Bilateral promise of sale: resolution barred by seller’s unfulfilled preliminary obligations and subsidiary nature of counterclaim for return of advance

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursurilor deduse judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 6 septembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B. solicitând să se dispună rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, autentificată sub nr. x/12.11.2015 de BNP C., din culpa exclusivă a pârâtului, precum şi radierea ipotecii legale notate pentru valoare de 5000 de euro, reprezentând plata avans antecontract.

Prin cererea reconvenţională, formulată în subsidiar, în ipoteza admiterii cererii principale, pârâtul B. a solicitat obligarea reclamantului-pârât la restituirea sumei de 5000 euro, achitată în baza promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificată sub nr. x/12.11.2015, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalului Ilfov:

Prin sentinţa civilă nr. 2430 din 22 iulie 2019, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală formulată de reclamantul A. lonuţ.

De asemenea, a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâtul B. şi a obligat reclamantul-pârât la plata către pârâtul-reclamant a sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 420 A din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamantul-pârât A. şi pârâtul-reclamant B. împotriva sentinţei civile nr. 2430 din 22 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul pârât A. şi pârâtul reclamant B. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 august 2020 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8.

4.1. In cuprinsul memoriului de recurs, recurentul A. a formulat, în esenţă, următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:

Instanţa de apel a menţinut soluţia de respingere a cererii introductive, reţinând că nu s-a făcut dovada culpei cocontractantului cu privire la nerespectarea obligaţiilor sale, motivat de faptul că pârâtul nu mai avea obligaţia să se prezinte în faţa notarului public după expirarea termenului convenţional, deşi a fost convocat expres. Arată că acest argument încalcă dispoziţiile art. 1516 alin. (2) pct. 2 şi art. 1549 C. civ. şi susţine că termenul contractual stabilit de comun acord de către părţi reprezintă termenul în interiorul căruia părţile aveau posibilitatea de executare de bunăvoie a obligaţiilor bilaterale asumate, sancţiunea rezoluţiunii fiind incidentă doar după împlinirea acestuia.

Învederează că după expirarea termenului convenţional, în vederea realizării dreptului de creanţă ce rezultă din promisiunea bilaterală de vânzare cumpărare neonorată, în interiorul termenului de prescripţie şi în concordanţă cu normele juridice, dublate de clauzele contractuale exprimate neechivoc, oricare dintre părţile interesate putea solicita fie executarea contractului, în vederea realizării dreptului asociat acestuia, fie rezoluţiunea actului, cu aplicarea clauzei penale menţionate în contract.

Ulterior expunerii istoricului litigiului, arată că instanţa de apel a reţinut greşit neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract de către reclamantul pârât şi susţine că nu au existat obligaţii proprii, precum trecerea terenului din extravilan în intravilan şi obţinerea numărului poştal întrucât terenul avea la momentul încheierii contractului categoria de folosinţă intravilan arabil şi număr poştal, recurentul reclamant-pârât prezentându-se la notar cu toate înscrisurile originale necesare şi utile perfectării vânzării refuzate de cocontractant.

4.2. În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul B. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciind că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 alin. (1), art. 1272 C. civ., precum şi ale art. 209 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) teza a II a C. proc. civ.

Susţine recurentul că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 477 alin. (1) teza a II a C. proc. civ. întrucât, prin cererea de apel, pârâtul-reclamant a invocat nelegalitatea sentinţei inclusiv în privinţa aplicării clauzelor contractuale din promisiunea de vânzare, iar curtea de apel nu a procedat la o rejudecare a fondului în limitele stabilite expres sau implicit prin cererea de apel, ci s-a limitat la a prelua motivarea greşită a primei instanţe, conform căreia cererea reconvenţională este admisibilă doar în ipoteza admiterii cererii principale.

După expunerea situaţiei de fapt, arată că cererea reconvenţională, conform art. 209 alin. (1) C. proc. civ., cuprinde propriile pretenţii ale pârâtului-reclamant împotriva reclamantului-pârât şi nu are caracter subsidiar faţă de cererea principală.

Apreciază recurentul că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ. care guvernează principiul forţei obligatorii a contractului, sens în care arată că obligaţia asumată de reclamantul pârât de restituire a avansului în cazul în care, din culpa sa, nu este perfectat contractul de vânzare cumpărare, are putere de lege între părţi, neexistând niciun motiv ca acesta să nu restituie avansul.

