Trademark "National Union of Bars of Romania" cancelled as claimant's exclusive right upheld on appeal.

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 07.11.2017, reclamantele Uniunea Naţională a Barourilor din România (în continuare UNBR) şi Baroul Bucureşti au chemat în judecată pe pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), solicitând decăderea pretinsei entităţi titulare autointitulate "Uniunea Naţională a Barourilor din România" din drepturile conferite de marca cu denumirea "Uniunea Naţională a Barourilor din România".

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 1638/11.07.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civila a admis acţiunea, a dispus decăderea pârâtei Uniunea Naţională a Barourilor din România din drepturile conferite de marca având număr de depozit x din 13.08.2015, înregistrată sub nr. x pentru clasele 41 şi 45 şi a obligat pe pârâtul OSIM să o radieze din Registrul Naţional al Mărcilor.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 2057A din 18 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, prin preşedinte A., împotriva sentinţei civile nr. 1638 din 11.07.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei sus-menţionate, pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, prin prin preşedinte av. A., a declarat recurs.

II.1. Motivele de recurs formulate de pârâtă

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că ceea ce instanţa de apel a reţinut, în sensul că reclamantele au personalitate juridică recunoscută prin lege şi, implicit, au capacitate de exerciţiu şi de folosinţă, făcând trimitere la dispoziţiile din Decretul nr. 281/1954, din Decretul Lege nr. 90/1990 şi din Legea nr. 51/1995, reprezintă un exces de putere şi o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Recurenta-pârâtă susţine că, în cadrul procesului, au fost două chestiuni esenţiale de dezbătut: contestarea reciprocă de către părţi a capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu şi interpretarea temeiului de drept al acţiunii reclamanţilor, respectiv art. 46 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998.

Cu privire la primul aspect, instanţa de apel a constatat că reclamantele au personalitate juridică recunoscută prin lege şi, prin urmare, au capacitate de folosinţă şi de exerciţiu.

Pentru a ajunge la această concluzie, curtea de apel a invocat dispoziţii din Decretul nr. 281/1954, din Decretul Lege nr. 90/1990 şi din Legea nr. 51/1995 dispoziţii care, oricum ar fi citite, individual sau împreună, nu conduc la concluzia suscitată decât prin exces de putere şi prin depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În opinia recurentei, dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 281/1954 nu pot fi interpretate ca susţinând concluzia expusă de instanţa de apel, iar, pe de altă parte, cele două reforme din 1954 şi 1990, plus altele parţiale, ar fi trebuit să genereze multe ordine de ministru pentru înfiinţarea şi a "altor colegii", care, astfel cum s-a dovedit, nu se regăsesc în Arhivele Ministerului Justiţiei sau la Arhivele Naţionale.

Recurenta mai arată că acestor "colegii" cu existenţă juridică nedovedită, le-a fost aplicat de instanţa de apel art. 12 al Decretului-lege nr. 90/1990 de schimbare a denumirii în "barouri".

Or, cu exces de putere, instanţa, invocând Decretul-lege nr. 90/1990, a omis să se pronunţe asupra chestiunilor relevante în speţă, invocate de pârâtă în apărare, respectiv în dovedirea faptului că reclamanţii nu au personalitate juridică legal dobândită.

Prin Decretul-lege menţionat a fost instituită autonomia profesiei, ceea ce a extras avocatura din regimul de drept public, "obştesc" şi a plasat-o în regim de drept privat.

Prin urmare, procedura de înfiinţare şi de publicitate în vederea dobândirii personalităţii juridice erau obligatorii.

În acelaşi sens, recurenta invocă şi dispoziţiile art. 14 din Decretul-lege nr. 90/1990, omis a fi observat de instanţa de apel, ceea ce ar fi condus la constatarea faptului că organele profesiei de avocat nu au fost constituite în condiţiile legii.

Pe de altă parte, curtea de apel a citat dispoziţii din Legea nr. 51/1995 ca şi cum "barourile" şi "UNBR" dotate cu "personalitate juridică" ar fi chiar intimatele-reclamante din cauză, adăugând la lege.

Invocând Legea nr. 255/2004, instanţa de apel nu a analizat apărarea pârâtei, în sensul că, la data adoptării acestei legi, B. era deja înfiinţată; drept urmare, legea nouă nu îi era aplicabilă, întrucât legea civilă nu retroactivează.

Recurenta susţine că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că pârâta nu a făcut dovada că a dobândit personalitate juridică în unul dintre modurile prevăzute de lege, concluzie stabilită, de asemenea, prin exces de putere.

