Inheritance certificate nullity claim and ownership action rejected for lack of title and fraud proof.

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2014, la data de 10.11.2014, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând constatarea nulităţii absolute, pentru fraudă la lege, a certificatului de calitate de moştenitor nr. 28/06.06.2007 emis de BNP E. pe numele pârâtei B. şi al numitei F., autoarea pârâţilor C. şi D..

La data de 17 martie 2015, a fost completată cererea introductivă de instanţă, prin care reclamanta a solicitat şi constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, Calea x.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 700 C. civ., ale Legii nr. 36/1995 şi Legii nr. 15/1990.

Primul ciclu procesual

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 1434 din 18 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de calitate de moştenitor nr. 28/06.06.2007 emis de BNP E., ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, Calea x.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia nr. 860 din 11 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa nr. 1434 din 18 noiembrie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Al doilea ciclu procesual

4. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa nr. 1600 din 10 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D..

5. Apelul în al doilea ciclu procesual

Împotriva aceste sentinţe reclamanta a declarat apel principal, iar pârâţii apel incident, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie la data de 28.02.2018.

6. Hotărârile pronunţate în apel de Curtea de Apel Bucureşti:

6.1 Prin decizia nr. 897 din 28 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondată, excepţia tardivităţii apelului incident; a respins, ca nefondat, apelul incident, formulat de pârâţii B., C. şi D. împotriva sentinţei nr. 1600 din 10 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a admis apelul principal formulat de reclamanta S.C. A. S.A., a anulat sentinţa nr. 1600 din 10 noiembrie 2017 şi a reţinut procesul pentru judecata pe fond.

6.2 Prin decizia nr. 708 din 9 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins acţiunea, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., împotriva sentinţei nr. 1600 din 10 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondată. A obligat-o pe reclamantă să plătească pârâţilor cheltuieli de judecată în sumă de 4.534,85 RON, reprezentând onorariu de avocat.

7. Recursul

Împotriva deciziei nr. 708 din 9 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., solicitând, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 13 octombrie 2020, sub nr. x/2014*, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

În motivarea recursului, recurenta a arătat că, în faţa primei instanţe, a administrat proba cu înscrisuri şi interogatoriile pârâţilor, iar, în apel, proba cu înscrisuri şi expertize (topo şi construcţii).

Dat fiind că Tribunalul Bucureşti nu a analizat probele administrate, în motivele de apel reclamanta a detaliat aceste probe, susţinând, în ce priveşte primul capăt de cerere, că certificatul de calitate de moştenitor nr. 28/06.06.2007 a fost emis cu nerespectarea art. 700 C. civ., iar referitor la capătul doi, că prima instanţă, respingând acţiunea, nu a pus în discuţia părţilor puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 979/09.06.1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, încălcând astfel principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare.

A învederat că, în apel, în al doilea ciclu procesual, respingând pe fond cererea reclamantei, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că nu a expus situaţia de fapt pe baza dovezilor administrate, nu a analizat probele, în special, interogatoriile luate pârâţilor şi decizia civilă nr. 979/09.06.1997 (prin care s-a stabilit că "societatea reclamantă este dobânditoarea legală a dreptului de proprietate asupra celor 2 imobile, cel situat în str. x şi Calea x, ca urmare a preluării în parte a patrimoniului G. în sensul dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991), cu consecinţe asupra soluţiei pronunţate. Prin urmare, acestea au rămas nevalorificate, instanţa de apel ignorându-le efectiv, ceea ce nu este permis de dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a afirmat că instanţa de apel nu a arătat care sunt motivele de fapt şi de drept pe baza cărora a reţinut că, în ce o priveşte pe F., "urmează a fi avută în vedere poziţia doamnei B., care i-a recunoscut îndreptăţirea de a veni la succesiunea autoarei H.", respectiv pentru care nu au fost deloc valorificate înscrisurile depuse de reclamantă la 10.05.2019, privind actele normative succesive referitoare la înfiinţarea entităţilor juridice care au preluat patrimoniul fostei întreprinderi de stat I. - H.G. nr. 112/1991 (art. 2 alin. (3), art. 8) şi H.G. nr. 553/1992, dar şi cele două expertize judiciare (topo şi construcţii).

