Statute of limitations for contractual late-payment penalties: appellate decision quashed and case remanded for reassessment of prescription interruption

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă la data de 21 noiembrie 2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. Iaşi a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. Iaşi, solicitând obligarea acesteia la plata integrală şi imediată a creanţei de 371.411,09 RON cu titlu de penalităţi de întârziere, sumă ce urmează a se actualiza cu rata inflaţiei până la data plăţii efective.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 1164, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1350, art. 1516, art. 1530 din C. civ., art. 194-204 şi urm, art. 411 şi art. 451 din C. proc. civ., precum şi celelalte dispoziţii legale în vigoare.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1517 din 15 octombrie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtă, şi, în consecinţă, a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Iaşi în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. Iaşi.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 255 din 25 iunie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a admis apelul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1517/15.10.2019, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, pe care a schimbat-o în parte; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune privind penalităţile calculate la debitul de 105.292,87 RON, achitat la 18.11.2014, aferente perioadei 9.05.2014-18.11.2014; a admis în parte acţiunea reclamantei S.C. A. S.R.L., formulată în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a obligat pârâta să plătească reclamantei penalităţile de întârziere de 0,1 % pe zi de întârziere pentru debitul de 105.292,87 RON, achitat la 18.11.2014, de la perioada scadenţei facturilor, dar nu mai devreme de 9.05.2014 şi până la 18.11.2014; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 1.055 RON cheltuieli de judecată la fond; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 255 din 25 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, au declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. şi pârâta S.C. B. S.A., criticând-o pentru nelegalitate.

I.1. Motivele de recurs formulate de reclamanta S.C. A. SRL

Recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., nu a fost încadrat în art. 488 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a expus următoarele critici:

- cu referire la situaţia de fapt dedusă judecăţii, prezentată pe larg în memoriul de recurs, s-a arătat că instanţa de apel în mod greşit a apreciat că

somaţia nr. 114/27.01.2015 nu întrerupe cursul prescripţiei în contextul analizei expuse de instanţa de judecată prin încheierea nr. 8/11.06.2015 cu privire la transmiterea somaţiei din punct de vedere al prevederilor C. proc. civ., litigiul vizând o cerere pe ordonanţa de plată şi care presupune o modalitate specială de comunicare, respectiv somaţia trebuia transmisă prin executor judecătoresc sau cu valoare declarată ori conform prevederilor art. 1522 alin. (1) şi (2) din C. civ.

- în condiţiile în care dovada comunicării somaţiei pune în întârziere debitorul, instanţa de apel în mod greşit a apreciat că penalităţile aferente debitului de 245.683 RON sunt prescrise, faţă de momentul plăţii debitului principal, considerând că termenul s-a împlinit cel mai târziu la data de 18.02.2017, întrucât somaţia nr. 114/27.01.2015 nu a avut efect întreruptiv;

- pentru penalităţile aferente sumei de 105.292,87 RON, termenul de prescripţie s-a reţinut că se împlineşte cel mai târziu la 18.11.2017, întrucât prescripţia a fost întreruptă prin somaţia nr. 1008 din 09.05.2017, ce a fost transmisă prin executor judecătoresc.

- în opinia recurentei-reclamante, punerea în întârziere a debitorului şi procedura prealabilă care trebuie îndeplinită în cazul somaţiei de plată sunt chestiuni distincte care trebuie analizate separat, având în vedere că punerea în întârziere a debitorului este reglementată într-o secţiune separată în C. civ., iar procedura prealabilă în cazul ordonanţei de plată este reglementată de C. proc. civ., procedură specială de recuperare a creanţelor;

- a susţinut că acţiunea privind emiterea ordonanţei de plată, pentru care instanţa s-a pronunţat prin încheierea nr. 8/11.06.2015, întrerupe cursul prescripţiei în contextul pronunţării instanţei doar pe o chestiune de procedură şi nu pe fondul cauzei. În ceea ce priveşte penalităţile, instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pentru suma de 105.292,87 RON acestea se vor calcula doar pentru perioada 09.05.2014 şi până la data de 18.11.2014, dată la care s-a achitat debitul integral, însă raportat la data de început a calculului acestea, în opinia recurentei-reclamante, penalităţile se calculează de la data scadentă a facturilor, conform prevederilor contractuale, prin plăţile voluntare debitorul recunoscând sumele de plată şi implicit penalităţile datorate.

