Restitution of erroneously issued conversion shares: misapplication of res judicata and non-due payment rules

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 13.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Ministerul Finanţelor Publice a solicitat în contradictoriu cu pârâta A., obligarea acesteia la plata sumei de 311.900 RON reprezentând contravaloarea celor 311.900 acţiuni emise la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, primite în mod nelegal, în baza Titlului de conversie în acţiuni nr. 815/30.06.2010, precum şi a dobânzii legale aferente sumei menţionate, cumulată cu actualizarea acesteia, pe perioada 30.06.2010 - până la data plăţii efective, în temeiul art. 1341 şi urm. din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., coroborat cu O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 700 din data de 28.05.2019, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Prahova şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, având ca obiect "pretenţii", formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentant al Statului Român, în contradictoriu cu pârâta A., în favoarea secţiei I Civile a Tribunalului Prahova.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I Civile a Tribunalului Prahova la data de 06.06.2019, sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 2320 din data de 07.10.2019, Tribunalul Prahova a respins cererea având ca obiect "pretenţii", formulată de reclamantul Ministerul Finanţelor Publice Reprezentant al Statului Român, ca neîntemeiată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 2224 din data de 16 decembrie 2020, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice împotriva sentinţei civile nr. 2320 din 7 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Prahova, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. şi, în consecinţă, a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul admiterii acţiunii.

S-a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 311.900 RON reprezentând c/valoarea celor 311.900 acţiuni emise la valoarea nominală de 1 leu/acţiune, primite în baza Titlului de conversie în acţiuni nr. 815/30.06.2010, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumei, cumulate cu actualizarea acesteia pe perioada 30.06.2010 - până la data plătii efective.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2224 din data de 16 decembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă a declarat recurs pârâta A..

II.1. Motivele de recurs formulate de reclamantă

Recurenta-pârâtă s-a prevalat de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, a învederat că instanţa de apel a considerat în mod nelegal că faţă de intimat nu operează puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/2014, deoarece intimatul Ministerul de Finanţe nu a avut calitatea de parte.

În opinia recurentei, această motivare vădeşte confuzia făcută de instanţă între "efectul lucrului judecat" şi "excepţia autorităţii de lucru judecat", situaţie ce se încadrează în ipoteza greşitei aplicări a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 431 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, după ce instanţa de apel invocă faptul că nu operează puterea de lucru judecat, în alineatul următor motivează cu argumente care ţin de existenţa autorităţii de lucru judecat.

Astfel, s-a arătat că în dosarul nr. x/2014, au avut calitatea de părţi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi A., iar în dosarul de faţă, instituţia care a formulat acţiunea şi a solicitat restituirea este Ministerul de Finanţe."

Confuzia instanţei este evidentă, întrucât respinge excepţia puterii de lucru judecat, motivând însă pe lipsa identităţii de părţi, ca element esenţial al autorităţii de lucru judecat.

Recurenta susţine că dată fiind identitatea capetelor de cerere din dosarul de faţă şi cel din dosarul nr. x/2014, faţă de intimatul - reclamant este incident principiul opozabilităţii hotărârii judecătoreşti, anume în calitatea sa de terţ trebuie să recunoască existenţa hotărârii judecătoreşti anterioare, respectiv sentinţa civilă nr. 740/2015 şi decizia civilă nr. 1723/2015, precum şi să respecte realitatea ei legală.

În esenţă, puterea de lucru judecat înseamnă că nicio cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur).

Recurenta invocă cele două accepţiuni ale efectului de lucru judecat: stricto sensu, acesta semnifică autoritatea de lucru judecat care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, având aceeaşi cauză; lato sensu, semnifică puterea de lucru judecat (res judicata) care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumţie irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre - obligativitatea acesteia.

Altfel spus, pentru a invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind soluţionarea unei probleme juridice nu este necesară existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară doar probarea identităţii între problema soluţionată definitiv şi problema dedusă judecăţii, instanţa de judecată fiind ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la situaţia încălcării componentei "res judicata" a puterii de lucru judecat; pentru susţinerea acestui aspect, recurenta invocă hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Beian contra României; Cauza Zazanis contra Greciei, CEDO stabilind că instanţele sunt obligate să ţină cont de procedurile judiciare anterioare, întrucât repunerea în discuţie a unei situaţii soluţionate definitiv prin alte hotărâri judecătoreşti constituie o încălcare a art. 6 par. 1 din Convenţie.

