Defamation appeal over unverified press article dismissed; moral damages award upheld

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Primul ciclu procesual:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2015, la data de 24 decembrie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. Editura B. şi C. S.R.L., în calitate de comitent, D. şi E., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor, în solidar, să-i plătească suma de 80.000 euro (356.000 RON), reprezentând daune morale pricinuite în urma publicării în cotidianul naţional B. nr. 7529 din data de 30.09.2015 a articolului intitulat "Imperiul de milioane al celui care a dat şpaga pentru scumpirea apei", titlu apărut pe prima pagină a cotidianului.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., art. 1373, art. 1369 C. civ., art. 58 şi art. 1359 C. civ. şi art. 30 din Constituţia României.

Pârâta S.C. Editura B. şi C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, suspendarea cauzei, având în vedere faptul că pârâta se află sub protecţia Legii nr. 85/2006, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâţii D. şi E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii formulată de reclamantul A.. În drept, au invocat dispoziţiile art. 30 din Constituţia României, art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Statutul Jurnalistului din 2004 şi Codul Deontologic al jurnalistului elaborat de Convenţia Organizaţiilor de Media din 2004.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 1671 din 21 decembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul A..

Împotriva acestei sentinţe, la data de 17.03.2017 a declarat apel reclamantul A..

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 709 A din 20 septembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1671 din 21 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.733,61 RON către intimata S.C. Editura B. şi C. S.R.L.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

4. Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie:

Prin decizia nr. 965 din 16 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 709A din 20 septembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civila şi pentru cauze cu minori şi de familie; a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

Al doilea ciclu procesual:

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 03.09.2019, sub nr. x/2015*.

1. Decizia pronunţată în rejudecare de Curtea de Apel Bucureşti:

Prin decizia civilă nr. 1527A din 22 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1671 din 21 decembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă; a schimbat în parte sentinţa civilă apelată în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON cu titlu de daune morale; a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru, în fond.

2. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1527A din 22 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs reclamantul A., pârâta S.C. Editura B. şi C. S.R.L., prin administrator judiciar F., G. şi pârâtul E., criticând soluţia pentru nelegalitate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 28 iulie 2020.

1. Recurentul-reclamant A., prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a criticat hotărârea instanţei de apel apreciind că eludează prevederile C. civ. privind cuantumul rezonabil al daunelor morale acordate.

Susţine că instanţa de apel, admiţând acţiunea, a acordat reclamantului 1000 RON, echivalentul a 200 de euro daune morale pentru prejudiciul moral şi de imagine suferit ca urmare a apariţiei în presă a unui articol defăimător cu privire la investiţiile sale atribuite unui infractor şi, deşi daunele morale nu pot reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză, consideră că nu pot fi acordate nici sume derizorii cum este cea din cazul de faţă, scopul acţiunii fiind acela de a obţine o reparaţie morală prin acordarea unui beneficiu material şi nu doar recunoaşterea comiterii unei fapte ilicite.

Recurentul susţine că a suferit daune de natură morală şi patrimonială în urma apariţiei în presă a articolului în care se specifică că toate investiţiile din strada x aparţin lui "H., cel care a dat şpagă pentru scumpirea apei calde", deşi toate investiţiile din strada x aparţin familiei A., de această afacere ocupându-se A. împreună cu fiicele şi soţia sa.

În cadrul cererii de recurs se mai arată că prejudiciul moral şi de imagine suferit de reclamant constă în faptul că apărând în presă informaţia că investiţiile din strada x aparţin lui H. şi reprezintă "un vehicul prin care se dădea şpagă celor de la I. pentru scumpirea apei", s-a inoculat publicului imaginea că A. dă şpagă pentru scumpirea apei calde, respectiv că reclamantul este vinovat de scumpirea apei şi deci, creşterea cheltuielilor de întreţinere ale cetăţenilor din Bucureşti. Aceasta a condus la producerea unei repulsii publice faţă de investiţiile reclamantului, mulţi clienţi refuzând să mai frecventeze locaţiile ce fac obiectul investiţiei reclamantului.