- din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că au fost transmise mai multe somaţii şi au fost formulate acţiuni împotriva debitoarei, care au întrerupt cursul prescripţiei. Cu referire la art. 1, art. 7, art. 8, art. 11 şi art. 21 din Decretul nr. 167/1958, recurenta-reclamantă a susţinut că termenul de prescripţie se calculează pentru fiecare factură în parte în raport de care curge un nou termen de prescripţie de la data plăţii totale sau parţiale a fiecăreia dintre facturi. Or, plăţile efectuate de către debitoare, după cum rezultă din Fişa client 146 şi extrasele de cont depuse la dosarul cauzei, au întrerupt cursul prescripţiei, ultima plată fiind realizată 18.11.2014.

- cu referire la art. 16 din Decretul nr. 167/1958, a arătat că dreptul recurentei asupra debitului principal a fost recunoscut prin decizia nr. 226 din 14 octombrie 2014, care a menţinut sentinţa civilă nr. 1533 CA/18.12.2013, prin care au fost admise în totalitate pretenţiile reclamantei, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 350.975,87 RON reprezentând debit restant, decizie care a întrerupt cursul prescripţiei.

II.2. Motivele de recurs formulate de pârâta S.C. B. SA

Recursul declarat de pârâta S.C. B. S.A. a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din Codul procedură civilă, fiind invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa respingerii apelului şi menţinerii sentinţei civile nr. 1517/2019 a Tribunalului Iaşi, ca fiind legată şi temeinică.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a expus următoarele critici:

- pentru suma de 105.292,87 RON, achitată la 18.11.2014, deşi a reţinut în mod corect că termenul de prescripţie fată de momentul plăţii debitului principal s-a împlinit cel mai târziu la 18.11.2017, instanţa de apel a apreciat în mod eronat că acesta a fost întrerupt prin somaţia nr. 1008/09.05.2017 pentru penalităţile ce au curs în perioada 09.05.2014 - 18.11.2014, reţinând că somaţia respectivă reprezintă un act întreruptiv de prescripţie în virtutea prevederilor art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958. Or, somaţia trimisă prin intermediul executorului judecătoresc are efect întreruptiv de prescripţie doar în condiţiile în care reprezintă un act începător de executare, după cum a statuat Curtea Constituţională în numeroase decizii în care s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Decretul Lege nr. 167/1958, există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă şi un titlu executoriu.

Drept urmare, în opinia recurentei-pârâte, dreptul la acţiune al reclamantei pentru penalităţile de întârziere solicitate este integral prescris, şi nu doar în parte, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

II.3. Apărările formulate în cauză

La 21 ianuarie 2021 (data depunerii la oficiul poştal), în termenul legal, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul promovat de reclamantă, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca nefondate.

La 22 ianuarie 2021 (data depunerii la oficiul poştal), în termenul legal, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul promovat de pârâtă, prin care a solicitat respingerea căii de atac, ca neîntemeiate.

La 16 februarie 2021 (data depunerii la oficiul poştal), recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea recurentei-reclamante.

II.4. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) Cod de procedură civilă a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 255 din data de 25 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, pentru considerentele ce urmează.

Având în vedere că ambele recursuri formulate în cauză pun în discuţie aplicarea normelor privitoare la prescripţia dreptului material la acţiune, dar şi efectele în planul eventualei întreruperi a termenului de prescripţie ale celor două somaţii de plată emise sub nr. x din 27.01.2015 şi sub nr. x din 9.05.2017, în contextul procedurii speciale a ordonanţei de plată, Înalta Curte va proceda mai întâi la redarea situaţiei de fapt a cauzei, întrucât aceasta conţine reperele temporale necesare pentru verificarea aplicării legii de instanţa de apel şi, ca atare, pentru dezlegarea în drept a unor chestiuni referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune.