Nelegalitatea deciziei constă şi în aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1272 alin. (1) C. civ., conform cărora contractul încheiat între părţi îl obligă pe reclamantul-pârât să suporte consecinţele ce decurg din nerespectarea acestuia, inclusiv să restituie suma de 5000 de euro. Fiind reţinută de către instanţa de apel culpa reclamantului-pârât la neîncheierea contractului, este activată obligaţia acestuia de a restitui avansul achitat.

5. Apărările formulate în cauză.

În cauză nu au fost depuse întâmpinări.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 420 din 10 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la 17 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când a rămas în pronunţare asupra cauzei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

II.1. Referitor la recursul formulat de reclamantul-pârât A. se constată că acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

În cuprinsul cererii, recurentul reclamant-pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ. şi art. 1549 alin. (1) C. civ., apreciind că nu se află în culpă pentru neexecutarea contractului, în condiţiile în care a făcut dovada faptului că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu s-a putut realiza din culpa exclusivă a intimatului pârât-reclamant care nu a înţeles să dea curs invitaţiei de a se prezenta în faţa notarului public.

Cu privire la aceste critici, Înalta Curte constată că recurentul tinde să schimbe situaţia de fapt stabilită de către instanţele anterioare, invocând aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate care nu pot face obiectul cenzurii instanţei de recurs faţă de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. ce impun ca în această cale de atac extraordinară să poată fi invocate numai motive de nelegalitate.

Astfel, recurentul pretinde că i-a solicitat promitentului-cumpărător prezenţa în faţa notarului public pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare şi, în acest sens, a cerut şi achitat notarului obţinerea extrasului de carte funciară pentru vânzare (chitanţa aferentă fiind depusă la dosarul de fond), însă cumpărătorul nu a dat curs solicitării efectuate, de la acel moment comunicarea dintre părţi devenind inexistentă.

Referitor la aceste afirmaţii, se constată că la pagina 7 a hotărârii atacate, instanţa de apel a statuat cu privire la situaţia de fapt astfel:

Susţinerea reclamantului-pârât în sensul că i-a solicitat verbal pârâtului-reclamant ca, la data de 31.05.2016, să se prezinte în faţa notarului, în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare, a fost înlăturată, în condiţiile în care intimatul a contestat-o la interogatoriu (răspunsurile la întrebările nr. 1 şi nr. 2, dosar fond), iar apelantul reclamant-pârât nu a dovedit prin niciun alt mijloc de probă administrat în cauză că ar fi realizat o convocare verbală.

De asemenea, Curtea a constatat că reclamantul-pârât nu a probat faptul că, până la data de 31.05.2016, şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin promisiunea bilaterală, şi anume trecerea terenului din extravilan arabil în intravilan, notarea adresei poştale şi obţinerea actelor şi autorizaţiilor prealabile necesare perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, la dosarul de fond au fost depuse cererea adresată de notar către O.C.P.I. Ilfov pentru eliberarea unui extras de carte funciară şi chitanţa de plată a taxei aferente, înscrisuri prin care nu se face, însă, dovada faptului că, la data de 31.05.2016, terenul figura înscris în cartea funciară cu destinaţia/categoria de folosinţă intravilan. În ceea ce priveşte încheierea şi extrasul de carte funciară depuse la dosarul de fond, acestea sunt emise la data de 20.04.2018, neavând relevanţă probatorie sub aspectul analizat.

Ca atare, Curtea a concluzionat că, prin înscrisurile depuse la dosar, apelantul reclamant-pârât nu a dovedit că şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin promisiune până la data de 31.05.2016, astfel că este greu de admis că acesta l-ar fi convocat verbal pe intimat a se prezenta la notar.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza probele depuse la dosar, aşa cum solicită recurentul, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.

În al doilea rând, recurentul reclamant-pârât a învederat că, lovindu-se de refuzul cumpărătorului de a mai achita diferenţa de preţ, prin notificarea nr. x/08.06.2016 emisă de BEJ D., l-a convocat să se prezinte la BNP E. în data de 14.06.2016 în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, dar la termenul stabilit, deşi s-a prezentat în faţa notarului public cu toate documentele necesare în vederea încheierii contractului în formă autentică, promitentul-cumpărător nu s-a prezentat, situaţie în care i-a fost emisă încheierea cu nr. 1 din 14.06.2016, prin care notarul a certificat cele semnalate în precedent.