Recurentul susţine că articolul apărut pe prima pagină are ca subiect principal investiţiile din strada x, investiţii denumite cu apelativul: Imperiul de milioane sau cuibul lui H. şi se referă direct la investiţiile care aparţineau doar reclamantului, fiind inserate chiar şi fotografii ale investiţiilor în care sunt prezentate restaurantul şi hotelul reclamantului.

Astfel, apreciază că prejudiciul de imagine este evident, apărând în articolul de presă faptul că investiţiile reclamantului reprezintă imperiul sau cuibul unui infractor cu care acesta nu are nimic de-a face.

Recurentul arată că a suferit şi un prejudiciul moral direct ce are două componente: suferinţa pricinuită reclamantului ca urmare a atribuirii investiţiei şi muncii sale altei persoane ce este cercetată penal şi despre care presa spune că ar avea legătură cu scumpirea apei calde şi suferinţa pricinuită reclamantului care în opinia publică este asociat cu persoana care a dat şpagă să se scumpească apa caldă, deoarece în presă s-a asociat afacerea reclamantului cu cel care a dat şpaga pentru scumpirea apei calde, rezultând că reclamantul este un infractor ce pricinuieşte scumpirea întreţinerii cetăţenilor din Bucureşti, astfel suferind indirect şi toată afacerea reclamantului prin pierderea clientelei.

2. Recurenta-pârâtă S.C. Editura B. şi C. S.R.L., prin administrator judiciar F., G. a invocat ca temei al cererii sale art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând sub un prim aspect că decizia recurată încălcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 a insolvenţei, deoarece deşi prin întâmpinarea depusă în primă instanţă s-a solicitat a se constata că a intervenit suspendarea de drept a cauzei deoarece în privinţa acestei societăţi este deschisă procedura insolvenţei în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii ci, pe fond, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

În urma casării cu trimitere spre rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti nu a pus în discuţia părţilor cererea de suspendare, iar prin decizia nr. 1527/22.11.2019, instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat pe acest aspect, ceea ce contravine, în opinia recurentei, prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât prin decizia recurată nu au fost soluţionate toate cererile părţilor, respectiv nu a fost reanalizată cererea de suspendare a cauzei întemeiată pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Totodată, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată încalcă prevederile art. 72 C. civ. şi art. 1349 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală întrucât, în realitate, fapta nu are caracter ilicit.

Instanţa de apel, cu toate că a reţinut faptul că recurenţii-pârâţi beneficiază de protecţia conferită de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind jurnalişti care, în fapt, nu au făcut decât să aducă la cunoştinţa publicului cititor un subiect al unei investigaţii jurnalistice de interes general, în continuare a încadrat această faptă în sfera ilicitului civil, fără a se menţiona în considerentele deciziei că, în realitate, anterior publicării investigaţiei jurnalistice din 30.09.2015, a avut loc o conversaţie telefonică cu reclamantul în care acesta a dezvăluit faptul că "a fost asociat doar cu numele", alături de H. "în vreo două-trei firme". Această asociere îl expune la anchete jurnalistice care au doar un singur scop, informarea fidelă a cititorilor cu privire la afacerile pe care le derulează H., cercetat penal în dosarul "I.", astfel încât este justificat interesul general de a afla date despre afacerile acestuia.

Susţine recurenta că în articolul din litigiu, nu au fost folosite expresii jignitoare la adresa reclamantului, ci doar s-a prezentat un fapt concret într-un mod obiectiv, respectându-se codul deontologic al jurnalistului, precum şi normele legale privind viaţa intimă a persoanelor. Redactarea şi publicarea articolului a fost conform dispoziţiilor legale, cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 14, 70, 75 şi 1353 teza iniţială din C. civ., precum şi cu respectarea art. 30 alin. (1) şi art. 31 alin. (2) din Constituţia României şi a art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu precădere în exercitarea dreptului la liberă exprimare şi al libertăţii presei şi, de asemenea, în lumina dreptului publicului de a beneficia de informaţii în legătură cu chestiuni de interes general.

Se mai arată în cadrul cererii de recurs că nicio informaţie din cuprinsul articolului nu este "inventată", ci sunt fapte confirmate de reclamant prin dreptul la replică solicitat, singura afirmaţie din articol negată fiind doar cea cu privire la persoana care controlează complexul, recurenta făcând referire la asocierea dintre reclamant şi H., asociere pe care însuşi reclamantul a recunoscut-o.