Tot cu titlu preliminar, este necesar a se preciza că deşi recurenta-reclamantă nu a procedat la încadrarea criticilor sale în dispoziţiile limitative din art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte apreciază că susţinerile acesteia din cuprinsul memoriului de recurs sunt susceptibile de analiză pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar în ceea ce priveşte efectele procedurii ordonanţei de plată şi a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cadrul acestei proceduri, conţinutul unora dintre criticile recurentei impun raportarea la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Similar, în privinţa recursului pârâtei, întemeiat doar pe motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că unele dintre susţinerile acesteia, cu referire la efectele juridice ale hotărârilor pronunţate în procedura ordonanţei de plată, trebuie evaluate pe baza aceluiaşi motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţele de fond au reţinut următoarea situaţie de fapt:

Între părţile cauzei s-a încheiat contractul de execuţie lucrări nr. x/19.09.2011, în cadrul căruia reclamanta a avut calitatea de executant, iar pârâta, calitatea de beneficiar.

Una dintre obligaţiile pârâtei a fost aceea de a plăti preţul lucrărilor executate de către reclamantă.

Reclamanta a emis facturile nr. x/23.09.2011, în valoare de 1.034.465,17 RON, nr. 229/18.11.2011, în valoare de 1.673.640,76 RON şi nr. 243/12.12.2011, în valoare de 1.643.994,89 RON.

Din cuantumul însumat al acestor facturi, de 4.418.220.96 RON, pârâta a achitat de bună-voie, dar cu anumite întârzieri, suma de 4.067.245,09 RON, rămânând un rest neachitat de 350.975,87 RON.

Pentru diferenţa de 350.975,87 RON, aferentă debitului principal, reclamanta a promovat cererea de chemare în judecată, înregistrată sub nr. x/2013 la Tribunalul Iaşi, care a fost admisă în tot prin sentinţa civilă nr. 1533/18.12.2013, rămasă definitivă prin respingerea apelului, potrivit deciziei nr. 226/14.10.2014 a Curţii de Apel Iaşi.

Suma stabilită prin titlul executoriu reprezentat de hotărârea judecătorească rămasă definitivă a fost achitată de către pârâtă cu două ordine de plată, astfel: 245.683 RON la data de 18.02.2014 şi 105.292,87 RON la data de 18.11.2014.

Prin acţiunea de faţă, cu care a investit Tribunalul Iaşi la data de 21.11.2018, reclamanta a cerut obligarea pârâtei la achitarea unor penalităţi de 0,1% pe zi, pentru întârzierea în achitarea restului de debit ce a făcut obiectul litigiului menţionat.

La prima instanţă, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, iar instanţa de fond a găsit întemeiată această excepţie, dispunând respingerea în tot a cererii, ca prescrise.

Pentru a decide în acest sens, după invocarea incidenţei art. 12 din Decretul nr. 167/1958 (prescripţie distinctă pentru prestaţii succesive), tribunalul a apreciat că dreptul la acţiunea de faţă s-a născut la data de 18.12.2013, întrucât acesta este momentul exigibilităţii pretenţiilor, respectiv al recunoaşterii de către instanţă de judecată care a soluţionat dosarul nr. x/2013 a faptului că debitele sunt datorate.

Drept urmare, s-a constatat că termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la 18.12.2016, astfel că, cererea de chemare în judecată formulată la data de 21.11.2018 este prescrisă şi a fost respinsă pe calea acestei excepţii de fond.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că somaţia nr. 114/27.01.2015, la care reclamanta a făcut face referire prin acţiune, nu a întrerupt termenul de prescripţie conform legii, acest aspect fiind constatat cu titlu definitiv de către instanţele de judecată care au soluţionat prima somaţie de plată introdusă de reclamanta pentru plata penalităţilor de întârziere, în anul 2015 (prin încheierea nr. 8/11.06.2015, pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2015 - somaţie de plată; Decizia nr. 718/28.10.2015 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2015 - acţiune în anulare).

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a promovat apel, invocând, în esenţă, în temeiul art. 1, 7, 8, 11 şi 21 din Decretul nr. 167/1958 întreruperea cursului prescripţiei prin plăţile din 18.02.2014 şi 18.11.2014, prin somaţia nr. 114/27.01.2015 şi somaţia nr. 1008/9.05.2017, dar şi prin promovarea acţiunii soluţionate definitiv prin decizia civilă nr. 226/14.10.2014 a Curţii de Apel Iaşi.