Faptul că intimatul Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte în dosarul nr. x/2014 îi permite să aducă argumente noi care ar putea să răstoarne cele statuate în hotărârea anterioară.

Or, intimatul în prezenta cauză nu a venit cu argumente noi, ci a repus în discuţie aceleaşi situaţii din cauza anterioară, respectiv:

Admisibilitatea acţiunii cu privire la care instanţele de judecată au pronunţat sentinţa civilă nr. 740/2015, respectiv decizia civilă nr. 1723/2015.

Or, instanţa de apel a considerat în mod simplist că acţiunea este admisibilă pentru simplu fapt că locul reclamantului din dosarul anterior - nr. x/2014 a fost luat de actualul intimat-reclamant.

Prin urmare, dând eficienţă efectului lucrului judecat, aşa cum este acesta reglementat de art. 431 din C. proc. civ., acţiunea formulată apare ca inadmisibilă, în condiţiile în care nu s-a procedat la anularea/desfiinţarea titlului de conversie 815/2010, demers judiciar care nu mai poate fi iniţiat câtă vreme a trecut mai mult de un an de a data emiterii actului.

Printr-un al doilea set de critici, recurenta-pârâtă susţine greşita dezlegare dată de instanţa de apel prescripţiei dreptului material la acţiune.

Motivând că suma solicitată prin acţiune are caracterul de creanţă bugetară şi, prin urmare, este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani, raportat a data promovării acţiunii 13 martie 2019, curtea de apel a considerat că nu este împlinit termenul de prescripţie.

În condiţiile în care drepturile de creanţă ale deţinătorilor de titluri de conversie asupra statului român şi care au fost valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea nu au caracterul unei creanţe bugetare care să intre în sfera de aplicare a art. 131 din Codul de procedură fiscală, rezultă că instanţa de apel în mod nelegal a făcut aplicarea termenului de prescripţie special de 5 ani aplicabil creanţelor bugetare.

Astfel, instanţa de apel a reţinut în motivare că "sumele ce trebuie recuperate au natura unor creanţe bugetare, întrucât banii au fost extraşi din fondul ANRP şi au fost viraţi către apelantă în urma deschiderii unui cont bugetar solicitat de ANRP."

Or, arată recurenta, în cazul său, este vorba despre un titlu de conversie "transformat" în acţiuni, iar nu în sume de bani, conform art. 3 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007.

Deci, susţine aceasta, cei 311.900 RON stabiliţi prin titlul de conversie reprezentat de Decizia nr. 815/30.06.2010 au fost - prin mecanismul reglementat de lege - convertiţi în 311.900 acţiuni; această "conversie" nu a însemnat că recurenta - pârâta a încasat efectiv suma de 311.900 RON (pe care intimatul-reclamant o solicita prin acţiune), ci aceste acţiuni au fost listate la bursă şi abia ulterior au fost vândute de către pârâtă.

Fondul Proprietatea a fost listat la Bursa de Valori Bucureşti la data de 25 ianuarie 2011.

Ulterior datei de 2 mai 2011, conversia despăgubirilor în acţiuni s-a făcut în conformitate cu algoritmul prevăzut de dispoziţiile art. 181 şi art. 188 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar nu la valoarea nominală de 1 leu/acţiune.

Se mai învederează că la data de 10 mai 2011 (după cum se poate observa din documentul bancar anexat cererii de recurs), recurenta-pârâta a vândut cele 311.900 acţiuni aferente titlului de conversie reprezentat de decizia nr. 815/30.06.2010, precum şi cele 311.900 acţiuni aferente titlului de conversie reprezentat de Decizia nr. 739/18.06.2010 la o valoare de 0,554 RON pentru o acţiune.

Recurenta consideră că în materie de prescripţie, legea aplicabilă este Decretul nr. 167/1958 pentru că la data emiterii titlului de conversie contestat, respectiv la data de 30 iunie 2010, s-a produs conversia în acţiuni (o acţiune = 1 leu), listate şi valorificate ulterior la Bursă.