Recurenta a invocat şi în acest context încălcarea art. 264 alin. (1) C. proc. civ. (care, în opinia sa atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), dar şi a dispoziţiilor art. 6 C. proc. civ., care reprezintă o transpunere în legislaţia procesual civilă a prevederilor art. 6 CEDO şi ale art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Totodată, recurenta a susţinut, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nerespectarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., sub aspectul nesocotirii de către instanţa de apel a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 979/09.06.1997 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială.

A arătat că, astfel, condiţia impusă de textul de lege este aceea ca lucrul anterior judecat să aibă legătură cu un alt litigiu. În acest caz nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional. Or, în mod evident, în speţă, există identitate între problema soluţionată irevocabil şi problema dedusă judecăţii. Atâta vreme cât aspectul litigios a fost consemnat şi rezolvat în actul jurisdicţional anterior, indiferent că s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, înseamnă că el nu mai poate constitui obiect al analizei ulterioare proprii din partea instanţei, impunându-se noii judecăţi ca un dat ce nu poate fi ignorat.

Recurenta a învederat, cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv.

Astfel, a arătat că instanţa de apel a reţinut în considerente că în ceea ce o priveşte pe F., probatoriul administrat nu a relevat acceptarea expresă a succesiunii în termenul de opţiune succesorală şi este irelevant din perspectiva unor posibile acte de acceptare tacită, iar, raportând aceste considerente la primul capăt de cerere al acţiunii, rezultă că aceasta ar fi trebuit admisă cel puţin în parte, constatându-se nulitatea absolută parţială a certificatului de calitate de moştenitor în discuţie, şi nu respinsă în totalitate, aşa cum rezultă din dispozitivul deciziei recurate.

A susţinut, totodată, că însuşi dispozitivul hotărârii atacate este greşit, în sensul că curtea respinge acţiunea, astfel cum a fost completată (. . . . . . . . . .) împotriva sentinţei civile nr. 1600/10 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A afirmat, de asemenea, că instanţa de apel a statuat în considerente, cât priveşte chestiunea calităţii acestei părţi de proprietar al imobilului în litigiu, că Legea nr. 15/1990 reprezintă izvor al dreptului de proprietate pentru bunurile care se aflau în patrimoniul societăţii la momentul intrării ei în vigoare, în privinţa regiilor autonome dispunând, la art. 5 că "Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său", iar aceeaşi instanţă de apel a apreciat că entităţile juridice înfiinţate în baza Legii nr. 15/1990 au, conform art. 5, vocaţia de a dobândi dreptul de proprietate.

Or, câtă vreme legea este izvor al dreptului de proprietate, nu se poate susţine, în acelaşi timp, că beneficiarii acestei legi - în speţă, regiile autonome - au doar vocaţia de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. Dacă instanţa de apel a reţinut (în mod corect) că legea este, în speţă, izvor al dreptului de proprietate al recurentei (în calitate de succesoare a G.) asupra terenului în discuţie, consecinţa logică este aceea a temeiniciei pretenţiilor părţii reclamante în ce priveşte acţiunea în constatarea dreptului de proprietate, ceea ce, evident, contravine considerentului instanţei de apel, care susţine doar vocaţia acesteia de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenului în discuţie (fapt infirmat şi de decizia civilă nr. 979/09.06.1997).

În legătură cu incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a precizat că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la norma de drept pe care şi-a întemeiat raţionamentul juridic privind calitatea defunctei F., autoarea intimaţilor C. şi D. de succesoare a autoarei H..

Or, a arătat recurenta, a susţine, fără a motiva de ce şi pe ce temei legal urmează a fi avută în vedere poziţia intimatei B., nu înseamnă altceva decât încălcarea obligaţiei legale de motivare prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., adică motiv de casare conform art. 488 alin. (1) pct. 6, teza I din acelaşi act normativ.