Recurenta susţine că în niciun moment nu a contestat înregistrările din Registrul Comerţului referitoare la deţinătorii societăţii, ci a căutat şi constatat asocierea dintre cele două persoane, iar articolul publicat tratează situaţia infracţiunilor de care autorităţile statului l-au învinuit pe domnul H., subiect de interes public.

Articolul porneşte de la aspectele menţionate anterior şi de la faptul că fundamentul afirmaţiilor recurenţilor-pârâţi îl constituie documente care emană de la instituţiile statului şi din declaraţiile reclamantului, fiind necesar a se lua în considerare jurisprudenţa CEDO, care prin Hotărârea pronunţată în cauza Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegiei, a statuat că documentele provenind de la instituţiile statale ar trebui să reprezinte surse pe care "presa ar trebui în mod normal, atunci când contribuie la dezbaterea politică asupra unor teme de interes general, să se bazeze în ce priveşte conţinutul lor, fără a mai întreprinde verificări independente". Faptul că recurenţii-pârâţi au verificat informaţiile furnizate şi au solicitat domnului A. să îşi indice punctul de vedere, dovedeşte buna-credinţă şi nu intenţia de a aduce atingere vieţii private şi reputaţiei reclamantului-intimat, aşa cum s-a reţinut de către prima instanţă.

Reclamantul a fost menţionat doar marginal fără referiri la viaţa privată şi fără a i se aduce injurii sau alte asemenea formulări care să îi afecteze onoarea sau demnitatea. În fapt, la societăţile la care reclamantul A. este asociat s-a ajuns căutând societăţile la care H. este asociat şi cu care a făcut în mod curent afaceri, investigaţie în cadrul căreia au fost folosite platforme publice precum vrăjitorul.eu şi termene.ro. Astfel, s-a identificat o societate la care reclamantul A. era asociat cu H. şi cu un director la I., al cărui nume era vehiculat în dosarul penal demarat de autorităţi.

Căutând în bazele de date publice s-a aflat că societăţile sale îşi aveau sediul în imobilele de pe strada x, imobile care în documente apăreau ca aparţinând reclamantului A., iar sediile fuseseră stabilite în baza unor contracte de comodat, rezultând aparenţa că reclamantul este asociat/partener de afaceri cu persoana care făcea obiectul articolului respectiv, domnul H..

De asemenea, inserarea declaraţiilor reclamantului în sensul că "se jură că H. nu are nicio legătura cu Clubul sportiv 2000 la care a muncit cinstit timp de 15 ani" a fost făcută tocmai pentru ca cititorii să înţeleagă faptul că acestea sunt declaraţiile reproduse exact ale reclamantului A. căruia i s-a solicitat dreptul la replică/punctul de vedere astfel încât articolul să fie obiectiv.

Aceste declaraţii au fost catalogate ca fiind stupefiante de către jurnaliştii care au scris articolul deoarece reclamantul a folosit un limbaj absolut neacademic, utilizând expresii precum "se jură", dar şi pentru că după ce i s-a solicitat să indice punctul său de vedere faţă de legăturile dintre afacerile sale şi H., reclamantul a menţionat numai una dintre afaceri, ceea ce i-a făcut pe jurnaliştii autori ai articolului să aibă o bănuială că domnul A. nu spune adevărul complet, invocându-şi propria sa vină, adică declaraţiile sale făcute în această manieră, declaraţii pe care instanţa de apel le-a catalogat ca ofensatoare în mod nelegal.

Prin urmare, se solicită instanţei de recurs să se constate că prin articolul în discuţie nu i s-a lezat reclamantului demnitatea şi onoarea, că nu au fost încălcate prevederile art. 72 C. civ., astfel încât, instanţa de apel a nesocotit prin decizia recurată prevederile art. 1349 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, deoarece fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu există.

De asemenea, s-a solicitat a se constata că prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1349 C. civ. în sensul că prejudiciul moral nu există şi nici nu este dovedit în cauză, întrucât mărturiile celor doi angajaţi ai reclamantului nu relevă în mod clar şi concret care au fost traumele psihice, suferinţa şi angoasa reclamantului A., ci mai degrabă nişte presupuse şi nedovedite daune morale.

