Civil delictual liability for tax evasion: burden of proving bad faith under Civil Code and Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secţia I civilă, la 19 octombrie 2017, sub nr. x/2017*, urmare a declinării competenţei materiale funcţionale în favoarea acestei instanţe de către secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe, învestite, la rândul său, prin declinare de Judecătoria Slatina, prin sentinţa nr. 447 din 1 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, pentru Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, în numele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ca reprezentantă legală a Statului Român, a solicitat obligarea, în solidar, a pârâţilor A. şi B. la plata prejudiciului în cuantum de 670.263 RON, produs bugetului general consolidat al statului, reprezentând 268.107 RON, impozit pe profit şi 402.156 RON T.V.A., precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii calculate până la data achitării integrale a debitului principal.

2. Hotărârea Tribunalului Olt

Prin sentinţa nr. 384 din 23 septembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată; a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către pârâtul B..

3. Hotărârea Curţii de Apel Craiova

Prin decizia nr. 2211 din 8 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, pentru Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, ca reprezentantă legală a Statului Român, împotriva sentinţei nr. 384 din 23 septembrie 2019, pronunţate de Tribunalul Olt, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A. şi B.; a fost obligată apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

La 3 octombrie 2021, împotriva deciziei nr. 2211 din 8 septembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut interpretarea şi aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a normelor de drept material, respectiv art. 1357 şi următ. C. civ., art. 25 din Legea nr. 207/2015, art. 25 alin. (5) C. proc. pen. şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 17/2015.

În acest sens, arată că instanţa de apel a aplicat greşit decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 17/2015, pronunţată în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat, cu privire la datorarea de către făptuitorul judecat pentru evaziune fiscală a creanţelor accesorii aferente obligaţiei fiscale principale, reprezentând prejudiciu, precum şi cu privire la momentul de la care se calculează aceste accesorii, fără a se dispune asupra modului de soluţionare a acţiunii civile, în situaţia în care aceasta a fost lăsată nesoluţionată, în cadrul procesului penal.

Învederează că instanţa de apel a procedat întocmai ca şi instanţa de fond, schimbând natura cererii formulate de recurentă, dintr-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., care reprezintă singura posibilitate a celui păgubit printr-o faptă de a-şi putea repara paguba, în situaţia în care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă în procesul penal, într-o acţiune privind atragerea răspunderii solidare, întemeiate pe dispoziţiile speciale ale Codului de procedură fiscală. Susţine că, în cauză, nu este vorba despre stabilirea, pe cale administrativă, în baza Codului de procedură fiscală, a unei răspunderi solidare pentru altul, ci despre stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanelor fizice care au acţionat sub acoperirea societăţii.

Arată că, şi în ipoteza reţinută de instanţele de fond, în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru răspunderea solidară, reglementate de dispoziţiile în materie fiscală, existând fapta ilicită (neevidenţierea în declaraţiile fiscale a obligaţiilor de plată către bugetul de stat), prejudiciul (632.285 RON, la care se adaugă dobânzi în sumă de 604.902 RON şi penalităţi de întârziere de 220.098 RON, conform raportului de expertiză întocmit în apel), legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu (fiind urmarea imediată a neevidenţierii obligaţiilor de plată) şi vinovăţia (sub forma intenţiei directe). Evidenţiază că, prin raportul de expertiză efectuat în apel, s-a reţinut că, în perioada analizată, nu a fost declarată nicio sumă de plata privind T.V.A. şi impozit pe profit, nefiind efectuată vreo plată către bugetul de stat.

5. Procedura de filtru

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înregistrat dosarul ca recurs şi a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a acestuia.

Completul de filtru nr. 8, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia din 6 aprilie 2021, comunicarea raportului către părţi pentru ca acestea să depună puncte de vedere, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 27 mai 2021, pronunţată în camera de consiliu, a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în şedinţa publică din 17 iunie 2021 pentru soluţionarea acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Într-o primă critică invocată prin motivele de recurs, recurenta susţine că instanţa de apel, similar instanţei de fond, a schimbat natura cererii formulate de recurentă, dintr-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., care reprezintă singura posibilitate a celui păgubit printr-o faptă de a-şi putea repara paguba, în situaţia în care a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă în procesul penal, într-o acţiune privind atragerea răspunderii solidare, întemeiată pe dispoziţiile speciale ale Codului de procedură fiscală, fiind încălcate dispoziţiile deciziei RIL nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., "În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă."