Înscrisurile prin care recurenta susţine că a dovedit că are personalitate juridică sunt înscrisuri autentice, având forţa probantă prevăzută de art. 1171, 1173 C. civ. 1864, făcând dovada deplină a ceea ce conţin.

Recurenta mai precizează că pentru ultimul termen de judecată, instanţa de apel a pus în vedere reclamanţilor să aducă în contraprobă înscrisuri privind dovada dobândirii personalităţii juridice de către aceştia, obligaţie neîndeplinită în cauză.

în finalul motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a interpretat greşit art. 46 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998 fără a raporta această dispoziţie legală la cea de la art. 3 lit. i) din acelaşi act normativ, care defineşte noţiunea de titular al dreptului la marcă., pronunţându-se dincolo de ceea ce îi permitea legea, aşadar, cu exces de putere.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, comunicată recurentei-pârâte, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 23 martie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România împotriva deciziei civile nr. 2057A din 18 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 20 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-pârâtă a invocat critici prin care pretinde că susţine motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., potrivit căruia: "(1) Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti. (...)."

Pentru a fi incident motivul de recurs de care recurenta se prevalează este necesar ca titularul recursului să indice critici prin care tinde a demonstra că prin hotărârea supusă recursului instanţa a intrat în domeniul atribuţiilor celorlalte autorităţi publice ale statului, anume, ale autorităţii legiuitoare ori ale celor executive, ieşind din sfera atribuţiilor proprii autorităţii judecătoreşti, ceea ce presupune, implicit, că a fost încălcat principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat ca atare de prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie.

Înalta Curte apreciază însă că prin criticile dezvoltate, recurenta nu argumentează în mod real o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti (sau excesul de putere, în termenii acesteia), ci afirmă dezacordul său cu privire la modalitatea de interpretare şi aplicare a legii de către instanţa de apel, fie a normelor de drept procesual (în soluţionarea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă şi a capacităţii de exerciţiu a intimatelor-reclamante), fie a normelor de drept material incidente în cauză - art. 46 alin. (1) lit. d) rap. la art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, dar şi a celor de organizare a profesiei de avocat, ca instrument intermediar pentru soluţionarea chestiunii capacităţii juridice civile a reclamantelor (acte normative succesive privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat).

În aceste condiţii, în aplicarea art. 177 alin. (1) şi a art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., interpretat a contrario, se va proceda la analizarea criticilor recurentei pe temeiul motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., prin recalificarea motivului de recurs invocat de aceasta - art. 488 alin. (1) pct. 4.

Astfel, s-a arătat de către recurentă că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că intimata-reclamantă are capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu, prin invocarea prevederilor Decretului nr. 281/1954, ale Decretului-Lege nr. 90/1990 şi ale Legii nr. 51/1995, dispoziţii care nu conduc la concluzia confirmării capacităţii civile a intimatelor-reclamante, aşadar, a personalităţii juridice a acestora, decât prin exces de putere sau prin depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Înalta Curte nu poate reţine cele susţinute de către recurentă, întrucât instanţa de apel, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor legale cuprinse în actele normative succesiv adoptate pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, a confirmat în cauză capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a intimatelor-reclamante, aşadar, capacitatea procesuală a acestora, în sensul art. 32 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, recurenta contestă concluzia la care curtea de apel a ajuns prin aplicarea art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 281/1954, susţinând, totodată, că cele două reforme ale profesiei de avocat din 1954 şi 1990, ca şi altele parţiale, ar fi trebuit să genereze multe ordine de ministru pnetru înfiinţarea şi a "altor colegii", care, astfel cum s-a dovedit, nu se regăsesc în Arhivele Ministerului Justiţiei sau la Arhivele Naţionale.

Recurenta a mai susţinut că acestor "colegii" cu existenţă juridică nedovedită, le-a fost aplicat de instanţa de apel art. 12 al Decretului-lege nr. 90/1990 de schimbare a denumirii în "barouri".

Înalta Curte reţine că, în soluţionarea excepţiei lipsei capacităţii procesuale a intimatei-reclamante, instanţa de apel s-a raportat la prevederile art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 281/1954, potrivit cărora:

"Colegiile de avocaţi sunt organizaţii obşteşti, cu personalitate juridică, constituite pe regiuni, al căror sediu se află în localităţile de reşedinţa ale tribunalelor regionale."