De altfel, şi în privinţa prescripţiei operează acelaşi efect al lucrului judecat, având în vedere considerentele sentinţei civile nr. 740/2015 căreia instanţa de apel a refuzat să îi dea eficienţă.

Prin cel de-al treilea set de critici, întemeiate, de asemenea, pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1341 din noul C. civ. privind plata nedatorată, în sensul că atâta vreme cât titlul de conversie nr. 815/30 iunie 2010 nu a fost desfiinţat, nu se poate considera că plata s-a făcut din eroare.

Astfel, se arată că acţiunea de faţă este întemeiată, ca şi precedenta, pe dispoziţiile art. 1341 din C. civ. - plata nedatorată.

Plata nedatorată, ca izvor de obligaţii (fapt juridic licit), potrivit art. 1341 din C. civ., cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. Cu alte cuvinte, în mod corelativ, cel care primeşte plata este obligat să restituie ceea ce a încasat necuvenit.

Esenţa plăţii nedatorate este eroarea în care s-a aflat cel care face plata, eroare care poate fi de fapt sau de drept, important fiind însă ca cel care a făcut plata să nu fi ştiut că nu avea niciun fel de obligaţie de o face.

Dacă o persoană face o plată, despre care ulterior află că este nedatorată, plătitorul va trebui să facă dovada faptului că era nedatorată, adică să probeze faptul că nu avea nicio obligaţie de a plăti, aceasta fiind o condiţie a acţiunii în repetiţiune.

Aplicând cele anterior enunţate la speţa dedusă judecăţii, recurenta-pârâtă consideră că în cauză nu este dovedit faptul că plata s-a efectuat din eroare, deoarece: atâta vreme cât titlul de conversie a rămas nedesfiinţat, plata prin acordarea celor 311.900 acţiuni nu poate fi calificată drept o eroare.

Recurenta conchide că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile legale ale plăţii nedatorate, întrucât plata cu acţiuni nu s-a făcut din eroare, ci în virtutea titlului de conversie reprezentat de decizia nr. 815/30 iunie 2010 decizie valabilă.

În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, iar, pe fond, pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a învederat că solicită în recurs proba cu înscrisuri, respectiv dovada de încasare a c/val celor 311.900 acţiuni.

II.2. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant, Ministerul Finanţelor Publice, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, a formulat întâmpinare la motivele de recurs ale pârâtei, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinic motivată de instanţa de apel.

Intimatul prezintă situaţia de fapt a speţei şi soluţiile pronunţate de instanţele de fond, considerând că instanţa de apel a interpretat şi aplicat corect legea procesuală pentru chestiunea autorităţii de lucru judecat, precum şi legea de drept material - dispoziţiile art. 1341 şi urm. din C. civ. -, dispunând în mod just obligarea pârâtei la restituirea contravalorii acţiunilor, la valoarea de la prima tranzacţionare la bursă.

II.3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte constată că deşi recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul doar pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile acesteia sunt susceptibile de încadrare şi în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, anume cele ce privesc aplicarea efectelor lucrului anterior judecat prin sentinţa civilă nr. 740/17.03.2015 a Tribunalului Prahova, secţia I civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 1723/4.11.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2014; în plus, aspectele privind greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune privesc atât aspecte de drept procesual, cât şi aplicarea normelor de drept material, astfel încât, evaluarea celui de-al doilea motiv antrenează şi el raportarea la ambele teze de nelegalitate menţionate.

Preliminar, se vor reda circumstanţele de fapt ale speţei, astfel cum au fost reţinute de instanţele de fond, având în vedere că pentru analizarea unora dintre motivele de recurs este indispensabilă raportarea la elementele factuale ale cauzei.

Astfel, s-a constatat că prin Decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 7908/23.03.2010 s-a stabilit, în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, dreptul recurentei-pârâte şi al numitului B. la măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 1.747.600,00 RON.