Pornind de la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, se constată că prin sentinţa penală nr. 252 din 29 noiembrie 2016 a Tribunalului Olt, s-a dispus achitarea inculpaţilor A. şi B., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) teza I C. proc. pen. pentru infracţiunea pentru care erau trimişi în judecată, iar acţiunea civilă exercitată de partea civilă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, pentru Direcţia Regională a Finanţelor Publice Craiova, ca reprezentantă legală a Statului Român, a fost respinsă datorită caracterului său accesoriu.

În urma apelurilor declarate de recurenta din prezenta cauză şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt, sentinţa a fost desfiinţată în parte, fiind înlăturate dispoziţiile referitoare la respingerea acţiunii civile, care a fost lăsată nesoluţionată, iar în ceea ce priveşte latura penală, a fost modificat temeiul legal al achitării inculpaţilor, din art. 16 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen. în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din acelaşi cod, respectiv că fapta nu este una prevăzută de legea penală.

În acest caz, partea civilă are la îndemână remediul procedural reglementat de art. 27 alin. (2) din C. proc. pen., potrivit căruia:

"Persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiunea la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă. Probele administrate în cursul procesul penal pot fi folosite în faţa instanţei civile."

Statuând că partea interesată se poate adresa instanţei civile pentru soluţionarea acţiunii civile rămase nesoluţionate în procesul penal, legiuitorul a avut în vedere jurisdicţia civilă de drept comun, guvernată de normele C. civ. şi ale C. proc. civ.

Concluzia se impune în considerarea obiectului acţiunii civile din procesul penal care, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) C. proc. pen., constă în tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Înalta Curte reţine, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că reclamanta a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând obligarea pârâţilor A. şi B. la plata prejudiciului, în cuantum de 670.263 RON, produs bugetului general consolidat al statului, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, reprezentând 268.107 RON, impozit pe profit şi 402.156 RON T.V.A., precum şi la plata obligaţiilor fiscale accesorii calculate până la data achitării integrale a debitului principal.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii, părţile sunt cele care stabilesc obiectul şi limitele procesului, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra cererilor părţilor, fără a depăşi limitele învestirii, astfel cum statuează art. 22 alin. (6) din acelaşi act normativ.

Aceasta implică, aşadar, analizarea cererii din perspectiva normelor legale invocate, instanţa de judecată fiind obligată să examineze dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, în baza dispoziţiilor pe care reclamanta a înţeles să îşi fundamenteze acţiunea.

Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de apel, examinând hotărârea atacată în limitele devoluţiunii fixate prin motivele de apel, a apreciat că apelul este nefondat, reţinând că, în speţă, răspunderea administratorilor este o răspundere civilă delictuală, pentru angajarea căreia trebuie îndeplinite condiţiile generale stabilite prin art. 998, art. 999 C. civ. de la 1864, aplicabil în cauză prin raportare la data săvârşirii faptelor pretins ilicite (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa), condiţii care au în această situaţie unele conotaţii speciale, antrenarea răspunderii administratorilor urmând a se face prin completarea normei civile cu normele din Codul de procedură fiscală, în special în ceea ce priveşte condiţia reţinerii culpei având în vedere raporturile dintre statul creditor şi administratorii pretinşi debitori, existente ca urmare a achitării în procesul penal.

Dispoziţiile speciale de drept material fiscal pot fi de interes pentru instanţa civilă ca, de altminteri, şi pentru instanţa penală care judecă acţiunea civilă, în măsura în care, constatând întemeiată acţiunea, instanţa are a evalua şi a statua cu privire la întinderea prejudiciului.

În acest sens au fost şi dezlegările date prin decizia în interesul legii nr. 17/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pretins aplicată greşit de instanţa de apel.

Prin decizia menţionată s-a stabilit că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa penală, soluţionând acţiunea civilă, are a dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii, datorate în condiţiile Codului de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că statuările acestei decizii nu vizează proceduri derogatorii de la regimul de drept comun al acţiunii civile soluţionate în cadrul procesului penal, ci dispoziţii de drept substanţial privind modalitatea de cuantificare a prejudiciului sub aspectul întinderii obligaţiei fiscale.

Ca atare, în condiţiile în care la judecata în apel a fost analizată temeinicia cererii de chemare în judecată prin raportare la dispoziţiile ce guvernează răspunderea civilă delictuală, este nefondată critica potrivit căreia a fost schimbată natura cererii formulate într-o acţiune privind atragerea răspunderii solidare, întemeiate pe dispoziţiile speciale ale Codului de procedură fiscală.