Contrar susţinerilor recurentului, instanţele anterioare au apreciat că această notificare, însoţită de încheierea de certificare nr. 1/04.06.2016, din care rezultă că intimatul nu s-a prezentat în data de 14.06.2016 la notar, nu poate reprezenta o dovadă a neexecutării de către intimatul pârât-reclamant a obligaţiei de a se prezenta în vederea încheierii contractului şi a achitării diferenţei de preţ, atât timp cât notificarea a intervenit ulterior împlinirii termenului stabilit convenţional. Aceasta, întrucât apelantul reclamant-pârât nu a invocat şi, cu atât mai mult, nu a dovedit faptul că părţile au prelungit termenul în care puteau proceda la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

În considerarea situaţiei de fapt expuse în precedent, astfel cum a fost stabilită de către instanţele anterioare, se reţine că s-a stabilit că reclamantul-pârât nu a dovedit că are calitatea de creditor al unei obligaţii cu privire la care debitorul a refuzat să se conformeze şi că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică nu s-a putut realiza din culpa exclusivă a intimatului pârât care nu a înţeles să dea curs invitaţiei de a se prezenta în faţa notarului public, aşa cum susţine prin cererea de recurs.

În aceste condiţii se constată că în mod corect s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.516 alin. (2) pct. 2 C. civ., potrivit cărora atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin, să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative, dar şi cele ale art. 1.549 alin. (1) C. civ., conform cărora, dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.

De altfel, în consens cu aceste dispoziţii, în cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare, părţile au convenit asupra următoarelor clauze:

"Subsemnatul, B., declar că, în cazul în care nu-mi voi îndeplini la termen şi întocmai obligaţiile asumate, inclusiv achitarea diferenţei de preţ, din culpa mea exclusivă, deşi promitentul-vânzător şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, sunt de acord ca A. să invoce rezoluţiunea, judiciară sau convenţională, a promisiunii de vânzare-cumpărare, cu reţinerea avansului primit, cu titlu de penalităţi. (…)

Incidenţa textelor sus citate se poate constata doar în situaţia în care, aşa cum s-a arătat anterior, debitorul obligaţiei pretins neexecutată nu a avut nicio justificare, or, în speţa de faţă, conform situaţiei factuale stabilite de instanţele de fond, s-a stabilit că debitorul obligaţiei de a cumpăra imobilul, la termenul stabilit de părţi - 31.05.2016, nu putea încheia actul, întrucât vânzătorul reclamant-pârât nu a făcut dovada că şi-a îndeplinit obligaţiile specifice asumate prin promisiunea bilaterală.

Recurentul critică, de asemenea, motivarea instanţei de apel prin care s-a reţinut şi neîndeplinirea propriilor obligaţii, cu privire la trecerea terenului din extravilan-arabil în intravilan, notarea adresei poştale şi obţinerea actelor şi autorizaţiilor prealabile necesare perfectării contractului, ca şi motiv de respingere a cererii, arătând că la momentul încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare terenul avea deja categoria de folosinţă intravilan arabil, dar şi număr poştal, fiind menţionată în conţinutul actului adresa poştală ca fiind "strada x, nr. 2, oraş Măgurele, sat Vârteju".

Or, aşa cum s-a arătat în cuprinsul hotărârii atacate, părţile înseşi au trecut aceste obligaţii în cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, termenul convenit de părţi pentru perfectarea contractului, şi anume 31.05.2016, fiind stabilit în favoarea promitentului-vânzător, dat fiind că acesta s-a obligat "să efectueze toate demersurile necesare în vederea trecerii terenului din extravilan arabil în intravilan, astfel cum reiese din actele emise de Primăria oraşului Măgurele, respectiv adeverinţa nr. x/06.11.2015 şi certificatul de urbanism nr. x/11.05.2015 şi notării adresei poştale a imobilului, după caz, precum şi să obţină toate actele şi autorizaţiile prealabile necesare perfectării contractului de vânzare, astfel cum i-au fost puse în vedere de către notarul public instrumentator".

Conform art. 1270 alin. (1) C. civ., "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante", iar potrivit art. 1350 C. civ., "Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părţi nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile".

