Civil liability for illegal preventive detention: applicability of old criminal procedure statute of limitations under tempus regit actum

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la 17 august 2015 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Satu Mare, să se constate că sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale a acestora; că sunt îndeplinite condiţiile art. 539 şi urmat. C. proc. pen. faţă de pârâtul Statul Român; obligarea pârâţilor, în solidar la plata despăgubirilor morale în cuantum de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin condiţiile inumane în care a fost deţinut pe perioada arestării preventive; obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor morale în cuantum de 16.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin arestarea nelegală; obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 834.366,77 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului material cauzat prin încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale; obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata despăgubirilor morale în cuantum de 94.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357-1358 şi art. 1373 C. civ., art. 539 şi urmat. C. proc. pen. şi art. 3, 5, 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

La 6 octombrie 2015, pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Satu Mare a formulat cerere de chemare în garanţie a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare.

2. Hotărârea Tribunalului Cluj, secţia civilă

Prin sentinţa nr. 570 din 20 octombrie 2016, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Satu Mare prin întâmpinare şi a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Satu Mare, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A respins cererea de chemare în garanţie a Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu Mare, formulată de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Satu Mare, ca fiind lipsită de obiect. A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, invocată de această parte prin întâmpinare.

A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinare şi a respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 10.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin condiţiile inumane în care a fost deţinut pe perioada arestării preventive, ca fiind prescris. A respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

A admis în parte acţiunea civilă precizată, formulată de reclamantul A., constatând că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. A constatat că sunt îndeplinite cerinţele art. 539 şi urmat. C. proc. pen., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 3.500 euro, reprezentând prejudiciul moral cauzat de arestarea nelegală a reclamantului.

L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a despăgubirilor în cuantum de 834.366,77 RON, reprezentând prejudiciul material cauzat reclamantului prin încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumei de 707.983,31 RON, calculate de la data scadenţei până la data efectivă a debitului. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

3. Hotărârea Curţii de Apel Cluj în primul ciclu procesual.

Prin decizia nr. 35 din 23 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 570 din 20 octombrie 2016 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2015.

A admis în parte apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi de Ministerul Public împotriva aceleaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte.

A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins, ca fiind prescrisă, cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor morale suferite prin arestarea sa preventivă în perioada 19-24 aprilie 2001. A admis în parte excepţia inadmisibilităţii acţiunii. A respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului de acordare a despăgubirilor corespunzătoare prejudiciului moral suferit prin arestarea sa preventivă în perioada 20 martie - 18 aprilie 2001. A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea îndeplinirii cerinţelor art. 539 şi urmat C. proc. pen.. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite reclamantului suma de 75.692,01 RON, cu titlu de daune materiale, precum şi suma de 30.000 euro (în RON la data plăţii), cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. A menţinut dispoziţiile din sentinţă privitoare la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte acordarea sumei de 10.000 euro, reprezentând prejudiciul moral cauzat prin condiţiile de detenţie în perioada arestării preventive, precum şi dispoziţiile prin care a fost respins, ca prescris, acest capăt de cerere. A menţinut dispoziţiile din sentinţă, prin care s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă.

4. Hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 2452 din 11 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Cluj, împotriva deciziei nr. 35 din 23 februarie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă. A casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

5. Hotărârea Curţii de Apel Cluj în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 96 din 30 iunie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 570 din 20 octombrie 2016 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2015. A admis în parte apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi apelul declarat de Ministerul Public împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinare.

A respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului privind acordarea despăgubirilor morale pentru prejudiciul moral suferit prin arestarea sa preventivă în perioada 20 martie - 18 aprilie 2001. A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin arestarea sa preventivă în perioada 19-24 aprilie 2001. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească reclamantului suma de 600 euro, în RON la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru nelegala arestare preventivă în perioada 19-24 aprilie 2001.