În acest context, recurenta a arătat că prin art. 5 alin. (3) din acelaşi decret, s-ar fi dispus ca înfiinţarea colegiilor de avocaţi să se facă prin ordine ale ministrului justiţiei, ordine care nu au fost emise.

Înalta Curte apreciază că, în condiţiile în care art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 281/1954 a prevăzut în mod explicit că: "Prin ordinul Ministrului Justiţiei se pot constitui colegii de avocaţi şi în alte unităţi teritorial-administrative", curtea de apel în mod corect a interpretat această normă ca permiţând Ministrului Justiţiei constituirea şi a altor colegii de avocaţi, în alte unităţi administrativ-teritoriale (corespunzătoare organizării administrative a teritoriului României de la acel moment), altele decât cele constituite direct prin efectul legii, anume cele menţionate la art. 5 alin. (1) - colegiile de avocaţi constituite pe regiuni, cu sediul în localităţile de reşedinţă ale tribunalelor regionale şi cel menţionat la alin. (2) - Colegiul de avocaţi al regiunii Bucureşti şi al Capitalei Republicii Populare Române.

Norma citată nu poate primi interpretarea propusă de către recurenta-pârâtă, în sensul că pentru înfiinţarea tuturor colegiilor de avocaţi era necesară emiterea unor ordine de către ministrul justiţiei, deci, şi pentru colegiile de avocaţi constituite pe regiuni ori pentru colegiul regiunii Bucureşti şi al Capitalei Republicii Populare Române, acestea din urmă fiind constituite ope legis, fără a fi necesară efectuarea vreunei alte formalităţi, acestea continuând personalitatea juridică a celor recunoscute prin actele normative anterioare prin care această profesie era organizată (Decretul nr. 39/1950 şi Legea nr. 3/1948).

Consecutiv Decretului nr. 251/1954, a fost adoptat Decretul-lege nr. 90/1990 care, la art. 12 a prevăzut: "De la data adoptării prezentului decret-lege se înlocuiesc, în cuprinsul Decretului nr. 281/1954, termenii de: … colegiu de avocaţi cu barou, consiliul colegiului şi consiliu cu consiliul baroului de avocaţi (...)."

În virtutea acestei norme, instanţa de apel a constatat că fostele colegii de avocaţi au devenit, prin efectul acestui nou act normativ, baroruri de avocaţi.

Totodată, art. 3 alin. (5) din acelaşi Decret-lege stabilea că "Uniunea avocaţilor din România şi barourile au personalitate juridică."

Înalta Curte reţine că recurenta impută instanţei de apel omisiunea de a observa şi aplica prevederile art. 14 din Decretul-lege nr. 90/1990, normă care, în opinia sa, ar fi condus la constatarea faptului că organele profesiei de avocat nu au fost constituite în condiţiile legii.

Analizând acest argument al recurentei, se constată că art. 14 din Decretul-lege nr. 90/1990 prevedea astfel: "În termen de 15 zile de la adoptarea prezentului decret-lege se vor constitui organele Uniunii avocaţilor din România."

Din interpretarea acestei norme, în economia actului normativ în care aceasta este integrată, Înalta Curte constată că aceasta nu susţine concluzia recurentei, întrucât prin aceasta nu se neagă dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Decretul-lege, deoarece art. 14 nu privea constituirea Uniunii avocaţilor şi România şi a barourilor, ci constituirea organelor Uniunii avocaţilor din România.

Or, aceste organe ale Uniunii avocaţilor din România erau Congresul avocaţilor din România, Consiliul Uniunii avocaţilor din România, Comisia permanenta a uniunii, Preşedintele uniunii, Adunarea generală a baroului, Consiliul baroului şi Decanul baroului, menţionate ca atare de art. 3 alin. (4) din Decretul-lege nr. 90/1990.

Pe de altă parte, se constată că prevederile art. 4-8 din acelaşi Decret-lege sunt dedicate modalităţii de constituire legală a acestor organe ale Uniunii avocaţilor din România, norme care trebuiau urmate în aplicarea prevederilor art. 14 invocate de către recurentă.

Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, act normativ care, la art. 43 alin. (2), în forma iniţială a legii, prevedea:

"Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu", iar potrivit art. 52 alin. (2) din aceeaşi formă a legii:

"Uniunea are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu."

În forma succesivă a legii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 255/2004, la art. 57 alin. (2) şi (5) se prevede astfel:

"(2) U.N.B.R. este persoană juridică de interes public, are patrimoniu şi buget proprii. (…)

(5) U.N.B.R. este succesoarea de drept a Uniunii Avocaţilor din România."