O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel este aceea că încalcă jurisprudenţa obligatorie a CEDO cu privire la protejarea reputaţiei şi libertatea de exprimare.

Cu referire la jurisprudenţa CEDO în ceea ce priveşte dreptul la reputaţie protejat de art. 8 din Convenţie, element ce ţine de viaţa privată, şi cea a Curţii Constituţionale, recurenta-pârâtă a susţinut că prin articolul publicat nu a afectat în niciun fel viaţa privată, viaţa profesională, demnitatea şi onoarea reclamantului, deoarece nu i s-au adus acuze sau imputat fapte penale.

În ceea ce priveşte protecţia instituită de art. 10 din CEDO, Curtea, în considerarea jurisprudenţei sale, a arătat că libertatea de exprimare este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar nevoia de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător, prin raportare la circumstanţele concrete ale fiecărui caz.

Referitor la punerea în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private, recurenta menţionează că CEDO a precizat care sunt criteriile relevante în a statua într-un sens sau altul, respectiv contribuţia pe care o are apariţia articolului la o dezbatere de interes general, rolul sau funcţia persoanei vizate şi natura activităţilor care fac obiectul postării publice, comportamentul anterior al persoanei în cauză, precum şi distincţia care trebuie făcută între emiterea unor judecăţi de valoare şi prezentarea unor fapte.

În raport de situaţia particulară a prezentului litigiu şi criteriul vizând contribuţia avută la o dezbatere de interes general, astfel cum a fost menţionat de CEDO, susţine recurenta că articolul în discuţie a fost redactat cu scopul să aducă în atenţia cititorilor subiecte de interes public, precum utilizarea banilor publici şi eventualele afaceri ale unei persoane anchetate penal în privinţa căreia existau indicii temeinice că a săvârşit infracţiuni.

Cu referire la criteriul privind rolul sau funcţia persoanei vizate şi natura activităţilor care fac obiectul postării publice, criteriu în strânsă legătură cu cel anterior menţionat, recurenta a arătat că asociatul reclamantului este o persoană publică, cu notorietate, iar articolele publicate nu vizează aspecte din viaţa privată a reclamantului, ci aspecte din viaţa publică pe care o are asociatul său, H..

De asemenea, cu privire la criteriul vizând comportamentul anterior al persoanei în cauză, s-a susţinut că scopul articolului publicat pe portalul de ştiri, a fost acela de a informa societatea civilă despre situaţia persoanei cercetate penal şi a afacerilor sale prin intermediul cărora s-ar fi putut scurge bani publici, aspect în raport de care mai arată recurenta că a folosit date la care are acces orice persoană în mod public, publicând inclusiv declaraţiile exacte ale reclamantului.

Recurenta mai susţine că un alt criteriu determinant în aprecierea comportamentului său îl constituie distincţia care trebuie făcută între emiterea unor judecăţi de valoare şi prezentarea unor fapte şi din această perspectivă, cu referire la art. 10 alin. (2) din CEDO. Astfel, arată că asociatul reclamantului este un om politic, iar activitatea profesională şi probitatea sa morală pot fi considerate ca fiind chestiuni de interes general, care să fie supuse dezbaterii publice din partea celorlalţi cetăţeni, însă dezbaterea publică trebuie să se fundamenteze fie pe fapte, fie pe judecăţi de valoare cu o bază factuală suficientă.

Făcând referire la distincţia pe care CEDO o face între fapte şi judecăţi de valoare prin raportare la jurisprudenţa sa, recurenta-pârâtă a precizat că articolul a avut la bază o investigaţie serioasă din partea jurnaliştilor, care au probat faptele despre care se face referire în conţinutul articolelor, unele dintre documente avute în vedere făcând parte integrantă din articol, în baza lor fiind emise mai multe judecăţi de valoare/opinii jurnalistice/concluzii în ceea ce priveşte afacerile domnului H..