După comunicarea deciziei, în temeiul prevederilor Cap. V din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 recurenta a formulat o cerere de opţiune înregistrată la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor cu nr. x/07.06.2011, prin care a optat, în condiţiile legii, pentru emiterea unui titlu de plată pentru suma de 125.000 RON şi a unui titlu de conversie pentru suma de 311.900 RON.

În acest context, la data de 18.06.2010, în favoarea acesteia a fost emis titlul de conversie nr. 739/18.06.2010 în cuantum de 311.900 RON, reprezentând un număr total de 311.900 acţiuni, emise la valoarea nominală de 1 leu/actiune.

Ulterior, la data de 30.06.2010, din eroare, pe numele acesteia a fost emis un nou titlu de conversie acţiuni, cu nr. x/30.06.2010, pentru acelaşi cuantum al despăgubirilor de 311.900 RON, reprezentând un număr total de 311.900 acţiuni, emise la valoarea nominală de 1 leu/acţiune.

După constatarea erorii cu privire la emiterea titlului de conversie nr. 815/30.06.2010, ANRP a formulat acţiune împotriva aceleiaşi pârâte din cauza de faţă prin care a solicitat, în principal, obligarea acesteia la returnarea sumei de 311.900 RON, actualizată cu indicele de inflaţie de la data de 30.06.2010 până la plata efectivă sau, în subsidiar, obligarea pârâtei la returnarea contravalorii celor 311.900 acţiuni primite în mod nelegal, stabilită potrivit valorii acestor acţiuni la data primei tranzacţionări a acestora la bursă.

Prin sentinţa civilă nr. 740/17.03.2015 a Tribunalului Prahova, secţia I civilă s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei ANRP, dar s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, respingându-se acţiunea pe calea acestei excepţii.

Sentinţa menţionată a rămas definitivă prin respingerea apelului ca nefondat, potrivit deciziei civile nr. 1723/4.11.2015, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

În privinţa excepţiei dreptului material la acţiune, s-a reţinut că termenul de 3 ani a început să curgă de la data de 27.03.2014, dată la care a fost emisă adresa nr. x de către Guvernul României - ANRP - Direcţia Economică şi Plăţi - Serviciul Secretariat şi Evidenţă Titluri către Direcţia Juridică şi de Contencios, adresă pe care instanţa a asociat-o momentului constatării că în dosarul nr. x/7.06.2010 constituit în legătură cu măsurile reparatorii stabilite în favoarea pârâtei, au fost emise două titluri de conversie pentru suma de 311.900 RON şi au fost iniţiate procedurile pentru recuperarea creanţelor pretins a fi fost plătite necuvenit.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii, instanţele din cauza anterioară au reţinut că, în prealabil, cu respectarea termenului prevăzut de art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 era necesară anularea/desfiinţarea sau revocarea actului, în condiţiile legii contenciosului administrativ - titlul de conversie nr. 815/30.06.2010 -, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel încât, acţiunea a fost considerată inadmisibilă şi respinsă ca atare.

În cauza de faţă, prima instanţă deşi a respins acţiunea ca neîntemeiată a făcut aplicarea "puterii de lucru judecat" a hotărârilor anterior enunţate şi a respins cererea ca neîntemeiată, arătând că inadmisibilitatea acţiunii este prioritară faţă de prescripţia dreptului material la acţiune.

Instanţa de apel însă, constatând că între cele două litigii nu se verifică identitatea de părţi, a procedat la evaluarea nemijlocită a pretenţiilor formulate de către Ministerul Finanţelor Publice care a fost păgubit prin emiterea din eroare a două titluri de conversie în favoarea pârâtei şi de faptul că aceasta a beneficiat de despăgubiri necuvenite de 311.900 RON.

Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a efectului pozitiv al lucrului judecat, arătând că, deşi nu operează autoritatea de lucru judecat, s-a motivat pe elementele ce dau conţinut autorităţii de lucru judecat, întrucât s-a reţinut că între cele două litigii nu se verifică identitatea de părţi.

