Relevance of suspension of compensation title issuance to unconstitutionality exception in compensation debt update dispute

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 01 februarie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, a solicitat ca prin hotărârea care va fi pronunţată să se dispună obligarea pârâtelor la plata actualizării creanţei stabilite prin decizia civilă nr. 1481/20.03.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a dobânzii legale remuneratorii şi penalizatoare începând cu data de 20.04.2012 sau, în subsidiar, începând cu data de 16.05.2013 sau de la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 801 din 06 iulie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, ca neîntemeiată.

3. Încheierea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin încheierea din 30 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2012 prin raportare la art. 1 alin. (4) şi art. 44 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţia României, republicată; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate; a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului având ca obiect constatarea nelegalităţii suspendării prevăzută de O.U.G. nr. 4/2012, înregistrat la 30 martie 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal; a acordat termen la 15.06.2021, ora 09:50, pentru când părţile au termen în cunoştinţă.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva încheierii din 30 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs petentul A..

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 25 mai 2021, sub nr. x/2019/a1, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 5.

Recurentul-petent a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate în ceea ce priveşte soluţia şi considerentele asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor alin. (1) al articolului unic din O.U.G nr. 4/2012, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a arătat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv: excepţia a invocată în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în cadrul dosarului nr. x/2019, are ca obiect dispoziţiile alin. (1) din articolul unic din O.U.G. nr. 4/2012, în vigoare la momentul formulării cererii, a fost invocată de către apelantul-reclamant, parte în dosarul nr. x/2019, are ca obiect dispoziţii care nu au fost declarate neconstituţionale şi care au legătură cu soluţionarea cauzei.

A susţinut recurentul-petent că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cauza ce are ca obiect cererea acestuia, formulată în contradictoriu cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, prin care s-a solicitat actualizarea despăgubirilor stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, precum şi dobânzi legale penalizatoare şi remuneratorii.

Legătura dispoziţiilor alin. (1) din articolul unic din O.U.G. nr. 4/2012 cu soluţionarea cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2019 constă în aceea că prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor actului normativ menţionat, obligaţia de emitere a titlului de despăgubiri şi de plată a fost suspendată până la data de 15 mai 2013, deşi această obligaţie fusese stabilită prin sentinţa civilă nr. 4407 din 24 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1481 din 20 martie 2012, pronunţată de Înalta Casaţie şi Justiţie.

Odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, la data de 20 mai 20213, procedura de acordare a despăgubirilor la care reclamantul era îndreptăţit a fost finalizată, în conformitate cu dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013.

Deşi sentinţa civilă menţionată anterior ar fi trebuit executată la data de 20.04.2012 (în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă), iar despăgubirile ar fi trebuit plătite într-o singură tranşă, în conformitate cu dispoziţiile aplicabile înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, acestea au fost acordate eşalonat, fapt pentru care reclamantul este îndreptăţit la actualizarea creanţei şi la plata de dobânzi penalizatoare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, aşa cum a statuat Curtea Constituţională în considerentele deciziei nr. 321 din 09 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 580 din 20 iulie 2017, în cadrul procedurii reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa imediat superioară celei care a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale are o competenţă specială, limitată exclusiv la examinarea legalităţii hotărârii pronunţate conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, recursul exercitat împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale reprezentând un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului reglementat de C. proc. civ.

Aşadar, în cadrul prezentului recurs, este necesar a se realiza un control de legalitate şi temeinicie a dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Costituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată, independent de încadrarea sau neîncadrarea criticilor formulate de recurent în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., care reglementează cazurile de casare specifice recursului în materie civilă.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din acelaşi articol, dispune că dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, instanţa este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze asupra relevanţei ori nerelevanţei textului denunţat ca fiind contrar legii fundamentale în soluţionarea cauzei în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate.

Ca atare, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanţei de a putea respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate, este limitată de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 în a constata condiţiile de admisibilitate, printre care şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi în cauza dedusă judecăţii.

În speţă, curtea de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2012 prin raportare la art. 1 alin. (4) şi art. 44 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţia României, republicată, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate privind sesizarea instanţei de contencios constituţional, având în vedere că dispoziţiile a căror neconstituţionalitate s-a invocat nu au legătură cu soluţionarea pe fond a litigiului.

Criticând această soluţie a instanţei de apel, recurentul-petent a susţinut că prin intrarea în vigoare a dispoziţiilor alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2012, obligaţia de emitere a titlului de despăgubire şi de plată, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, a fost suspendată până la data de 15 mai 2013, iar procedura de acordare a despăgubirilor a fost finalizată în conformitate cu dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 165/2013.

Astfel, despăgubirile au fost acordate eşalonat, iar nu într-o singură tranşă, cum prevedeau dispoziţiile aplicabile înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, fapt pentru care recurentul este îndreptăţit la actualizarea creanţei şi la plata dobânzii penalizatoare.

Dispoziţiile alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2012, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, prevăd că:

"La data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII «Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv» din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare."