O altă critică a deciziei recurate vizează faptul că, în mod greşit, s-a reţinut neîndeplinirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale, arătând că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute pentru răspunderea solidară, reglementate de dispoziţiile în materie fiscală, existând fapta ilicită (neevidenţierea în declaraţiile fiscale a obligaţiilor de plată către bugetul de stat), prejudiciul (632.285 RON, la care se adaugă dobânzi în sumă de 604.902 RON şi penalităţi de întârziere de 220.098 RON, conform raportului de expertiză întocmit în apel), legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu (fiind urmarea imediată a neevidenţierii obligaţiilor de plată) şi vinovăţia (sub forma intenţiei directe). Evidenţiază că, prin raportul de expertiză efectuat în apel, s-a reţinut că, în perioada analizată, nu a fost declarată nicio sumă de plata privind T.V.A. şi impozitul pe profit, nefiind efectuată vreo plată către bugetul de stat, scopul intimaţilor fiind sustragerea de la achitarea acestor contribuţii.

Se constată că, în cauză, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe suplinind considerentele sentinţei atacate şi a apreciat ca nefiind îndeplinită condiţia vinovăţiei care, în sensul legii civile, poate să îmbrace şi forma celei mai uşoare culpe. Reţinând că antrenarea răspunderii administratorilor se face prin completarea normei civile cu normele din Codul de procedură fiscală, care prevăd la art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 93/2003, corespondentul art. 25 din Legea nr. 207/2015, ca răspunderea administratorului pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil să fie antrenată dacă acesta cu rea-credinţă, a determinat declararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, astfel încât vinovăţia trebuie să îmbrace forma intenţiei directe, prin săvârşirea cu rea credinţă a faptelor prevăzute de textul legal.

Împrejurarea că fapta ilicită care a făcut obiectul acţiunii penale a constat în neevidenţierea în declaraţiile fiscale a sumelor ce ar fi reprezentat obligaţiile de plată către bugetul statului, nu schimbă forma de răspundere civilă ce poate fi atrasă în sarcina părţii inculpate în procesul penal, care este răspunderea civilă delictuală.

Or, sediul materiei răspunderii civile delictuale se află în C. civ.. Dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ. prevăd că "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare".

Astfel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.

Înalta Curte consideră că, pentru ca recurenta-reclamantă să poată obţine o despăgubire din partea persoanelor pretins responsabile - intimaţii-pârâţi, aceasta trebuie să probeze îndeplinirea condiţiilor anterior menţionate, sub aspectul vinovăţiei fiind necesară dovada relei-credinţe a administratorilor în determinarea nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscal, şi nu doar invocarea intenţiei directe ce rezultă din însăşi natura faptelor săvârşite.

Or, în situaţia de faţă, astfel cum a reţinut instanţa de apel, simpla neîndeplinire a unor obligaţii legale nu reprezintă rea-credinţă şi, contrar susţinerilor din recurs, nu evidenţiază scopul sustragerii de la plata obligaţiilor faţă de bugetul general consolidat al statului. Nu orice deficienţă managerială poate fi asimilată relei-credinţe ce presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate, constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile acesteia.

În acest context, Înalta Curte constată că, în speţă, faţă de cele reţinute de instanţa de apel, potrivit cu care existenţa vinovăţiei nu a fost probată, simpla afirmaţie a recurentei-reclamate, în sensul că intenţia directă rezultă din însăşi natura faptelor săvârşite, nu este suficientă pentru a admite că este îndeplinită condiţia existenţei vinovăţiei.

Prin urmare, nefiind dovedită cel puţin una dintre condiţiile cumulative necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material în materie, caz în care critica de nelegalitate instituită de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. este nefondată.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte apărări formulate de către recurenta-reclamantă, cu referire la existenţa faptei ilicite pretins invocată în sarcina intimaţilor-pârâţi, a prejudiciului produs şi raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, în măsura în care dispoziţiile legale incidente în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăd îndeplinirea cumulativă a condiţiilor mai sus arătate.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei nr. 2211 din 8 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, constatând o corectă aplicare a principiilor de drept invocate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Olt, în numele Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în calitate de reprezentantă legală a Statului Român împotriva deciziei nr. 2211 din 8 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2021.