În raport de dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a reţinut că reclamantele au personalitate juridică, recunoscută prin legi speciale succesive şi, prin urmare, au capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu, aşadar, capacitate procesuală, în sensul prevederilor art. 32 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ.

Existenţa unor acte normative cu caracter special privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat exclud de la aplicare prevederile dreptului comun, anume dispoziţiile C. civ. sau cele ale O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, în aplicarea principiului fundamental de drept specialia generalibus derogant.

Concluzia anterioară este stabilită ca atare şi în considerentele Deciziei nr. 195 din 27 aprilie 2004 a Curţii Constituţionale care a statuat că:

"În concepţia legiuitorului, avocatura este un serviciu public, care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta. Astfel se explică de ce condiţiile de organizare şi exercitare a profesiei de avocat sunt prevăzute într-o lege specială şi nu se supun normei generale cuprinse în Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, cu modificările ulterioare."

Curtea Constituţională, în considerentele Deciziei nr. 260 din 12 mai 2005, a reţinut, totodată, că: "deşi avocatură este o profesie liberală şi independentă, exercitarea sa trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat, în conformitate cu reguli prestabilite, a căror respectare trebuie asigurată inclusiv prin aplicarea unor măsuri coercitive, raţiuni care au impus constituirea unor structuri organizatorice unitare şi prohibirea constituirii în paralel a altor structuri destinate practicării aceluiaşi activităţi, fără suport legal"

Din perspectiva capacităţii sale civile, recurenta-pârâtă contestă, prin motivele de recurs, concluzia instanţei de apel, în sensul că aceasta nu a făcut dovada dobândirii personalităţii juridice în baza unuia dintre modurile prevăzute de lege.

Înalta Curte apreciază că această susţinere este în legătură cu aplicarea normei de la art. 46 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998 coroborate cu art. 3 lit. i) din acelaşi act normativ, anume temeiul de drept material al cererii de chemare în judecată.

Art. 46 alin. . (1) lit. d) din Legea nr. 84/1998 prevede: "(1) Orice persoană interesată poate solicita Tribunalului Bucureşti, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă: (...)

d) marca a fost înregistrată pe numele unei persoane neavând calitatea prevăzută la art. 3 lit. i)".

Iar art. 3 lit. i) din aceeaşi lege dispune: "În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează: (...) i) titular - persoana pe numele căreia marca este înregistrată în Registrul mărcilor şi poate fi orice persoană fizică sau juridică de drept public sau de drept privat."

Norma din legea specială prin care se reglementează sancţiunea decăderii din drepturile conferite de înregistrarea unei mărci constituie un remediu legal pentru situaţia în care persoana pe numele căreia marca a fost înregistrată nu există, fie că este vorba despre o persoană fizică, fie că este vorba despre o persoană juridică de drept public sau de drept privat, în privinţa persoanei juridice, însemnând că aceasta nu a are personalitate juridică, în condiţiile legii.

Din acest punct de vedere, recurenta a susţinut că a dovedit prin înscrisuri autentice, având forţa probantă prevăzută de art. 1171 şi art. 1173 din C. civ. din 1864 că are personalitate juridică.

În acest context, se impune a fi precizat că recursul este o cale extraordinară de atac prin care se exercită exclusiv un control de legalitate, pentru motive strict şi limitativ prevăzute de lege, cele arătate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Drept urmare, în măsura în care prin criticile invocate se tinde la reaprecierea materialului probator al cauzei şi, deci, la verificarea temeiniciei hotărârii recurate, astfel de critici nu pot fi evaluate de instanţa de recurs.

Curtea de apel, pe baza interpretării probelor administrate în cauză, a constatat că actul iniţial invocat de pârâtă în scopul justificării capacităţii sale civile a fost încheierea din 30.07.2003, pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu în dosarul nr. x/2003, definitivă şi irevocabilă, prin care a fost acordată personalitate juridică Filialei Băleşti Gorj a Asociaţiei "C." din Alba Iulia.

S-a apreciat de instanţa anterioară că încheierea invocată face dovada dobândirii personalităţii juridice prin înscrierea în Registrul Asociaţiilor a Filialei sus-menţionate, în condiţiile O.G. nr. 26/2000, fără însă a putea fi reţinută drept dovadă pentru dobândirea personalităţii juridice de către pârâta însăşi, chiar în condiţiile în care filiala menţionată ar fi înfiinţat 42 de barouri prin hotărâri statutare şi, ulterior, la Congresul din 20 iunie 2004, ar fi adoptat Actul constitutiv al Uniunii Avocaţilor din România etc., având în vedere lipsa unei dispoziţii legale care să abiliteze această filială să înfiinţeze structuri proprii organizării şi exercitării profesiei de avocat, în afara celor reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 51/1995.