Instanţa de apel a reţinut că tribunal a determinat corect legea aplicabilă, având în vedere că este vorba despre un contract încheiat sub imperiul vechiul C. civ., iar prescripţia a fost începută şi neîmplinită la data intrării în vigoare a noului C. civ., în aplicarea art. 6 alin. (4) din C. civ. şi a art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Curtea de apel a constatat că debitul principal a fost stins prin plată, astfel că în cauză nu interesează chestiunea prescripţiei debitului principal.

S-a reţinut că reclamanta a calculat şi solicitat plata penalităţilor de întârziere aferente perioadei întârzierilor de plată, anume pentru intervalul 2011-18.11.2014 (momentul plăţii debitului), constatându-se că reclamanta nu a solicitat penalităţi de întârziere pentru ultimii 3 ani înainte de promovarea cererii de chemare în judecată, pentru că după plată nu mai există întârziere.

Instanţa de apel a notat că debitele solicitate în speţa de faţă sunt accesorii ale unor debite principale, sunt obligaţii contractuale şi nu daune pentru fapta delictuală de a nu executa o hotărâre judecătorească, aşa cum sunt cele care au format obiectul Deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în procedura hotărârilor prealabile, nr. 7/2015 şi nr. 21/2015, invocate de către pârât, apreciindu-se că, din acest motiv, nu au incidenţă în cauză.

S-a constatat că factura nr. x/23.09.2011 avea scadenţa la 7.11.2011, iar pârâta a făcut plăţi voluntare ale acestui debit, ultima fiind făcută la 29.05.2012; pentru factura nr. x/18.11.2011, scadentă la 2.01.2012, ultima plată voluntară făcută de pârâtă a fost la 29.05.2012, iar pentru factura nr. x/12.12.2011, scadentă la 26.01.2012, ultima plată voluntară a fost făcută la 13.04.2012.

Curtea de apel a mai reţinut că pentru diferenţa de debit de 350.975,87 RON, reclamanta a formulat o cerere de chemare în judecată care a fost admisă definitiv prin decizia nr. 226/14.10.2014 a Curţii de Apel Iaşi.

Între timp, pârâta a achitat debitul integral prin două plăţi parţiale, la 18.02.2014 şi la18.11.2014.

S-a apreciat că pentru penalităţile aferente sumei de 245.683 RON (achitate la 18.02.2014), termenul de prescripţie, faţă de momentul plăţii debitului principal, se împlineşte cel mai târziu la 18.02.2017, iar pentru penalităţile aferente sumei de 105.292,87 RON (achitată la 18.11.2014), termenul de prescripţie, faţă de momentul plăţii debitului principal, se împlineşte cel mai târziu la 18.11.2017.

Pe de altă parte, s-a reţinut că la data de 27.01.2015 şi 9.05.2017, reclamanta a emis două somaţii prin care a solicitat pârâtei plata penalităţilor ce formează obiectul cererii de chemare în judecată.

Cu privire la acestea, instanţa de apel a apreciat că prima dintre ele, cea cu nr. x/27.01.2015, nu are efect întreruptiv de prescripţie, întrucât nu a fost legal comunicată, aspect statuat definitiv prin încheierea nr. 8/11.06.2015 a Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă - Somaţii - contencios administrativ şi fiscal.

În ceea ce priveşte cea de-a doua somaţie (nr. 1008 din 9.05.2017) s-a reţinut că, de asemenea, nu a avut efect întreruptiv pentru penalităţile aferente debitului de 245.683 RON (achitat la 18.02.2014), deoarece este emisă după împlinirea termenului de prescripţie pentru această sumă.

Însă, pentru penalităţile aferente debitului de 105.292,87 RON, s-a apreciat că "somaţia nr. 1008 din 9.05.2017 a fost făcută înainte de împlinirea termenului de prescripţie", astfel încât aceasta a întrerupt cursul prescripţiei, "întrerupere ce a operat pentru penalităţile care nu erau deja prescrise, aşadar pentru penalităţile calculate pe ultimii 3 ani de la momentul somaţiei, care au început să curgă începând cu 9.05.2014."