Aşa cum au reţinut instanţele anterioare, recurentul A., în calitate de promitent-vânzător, a promis să vândă pârâtului-reclamant B., în calitate de promitent-cumpărător, "întreg dreptul de proprietate deţinut asupra terenului intravilan arabil (destinaţie stabilită conform menţiunilor din adeverinţa nr. x/06.11.2015 şi din certificatul de urbanism nr. x/11.05.2015, ambele emise de Primăria oraşului Măgurele, destinaţie însă pentru care nu s-au îndeplinit formalităţile de publicitate imobiliară, respectiv în cartea funciară şi în documentaţia cadastrală destinaţia terenului este de extravilan), în suprafaţă totală de 11.375 mp conform actelor de proprietate (11.377,61 mp conform măsurătorilor cadastrale), situat în oraşul Măgurele, sat Vârteju, tarlaua x, parcela x".

În condiţiile în care nu a făcut dovada că la data de 31.05.2016 îndeplinise aceste formalităţi de publicitate imobiliară (încheierea şi extrasul de carte funciară depuse la dosarul de fond fiind emise ulterior, respectiv la data de 20.04.2018), Înalta Curte constată că în mod just s-a apreciat de instanţele anterioare că reclamantul pârât nu poate solicita rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din culpa exclusivă a părţii adverse.

Faţă de aceste considerente, soluţia de respingere a cererii reclamantului-pârât este legală şi în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente în cauză, astfel încât, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul-pârât.

II.2. Referitor la recursul formulat de pârâtul B. se constată că acesta se întemeiază, de asemenea, pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciindu-se că hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., art. 1272 C. civ., dar şi ale art. 209 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 477 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Aceste din urmă texte legale sunt norme de procedură şi nu de drept material, ce urmează a fi analizate din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, potrivit art. 209 alin. (1) C. proc. civ., dacă pârâtul are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta, poate să formuleze cerere reconvenţională, iar conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Recurentul critică, în esenţă, motivarea instanţei de apel, ce a preluat raţionamentul primei instanţe, în sensul că cererea reconvenţională a fost formulată în subsidiarul admiterii cererii principale, pentru că s-a solicitat să fie admisă doar ca efect al pronunţării rezoluţiunii, adică a capătului principal din cererea introductivă şi susţine că prin cererea de apel a motivat nelegalitatea sentinţei instanţei inclusiv în ceea ce priveşte aplicarea clauzelor contractuale din cuprinsul promisiunii de vânzare prin care promitentul-vânzător A. declara că în cazul în care nu va îndeplini la termen şi întocmai obligaţiile asumate (...) se obligă să restituie avansul încasat corelativ cu achitarea unei penalităţi egale cu 100% din avans, în termen de maxim 30 zile de la apariţia acestei situaţii.

Critica este nefondată.

Instanţa de apel, contrar susţinerilor pârâtului-reclamant, a apreciat că în mod corect prima instanţă nu a calificat cererea reconvenţională ca având un caracter subsidiar, ci a respectat întocmai principiul disponibilităţii, în condiţiile în care această cerere a fost formulată "în subsidiar, în situaţia admiterii cererii principale", după cum se arată explicit în petitul său, cât şi la finalul său ("sunt de acord ca toate obligaţiile dintre părţi să fie reziliate, cu condiţia firească de a-mi restitui suma plătită ca avans"), context în care Curtea a constatat că restituirea avansului de 5.000 euro a fost solicitată de apelantul pârât-reclamant ca efect al pronunţării rezoluţiunii, iar nu în temeiul clauzei contractuale.

Nu poate fi primită susţinerea recurentului pârât-reclamant în sensul că cererea reconvenţională nu poate avea niciodată un caracter subsidiar faţă de cererea principală deoarece aceasta cuprinde propriile pretenţii ale pârâtului-reclamant împotriva reclamantului-pârât, întrucât, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 209 alin. (1) C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs, pârâtul poate să formuleze cerere reconvenţională, dacă are, în legătură cu cererea reclamantului, pretenţii derivând din acelaşi raport juridic sau strâns legate de aceasta.

Or, legiuitorul dă posibilitatea pârâtului de a aprecia dacă doreşte sau nu să formuleze o atare cerere reconvenţională, o asemenea dispoziţie facultativă fiind expresia principiului disponibilităţii părţilor, principiu ce guvernează procesul civil, în concordanţă cu art. 9 C. proc. civ.

În aceste condiţii, dând expresie acestui principiu şi analizând în concret, textual, cererea reconvenţională depusă la dosarul cauzei, în cadrul căreia pârâtul reclamant a arătat că pretenţiile sale sunt solicitate doar în subsidiar, în situaţia admiterii cererii principale şi că e de acord ca toate obligaţiile dintre părţi să fie reziliate (deci neformulând o pretenţie proprie de rezoluţiune a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare), în mod corect instanţa de apel a constatat că în situaţia în care prima instanţă a respins cererea principală, având ca obiect rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, neputând fi reţinută culpa exclusivă a intimatului pârât-reclamant, este legală soluţia de respingere şi a cererii reconvenţionale, aceasta fiind formulată în ipoteza în care va fi admisă cererea principală, astfel cum rezultă în mod clar din cuprinsul ei.

