State liability for damages from deprivation of liberty following criminal acquittal under the constitutionally expanded scope of Article 539 of the Code of Criminal Procedure

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la 22 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice

- obligarea pârâtului la repararea pagubei suferite pentru eroare judiciară şi pentru privare nelegală de libertate, reclamantul fiind achitat definitiv pe motiv că fapta pentru care a fost cercetat nu este prevăzută de legea penală şi, mai mult, acesta nu avea atribuţii în materia în care au fost sesizate faptele penale;

- obligarea pârâtului la plata de daune materiale şi morale pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele aferente prin ingerinţa în viaţa privată, prin privarea de libertate şi restrângerea drepturilor pe perioada controlului judiciar;

- obligarea pârâtului la plata pierderii şi nerealizării câştigului din muncă, reclamantul nemaiputând să exercite mandatul de primar şi fiindu-i interzis să mai candideze pentru un alt mandat;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată făcute în perioada în care reclamantul a fost cercetat penal;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar.

Reclamantul a apreciat totalul daunelor morale şi materiale solicitate la suma de 10.000.000 RON.

La 18 septembrie 2019, reclamantul a depus cerere modificatoare şi completatoare a acţiunii prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraş Severin şi obligarea pârâţilor la plata daunelor morale şi materiale pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele aferente, prin ingerinţa în viaţa privată, prin privarea de libertate şi restrângerea drepturilor pe perioada controlului judiciar, solicitând să se constate încălcarea art. 9 C. proc. pen., art. 5 paragrafele 1-5, art. 6 paragrafele 1 şi 2, art. 8 paragrafele 1 şi 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie care se referă la libertatea de mişcare a persoanei, art. 252 şi 253 C. civ.

A precizat că, la stabilirea întinderii prejudiciului, solicită a se avea în vedere criteriile obiective prevăzute de art. 540 C. proc. pen., precum şi consecinţele produse asupra persoanei şi familiei sale.

Prin încheierea din 16 octombrie 2019 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş Severin şi s-a dispus scoaterea din cauză a acestuia.

2. Sentinţa Tribunalului Caraş Severin

Prin sentinţa civilă nr. 41 din 17 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Caraş Severin, a fost respinsă excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune; a fost admisă excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată; a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Decizia Curţii de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 231 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 41 din 17 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Caraş Severin.

4. Calea de atac exercitată în cauză

La 22 februarie 2021, împotriva deciziei nr. 231 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Timişoara, secţia civilă, a formulat recurs reclamantul A..

În cadrul memoriului de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., arată că instanţele de fond au analizat cererea de chemare în judecată doar din perspectiva prevederilor art. 539 C. proc. pen., deşi acţiunea a fost precizată, fiind invocate ca temeiuri de drept art. 9 C. proc. pen., art. 5 paragrafele 1-5, art. 6 paragrafele 1 şi 2, art. 8 paragrafele 1 şi 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie, care se referă la libertatea de mişcare a persoanei, art. 252 şi 253 C. civ.

Învederează că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii. În acest sens, arată că nu se regăsesc motivele pentru care cererea de plată a daunelor morale, formulată în temeiul art. 9 alin. (5) C. proc. pen., a fost considerată neîntemeiată şi susţine că cererea privind achitarea cheltuielilor de judecată din dosarul penal nu a fost analizată de instanţele de fond.

Din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precizează că instanţa de apel a apreciat greşit că normele comunitare se aplică subsidiar art. 538-539 C. proc. pen., deşi reclamantul a solicitat daunele morale şi materiale în temeiul exclusiv al dispoziţiilor Convenţiei, fără a face trimitere la norma internă.

Invocă dispoziţiile art. 5 paragraf 5 din Convenţie, ce garantează un drept executoriu la reparaţie numai victimelor unei arestări sau ale unei detenţii în condiţii contrare art. 5 paragraf 1-4 din acelaşi act normativ, precum şi ale art. 9 C. proc. pen. şi arată că exigenţele art. 5 anterior menţionat condiţionează dreptul la reparaţiune de absenţa unei baze legale în dreptul intern care să legitimeze detenţia/arestarea în discuţie şi de necesitatea stabilirii unei detenţii ilegale din perspectiva dispoziţiilor art. 5 paragrafele 1-4, care consacră detenţia legitimă.