În aceste coordonate, curtea de apel a apreciat că penalităţile solicitate prin somaţie, aferente sumei de 105.292,87 RON nu sunt prescrise şi pot fi solicitate de reclamantă pentru perioada 9.05.2014-18.11.2014, ele fiind prestaţii succesive, pentru fiecare din acestea începând a curge un nou termen la 9.05.2017, care nu era împlinit la momentul promovării cererii de chemare în judecată.

S-a conchis că somaţia nr. 1008 din 9.05.2017 a fost cea care a întrerupt cursul prescripţiei penalităţilor şi nu plata debitului principal, aşa cum a susţinut pârâtul.

De asemenea, s-a înlăturat apărarea pârâtului care a susţinut că cea de-a doua somaţie nu întrerupe cursul prescripţiei, deoarece acţiunea având ca obiect ordonanţă de plată a fost respinsă prin încheierea din 29.03.2018 a Tribunalului Iaşi, menţinută prin decizia civilă nr. 2888/29.10.2019 a Tribunalului Iaşi.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat că "somaţia este un act întreruptiv de prescripţie, în temeiul art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, ca act începător de executare. Doar cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2017 nu întrerupe prescripţia, întrucât a fost respinsă, însă somaţia emisă prin intermediul executorului judecătoresc are această valenţă."

Pe fondul cererii reclamantei pentru perioada neprescrisă, instanţa de apel a reţinut incidenţa art. 13.2 din convenţia părţilor, potrivit cu care, dacă beneficiarul nu plăteşte valoarea facturilor aferente lucrărilor executate, la termenul stabilit, acesta va plăti 0,1%/zi calendaristică de întârziere din valoarea facturilor neachitate. Plata cu întârziere nu este contestată în cauză.

Revenind la analizarea recursurilor declarate de părţi, în esenţă, recurenta-reclamantă contestă concluzia instanţei de apel cu privire la faptul că somaţia de plată nr. x/27.01.2015 nu întrerupe termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune (aducând argumente pentru a demonstra că această somaţie avea aptitudinea juridică de a-l pune în întârziere pe debitor, întrucât respectarea anumitor formalităţi de transmitere a somaţiei erau relevante doar în procedura ordonanţei de plată reglementate de C. proc. civ.).

A mai susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că pentru suma de 105.292,87 RON acestea se vor calcula doar pentru perioada 09.05.2014 şi până la data de 18.11.2014, dată la care s-a achitat debitul integral, întrucât, raportat la data de început a calculului acestuia, în opinia recurentei-reclamante, penalităţile se calculează de la data scadentă a facturilor, conform prevederilor contractuale, prin plăţile voluntare debitorul recunoscând sumele de plată şi implicit penalităţile datorate.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă contestă concluzia aceleiaşi instanţe de apel în sensul că somaţia nr. 1008/9.05.2017, adresată prin executor judecătoresc a întrerupt, în condiţiile art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune, întrucât acesta nu este un act începător de executare, astfel cum a reţinut în numeroase decizii instanţa de contencios constituţional, aşa încât, în opinia sa, dreptul material la acţiune este integral prescris, astfel cum reţinuse prima instanţă.

Înalta Curte constată că ambele părţi au susţineri contrare în ceea ce priveşte întreruperea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune prin somaţiile invocate, în timp ce reclamanta, în plus, susţine că penalităţile pe care le-a solicitat prin cererea de chemare în judecată curg de la data scadentă a facturilor, conform prevederilor contractuale.

Pornind de la această ultimă susţinere a recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a constatat fără echivoc că cererea de chemare în judecată este o cerere în răspundere contractuală, sens în care s-a reţinut incidenţa art. 13.2 din convenţia părţilor, anume contractul nr. x/19.09.2011.

În aceste condiţii, instanţa de apel era ţinută să stabilească momentul de început al termenului de prescripţie, în consecinţa acestei constatări.

În privinţa legii de drept material aplicabile, referitoare la prescripţia extinctivă a dreptului la acţiune, curtea de apel a confirmat incidenţa legii vechi, astfel cum reţinuse şi tribunalul, sens în care a făcut trimitere la interpretarea a contrario a prevederilor art. 6 alin. (4) din C. civ. (Legea nr. 287/2009), iar, în acelaşi sens, a considerat relevantă menţionarea împrejurării încheierii contractului dintre părţi înaintea intrării în vigoare a noii reglementări.