A respins capătul de cerere având ca obiect constatarea îndeplinirii condiţiilor art. 539 şi urmat. C. proc. pen.. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 75.692,01 RON, cu titlu de daune materiale, şi a sumei de 30.000 euro (echivalentă în RON la data plăţii), cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. A menţinut dispoziţiile din sentinţă privitoare la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte acordarea sumei de 10.000 euro, reprezentând prejudiciul moral cauzat prin condiţiile de detenţie în perioada arestării preventive, precum şi dispoziţiile prin care a fost respins, ca prescris, acest capăt de cerere.

A menţinut şi dispoziţiile din sentinţă prin care s-a dispus obligarea pârâtului Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în primă instanţă. L-a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să-i plătească apelantului A. suma de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

6. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 96 din 30 iunie 2020, pronunţate în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj, la 27 august 2020.

La 27 octombrie 2020 a formulat recurs incident reclamantul A..

Prin recursul formulat, recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a susţinut următoarele:

Soluţia referitoare la acordarea daunelor morale pentru arestarea preventivă nelegală în perioada 19-24 aprilie 2001 este criticabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanţa a respins capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 539 şi urmat. C. proc. pen., iar, pe de altă parte, a dispus obligarea recurentului Statul Roman, prin Ministerul Finanţelor Publice, să achite reclamantului suma de 600 euro (în RON, la data plăţii), cu titlu de despăgubiri pentru arestarea preventivă nelegală în perioada 19-24 aprilie 2001.

Apreciază că există contradicţie între considerentele hotărârii şi dispozitiv, în sensul că, în motivare, instanţa a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, iar în dispozitiv a preluat din dispoziţiile cuprinse în decizia civilă nr. 35/A/23.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2015.

În baza dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arată că prin sentinţa penală nr. 812/2001 şi decizia penală nr. 104/R/2001 a Tribunalului Satu Mare nu s-a stabilit expres nelegalitatea măsurii arestării preventive, astfel că nu este îndeplinită condiţia privării nelegale de libertate, acţiunea fiind inadmisibilă, întrucât stabilirea nelegală a măsurii de privare de libertate prin ordonanţă sau hotărâre reprezintă o condiţie necesară pentru naşterea dreptului la repararea pagubei, conform art. 539 şi urmat. C. proc. pen.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al cererii privind acordarea daunelor morale pentru arestarea reclamantului în perioada 19-24 aprilie 2001, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen. anterior, acestea nefiind incidente întrucât acţiunea a fost iniţiată când erau în vigoare noile coduri de procedură penală şi civilă; acţiunea a fost întemeiată pe art. 539 C. proc. pen., iar nu pe art. 504 din acest act normativ; nu se poate încălca principiul disponibilităţii procesului civil, prevăzut de art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., fiind incident, din această perspectivă, şi motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 541 alin. (2) C. proc. pen., termenul de prescripţie extinctivă pentru formularea acţiunii de despăgubiri împotriva statului este de 6 luni, acţiunea fiind prescrisă pentru perioada 19-24 aprilie 2001, prin raportare la sentinţa penală nr. 812/20.04.2001 a Judecătoriei Satu Mare şi decizia penală nr. 104/R/24.04.2001 a Tribunalului Satu Mare.

Susţine şi faptul că instanţa de apel a interpretat greşit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, ca fiind anul 2015.

Apreciază ca nelegală acordarea despăgubirilor de 600 euro, cu titlu de despăgubiri pentru arestarea preventivă din perioada 19-24 aprilie 2001 întrucât instituţia răspunderii civile delictuale nu poate reprezenta un izvor de îmbogăţire fără just temei.

În mod eronat instanţa a reţinut că, referitor la pretenţiile întemeiate pe art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legitimarea procesuală pasivă a Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice rezultă din calitatea de garant al aplicării CEDO, răspunzând pentru erorile săvărşite de organele statului, în condiţiile în care instanţa a restrâns cererea de constatare a îndeplinirii condiţiilor art. 539 C. proc. civ..penală.