De altfel, considerentul evocat constituie o dovadă a încălcării de către instanţa de apel a regimului juridic al nulităţii absolute, în sensul că aceasta se invocă chiar şi din oficiu de către organul de jurisdicţie, tocmai pentru a proteja principiul legalităţii actelor juridice.

Pe de altă parte, din perspectiva obiectului acţiunii, a primului capăt de cerere (constatare nulitate absolută certificat de calitate de moştenitor), considerentul în cauză reprezintă dovada nerespectării/încălcării de către instanţa de apel a prevederilor art. 700 C. civ.

În concret, instanţa de apel, urmare a constatării faptului că F. nu a acceptat nici expres şi nici tacit în termenul legal de opţiune succesorală moştenirea defunctei H., trebuia să reţină, în consecinţă, nulitatea absolută parţială a certificatului de calitate de moştenitor atacat, şi nu să încalce, la rândul ei, prin soluţia pronunţată, acest text legal; ca atare, hotărârea recurată, sub aspectul analizat, a fost dată şi cu încălcarea normelor de drept material.

8. Cererea de intervenţie accesorie:

SC J. S.R.L. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea recurentei, prin care a arătat că sancţiunea neexercitării dreptului de opţiune succesorală în termenul instituit de art. 700 C. civ. o constituie decăderea din acest drept, cu consecinţa faptului că, în speţă, pârâta B. şi F. (autoarea pârâţilor C. şi D.) au devenit străine de moştenirea lăsată de defuncta H.. Prin urmare, nu li se mai putea elibera certificatul de moştenitor contestat. În cauză, instanţa de fond a apreciat asupra valabilităţii acestui certificat prin prisma dispoziţiilor art. 948 C. civ., fără să se pronunţe dacă au fost respectate prevederile art. 700 C. civ., astfel cum s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată.

A susţinut, de asemenea, că, în faţa primei instanţe, reclamanta şi-a completat acţiunea cu un nou capăt de cerere, solicitând constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului din Bucureşti, Calea x, compus din suprafaţa de 3.858,28 mp şi construcţiile existente pe acest teren. În primul ciclu procesual, acest capăt de cerere a fost respins ca inadmisibil de Tribunalul Bucureşti prin raportare la dispoziţiile art. 35 teza a II-a C. proc. civ., însă, în al doilea ciclu procesual, instanţa de fond a respins acţiunea în raport de cele statuate în decizia civilă nr. 979/1997 (prin care s-a reţinut că recurenta este dobânditoarea legală a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ca urmare a preluării în parte a patrimoniului G., în sensul H.G. nr. 831/1991).

Astfel, intervenienta a învederat că susţine în totalitate motivele de recurs formulate de recurentă împotriva deciziei civile nr. 708 A din 9 iulie 2020, iar, separat, înţelege să invoce nulitatea absolută a acestei hotărâri având în vedere că, la termenul de pronunţare în apel, 02.07.2020, completul iniţial învestit a fost schimbat (un membru al completului), fără ca la dosar să existe vreo dovadă din care să rezulte motivele temeinice care să fi determinat aceasta schimbare.

A precizat că, atât hotărârea intermediară, decizia civilă nr. 897A din 28 septembrie 2018, cât şi termenele de judecată ulterioare acesteia până la pronunţarea hotărârii recurate au beneficiat de acelaşi complet, or, potrivit art. 19 C. proc. civ., judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei nu poate fi înlocuit pe durata procesului decât pentru motive temeinice în condiţiile legii. Principiul continuităţii este un principiu fundamental al procesului civil, iar judecătorul are îndatorirea să-l respecte sub sancţiunile prevăzute de lege, aspect ce reiese şi din dispoziţiile art. 214 C. proc. civ., cât şi din art. 11 şi 52 din Legea nr. 304/2004.

9. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinare, intimaţii au solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, pentru neîncadrarea motivelor în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., precum şi pentru lipsa de incidenţă a unor motive de ordine publică, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

10. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 27 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei nr. 708 din 9 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La data de 17 iunie 2021, Înalta Curte a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de S.C. J. S.R.L. pentru considerentele reţinute în practicaua acestei hotărâri.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în cauză de faţă, reclamanta a invocat nerespectarea termenului de opţiune succesorală, reglementat de art. 700 alin. (1) C. civ., de către cele două beneficiare ale certificatului de calitate de moştenitor nr. 28/2007 şi a susţinut că, fiind emis în aceste condiţii, acest certificat este lovit de nulitate absolută pentru fraudă la lege.

Totodată, a învederat că a devenit proprietara imobilului din Bucureşti, Calea x, în baza Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991, pe care l-a dobândit în patrimoniu prin preluare de la fosta G., ca urmare a reorganizării acesteia, prin divizare, conform H.G. nr. 553/1992.

Printr-o primă critică formulată, recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că nu a expus situaţia de fapt pe baza dovezilor administrate, nu a analizat probele, în special, interogatoriile luate pârâţilor şi decizia civilă nr. 979/09.06.1997, astfel că acestea au rămas nevalorificate, ceea ce nu este permis de dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ.. A mai arătat că instanţa de apel nu a prezentat motivele de fapt şi de drept pe baza cărora a reţinut că autoarei F. i-a fost recunoscută îndreptăţirea de a veni la succesiunea lui H., respectiv pentru care nu au fost valorificate înscrisurile privind actele normative succesive referitoare la înfiinţarea entităţilor juridice care au preluat patrimoniul fostei întreprinderi de stat I. - H.G. nr. 112/1991 (art. 2 alin. (3), art. 8) şi H.G. nr. 553/1992, dar şi cele două expertize judiciare (topo şi construcţii).

Aşadar, reţine Înalta Curte, recurenta invocă nelegalitatea deciziei recurate dintr-o dublă perspectivă, aceea a încălcării unei norme de procedură în ceea ce priveşte aprecierea probelor şi cea a nemotivării acestei hotărâri prin raportare la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) "5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Art. 264 C. proc. civ., "Aprecierea probelor", prevede că:

"(1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare".

Conform acestui din urmă text de lege, judecătorul apreciază probele în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviinţate şi administrate, apreciere care reprezintă operaţiunea mentală realizată de acesta în mod liber, fără nicio îngrădire, conform propriei convingeri, pentru a determina puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi a probelor în ansamblul lor. Având în vedere că libertatea şi intima convingere a judecătorului sunt limitate doar în cazul în care legea stabileşte forţa probantă a unor mijloace de probă, acesta urmează a stabili situaţia de fapt în baza probelor administrate, reţinând din împrejurările prezentate de părţi numai pe acelea care au fost probate, iar apoi va aplica textul de lege corespunzător situaţiei reţinute.

În speţă, invocând încălcarea dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ., recurenta susţine, în realitate, săvârşirea unei greşeli grave de fapt de către curte, consecutivă nevalorificării tuturor probelor ori interpretării eronate a dovezilor administrate, aşadar stabilirea greşită a situaţiei de fapt, critică care nu se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De altfel, orice critică care priveşte exclusiv modul în care instanţa de judecată a stabilit situaţia de fapt valorificând probele administrate nu poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs, dată fiind reglementarea actuală a cazurilor de casare strict determinate prin art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând incidenţa la speţă a art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în cauză, instanţa de apel a reţinut, din verificarea actelor dosarului, în raport de susţinerile recurentei, că manifestarea expresă de voinţă a intimatei B. de a accepta moştenirea verişoarei sale a avut loc la mai puţin de două luni de zile de la deschiderea succesiunii, conform cererii înregistrate sub nr. x din 24 septembrie 2003 la BEJ K., că probatoriul administrat, aşadar inclusiv proba cu interogatoriu, nu a relevat, în privinţa defunctei F., autoarea celorlalţi intimaţi, acceptarea expresă a succesiunii în termenul de opţiune succesorală şi că acest probatoriu nu este relevant din perspectiva unor posibile acte de acceptare tacită.