Prealabil, se impune a fi făcută o precizare de ordin terminologic, anume că, după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. efectul pozitiv al lucrului judecat nu se mai identifică prin sintagma puterea lucrului judecat (sintagma excepţia puterii de lucru judecat fiind inadecvată şi sub vechea reglementare), sens în care sunt dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru modificarea, completarea şi punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. din care reiese intenţia legiuitorului de unificare terminologică, în economia întregului C. proc. civ., urmare a modalităţii de reglementare a autorităţii de lucru judecat, în prezent, instituţie de drept procesual în mod exclusiv.

Astfel cum şi recurenta arată, autoritatea de lucru judecat are două valenţe: efectul negativ - redat în dispoziţiile art. 431 alin. (1) şi art. 432 din C. proc. civ. - şi acesta dă expresie regulii de drept non bis in idem - în sensul că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect; şi efectul pozitiv al lucrului judecat care presupune însă că între aceleaşi părţi s-a mai derulat anterior un litigiu cu care litigiul ulterior are o legătură de materie litigioasă, astfel încât, oricare dintre părţi îl poate opune în judecata ulterioară, cu valoarea unei prezumţii absolute de adevăr judiciar (mijloc de probă) şi care nu poate fi contrazis de instanţa ulterioară, aplicare a adagiului res judicata pro veritate habetur.

Cea din urmă regulă este exprimată în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.: "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

În aceste coordonate teoretice, Înalta Curte constată că instanţa de apel într-o corectă aplicare a regulii de procedură anterior citate, a constatat că, în cauza de faţă, nu operează efectul pozitiv al lucrului judecat ataşat hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior, având în vedere că nu se verifică identitatea de părţi, reclamantul cauzei de faţă fiind terţ în raport cu litigiul anterior.

În consecinţa acestei dezlegări, se reţine că instanţa de apel a procedat la o evaluare nemijlocită a pretenţiilor deduse judecăţii în dosarul de faţă, iniţiat de o altă entitate în calitate de reclamant, întrucât, în cauza anterioară, în absenţa incidenţei efectului pozitiv al lucrului judecat, nu au fost date dezlegări jurisdicţionale între aceleaşi părţi care să se impună în acest nou proces cu valoarea unei prezumţii absolute de adevăr judiciar sau de natură a constitui o premisă ce nu mai trebuie verificată ori care nu ar putea fi reevaluată.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, admiţând prin motivele de recurs lipsa identităţii de părţi ale celor două litigii, face referire la obligaţia intimatului-reclamant al cauzei pendinte, de a respecta, în calitate de terţ, realitatea juridică pe care sentinţa civilă nr. 740/2015 şi decizia civilă nr. 1723/2015 o exprimă, sens în care invocă principiul opozabilităţii.

Nici acest argument nu poate fi reţinut, întrucât, calitatea de terţ a intimatului-reclamant, în raport de litigiul anterior, îi permite acestuia contestarea realităţii juridice atestate prin hotărârile judecătoreşti menţionate, scop către care, de altfel, acesta tinde prin iniţierea acestui nou demers judiciar.

Concluzia anterioară decurge din prevederile art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. care stabilesc astfel: "(2) Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară."

Altfel spus, o hotărâre judecătorească pronunţată între alte părţi este opozabilă unui terţ până la dovada contrară, aşadar, ca un fapt juridic, întrucât o hotărâre care este pronunţată în baza unor dezbateri contradictorii între alte părţi nu poate stabili drepturi şi obligaţii decât în favoarea sau în sarcina părţilor între care s-a derulat acea procedură jurisdicţională.

De aceea, legea stabileşte că faţă de părţile între care a fost pronunţată şi succesorii acestora hotărârea judecătorească produce efecte şi este obligatorie, sens în care prevede art. 435 alin. (1) din C. proc. civ.

Drept urmare, caracterul inadmisibil al cererii de chemare în judecată reţinut prin sentinţa civilă nr. 740/2015, definitivă prin decizia civilă nr. 1723/2015, nu reprezintă o chestiune dezlegată între părţile prezentei cauze şi nu era de natură a se impune în prezenta judecată cu forţa efectului pozitiv al lucrului judecat, cum corect a constatat instanţa de apel.