Înalta Curte constată însă că o atare concluzie nu este demonstrată întrucât simpla afirmaţie că prescripţiile începute şi neîmplinite până la data intrării în vigoare a noului C. civ. rămân supuse prescripţiilor legale care au instituit prescripţia, nu susţin concluzia decât la nivel teoretic, întrucât instanţa de apel nu a indicat în decizia recurată care este momentul de început al cursului termenului de prescripţie (data naşterii dreptului la acţiune) care atrăgea în cauză, pentru pretenţiile formulate, aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958 în privinţa prescripţiei şi, corelativ, inaplicabilitatea noului C. civ. în raport de art. 6 alin. (4).

Mai mult decât atât, ulterior, în cadrul analizei în concret în raport de datele speţei a termenului de prescripţie, instanţa de apel reţine că termenul de prescripţie a început să curgă la 9.05.2017 (după care, se raportează la un interval de 3 ani anteriori acestei date, ceea ce indică acelaşi moment ca dată a împlinirii termenului de prescripţie) având în vedere efectul întreruptiv al termenului atribuit somaţiei nr. x din 9.05.2017, după ce anterior se reţinuse că pentru penalităţile aferente sumei de 105.292,87 RON, termenul de prescripţie, faţă de momentul plăţii debitului principal, se împlineşte cel mai târziu la 18.11.2017.

Înalta Curte apreciază însă că o atare modalitate de soluţionare a cauzei vădeşte lipsa unui raţionament logic şi coerent în demonstrarea soluţiei pronunţate, situaţie în care instanţa de recurs este plasată în imposibilitatea efectuării unui control de legalitate, în ceea ce priveşte dezlegarea chestiunii prescripţiei dreptului material la acţiune şi a eventualului efect întreruptiv al termenului de prescripţie al somaţiilor nr. x/27.01.2015 şi nr. y/9.05.2017.

Instanţa de apel a ignorat reguli esenţiale în analizarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât din considerentele deciziei lipseşte identificarea momentului la care termenul de prescripţie, presupus a fi fost întrerupt prin somaţia reţinută a avea aceste efect (somaţia nr. 1008/9.05.2017), a început să curgă ab initio, pentru aplicarea regulii edictate în Decretul nr. 167/1958 (art. 17 alin. (2), regula fiind aceeaşi şi în noul C. civ. (art. 2541 alin. (2), anume că, actul întreruptiv şterge prescripţia care a curs anterior şi declanşează curgerea unui nou termen de prescripţie.

De asemenea, Înalta Curte reţine că din decizia recurată lipseşte orice referire şi, cu atât mai mult, orice demonstraţie juridică referitoare la împrejurarea că actul întreruptiv al cursului termenului de prescripţie ar intervenit în timpul unei prescripţii în curs.

Pe de altă parte, fără o raportare la dispoziţii legale care să susţină o atare concluzie, curtea de apel a reţinut că somaţia nr. 1008/9.05.2017 formulată de reclamantă prin executor judecătoresc şi adresată pârâtei a avut efectul de a întrerupe cursul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, somaţie care a fost calificată de instanţă ca fiind un act începător de executare.

Or, în condiţiile în care în speţă nu se analiza prescripţia dreptului de a cere executarea silită pentru a putea fi evaluate eventuale acte de întrerupere a termenului de prescripţie pentru a cere executarea silită, curtea de apel a ignorat fie dispoziţiile art. 16 lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958, fie pe cele ale art. 2537 din noul C. civ., funcţie de legea aplicabilă în mod real cauză, întrucât acestea sunt dispoziţiile legale care stabilesc cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, iar nu dispoziţia de la art. 16 lit. c) din Decret, reţinută de curtea de apel şi care reglementează întreruperea termenului de prescripţie pentru a cere executarea silită.