Condiţia relevanţei excepţiei de neconstituţionalitate, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din directa legătură a prevederilor legale în discuţie cu litigiul aflat pe rolul instanţei.

Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma obiectului cauzei, a stadiului procesual şi a dispoziţiilor legale în temeiul cărora judecata va fi realizată.

Cu privire la relevanţa pe care soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocată ar avea-o în prezenta cauză, din analiza articolului a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi a obiectului cauzei, se constată că sunt fondate criticile recurentului, existând legătură între soluţia ce ar fi putut fi dată cererii formulate de reclamant şi norma juridică a cărei neconstituţionalitate a fost invocată.

Astfel, Înalta Curte constată că prin cererea formulată se tinde la obligarea pârâtelor la despăgubiri reprezentând actualizarea creanţei, stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, şi dobânzi legale penalizatoare şi remuneratorii, determinate de atitudinea autorităţilor publice implicate în procedurile de acordare a despăgubirilor în baza Legii nr. 247/2005, care au amânat punerea în executare a sentinţei civile, prin care au fost obligate la emiterea deciziei reprezentând titlu de despăgubiri, şi acordarea eşalonată a despăgubirilor.

Or, finalitatea urmărită prin susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2012 (care impun suspendarea emiterii titlurilor de despăgubire până la data de 15 mai 2013) o reprezintă stabilirea ineficacităţii unei prevederi legale care ar putea constitui un obstacol în soluţionarea favorabilă a cererii formulate de recurent, în condiţiile în care acesta solicită obligarea pârâtelor la plata unor sume generate de amânarea punerii în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi acordarea eşalonată a despăgubirilor.

Totodată, observă şi îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate fiind invocată de recurentul-petent într-un proces aflat pe rolul instanţelor, iar prevederile pretins a fi neconstituţionale sunt în vigoare.

Prin urmare, constatând caracterul fondat al criticilor formulate de către recurentul-petent, sub acest aspect, Înalta Curte reţine că în cauză ar fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aspect de natură a atrage incidenţa art. 496 alin. (2) din C. proc. civ.

În raport de caracterul particular al recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă prin care s-a respins, ca inadmisibilă, o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale, cale de atac ce reprezintă un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele şi caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., astfel cum a fost reţinut prin decizia instanţei de contencios constituţional nr. 321 din data de 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din data de 20 iulie 2017, va admite recursul, va casa, în parte, încheierea recurată, şi, reţinând caracterul sui-generis al acestei casări, va admite cererea şi va sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2021.

Având în vedere că, prin prezentul recurs, recurentul-petent a formulat critici numai cu privire la soluţia dată, prin încheierea recurată, asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii.

Opinia Înaltei Curţi, exprimată conform cerinţei prevăzute de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, este în sensul că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2012, este neîntemeiată, dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se susţine nefiind contrare niciunei prevederi constituţionale dintre cele invocate de către recurentul-petent.

Astfel, Înalta Curte reţine că prevederile legale criticate au mai format obiect al controlului de constituţionalitate (spre exemplu: decizia nr. 802 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 721 din 24 octombrie 2012, decizia nr. 183 din 02 aprilie 20213, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 444 din 19 iulie 2013, decizia nr. 371 din 26 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 05 august 2014), instanţa de contencios constituţional reţinând că soluţia legislativă criticată reprezintă o normă temporară (fiind luată până la data de 15 mai 2013), care nu aduce atingere însăşi substanţei dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire, obligaţia statului urmând a se executa după acest termen, iar măsurile stabilite prin acest act normativ sunt în acord cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la ocrotirea proprietăţii, de vreme ce urmăresc un scop legitim - echilibrul bugetar al unui stat aflat în criză economică - şi sunt proporţionale, având în vedere marja mare de apreciere a statului în domeniul politicilor economice şi sociale, precum şi echilibrul realizat de către stat prin măsurile respective.

În plus, Curtea Constituţională a constatat că ordonanţa de urgenţă criticată a fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa, pe lângă măsurile privind reformarea legislaţiei în domeniu, şi modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor, de natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile reparaţiei.

Prin urmare, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, opinia Înaltei Curţi este în sensul că o atare măsură instituită prin actul normativ criticat a fost motivată de contextul economic existent la data adoptării şi lipsa unui mecanism instituţional şi legal, prin care să se valorifice dreptul persoanelor îndreptăţite la acordarea despăgubirilor pentru bunurile preluate în perioada regimului comunist.

Aşadar, o astfel de măsură nu aduce atingere, în substanţa sa, unui drept de proprietate garantat prin Constituţie [art. 44 alin. (2) teza I], valorilor ori principiului separaţiei puterilor în stat prevăzute de acelaşi act normativ [art. 1 alin. (3)-(4)].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de petentul A. împotriva încheierii din 30 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019 şi, în consecinţă:

Casează în parte încheierea atacată şi admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a alin. (1) al articolului unic din O.U.G. nr. 4/2021 prin raportare la art. 1 alin. (4) şi art. 44 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţia României, republicată.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 iunie 2021.