Susţine că, în speţă, încălcarea drepturilor sale fundamentale, nelegalitatea măsurilor privative de libertate şi stabilirea de interdicţii în exercitarea funcţiei de primar reies din sentinţa de achitare în care se precizează că nu sunt probate aspectele necesare pentru a se reţine tipicitatea faptei de abuz în serviciu.

În ceea ce priveşte nerespectarea art. 8 pct. 1 şi 2 din Convenţie, învederează că i-au fost încălcate în mod grav, abuziv şi repetat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi corespondenţei având în vedere că timp de 5 luni, din 25 februarie 2015 până la 28 iulie 2019, au fost emise mandate de supraveghere tehnică totală prin orice mijloc, mandatele fiind aduse la îndeplinire de Serviciul Român de Informaţii, care nu avea dreptul legal şi constituţional de a efectua acte de urmărire penală, fiind cu atât mai gravă ingerinţa în viaţa privată a reclamantului care a fost filat, urmărit, fotografiat şi ascultat, ca, în final, să fie achitat.

Menţionează că au fost dispuse percheziţii la domiciliul său şi al familiei, la sediile de firmă în care se presupune că a desfăşurat activitatea infracţională, s-a efectuat percheziţia maşinii şi a laptopului proprietate personală, precum şi percheziţie corporală, şi apreciază că, pentru cercetarea modului în care au fost emise cele cinci hotărâri ale Consiliului Local, nu se impunea o astfel de ingerinţă în viaţa privată, pe care o consideră nejustificată şi abuzivă, deoarece hotărârile erau publice, comunicate Instituţiei Prefectului, iar procesele-verbale de şedinţă şi documentele anexate erau la Primăria Băile Herculane.

Susţine că interdicţiile şi restrângerea drepturilor reclamantului au fost dispuse în ciuda faptului că nu existau probe care să-l incrimineze pe acesta, întrucât, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 215/2001, atribuţiile pretins încălcate nu-i aparţineau.

Urmare a măsurilor dispuse împotriva sa, a rămas fără loc de muncă, fără prieteni, fără un venit pentru întreţinerea familiei, i-a fost interzis să ocupe fotoliul de primar şi să se mişte liber, aspecte probate în cauză, contrar considerentelor deciziei atacate, în care se reţine că reclamantul nu a făcut dovada încălcării dreptului nepatrimonial.

În privinţa cheltuielilor de judecată din cadrul dosarului penal, arată că instanţa de fond nesocoteşte probele certe care dovedesc aceste cheltuieli provocate de intimat prin prepuşii săi.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esenţă, că instanţele de fond au analizat cererea de chemare în judecată din perspectiva tuturor dispoziţiilor legale invocate de reclamant, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 539 C. proc. pen. pentru solicitarea despăgubirilor întrucât privarea de libertate nu a avut caracter nelegal.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la repararea pagubei suferite pentru eroare judiciară şi pentru privare nelegală de libertate, reclamantul fiind achitat definitiv pe motiv că fapta pentru care a fost cercetat nu este prevăzută de legea penală şi, mai mult, acesta nu avea atribuţii în materia în care au fost sesizate faptele penale; obligarea pârâtului la plata de daune materiale şi morale pentru încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele aferente prin ingerinţa în viaţa privată, prin privarea de libertate şi restrângerea drepturilor pe perioada controlului judiciar; obligarea pârâtului la plata pierderii şi nerealizării câştigului din muncă, reclamantul nemaiavând mandatul de primar şi fiindu-i interzis să mai candideze pentru un alt mandat; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în dosarul penal; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar. Prin cererea modificatoare, reclamantul a solicitat să se constate încălcarea art. 9 C. proc. pen., art. 5 paragrafele 1-5, art. 6 paragrafele 1 şi 2, art. 8 paragrafele 1 şi 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie, care se referă la libertatea de mişcare a persoanei, art. 252 şi 253 C. civ.

Instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a respins acţiunea reţinând, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 538 C. proc. pen., având în vedere că reclamantul nu a suferit o condamnare, ci, dimpotrivă, acesta a fost achitat prin sentinţa penală nr. 88/PI din 27 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, în cauză neregăsindu-se situaţia achitării pronunţate ulterior desfiinţării unei hotărâri de condamnare.