De asemenea, au fost înlăturate în mod corect de curtea de apel şi referirile pârâtei la prevederile C. civ. ca fiind pretinsa sursă legală a personalităţii sale juridice, întrucât normele dreptului comun nu pot fi incidente în condiţiile existenţei unei legi speciale pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, astfel cum deja s-a arătat.

Mai mult decât atât, fiind vorba despre pretinse acte constitutive de la nivelul anilor 2003 - 2004, Înalta curte constată că incidenţa dispoziţiilor noului C. civ. (art. 194 alin. (1) lit. b) era exclusă, date fiind şi prevederile art. 6 din Legea nr. 287/2009 cu privire la aplicarea în timp a legii, noul C. civ. intrând în vigoare la 1 octombrie 2011.

Se constată că, pe de altă parte, recurenta invocă faptul că prevederile Legii nr. 255/2004 nu îi erau aplicabile, întrucât legea civilă nu retroactivează, iar la data adoptării acestui act normativ, B. era deja înfiinţată.

Înalta Curte va înlătura ca nefondat şi acest argument, întrucât norma din actul normativ evocat, la care recurenta face referire, are drept obiect de reglementare încetarea de drept a oricărei alte forme de exercitare paralelă a profesiei de avocat, încetarea de drept producându-şi efectele pentru viitor, de la data intrării în vigoare a legii, astfel încât, această soluţie legislativă nu intra în contradicţie cu principiul neretroactivităţii legii civile.

Norma la care recurenta face referire din cuprinsul Legii nr. 255/2004, prin care a fost modificată şi completată Legea nr. 51/1995, are următorul conţinut (după republicarea Legii nr. 51/1995, această normă a devenit art. 107, forma legii în vigoare la 1 august 2020):

"(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

(2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi."

Prin urmare, pe data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004 (25 iunie 2004, având în vedere că Legea nr. 255/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 23 iunie 2004, legea intrând în vigoare la 3 zile de la data publicării) au încetat de drept şi efectele încheierii din 30.07.2003, pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu în dosarul nr. x/2003, definitivă şi irevocabilă, prin care a fost acordată personalitate juridică Filialei Băleşti Gorj a Asociaţiei "C." din Alba Iulia.

Recurenta a susţinut că această filială ar fi înfiinţat 42 de barouri prin hotărâri statutare, iar la Congresul din 20 iunie 2004 s-a adoptat Actul constitutiv al Uniunii Avocaţilor din România, denumire care ar fi devenit aceea de Uniunea Naţională a Barourilor din România, la Congresul din 27 iunie 2004.

Cum înfiinţarea Uniunii Naţionale a Barourilor din România (la care s-a făcut anterior referire) constituie un act subsecvent încheierii Judecătoriei Tg. Jiu din 30.07.2003 prin care s-a acordat personalitate juridică Filialei Băleşti Gorj a Asociaţiei "C." din Alba Iulia, încheiere desfiinţată de drept prin efectul Legii nr. 255/2004, rezultă că în mod legal curtea de apel a constatat că pârâta nu are personalitate juridică dobândită în condiţiile legii, având în vedere că Filiala este cea care a organizat Congresul menţionat care a hotărât "prin act constitutiv înfiinţarea Uniunii Avocaţilor din România", devenită Uniunea Naţională a Barourilor din România (recurenta-pârâtă din cauză).

În acest condiţii, Înalta Curte constată că, într-o corectă aplicare a prevederilor art. 46 alin. (1) lit. d) rap. la art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998, curtea de apel a confirmat soluţia primei instanţe privind decăderea pârâtei din drepturile conferite prin înregistrarea mărcii "Uniunea Naţională a Barourilor din România", pentru neîndeplinirea cerinţei privind calitatea de subiect de drept cu capacitate de a dobândi drepturi şi obligaţii juridice, în absenţa condiţiei personalităţii juridice, cerinţă care trebuie să subziste pe toată durata de valabilitate a înregistrării mărcii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, prin preşedinte av. A., în speţă, nefiind întrunite cerinţele cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost recalificate criticile recurentei de către această instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, prin preşedinte av. A., împotriva deciziei civile nr. 2057A din data de 18 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.