Prin urmare, deşi a considerat că probele administrate nu tind a dovedi în mod direct săvârşirea de acte de acceptare a moştenirii defunctei H., exprese ori tacite, instanţa de apel a apreciat că ceea ce prezintă importanţă sub acest aspect este faptul că intimata B. i-a recunoscut autoarei F. îndreptăţirea de a veni la succesiunea lui H. în condiţiile în care, în caz contrar, ar fi rămas unicul beneficiar al moştenirii rămase de pe urma acesteia.

De asemenea, cu referire la cel de-al doilea petit al acţiunii, instanţa de apel a examinat dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 15/1990 şi în actele normative succesive referitoare la înfiinţarea entităţilor juridice care au preluat patrimoniul fostei întreprinderi de stat I., respectiv H.G. nr. 112/1991, Regulamentul de organizare şi funcţionare al Regiei Autonome de Construcţii "Carpaţi" - anexa nr. 1 la H.G. nr. 112/1991, H.G. nr. 834/1991 şi H.G. nr. 553/1992, dar şi concluziile din cele două expertize judiciare (topo şi construcţii), stabilind regimul juridic al imobilului în litigiu în mod distinct, pentru teren şi clădiri, combătând argumentele conform cărora certificatul de atestare a dreptului de proprietate ar avea efect declarativ de drepturi, aşa cum susţine recurenta, invocând şi considerentele din decizia civilă nr. 979/09.06.1997.

Or, în acest context Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus, în considerentele deciziei recurate, situaţia de fapt reţinută pe baza probelor administrate, precum şi motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, arătând atât argumentele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., caz în care nu pot fi reţinute prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte mai reţine că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat unul efectiv decât dacă cererile părţilor au fost analizate corespunzător de către instanţa sesizată. Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale prevede astfel, în sarcina instanţei de judecată, obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi mijloacelor de probă administrate, cu condiţia să le aprecieze relevanţa şi fără ca aceasta să implice un răspuns detaliat pentru fiecare argument ori probă administrată în parte, obligaţie pe care instanţa de apel a îndeplinit-o în cauză.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a invocat şi existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv, în sensul că, pe de o parte, instanţa de apel a constatat că probatoriul administrat nu a relevat acceptarea expresă a succesiunii defunctei H., în termenul de opţiune succesorală, de către F., şi că acesta este irelevant din perspectiva unor posibile acte de acceptare tacită, iar, pe de altă parte, a procedat la respingerea în totalitate a acţiunii. A mai susţinut că însuşi dispozitivul hotărârii atacate este greşit, în sensul că vorbeşte de respinge acţiunea, astfel cum a fost completată (. . . . . . . . . .) împotriva sentinţei civile nr. 1600/10 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Înalta Curte constată că această critică nu este fondată.

În mod greşit apreciază recurenta că, în raport de considerentele prezentate în cuprinsul deciziei atacate, soluţia instanţei de apel este contrară, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, premisa de la care curtea a pornit în analiza primului petit al acţiunii a fost aceea că din probatoriul administrat nu a rezultat în mod expres că autoarea F. nu a acceptat tacit succesiunea, iar, coroborat cu faptul că cealaltă moştenitoarea a defunctei H. nu a contestat calitatea de succesoare a acesteia, rezultă că nu se poate vorbi de încălcarea dispoziţiilor art. 700 C. civ., cu referire la condiţiile în care a fost eliberat certificatul de calitate de moştenitor contestat.