Decizia recurată nu este motivată, în ceea ce priveşte daunele materiale iar instanţa de apel nu a motivat acordarea lor şi nici a sumei de 30.000 euro pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului prin încălcarea art. 6 si 8 din Convenţie: în mod greşit recurentul a fost obligat la plata sumei de 75.692,01 RON, cu titlu de despăgubiri materiale reprezentate de cheltuieli de judecată din procesul penal; acest pretenţii nu sunt dovedite, pe chitanţele reprezentând onorariu avocat şi expert, precum şi pe cele cuprinzând cheltuielile de deplasare la instanţele penale, nefiind menţionată faza procesuală pentru care acestea au fost făcute.

Curtea a aplicat greşit dispoziţiile art. 452 şi art. 453 C. proc. civ. privind acordarea cheltuielilor de judecată: în mod greşit s-au menţinut dispoziţiile din sentinţă prin care s-a dispus obligarea recurentului la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale la fond, recurentul nefiind în culpă procesuală; nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată, fiind depusă doar factura, iar nu şi originalul chitanţei cu privire la achitarea onorariului de avocat sau ordinul de plată, respectiv extras de cont bancar care confirmă plata; este nelegală obligarea sa la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel, având în vedere că apelul recurentului a fost admis în parte.

Prin recursul incident, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul A. a susţinut că dispoziţiile art. 504 C. proc. civ. penală, au fost greşit aplicate în ceea ce priveşte cuantumul daunelor acordate pentru privarea sa nelegală de libertate în perioada 19-24 aprilie 2011. În acest sens, consideră că eronat a reţinut Curtea criteriile de individualizare a prejudiciului moral, fără a lua în considerare toate cerinţele relevate de doctrină şi jurisprudenţă, precum şi suferinţele recurentului în condiţiile în condiţiile în care art. 504 alin. (1) şi (2) din vechiul C. proc. pen. prevăd repararea integrală, de către stat, a pagubei suferite de persoana privată de libertate în mod nelegal.

Consideră că, pentru ca norma legală să fie corect aplicată se impune ca prejudiciul să fie evaluat corect, prin raportare la condiţiile relevate de practica CEDO în raport de art. 5 din Convenţie, doctrina şi jurisprudenţă naţională. Susţine că instanţa de apel nu a avut în vedere la individualizarea prejudiciului faptul că, pe perioada detenţiei, recurentul a suferit afecţiuni medicale iremediabile, neavând acces la tratament adecvat, iar sub aspect moral, dincolo de tensiunea psihică inerentă privării nelegale de libertate, prin condiţiile de detenţie a fost pus într-o permanentă stare de pericol şi reputaţia i-a fost afectată.

Nu au fost avute în vedere, la stabilirea prejudiciului, nici consecinţele produse asupra sa şi a familiei sale iar instanţa de apel nu a realizat o analiză a criteriilor şi a cuantumului daunelor reţinute în jurisprudenţa instanţelor în situaţii similare. Apreciază că nu pot fi comparate daunele morale acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale în cazul constatării încălcării art. 5 din Convenţie şi jurisprudenţa naţională întemeiată pe art. 504 C. proc. pen., instanţa naţională fiind cea care cuantifică în mod real prejudiciul material şi moral.

7. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi a fixat termen de judecată la 17 iunie 2021, în şedinţă publică.

8. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la 27 octombrie 2020, recurentul-reclamant A. a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Cluj, pentru neîncadrarea motivelor în art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate ca fiind incidente în cauză; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

9. Răspunsul la întâmpinări

La 16 noiembrie 2020, recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, iar la 10 decembrie 2020, a depus întâmpinare la recursul incident formulat de recurentul-reclamant A., invocând excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor în art. 488 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în raport de decizia de casare nr. 2452 din 11 decembrie 2019, pronunţată în ciclul procesual anterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, rejudecarea din apel a avut ca obiect exclusiv capătul de cerere referitor la prejudiciile pretinse de reclamant ca urmare a arestării preventive din perioada 18-24 aprilie 2001, reţinându-se în decizia de casare că soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este nemotivată, "de vreme ce, instanţa de apel, procedând la identificarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, nu a argumentat raţionamentul pentru care a apreciat că momentul naşterii dreptului la acţiune coincide cu datele la care s-au pronunţat hotărârile penale în care se constată caracterul ilicit al detenţiei şi nici nu a statuat asupra normelor de drept pe care le-a apreciat ca fiind incidente în ceea ce priveşte termenul de prescripţie aplicabil în cauză, pentru a da astfel posibilitatea instanţei de control judiciar să cenzureze legalitatea acestui raţionament".

De asemenea, s-a dispus ca instanţa de trimitere să analizeze, odată cu soluţionarea fondului, şi critica reclamantului întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privind menţinerea dispoziţiilor din sentinţa primei instanţe prin care s-a dispus obligarea pârâtului Statul Român la a-i plăti reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în prima instanţă.

În rejudecare, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 504 şi urm. din vechiul C. proc. pen. şi, în temeiul acestora, a apreciat că cererea a fost formulată în termenul de un an de la soluţionarea definitivă a cauzei penale. Constatând că reclamantul A. a fost menţinut în stare de arest fără niciun temei legal începând cu data de 19.04.2001 şi până la 24.04.2001, dată când a fost pus în libertate, a acordat cu titlu de daune morale suma de 600 de euro în echitate.

Cu privire la cheltuielile de judecată contestate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice acordate reclamantului prin sentinţa primei instanţe, s-a reţinut, în apel, că statul este partea care a pierdut procesul, culpa părţii căzute în pretenţii fiind prezumată, iar exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată poate avea loc doar în condiţiile art. 454 C. proc. civ., neincident în cauză. Au fost acordate şi cheltuielile de judecată ale apelantului A. ocazionate de deplasarea la instanţa supremă pentru susţinerea recursului, faţă de soluţia de admitere a apelului reclamantului relativ la despăgubirile pentru perioada arestării nelegale şi a respingerii apelului Statului Român acesta din urmă fiind parte care a pierdut procesul şi, pe cale de consecinta, obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Cu ocazia dezbaterilor asupra recursurilor de faţă, s-a solicitat de către reprezentantul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se analiza cererea reclamantului în raport şi de perioada anterioară de detenţie, respectiv 20 martie 2001- 18 aprilie 2001, în lumina efectelor deciziei nr. 136/3.03.2021, pronunţată de Curtea Constituţională şi publicată în Monitorul Oficial la 12.05.2021.

Prin decizia menţionată Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 539 C. proc. civ..penală în măsura în care exclud dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin achitare, această soluţie angajând răspunderea statului pentru privarea de libertate independent de caracterul legal sau nu al măsurii privative (par. 44 din decizie).

Solicitarea de casare a hotărârii în baza acestui motiv este nefondată întrucât decizia Curţii Constituţionale nu este aplicabilă în cauză, indiferent de incidenţa vechiului sau noului C. proc. pen.. Aceasta pentru că ceea ce s-a dedus analizei, în rejudecare, este perioada limitată de timp (19-24.04.2001) pentru care caracterul nelegal al adoptării măsurii privative de libertate a fost constatat în mod neechivoc de instanţa penală. Soluţia a rămas definitivă în primul ciclu procesual, anterior pronunţării deciziei Curţii Constituţionale, astfel încât statuările instantei supreme se impun cu autoritate de lucru judecat .

Recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat hotărârea atacată invocând contrarietatea considerentelor prin care, pe de o parte, se respinge capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 539 şi urmat. C. proc. civ. penală, iar, pe de altă parte, se dispune obligarea sa la plata sumei de 600 euro, cu titlu de despăgubiri pentru arestarea preventivă nelegală a reclamantului în perioada 19-24 aprilie 2001.