Suplimentar, Înalta Curte reţine, şi din perspectiva cauzei juridice a cererii, că în judecata anterioară instanţele s-au raportat exclusiv la norme din Legea nr. 554/2004, fără a analiza cererea în mod efectiv în baza temeiului juridic invocat de reclamanta acelei cauze - art. 1341 din C. civ. -, în condiţiile în care titlul de conversie cu privire la care s-a reţinut condiţia de a fi fost anterior revocat sau anulat, intrase deja în circuitul civil, ieşind din sfera competenţelor autorităţilor împuternicite de lege cu realizarea dreptului recurentei la executarea măsurilor reparatorii în echivalent, în mecanismul conceput prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în vigoare la acea dată.

Pe de altă parte, condiţia revocării actului administrativ nu ar fi putut fi opusă reclamantului din cauza de faţă, întrucât nu acesta este emitentul actului, iar instanţa de apel a apreciat că promovarea acţiunii de către Ministerul Finanţelor Publice, în reprezentarea intereselor Statului Român, este circumscrisă scopului prevenirii eventualelor prejudicii care ar putea fi aduse bugetului de stat (din care sunt asigurate resursele financiare pentru finanţarea acestora), în acest sens fiind şi prezenta acţiune.

Edificatoare pentru concluzia anterioară sunt dispoziţiile art. 1 alin. (1)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care definesc obiectul său de reglementare, astfel: "Prezenta lege reglementează sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 (...)", dar şi cele din art. 3 lit. b) şi lit. i) din acelaşi act normativ (care vor fi mai jos citate, în contextul analizării celui de-al treilea motiv de recurs).

Ca atare, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondat acest prim motiv de recurs al pârâtei, analizat pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât curtea de apel s-a raportat în mod corect la prevederile art. 431, art. 432 şi art. 435 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat critici şi în privinţa modalităţii de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că suma solicitată prin acţiune are caracterul de creanţă bugetară şi, prin urmare, că ar fi aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani care intră în sfera de reglementare a art. 131 din Codul de procedură fiscală, astfel că, raportat a data promovării acţiunii, 13 martie 2019, s-a considerat că nu este împlinit termenul de prescripţie.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reţine, astfel cum deja s-a arătat, că prima instanţă a reţinut doar inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată în baza statuărilor din litigiul anterior derulat între ANRP şi pârâtă, considerând că excepţia reţinută este prioritară faţă de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În calea de atac declanşată de reclamant, curtea de apel a înlăturat efectul pozitiv al lucrului judecat aplicat de tribunal şi a soluţionat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă la prima instanţă şi neanalizată de tribunal, în condiţiile în care prima instanţă a stabilit o ordine de soluţionare a excepţiilor în care a acordat prioritate excepţiei inadmisibilităţii.

Or, având în vedere reglementarea legală a limitelor devoluţiunii în apel, cu referire specială la art. 478 alin. (2) din C. proc. civ. conform căruia: "(2) Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivele apelului ori în întâmpinare. (...)", Înalta Curte constată că instanţa de apel nu s-a raportat şi la cele arătate de reclamant în cererea de chemare în judecată cu referire la respectarea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, acesta indicând, în motivele acţiunii, un anumit moment la care a luat cunoştinţă despre împrejurarea emiterii a două titluri de conversie pentru una şi aceeaşi parte a despăgubirilor (de 311.900 RON) din totalul celor cuvenite reclamantei, astfel cum au fost stabilite prin decizia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Pe de altă parte, astfel cum corect arată recurenta prin motivele de recurs, deşi pretenţia dedusă judecăţii a fost calificată drept o creanţă bugetară, curtea de apel face referire la reglementarea termenului de prescripţie special de 5 ani stabilit prin dispoziţiile Codului de procedură fiscală pentru dreptul organului de executare silită de a cere executarea silită a creanţelor fiscale.

Or, creanţa fiscală şi creanţa bugetară sunt două noţiuni de drept fiscal diferite, cu un regim juridic distinct, inclusiv sub aspectul termenului de prescripţie.

De asemenea, recurenta a învederat că instanţa de apel a reţinut în motivare că "sumele ce trebuie recuperate au natura unor creanţe bugetare, întrucât banii au fost extraşi din fondul ANRP şi au fost viraţi către apelantă în urma deschiderii unui cont bugetar solicitat de ANRP."

