către OCPI.

Expunând aceste motive, prin contestaţia în anulare petenta solicitat anularea în parte a deciziei nr. 511 din 17 martie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2006, cu consecinţa respingerii recursului declarat de reclamantul D. împotriva deciziei nr. 2036 din 17 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Înalta Curte constată însă că aspectele invocate de contestatoare nu se circumscriu dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât vizează, în realitate, greşeli de judecată, pretins rezultate din neobservarea corectă a unor înscrisuri şi lucrări ale cauzei.

Or, eroarea materială la care face referire textul de lege poate consta în neobservarea de către instanţă a unui act de procedură cu privire la care nu s-a făcut nicio judecată.

În speţă, însă, nu este incidentă această ipoteză, întrucât instanţa de recurs, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, a pronunţat decizia contestată, dispunând casarea hotărârii curţii de apel pe motiv că aceasta nu a respectat îndrumările deciziei anterioare de casare, în sensul că nu a administrat probele necesare stabilirii întinderii dreptului de proprietate al reclamantului, a persoanelor care ocupă terenul, a actelor în baza cărora stăpânesc terenul şi succesiunea lor în timp, dacă terenul în litigiu, în suprafaţă de 5.529 mp, a ieşit din patrimoniul autorului reclamantului prin naţionalizare sau anterior, în raport de soluţia pronunţată asupra cererii de chemare în judecată sau situaţia juridică a terenului pentru care a fost eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate intimatei A. S.A. şi modalitatea în care acesta a intrat în patrimoniul statului.

În acest caz, Înalta Curte nu sesizează săvârşirea de către instanţa de recurs a unor erori materiale în sensul reglementat de art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. şi care ar fi putut fi reţinute în judecata contestaţiei în anulare pendinte.

Dimpotrivă, se constată că petenta a readus în discuţie chestiuni referitoare la fondul cauzei, ce nu pot fi valorificate prin contestaţia în anulare, întrucât legiuitorul nu a urmărit, prin instituirea acestei căi extraordinare de atac, să deschidă părţilor calea recursului la recurs pentru motivul stabilirii eronate a situaţiei de fapt.

Or, contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare, care poate fi primită numai pentru motivele prevăzute exclusiv de lege, iar nu pentru greşita apreciere a probelor. Acest ultim motiv reprezintă un caz de reformare a hotărârii, care nu este posibil în cadrul contestaţiei în anulare.

Pentru aceste argumente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 511 din 17 martie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2006.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 511 din 17 martie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2006.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 septembrie 2021.