Critica este nefondată. Astfel, se constată că obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral pretins de reclamant s-a dispus în baza art. 504 din vechiul C. proc. pen., acesta fiind textul de lege pe care instanţa de apel l-a considerat aplicabil în baza principiului tempus regit actum.

Prin urmare nu se pune problema unei motivări contradictorii atunci când instanţa identifică în mod corect legea aplicabilă situaţiei de fapt deduse judecăţii şi procedează la încadrarea juridică a pretenţiei deduse judecăţii, substituind un temei juridic cu un altul.

Consideră recurentul că există contradicţie între considerentele hotărârii şi dispozitiv, în sensul că, în motivare, instanţa de apel a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate, iar în dispozitiv a preluat din dispoziţiile cuprinse în decizia civilă nr. 35/A/23.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2015 în primul ciclu procesual.

Nu poate fi reţinută o astfel de împrejurare ca reprezentând un aspect de nelegalitate a hotărării în condiţiile în care, rejudecând apelul, în limitele deciziei de casare, instanţa de apel a reluat, doar formal, în dispozitiv, şi celelalte măsuri intrate în puterea lucrului judecat prin respingerea de către instanţa de recurs a criticilor formulate împotriva lor. Din acest motiv nu a mai dezvoltat niciun raţionament judiciar propriu cu privire la aceste soluţii, rămânând valabile considerentele instanţelor din ciclul procesual anterior.

Cu privire la cazul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut, într-o primă critică, inadmisibilitatea acţiunii, potrivit art. 539 C. proc. civ., câtă vreme prin sentinţa penală nr. 812/2001 a Judecătoriei Satu-Mare şi decizia penală nr. 104/R/2001 a Tribunalului Satu Mare nu s-a stabilit expres nelegalitatea măsurii arestării preventive.

Critica este nefondată în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că prin considerentele sentinţei penale nr. 812/20.04.2001 a Judecătoriei Satu-Mare, prin care s-a admis contestaţia formulată de A. şi s-a constatat că mandatul de arestare preventivă nr. 70/20.03.2001 din dosarul cu acelaşi număr al Parchetului de pe lângă Tribunalul Satu-Mare şi-a încetat efectele la 18.04.2001 şi s-a dispus punerea în libertate a inculpatului- reclamantul A., s-a reţinut că mandatul initial de arestare din 20.03.2001 a fost emis pe o durată de 30 de zile, durată care a expirat la 18.04.2011, fără ca până la acel moment să se fi solicitat prelungirea arestării preventive, astfel că menţinerea arestului nu mai are temei legal.

Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat că art. 504 din vechiul C. proc. civ..penală, temeiul juridic pe care l-a reţinut în cauză, nu impunea o asemenea condiţie, modificarea textului legal fiind ulterioară naşterii dreptului reclamantului.

Susţine recurentul, invocând şi dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea de către instanţa de apel a principiului disponibilităţii procesului civil, prevăzut de art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. că aceasta a aplicat greşit dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen. anterior, acestea nefiind incidente întrucât acţiunea a fost iniţiată când erau în vigoare noile coduri de procedură penală şi civilă; astfel că acţiunii îi sunt aplicabile art. 539 şi 541 C. proc. civ. penală care prevăd un termen de prescripţie de 6 luni, fiind, de asemenea, greşit interpretat momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, ca fiind anul 2015.

În analiza acestei critici este necesar a se porni de la considerentele deciziei de casare nr. 2452 din 11 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, cu referire exclusiv la perioada 19-24.04.2001 în privinţa căreia s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru restul perioadei de detenţie 20.03- 18.04.2001, soluţia rămânând definitivă în primul ciclu procesual, potrivit cărora prima instanţă de apel, procedând la identificarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune, nu a argumentat raţionamentul pentru care a apreciat că momentul naşterii dreptului la acţiune coincide cu datele la care s-au pronunţat hotărârile penale în care se constată caracterul ilicit al detenţiei şi nici nu a statuat asupra normelor de drept pe care le-a apreciat ca fiind incidente în ceea ce priveşte termenul de prescripţie aplicabil în cauză.