Or, în raport de situaţia de fapt astfel stabilită, precum şi aplicând dispoziţiile legale invocate în susţinerea cererii de constatare a nulităţii acestui act juridic pentru fraudă la lege, reiese că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În legătură cu critica ce vizează modalitatea de redactare a dispozitivului deciziei recurate, Înalta Curte reţine că este vorba de o eroare materială care poate fi remediată pe calea procedurii prevăzute de art. 442 C. proc. civ., iar nu utilizând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În speţă, recurenta a afirmat şi faptul că instanţa de apel a reţinut în considerente, cât priveşte chestiunea calităţii acestei părţi de proprietar al imobilului în litigiu, că Legea nr. 15/1990 reprezintă izvor al dreptului de proprietate pentru bunurile care se aflau în patrimoniul societăţii la momentul intrării ei în vigoare, iar aceeaşi instanţă a apreciat că entităţile juridice înfiinţate în baza acestui act normativ au, conform art. 5, doar vocaţia de a dobândi dreptul de proprietate, ceea ce reprezintă, de asemenea, o motivare contradictorie.

În opinia Înaltei Curţi, această apărare urmează a fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind o chestiune care vizează aplicarea legii la situaţia de fapt astfel stabilită de instanţa de fond, iar nu existenţa unor motive contradictorii, aşa cum arată recurenta.

Înalta Curte mai constată că recurenta, făcând trimitere la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut nerespectarea prevederilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., sub aspectul nesocotirii de către instanţa de apel a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 979/09.06.1997 a Curţii de Apel Bucureşti.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin hotărârea invocată, pronunţată în dosarul nr. x/1997, Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială a admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4964/1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, în contradictoriu cu pârâta S.C. J. S.R.L. (intervenienta din dosarul de faţă), a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta să permită accesul reclamantei pentru măsurarea terenurilor situate în Bucureşti, str. x sector 2 şi Bucureşti, Calea x.

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că reclamanta este dobânditoarea legală a dreptului de proprietate asupra celor două imobile ca urmare a preluării în parte a patrimoniului S.C. G. S.A., în sensul H.G. nr. 834/1991, universalitatea patrimonială incluzând şi drepturi şi obligaţii, ceea ce justifică calitatea sa procesuală activă şi interesul său în promovarea acţiunii ce are ca obiect obligaţia de a face, cum s-a dispus în apel.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Cu titlu teoretic, instanţa de recurs reţine că principiul autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, că o chestiune litigioasă, odată tranşată de instanţă, să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar, pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare.

Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Potrivit prezumţiei lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei. Această manifestare procesuală, de prezumţie, se constituie într-un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să justifice modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în cadrul acestor raporturi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Aşadar, prezumţia efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre; spre deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat (efectul negativ), efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune diversitate de acţiuni şi identitate de chestiuni.

Dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat, este nevoie însă de existenţa identităţii de părţi, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicţional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un alt proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja.

Efectul pozitiv, spre deosebire de cealaltă formă de manifestare a autorităţii de lucru judecat, nu pune obstacol celei de-a doua judecăţi, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, întrucât ceea ce s-a rezolvat anterior de către o instanţă se va impune în noul proces dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Însă, faţă de terţi, statuările anterioare ale unei instanţe vor avea doar valoarea unor prezumţii relative, susceptibile de dovada contrară.

Înalta Curte observă că decizia civilă nr. 979/09.06.1997 a Curţii de Apel Bucureşti nu a fost pronunţată în contradictoriu cu intimaţii pârâţi de faţă, putând fi opusă, din perspectiva art. 413 alin. (2) C. proc. civ., doar intervenientei S.C. J. S.R.L..

Pe de altă parte, reţine că hotărârea menţionată nu soluţionează chestiunea dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dat fiind obiectul dedus judecăţii în dosarul în care a fost pronunţată; mai mult, instanţa de judecată a considerat că reclamanta S.C. A. S.A. justifică dobândirea legală a dreptului de proprietate asupra imobilelor indicate în cererea de chemare în judecată prin prisma dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991, ca urmare a preluării în parte a patrimoniului G. S.A., împrejurare în raport de care s-a apreciat asupra calităţii procesuale active şi asupra interesului acestei părţi de a promova respectiva acţiune, având ca obiect obligaţia de a face.