Pe de altă parte, somaţia menţionată nr. 1008/9.05.2017 (ca de altfel, şi cea anterioară) au fost formulate de către recurenta-reclamantă pentru îndeplinirea formalităţilor prealabile stabilite de C. proc. civ. în vederea iniţierii procedurii simplificate a ordonanţei de plată, reglementate de art. 1014 - 1025 din cod, în vederea obţinerii unui titlu executoriu împotriva pârâtei pentru plata penalităţilor de întârziere solicitate în pricina de faţă pe calea dreptului comun, în condiţiile în care aceasta nu le-a cerut în cadrul acţiunii prin care a solicitat obligarea acesteia la plata debitului restant de 350.975,87 RON, în dosarul finalizat prin pronunţarea deciziei civile nr. 226/14.10.2014 a Curţii de Apel Iaşi.

Chiar şi numai prin raportare la aceste precizări, rezultă fără dubiu că somaţia reţinută de curtea de apel ca întrerupând termenul de prescripţie nu putea primi calificarea de act începător de executare, mai înainte ca pentru penalităţile din cauză să existe un titlu executoriu, în condiţiile în care obiectul analizei instanţei era prescripţia dreptului material la acţiune, iar nu prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

Actele sau faptele juridice cărora legea le stabileşte caracterul de acte întreruptive a termenului de prescripţie sunt diferite după cum este vorba despre prescripţia dreptului material la acţiune sau despre prescripţia dreptului de a cere executarea silită, astfel încât nu sunt interschimbabile.

De altfel, sub imperiul noilor reglementări, acestea au şi un sediu al materiei diferit, nemaifiind cuprinse în cadrul aceluiaşi text precum în ipoteza Decretului nr. 167/1958 (art. 16); astfel, pentru întreruperea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune funcţionează regulile art. 2537 şi urm. din noul C. civ., iar pentru întreruperea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită - instituţie de drept procesual -, este aplicabilă norma de la art. 709 din Codul de procedură civilă, sediul materiei fiind, în prezent, în dispoziţiile noului C. proc. civ.

Faţă de toate aceste motive, Înalta Curte constată că nu este posibil a fi evaluate pe fond criticile recurentelor prin care se tinde la cenzurarea concluziilor instanţei de apel cu privire la stabilirea efectului întreruptiv al termenului de prescripţie în privinţa somaţiei nr. x/9.05.2017 (formulate prin executor judecătoresc) şi negarea unui efect similar pentru somaţia nr. 114/114/27.01.2015, întrucât nu s-a putut identifica, în raţionamentul instanţei, momentul iniţial al curgerii termenului de prescripţie, termen care era necesar să fi fost în curs (neîmplinit) la data intervenirii pretinsului act întreruptiv.

În absenţa acestui reper esenţial în cauză, nici legea aplicabilă pentru reglementarea termenului de prescripţie şi, consecutiv, a cauzelor de întrerupere a termenului, nu apare a fi fost clarificată, momentul de început al curgerii termenului (care este acela al naşterii dreptului la acţiune pentru solicitarea penalităţilor) fiind indispensabil pentru verificarea reţinerii incidenţei art. 6 alin. (4) din noul C. civ. sau a interpretării a contrario a acestei norme care ar indica legea veche ca incidentă în speţă (aşadar, Decretul nr. 167/1958).

Pentru stabilirea naşterii dreptului material la acţiune este necesar ca, în rejudecare, instanţa de apel să dea eficienţă propriilor constatări, în sensul că acţiunea de faţă este o acţiune în răspundere civilă contractuală, întemeiată pe prevederile art. 13.2 din contract, clauză prin care acestea au convenit că beneficiarul contractual (recurenta-pârâtă) va suporta plata unor penalităţi de întârziere de 0,1% din valoarea facturilor neachitate, în cazul în care nu achită facturile aferente lucrărilor executate la termenul stabilit.

Înalta Curte constată că instanţele de fond au reţinut că restul de debit neachitat (350.975,87 RON) a făcut obiectul unui dosar în instanţă, finalizat prin pronunţarea sentinţei civile nr. 1533/18.12.2013 a Tribunalului Iaşi, definitivă prin decizia civilă nr. 226/14.10.2014 a Curţii de Apel Iaşi, iar hotărârea judecătorească definitivă (titlul executoriu) a fost executată benevol de către pârâtă integral, prin două plăţi parţiale, de 245.683 RON (la data de 18.02.2014) şi, respectiv de 105.292,87 RON (la 18.11.2014).