Constată instanţa de control judiciar că, "deşi instanţa de apel reţine că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 539 din C. proc. pen., conchide în sensul că termenul special de prescripţie în materia dreptului la reparaţie este aplicabil de la momentul constatării caracterului nelegal al detenţiei, moment la care prevederile art. 539 din C. proc. pen. nu erau în vigoare, iar pe de altă parte, referitor la termenul de prescripţie aplicabil în cauză, considerentele expuse relevă că prima instanţă de control judiciar acceptă că acesta ar putea fi, fie un termen special în materia prescripţiei acţiunii în reparaţie, a cărei durată şi reglementare nu este însă stabilită, fie chiar termenul general de prescripţie de 3 ani întemeiat pe art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Cum prescriptia extinctivă se raportează la dreptul de recuperare a pagubei şi la faptul sau actul generator al acestui drept, analiza acestei excepţii impunea cu necesitate identificarea dispoziţiei legale incidente, în raport de care instanţa avea a tranşa şi punctul de plecare al cursului prescriptiei extinctive.

Această chestiune litigioasă se impunea a fi pe deplin lămurită, nefiind suficientă o simplă trimitere la "normele speciale care reglementează prescriptia dreptului la actiunea în repararea pagubei produse prin erori judiciare", cu atât mai mult cu cât, între momentul constatării caracterului nelegal al arestării preventive -2001 şi cel al învestirii instanţei, au intervenit modificări legislative în privinţa reglementărilor ce vizează dreptul la reparaţie pentru erorile judiciare, astfel că era în sarcina instanţei de apel să tranşeze, atât natura normelor procesuale aplicabile acţiunii privind antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, dar şi chestiunile legate de conflictul de drept intertemporal generat de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., care a reglementat, prin art. 541 din C. proc. pen., un termen de prescripţie aplicabil acestei acţiuni diferit de cel reglementat anterior prin art. 506 din vechiul C. proc. civ.

De asemenea, în contextul aprecierii incidenţei unui termen special de prescripţie, în considerarea regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 998-999 din vechiul C. civ. (similar prin art. 1.349 şi art. 1.357-1.380 din noul C. civ.) - procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant reţinerea ca fiind aplicabilă, deopotrivă, raportului juridic litigios dedus judecăţii, norma reprezentată de art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 care reglementează termenul general de prescipţie de trei ani, care reprezintă dreptul comun în cazul acţiunilor civile în pretenţii apare ca fiind şi contradictorie".

În raport de aceste considerente, critica recurentului este nefondată întrucât, faţă de dispoziţiile deciziei de casare care au impus instanţei de rejudecare să aleagă temeiul juridic aplicabil, în funcţie de care să soluţioneze excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa a procedat la identificarea textului de lege incident în cauză, considerând că, faţă de data la care s-au produs faptele imputate, se aplică vechiul C. proc. pen.

Nu se poate reţine încălcarea principiului disponibilităţii, în condiţiile în care însuşi reclamantul, cel care a stabilit limitele învestirii, a considerat că pot fi aplicate şi dispoziţiile vechiul C. proc. pen., astfel cum rezultă din criticile formulate în recursul declarat în primul ciclu procesual în care, imputând instanţei de apel că a motivat confuz şi contradictoriu prescripţia, invocă şi dipoziţiile art. 504 şi urm. din vechiul C. proc. pen., lăsând la aprecierea instanţei încadrarea corectă a cererii sale. Aceleaşi susţineri le-a prezentat şi în faţa instanţei de rejudecare a apelului şi în prezentul recurs în care reclamantul nu contestă temeiul de drept aplicat, ci modalitatea de cuantificare a prejudiciului raportat la acesta.