Înalta Curte constată că, în speţă, instanţa de apel, evaluând afirmaţiile recurentei şi dovezile administrate în cauză, a concluzionat, faţă de dispoziţiile H.G. nr. 834/1991, art. 1 şi art. 5, cu trimitere la Legea nr. 15/1990, că cel din urmă act normativ reprezintă izvorul dreptului de proprietate pentru terenurile care se aflau în patrimoniul societăţii la momentul intrării ei în vigoare, însă dovada dreptului de proprietate (condiţie necesară pentru a solicita, conform art. 35 C. proc. civ., pe calea unei acţiuni provocatorii, recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu) nu poate fi făcută decât cu certificatul de atestare a dreptului de proprietate emis în procedura administrativă prevăzută de H.G. nr. 834/1991.

În privinţa construcţiilor existente pe teren, curtea a reţinut că, în conformitate cu art. 5 alin. (1) coroborat cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, art. 2 din H.G. nr. 112/1991 şi art. 8 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al G. - anexa nr. 1 la H.G. nr. 112/1991, existenţa dreptului de proprietate se dovedeşte cu inventarul patrimoniului pe care G. l-a preluat de la fostul I., iar, mai departe, dovada dreptului de proprietate al recurentei, prin inventar sau orice înscris ce priveşte patrimoniul ce i-a fost transmis cu ocazia reorganizării G. în cele 8 societăţi comerciale pe acţiuni prevăzute în H.G. nr. 553/1992. În speţă, însă, societatea reclamantă nu a făcut probe în acest sens.

Ca atare, prezumţia relativă invocată, cu referire la efectul pozitiv al lucrului judecat dat de decizia civilă nr. 979/09.06.1997 nu poate fi valorificată în sensul pretins de recurentă.

Pentru aceste argumente, critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondată.

În legătură cu incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a precizat că instanţa de apel a încălcat regimul juridic al nulităţii absolute, în sensul că aceasta se invocă chiar şi din oficiu de către organul de jurisdicţie, tocmai pentru a proteja principiul legalităţii actelor juridice. A susţinut, de asemenea, că, din perspectiva obiectului primului capăt de cerere - constatare nulitate absolută certificat de calitate de moştenitor, raţionamentul instanţei de fond reprezintă dovada nerespectării prevederilor art. 700 C. civ.

Acest motiv de recurs nu este fondat.

Înalta Curte reţine, astfel cum a constatat şi instanţa de apel, că una din cauzele de nulitate absolută a unui act juridic este frauda legii, operaţiune care presupune folosirea unor dispoziţii legale la încheierea actului, în scopul de a încălca alte dispoziţii legale imperative.

În speţă, nu s-a probat că certificatul de calitate de moştenitor contestat a fost emis cu încălcarea intenţionată a dispoziţiilor imperative ale art. 700 C. civ., intimata B. şi defuncta F. utilizând prevederile legale invocate pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală. Procedura urmată la eliberarea acestui act juridic nu s-a desfăşurat cu intenţia frauduloasă de a complini eventualele condiţii cerute pentru acceptarea succesiunii defunctei H., împrejurare de fapt confirmată de intimata B., cea care, de altfel, nu a contestat calitatea de moştenitor a autoarei celorlalţi intimaţi, deşi era singura persoană care s-ar fi putut prevala de această împrejurare susţinând că este unicul beneficiar al acestei moştenirii.

În cauză, nu s-a contestat de către instanţa de apel una dintre regulile în care se exprimă regimul juridic al nulităţii absolute, şi anume că aceasta poate fi invocată de oricine are interes, curtea procedând, de fapt, la examinarea în fond a cererii de constatare a nulităţii certificatului de calitate de moştenitor nr. 28/2007.