În aceste condiţii, nu mai puteau fi analizate clauzele contractuale invocate ca temei al formulării cererii reconvenţionale, cât şi al apelului declarat împotriva hotărârii instanţei de fond, nefiind încălcat efectul devolutiv al apelului, consfinţit de dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., aşa cum pretinde recurentul.

Deşi cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) şi tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Or, chiar dacă aspectele privind aplicarea clauzelor contractuale şi soluţionarea cererii reconvenţionale pe fond au format obiectul cererii de apel, acestora nu li s-a putut da eficienţă, prin prisma faptului că devoluţiunea putea opera doar asupra a ceea ce s-a judecat, din perspectiva cererilor depuse la dosar şi conţinutului acestora, astfel cum a fost stabilit chiar de către părţi.

Ca atare, în condiţiile în care însuşi pârâtul-reclamant nu a formulat o cerere proprie de rezoluţiune a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, ci a formulat solicitarea de achitare a avansului de către partea adversă, doar în situaţia admiterii cererii de rezoluţiune a contractului formulată de aceasta, în mod corect instanţa de apel a apreciat că în apel nu se pot schimba obiectul şi cauza cererii reconvenţionale, astfel cum se arată explicit la art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.

Nefiind încălcate dispoziţiile procedurale, deci inclusiv cele ale art. 209 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 477 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., vor fi respinse criticile recurentului sub acest aspect.

Cu privire la susţinerile din cadrul cererii de recurs referitoare la încălcarea normelor de drept material, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte remarcă faptul că se pretinde greşita aplicare a art. 1270 alin. (1) şi (2) C. civ., care guvernează principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) potrivit cărora "(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. (2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege" şi art. 1272 alin. (1) C. civ. conform căruia "contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care legea, obiceiul sau echitatea le dă obligaţiei, după natura sa".

Recurentul arată că obligaţia asumată de reclamantul-pârât, aceea de restituire a avansului în cazul în care din culpa sa nu este perfectat contractul de vânzare-cumpărare, are putere de lege între părţi şi având în vedere faptul că instanţa de apel a reţinut culpa contractuală a reclamantului-pârât în derularea contractului, nu există niciun motiv ca acesta să nu restituie banii încasaţi reprezentând avans, astfel încât instanţa de apel nu se putea subroga voinţei contractuale a părţilor, principiul consensualismului contractual stabilit în cuprinsul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare obligând la restituirea avansului încasat, născându-se chiar din promisiunea de vânzare-cumpărare.

Aşa cum s-a arătat în cadrul analizei primului motiv de recurs al pârâtului-reclamant, acesta nu a solicitat rezoluţiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, iar cererea reclamantului-pârât în acest sens a fost respinsă.

Potrivit art. 1549 C. civ., dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin.

Din interpretarea textului anterior citat rezultă faptul că daunele interese pot fi solicitate doar în situaţia în care se dispune rezoluţiunea şi nu alternativ, această concluzie fiind întărită de existenţa conjuncţiei coordonatoare "precum şi".

De altfel, creditorul obligaţiei, conform textului anterior citat, poate cere executarea silită a obligaţiilor contractuale sau rezoluţiunea contractului şi doar în acest ultim caz poate cere activarea clauzelor care îl îndreptăţesc la restituirea prestaţiilor şi acordarea daunelor pentru neexecutarea obligaţiilor asumate de partea adversă, deci solicitarea de restituire a avansului este strâns legată de opţiunea pârâtului reclamant de a solicita rezoluţiunea contractului şi subsidiară acesteia.

În condiţiile în care rezoluţiunea contractului nu a fost solicitată de către pârâtul reclamant şi nici dispusă de instanţele anterioare, activarea clauzelor subsidiare, conform art. 1270 alin. (1) şi (2) C. civ. şi art. 1272 alin. (1) C. civ. nu poate avea loc.

Faţă de considerentele anterior arătate, observând că nu pot fi primite criticile recurentului nici sub acest aspect, nefiind incidente în cauză dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., făcând aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul reclamant B. împotriva deciziei nr. 420 din 10 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 420 din 10 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2021.