Faţă de dispoziţia instanţei de casare care impune instanţei de trimitere soluţionarea conflictului intertemporal de legi şi stabilirea normei speciale sau a celei generale aplicabile, Curtea de apel a procedat la aplicarea dispoziţiilor legale speciale, reglementate de C. proc. pen. în vigoare la momentul consumării faptei prejudiciabile, atât sub aspectul termenului de prescripţie şi al momentului începerii curgerii lui, cât şi al celorlalte condiţii ce reglementează repararea prejudiciului în această situaţie.

Prin urmare, raportat la principiul tempus regit actum, se constată că dispoziţiile art. 504 şi urm. din vechiul C. proc. civ. penală, prevăd, prin derogare de la regimul de drept comun al prescripţiei reglementat de Decretul nr. 167/1954, un termen special de prescripţie care curge de la pronunţarea hotărârii de achitare, condiţie constatată de instanţa de apel ca fiind îndeplinită în cauză.

Recurentul mai susţine caracterul nelegal al cuantumului despăgubirilor care ar reprezenta un izvor de îmbogăţire fără just temei, însă această aserţiune nu este însoţită şi de argumente de nelegalitate care să permită controlul judiciar în recurs, prin prima cazurilor strict si limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., cuantumul despăgubirilor fiind, în sine, un aspect de temeinicie a acţiunii.

Reiterează recurentul lipsa calităţii sale procesuale considerând că, de vreme ce a respins cererea de constatare a îndeplinirii condiţiilor art. 539 C. proc. civ..penală, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că, referitor la pretenţiile întemeiate pe art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale legitimarea procesuală rezultă din calitatea de garant al aplicării CEDO, răspunzând pentru erorile săvărşite de organele statului.

Astfel cum s-a arătat anterior, capătul de cerere dedus judecăţii a fost analizat din perspectiva dispoziţiilor art. 504 din vechiul C. proc. civ..penală, motiv pentru care există cadru legal pentru declanşarea răspunderii statului privind repararea daunelor morale în cazul privării de libertate în mod nelegal astfel cum este reglementat în alin. (4) al acestui articol.

Mai susţine recurentul că instanţa de apel nu a motivat acordarea daunelor materiale şi nici acordarea sumei de 30.000 euro pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului prin încălcarea art. 6 si 8 din Convenţie, că în mod greşit recurentul a fost obligat la plata sumei de 75.692,01 RON, cu titlu de despăgubiri materiale reprezentate de cheltuieli de judecată din procesul penal.

Criticile astfel formulate nu pot fi analizate în actualul cadru procesual întrucât soluţia pronunţată în privinţa acestor cereri a intrat în puterea lucrului judecat în primul ciclu procesual, astfel cum rezultă din considerentele deciziei nr. 2452 din 11 decembrie 2019, fiind deduse judecăţii în apel exclusiv cererea privind arestarea nelegală din perioada 19-24.04.2001 şi problema cheltuielilor de judecată din cauza pendinte. Prin urmare, cum soluţiile au fost preluate doar formal în decizia de apel, rămâne valabilă motivarea acestora din primul ciclu procesual.

Referitor la cheltuielile de judecată, recurentul susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 452 şi art. 453 C. proc. civ. menţinând dispoziţiile din sentinţă prin care s-a dispus obligarea lui la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale la fond, susţinând că nu este în culpă procesuală şi că nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată cu originalul chitanţei cu privire la achitarea onorariului de avocat, fiind nelegală şi obligarea sa la plata către reclamant a sumei de 1.500 RON, cheltuieli de judecată în apel, având în vedere că apelul recurentului a fost admis în parte.

Şi această critică urmează a fi înlăturată în condiţiile în care recurentul este parte căzută în pretenţii în primă instanţă, faţă de admiterea acţiunii reclamantului, acesta neaducând argumente suplimentare pentru a combate prezumţia de culpă procesuală instituită de textul de lege în sarcina sa.