S-a apreciat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă şi în raport de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., constatându-se, din susţinerile părţii reclamante şi probele administrate, că nu există o hotărâre a unei instanţe de judecată, o ordonanţă sau o încheiere a organelor judiciare, dintre cele menţionate limitativ de art. 539 alin. (2) C. proc. pen., care să constate expres caracterul nelegal al privării de libertate în privinţa reclamantului.

S-a considerat că atât timp cât, în speţă, nu a existat niciun act dintre cele enumerate exhaustiv de legiuitor, reţinute şi în Decizia RIL nr. 15/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care să constate explicit caracterul nelegal al privării de libertate, nu poate exista dreptul la despăgubire.

În considerentele sentinţei s-a mai reţinut că instanţele judecătoreşti au demonstrat, prin încheierile pronunţate în dosarul penal, că există suficiente indicii care să justifice luarea unor măsuri preventive în privinţa reclamantului, iar împrejurarea că acesta a fost achitat prin sentinţa penală nr. 88/PI din 27 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş, menţinută în privinţa soluţiei de achitare prin decizia Curţii de Apel Timişoara nr. 1251 din 19 noiembrie 2018, nu poate fi interpretată în sensul stabilirii caracterului nelegal al măsurilor preventive privative de libertate, întrucât bănuiala plauzibilă de a fi săvârşit o infracţiune, de care se ţine seama la luarea unei măsuri preventive, nu se identifică cu deznodământul procesului penal, indiferent de soluţia acestuia, ci semnifică existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv că este plauzibil ca persoana în cauză să fi săvârşit infracţiunea. S-a arătat că, în acest sens, a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, instanţă ce a reţinut că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept de reparaţie pentru detenţia provizorie legală, chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei.

S-a apreciat că au fost respectate, în privinţa reclamantului, toate garanţiile procesuale impuse de art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi de art. 9 C. proc. pen., că art. 252-253 C. civ., dar şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu dau dreptul la reparaţii decât în situaţia în care ingerinţa în viaţa privată a unui cetăţean a avut caracter nelegal, or, în speţă, nu s-a constatat caracterul nelegal al măsurilor luate în cursul procesului penal.

Atât timp cât nu a existat niciun act - dintre cele enumerate exhaustiv de legiuitor - care să constate "explicit" caracterul nelegal al privării de libertate, rezultă că nu poate exista dreptul la despăgubire. Mai mult, potrivit art. 9 alin. (5) C. proc. pen., dreptul la despăgubire pentru privare nelegală de libertate se poate obţine numai "în condiţiile legii", impuse de art. 539 C. proc. pen., care nu sunt îndeplinite întrucât privarea de libertate nu a avut caracter nelegal.

Instanţa a considerat că cererea de chemare în judecată nu este întemeiată, reclamantul nefăcând dovada prejudiciului suferit sub aspectul daunelor morale şi daunelor materiale şi nici existenţa unei pierderi ori a unei nerealizări a câştigului din muncă, pierderea mandatului sau imposibilitatea de a candida pentru un nou mandat.

Cu referire la dispoziţiile art. 252-253 C. civ. şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care dau dreptul la reparaţii doar în situaţia în care ingerinţa în viaţa privată a unui cetăţean a avut caracter nelegal, s-a apreciat că măsurile luate cu privire la reclamant au avut caracter legal, aspect ce rezultă din materialul probator administrat, acesta beneficiind de garanţiile oferite de paragrafele 1 şi 2 ale art. 8 din CEDO.

Prin motivele de apel formulate, reclamantul a arătat că principala critică adusă sentinţei pronunţate de instanţa de fond vizează neobservarea precizării de acţiune depusă în termenul legal şi neanalizarea temeiurilor de drept invocate prin intermediul acestei cereri. În speţă, în opinia apelantului, instanţa de fond s-a rezumat la a analiza cererea sa doar din perspectiva prevederilor art. 539 C. proc. pen., deşi şi-a precizat acţiunea, fiind evident că a extins pretenţiile sale şi temeiul de drept în baza căruia a solicitat despăgubiri materiale şi morale, care trebuie să îndeplinească condiţiile unei răspunderi civile delictuale cu verificarea îndeplinirii acestor condiţii, fapt nesocotit, neglijat şi neanalizat de instanţa de fond.