Înalta Curte constată că nici această concluzie nu este demonstrată, întrucât curtea de apel nu indică temeiul legal din cuprinsul Titlului VII din Legea nr. 247/2005 care descrie acest mecanism de plată a despăgubirilor, în condiţiile în care, în speţă, este vorba despre un titlu de conversie, iar nu despre un titlu de plată, astfel încât, în aceste condiţii, pentru instanţa de recurs lipseşte obiectul cenzurii şi în analizarea acestei critici a recurentei.

Totodată, deşi s-a citat norma de la art. 121 (menţionată în decizia recurată ca fiind vorba despre art. 131) din Codul de procedură fiscală (O.G. nr. 92/2003, act normativ abrogat în prezent prin Legea nr. 207/2015) care stabilea un moment de început al termenului de prescripţie (pentru creanţele fiscale), instanţa de apel nu a indicat care este acest moment - în contextul speţei şi în ceea ce îl priveşte pe titularului cererii de chemare în judecată - şi pe baza căror indicii a concluzionat că cererea de chemare în judecată, formulată la 13.03.2019, nu este prescrisă.

Înalta Curte apreciază că în evaluarea chestiunii prescripţiei dreptului material la acţiune, cu referire la stabilirea momentului la care dreptul material la acţiune al titularului ei, trebuia a se realiza în contextul temeiului juridic al cererii de chemare în judecată - acţiune în repetiţiune generată de plata lucrului nedatorat, conform celor prevăzute de art. 1341 şi urm. din C. civ. -, prin urmare, şi în funcţie de momentul prevăzut de lege la care dreptul la această acţiune se naşte.

Or, în absenţa acestor dezlegări ale instanţei de apel, indispensabile în economia cauzei, Înalta Curte este plasată în imposibilitatea efectuării controlului de legalitate a soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva criticilor recurentei cu acest obiect, situaţie în care se reţin a fi întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Nu vor putea fi însă primite susţinerile recurentei, dezvoltate în cadrul aceluiaşi motiv de recurs, cu privire la incidenţa efectului pozitiv al lucrului judecat pentru excepţia dreptului material la acţiune, soluţionată (între alte părţi şi în raport de alte repere temporale) şi în litigiul anterior, pentru aceleaşi argumente arătate în analiza primului motiv de recurs, prin care s-a înlăturat aceeaşi susţinere în legătură cu excepţia inadmisibilităţii cererii.

Al treilea motiv de recurs invocat de către pârâtă priveşte greşita aplicare a regulilor instituţiei civile a plăţii lucrului nedatorat (art. 1341 şi urm. din C. civ.), fapt juridic civil ce constituie izvorul obligaţiei la a cărei realizare tinde reclamantul prin formularea cererii de chemare în judecată.

În contextul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă contestă incidenţa normelor de drept ce reglementează plata lucrului nedatorat, în absenţa desfiinţării titlului de conversie nr. 815/30.06.2010, întrucât, în caz contrar, în opinia sa, nu se poate susţine că plata s-a făcut din eroare.

Înalta Curte reţine că plata lucrului nedatorat reprezintă un fapt juridic licit ca izvor de obligaţii şi constă în executarea de către o persoană (solvens) a unei obligaţii faţă de o altă persoană (accipiens) faţă de care nu era obligată şi fără intenţia de a o gratifica sau de a executa obligaţia altuia.

În conţinutul raportului juridic generat de o plată nedatorată se identifică dreptul celui care a efectuat plata la restituirea prestaţiei şi obligaţia corelativă ce îi revine persoanei căreia i s-a făcut plata.

De esenţa plăţii nedatorate este împrejurarea că datoria nu exista în raporturile dintre solvens şi accipiens, însă persoana care efectuează plata este încredinţată că are de executat obligaţia respectivă în relaţie cu accipiens, fiind în eroare de fapt sau de drept că datorează.

Aceste cerinţe premisă au fost în mod corect constate ca îndeplinite în cauză de către instanţa de apel, pe baza circumstanţelor de fapt ale cauzei, cu referire la emiterea celui de-al doilea titlu de conversie nr. 815/30.06.2010 în favoarea reclamantei pentru aceeaşi parte a despăgubirilor de 311.900 RON pentru care deja se emisese titlul de conversie nr. 739/18.06.2010.