Cât priveşte împrejurarea că nu s-a făcut dovada cheltuielilor de judecată cu originalul chitanţei, nu rezultă că aceasta a constituit o critică în apel, fiind formulată omisso medio.

Susţinerea referitoare la nelegalitatea acordării cheltuielilor de judecată în apel, este, de asemenea, nefondată, întrucât, astfel cum rezultă din considerente, acestea reprezintă cheltuieli de deplasare pentru faza procesuală a recursului din primul ciclu procesual, asupra cărora, potrivit dispoziţiilor deciziei de casare, instanţa de apel era obligată să se pronunţe cu ocazia rejudecării apelurilor, la momentul stabilirii definitive a culpei procesuale.

Prin urmare, faţă de soluţia de obligare a recurentului la plata daunelor morale, sunt aplicabile, în ceea ce îl priveşte, dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, ca parte căzută în pretenţii, urmează a suporta şi cheltuielile efectuate în recurs de partea adversă.

În ceea ce priveşte recursul incident, formulat în baza dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acesta vizează, în esenţă, nemulţumirea reclamantului pentru cuantumul redus al daunelor morale acordate, susţinând acesta că dispoziţiile art. 504 C. proc. civ. penală, au fost greşit aplicate în ceea ce priveşte valoarea daunelor acordate pentru privarea sa nelegală de libertate în perioada 19-24 aprilie 2011. În acest sens, consideră că eronat a reţinut Curtea criteriile de individualizare a prejudiciului moral, fără a lua în considerare toate cerinţele relevate de doctrină şi jurisprudenţă, precum şi suferinţele recurentului, în condiţiile în care art. 504 alin. (1) şi (2) din vechiul C. proc. pen. prevăd repararea integrală, de către stat, a pagubei suferite de persoana privată de libertate în mod nelegal.

Invocă drept criterii condiţiile relevate de practica CEDO în raport de art. 5 din Convenţie, precum şi doctrina şi jurisprudenţă naţională şi se prevalează de circumstanţe personale precum afecţiunile medicale iremediabile dobândite în perioada detenţiei, tensiunea psihică, starea de pericol permanentă, afectarea reputaţiei, consecinţele produse asupra sa şi a familiei sale.

Înalta Curte reţine că, ceea ce reprezintă aspecte de nelegalitate, sunt doar afirmaţiile în legătură cu neaplicarea unor criterii în constatarea existenţei unui prejudiciu moral, nu şi modalitatea în care instanţa de apel s-a raportat la aceste criterii pentru cuantificarea prejudiciului, mecanism ce ţine de temeinicia acţiunii.

Or, recurentul nu a combătut, în concret, raţionamentul judiciar prin care instanţa a arătat care sunt criteriile avute în vedere la examinarea întinderii prejudiciului moral reclamat pentru cele 6 zile de detenţie nelegală (19.04-24.04.2001), ci a reiterat elemente de jurisprudenţă convenţională şi naţională în aplicarea cărora s-ar fi impus, din punctul său de vedere, acordarea unei sume majorate.

De asemenea, deşi consecinţele vătămătoare menţionate nu pot fi considerate ca fiind izvorâte strict din această perioadă, în condiţiile în care diferenţa de până la 36 de zile (20.03-18.04.2001) de detenţie a constituit obiectul unei analize distincte, pentru perioada dedusă prezentei judecăţi instanţa de apel a avut în vedere traumele afective, sociale şi psihice suferite de reclamant şi familia acestuia, principiile echităţii şi proporţionalităţii, astfel cum a fost dezvoltate în jurisprudenţă, însă modalitatea în care s-a raportat la acestea în cuantificarea efectivă a daunelor, ca aspect de temeinicie, nu poate constitui obiect de cenzură în recurs.

Pentru aceste considerente, reţinând neîndeplinirea dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ. invocate în cauză, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj împotriva deciziei nr. 96 din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2021.