În ceea ce priveşte daunele materiale şi cheltuielile de judecată solicitate, efectuate în dosarul penal, apelantul a susţinut că instanţa de fond a nesocotit probele certe din care reiese că a avut cheltuieli pe parcursul procesului penal, iar aceste cheltuieli i-au fost provocate de intimata pârâtă prin prepuşii săi, deoarece a fost reţinut, arestat la domiciliu şi sub control judiciar pentru o faptă ce nu a săvârşit-o şi nici nu avea cum să o săvârşească, deoarece nu intrau în competenţa atribuţiilor Primarului faptele incriminate de parchet.

Relativ la admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, apelantul a învederat că nu există niciun temei de drept invocat de instanţa de fond cu referire la încălcarea normelor de drept amintite, ci doar neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 539 C. proc. pen., deşi şi-a extins pretenţiile şi în afara acestui temei de drept şi a invocat încălcarea normelor comunitare şi ale C. civ., invocând astfel o răspunderea civilă delictuală şi o răspundere derivată exclusiv din aplicarea prevederilor art. 539 C. proc. pen.

Instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului şi a reţinut că reclamantul nu se poate prevala de dispoziţiile art. 538 C. proc. pen. cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie întrucât speţa penală nu pune în evidenţă o eroare judiciară, acesta fiind definitiv achitat, iar nu condamnat definitiv, astfel cum prevăd exigenţele normelor precitate. A constatat, totodată, că reclamantul nu poate invoca nici de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraf 5 din Convenţie, deoarece niciun organ abilitat în sensul legii nu a constatat nelegalitatea măsurilor preventive, drept condiţie indispensabilă pentru naşterea dreptului la reparaţie, nelegalitate ce are în vedere chestiuni ce ţin de nerespectarea condiţiilor legale de luare, prelungire ori menţinere a măsurii preventive.

După exercitarea căii de atac a recursului, la data de 22 februarie 2021, prin Decizia nr. 136/2021 din 3 martie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 539 C. proc. pen.., publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021 s-a stabilit că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 C. proc. civ..pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din C. proc. pen., sau achitare, este neconstituţională.

Instanţa de contencios constituţional a considerat că condiţionarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) şi art. 1 alin. (3) din Constituţie în condiţiile în care, în temeiul acestor dispoziţii constituţionale, şi soluţia de achitare/clasare dată pe fondul acuzaţiei în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.

A reţinut, totodată, că recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţie, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare. Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenţie.

A concluzionat în sensul că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie.

Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. condiţionează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz.

Această condiţionare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligaţie de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204 - 206 din C. proc. pen.. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 12).

Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din C. proc. pen., de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art. 5 din Convenţie (paragraful 17). Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din C. proc. pen. îşi îndeplinesc această obligaţie nu constituie o problemă de constituţionalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea şi aplicarea legii (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 18; în acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, paragraful 20, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, paragraful 21, şi Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, paragraful 19). Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare.

Înalta Curte constată că, prin efectele produse, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, conform căruia: "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor".

Cum, în speţă, art. 539 C. proc. pen., declarat neconstituţional, constituie unul dintre temeiurile cererii de chemare în judecată, analizat de către instanţele de fond şi de apel, având în vedere şi faptul că decizia instanţei constituţionale a intervenit şi a fost publicată în Monitorul Oficial până la pronunţarea unei hotărâri definitive în acest dosar, Înalta Curte apreciază că se impune ca instanţele de fond să analizeze care sunt efectele produse de decizia Curţii Constituţionale în speţa de faţă şi să analizeze cererea în raport de aceste efecte.

În acest context, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 231 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi sentinţa nr. 41 din 17 ianuarie 2020 a Tribunalului Caraş Severin şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

În rejudecare, urmează ca instanţa de fond să analizeze, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată întemeiat pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., efectele Deciziei nr. 136 din 3 martie 2021, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în Monitorul Oficial nr. 494 din 12 mai 2021, şi să aprecieze asupra temeiniciei pretenţiilor părţii reclamante în considerarea art. 147 din Constituţia României, urmând a cerceta, din această perspectivă, şi criticile vizând prejudiciul moral şi material, implicit cererea de plată a cheltuielilor de judecată din dosarul penal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 231 din 10 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi sentinţa nr. 41 din 17 ianuarie 2020 a Tribunalului Caraş Severin şi trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2021.