Prin acţiunea promovată în speţa de faţă, la 21.11.2018, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de 0.1% pe zi pentru achitarea cu întârziere (după data convenită prin contract ca scadenţă a facturilor) a restului de debit ce a făcut obiectul dosarului anterior menţionat, aşadar, pentru intervalul 2011-18.11.2014 (când debitul a fost integral achitat).

Or, instanţa de apel a reţinut din înscrisurile cauzei, că factura nr. x/23.09.2011 avea scadenţa la 7.11.2011, factura nr. x/18.11.2011, era scadentă la 2.01.2012, iar cea de-a treia factură nr. x/12.12.2011 avea scadenţa la data de 26.01.2012.

La acest moment, se impune precizarea că instanţele de fond nu au determinat cărei facturi îi corespunde restul de debit de (350.975,87 RON) pentru care reclamanta pretinde plata penalităţilor de întârziere, împrejurare care ar putea avea relevanţă pentru stabilirea momentului naşterii dreptului material la acţiune, cu efect declanşator pentru curgerea termenului de prescripţie.

Prin urmare, depăşirea termenului scadent al facturilor atrăgea, în temeiul clauzelor contractuale, obligaţia pârâtei de a achita nu numai contravaloarea acestora, dar şi penalităţile de întârziere de 0,1% pe zi calendaristică până la achitarea debitului.

Cum aceste facturi nu au valoarea unor titluri executorii era necesar ca reclamanta, pentru obţinerea concursului forţei de coerciţie a statului în vederea aducerii la îndeplinire pe calea executării silite a dreptului său de creanţă, să promoveze acţiune în instanţă, atât pentru creanţa principală (restul de debit de 350.975,87 RON), dar şi pentru penalităţile de întârziere (accesorii ale creanţei principale), datorate de pârâtă în cazul neachitării contravalorii facturilor de bună voie, la termenul scadent.

Pentru debitul principal reclamanta a promovat acţiune în instanţă în anul 2013, iar pentru penalităţile de întârziere, aceeaşi reclamantă a formulat cererea în dosarul de faţă, la 28.11.2018, după cele două ordonanţe de plată din anul 2015 şi 2017, soldate cu soluţii de respingere.

În rejudecare, instanţa de apel, pornind de la aceste coordonate, va identifica data naşterii dreptului material la acţiune şi pentru cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente restului de debit (accesorii ale creanţei principale) şi, în raport de acest reper temporal, va stabili legea aplicabilă pentru termenul de prescripţie, urmând să reevalueze, dacă va fi cazul, chestiunea eventualei întreruperi a termenului de prescripţie, numai în situaţia în care termenul de prescripţie era încă în curs la data survenirii, în condiţiile legii, a vreunui act cu efect întreruptiv al termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune prin care reclamanta tinde la obţinerea penalităţilor de întârziere pentru intervalul 2011 - 18.11.2014.

Se mai reţine că, la acest moment procesual, nu poate fi evaluată nici susţinerea recurentei-reclamante care a arătat că prin plăţile voluntare ale debitului principal intimata-pârâtă ar fi recunoscut implicit şi penalităţile datorate, având în vedere că aceasta propune luarea în considerare a unui alt element cu valoare întreruptivă pentru termenului de prescripţie, neanalizat ca atare de instanţa de apel.

Or, în rejudecare, excepţia prespripţiei dreptului material la acţiune va trebui reevaluată integral, sens în care va trebui valorizată şi această teză a reclamantei, dacă va fi cazul, ceea ce, consecutiv va putea atrage şi reaprecierea cu privire la concluzia neincidenţei în cauză a Deciziilor nr. 7/2015 şi 21/2015 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, din perspectiva dezlegărilor de principiu pe care le stabileşte, întrucât nici această dezlegare nu argumentată de instanţa de apel şi, drept urmare, nu poate fi cenzurată în prezentul recurs.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ. şi cu referire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., va admite ambele recursuri, va casa decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe de apel, urmând ca în rejudecare să fie reevaluată prescripţia dreptului material la acţiune pornind de la cele stabilite în decizia de faţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de pârâta S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 255 din data de 25 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.