A mai susţinut recurenta, drept motiv de nelegalitatea a deciziei recurate subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că Legea nr. 15/1990 reprezintă izvor al dreptului de proprietate pentru bunurile care se aflau în patrimoniul societăţii la momentul intrării ei în vigoare, iar nu doar vocaţia de a dobândi dreptul de proprietate.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a considerat că fundamentul cererii ce vizează constatarea existenţei dreptului de proprietate este reprezentat de Legea nr. 15/1990, iar nu de decizia civilă nr. 979/09.06.1997 a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin urmare, analiza acestui petit al acţiunii s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, simpla invocare a legii ca titlu de proprietate neconstituind prin ea însăşi dovada dreptului fără a fi coroborată cu dispoziţiile imperative ce rezultă din actele de constituire ale societăţii recurente, din Legea nr. 15/1990 şi din actele normative subsecvente, în speţă H.G. nr. 834/1991.

Pentru a solicita constatarea dreptului de proprietate, recurenta ar fi trebuit să prezinte un titlu, nefiind suficientă simpla invocare a legii fără a se face dovada parcurgerii ulterioare a procedurilor de dobândire a dreptului de proprietate, prin emiterea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, înscris care, în conformitate cu H.G. nr. 834/1991, constituie titlu veritabil de proprietate, opozabil erga omnes. Or, conform celor reţinute de instanţa de apel, nu s-a emis certificat de atestare a dreptului de proprietate şi nici nu există documentaţie avizată în acest scop pentru adresa din Calea x, sens în care nu se justifică invocarea dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În acest context, pentru argumentele anterior dezvoltate, Înalta Curte, conform art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 708 A din 9 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cât priveşte cererea formulată de S.C. J. S.R.L., Înalta Curte reţine că, spre deosebire de intervenientul principal, intervenientul accesoriu nu tinde la valorificarea unei pretenţii proprii, ci urmăreşte, prin apărările pe care le face, ca instanţa de judecată să pronunţe o soluţie în favoarea părţii pentru care a intervenit.

Potrivit art. 67 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., "(1) Judecarea cererii de intervenţie accesorie nu poate fi disjunsă de judecarea cererii principale, iar instanţa este obligată să se pronunţe asupra acesteia prin aceeaşi hotărâre, odată cu fondul. (2) Intervenientul accesoriu poate să săvârşească numai actele de procedură care nu contravin interesului părţii în favoarea căreia a intervenit".

Din interpretarea acestor dispoziţii legale reiese lipsa de independenţă procesuală a intervenientului accesoriu, dar şi regula că actele procedurale pe care le poate săvârşi acesta îşi au temeiul în poziţia procesuală subordonată faţă de partea pentru care a intervenit.

În speţă, intervenienta a arătat că susţine motivele de recurs formulate de recurentă împotriva deciziei civile nr. 708 A din 9 iulie 2020, însă, separat, înţelege să invoce nulitatea absolută a acestei hotărâri întrucât la termenul de pronunţare în apel, 02.07.2020, completul iniţial învestit a fost schimbat, fără ca la dosar să existe vreo dovadă din care să rezulte motivele temeinice care să fi determinat aceasta schimbare.

Or, raportat la dispoziţiile art. 67 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi la excepţia de nulitate invocată, Înalta Curte constată că o astfel de critică nu poate face obiectul analizei în prezenta cale de atac din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., nefiind formulată cu respectarea dispoziţiilor procedurale de recurentă, partea în favoarea căreia a intervenit intervenienta accesorie.

Înalta Curte mai reţine că, în condiţiile în care recursul declarat de către recurentă a fost respins ca nefondat, aceeaşi soluţie se impune şi în ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată de S.C. J. S.R.L., în partea prin care a dedus judecăţii aceleaşi apărări ca partea în favoarea căreia a intervenit.

Prin urmare, nu se mai justifică nici analiza distinctă a motivelor de fapt şi de drept arătate prin cererea de intervenţie, în cauză fiind suficientă cercetarea lor astfel cum s-a arătat cu ocazia examinării căii de atac a recursului.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge cererea de intervenţie accesorie, formulată de S.C. J. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 708 A din 9 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge cererea de intervenţie accesorie, formulată de S.C. J. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2021.