Ca atare, instanţa de apel în mod corect a constatat că prin emiterea celui de-al doilea titlu de conversie pârâta a beneficiat de o dublă despăgubire.

Contrar însă celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată, în contextul acţiunii în repetiţiune provocate de plata lucrului nedatorat, că nu este prevăzută de lege condiţia desfiinţării prealabile a celui de-al doilea titlu de conversie, emis din eroare. pentru a putea fi antrenată obligaţia sa de restituire.

Plata lucrului nedatorat este o instituţie juridică distinctă de efectele nulităţii unui act juridic, deoarece sancţiunea nulităţii, între altele, antrenează şi efectul repunerii în situaţia anterioară.

Este important de precizat că, în contextul plăţii lucrului nedatorat, termenul de "plată" vizează accepţiunea cea mai largă a acestuia, anume cea descrisă de art. 1469 alin. (2) din C. civ.: "(2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei."

În această etapă a soluţionării raportului juridic antrenat de plata lucrului nedatorat, se constată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii, considerând că obligaţia de restituire stabilită în sarcina pârâtei are ca obiect suma de 311.900 RON, reţinând că aceasta a beneficiat în plus în mod efectiv de această sumă.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a ignorat contextul legal în care titlul de conversie a fost emis, precum şi dispoziţiile art. 1344 din C. civ. potrivit cărora: "Restituirea plăţii nedatorate se face potrivit dispoziţiilor art. 1635-1649."

Emiterea titlului de conversie nr. 815/30.06.2010 de către ANRP în favoarea pârâtei nu a avut ca efect încasarea sumei de 311.900 RON de către aceasta, astfel cum corect susţine recurenta, dată fiind natura juridică a acestor titluri de conversie, parte a mecanismului legal complex conceput de legiuitor prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru plata despăgubirilor stabilite în favoarea persoanelor îndreptăţite, cu titlu de măsuri reparatorii în echivalent, în baza legilor de reparaţie indicate în domeniul de aplicare a acestei legi speciale.

De aceea, emiterea titlului de conversie nr. 815/30.06.2010 reprezintă o plată, în sensul celor prevăzute de art. 1469 alin. (2) din C. civ., sus citate, întrucât prin emiterea lui, titularul acestuia devine acţionar la Fondul "Proprietatea", fără ca persoana respectivă să aibă vocaţia ca, în baza lui, să încaseze contravaloarea în bani a despăgubirilor convertite în acţiuni.

Astfel, conform art. 3 lit. i) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: "i) titlurile de conversie sunt certificate emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea".

Iar la art. 3 lit. b) din acelaşi act normativ se prevedea: "b) Fondul "Proprietatea" este acea entitate destinată realizării plăţii prin echivalent a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada de referinţă a actelor normative prevăzute la art. 1 alin. (1)..."

Pe de altă parte, art. 7 din lege stabilea astfel: "(1) Fondul "Proprietatea" funcţionează sub forma unei societăţi de investiţii de tip închis, deţinută iniţial în întregime de statul român, în calitate de acţionar unic, până la transmiterea acţiunilor din proprietatea statului către persoane fizice sau juridice, potrivit prezentei legi. Transmiterea acţiunilor din proprietatea statului se realizează fie prin transfer direct către persoanele despăgubite, respectiv deţinătorii de titluri de despăgubire şi/sau de conversie, fie către persoanele care subscriu în cadrul ofertei/ofertelor publice de vânzare lansate de Ministerul Finanţelor Publice. (...)."

Cum instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 1344 din C. civ. (ţinând cont de contextul legii speciale în care a operat plata nedatorată, respectiv prin emiterea unui titlu de conversie) şi nu a observat nici prevederile art. 1635 alin. (1) şi art. 1637 din acelaşi Cod, Înalta Curte urmează a constata caracterul fondat al acestui motiv de recurs, fiind întrunite în cauză şi din perspectiva acestui ultim motiv de recurs, cerinţele cazului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârâtă, iar decizia recurată va fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 2224 din data de 16 decembrie 2020 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.