Solicită recurenta instanţei ca, aplicând toate criteriile menţionate, să constate că, deşi cele două drepturi protejate deopotrivă de art. 8 şi 10 din CEDO, puse în balanţă, se bucură de un interes egal, prin faptul că reclamantul este partener de afaceri cu H., apriori interesul societăţii este superior intereselor individuale, astfel încât dreptul cetăţenilor de a fi informaţi cu privire la aspectele de interes public prin publicarea acestor articole care au adus în prim plan opinii referitoare la utilizarea abuzivă a resurselor financiare publice sau exercitarea abuzivă a drepturilor conferite de lege a fost în echilibru cu dreptul reclamantului la protejarea onoarei sale şi a demnităţii.

Având în vedere cele expuse anterior, cât şi prevederile legale în materie, s-a solicitat să se constate că instanţa de apel în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 14, 70, 75, 1353 din C. civ. şi art. 30 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) din Constituţia României, precum şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a reţinut în sarcina recurentei săvârşirea unei fapte ilicite.

Un alt motiv de recurs a vizat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciindu-se că decizia recurată încalcă prevederile art. 264 C. proc. civ. referitor la aprecierea probelor şi ale art. 324 C. proc. civ., întrucât din mărturiile celor două persoane audiate, nu rezultă în mod efectiv că reclamantul ar fi fost afectat psihic, că a avut suferinţe psihice de orice fel cauzate de articolul din cauză, respectiv că reclamantul a suferit un prejudiciu psihic care să necesite o reparaţie prin obligaţia pârâţilor la plata unei despăgubiri. De asemenea, cei doi martori audiaţi erau angajaţi la societăţile reclamantului, adică persoane care erau apropiate de persoana reclamantului şi asupra cărora reclamantul ar avea putere de coordonare, ale căror venituri şi alte avantaje materiale depindeau de reclamant.

Prin urmare, solicită a se constata că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu încălcarea art. 324 şi 264 C. proc. civ. în aprecierea acestor mărturii deoarece din declaraţii nu reiese prejudiciul moral, element definitoriu care trebuia dovedit pentru angajarea răspunderii personale pentru o faptă delictuală.

Un ultim motiv de recurs vizează incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerându-se că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece instanţa de apel a reţinut în mod nelegal existenţa unui prejudiciu, încălcând prevederile art. 1532 C. civ.

Susţine recurenta că sunt contradictorii considerentele instanţei de apel în ceea ce priveşte analizarea prejudiciului întrucât, pe de o parte s-a reţinut că "afirmaţiile din cuprinsul articolului i-au pricinuit apelantului o puternică suferinţă ca urmare a atribuirii investiţiei şi muncii sale unei alte persoane, persoană care este cercetată penal şi acuzată în mod public de săvârşirea unor infracţiuni" iar, pe de altă parte, în aceeaşi decizie, instanţa a reţinut că nu i s-a creat niciun prejudiciu reclamantului prin faptul că în opinia publică este asociat cu o persoană care ar fi dat "şpagă" întrucât chiar reclamantul a recunoscut că are relaţii de afaceri cu numitul H., atât direct, cât şi prin alte persoane.

De altfel, arată recurenta, nu există nicio probă la dosar din care să rezulte pericolul la care ar fi fost supusă afacerea din Complexul Sportiv al reclamantului, pericol care să fi fost generat de articolul publicat. La dosarul cauzei nu există niciun raport de expertiză contabilă care să ateste scăderea încasărilor Complexului Sportiv şi niciun raport de expertiză psihologică care să ateste suferinţele morale ale reclamantului ca urmare a articolului publicat, singura probă care susţine afirmaţiile reclamantului fiind cea testimonială în care martorii au fost angajaţii reclamantului, decizia încălcând astfel prevederile art. 1532 C. civ. privind caracterul cert al prejudiciului.

În concluzie, se solicită instanţei de control judiciar, raportat la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., casarea în întregime a deciziei recurate şi modificarea soluţiei în sensul respingerii apelului formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1671/21.12.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti ca neîntemeiat.

3. Recurentul-pârât E., deşi nu a indicat motivele sale de recurs prin raportare la dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., a formulat critici cu referire la daunele morale la care a fost obligat de instanţa de apel, ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, susţine că instanţa nu poate ţine cont de afirmaţiile reclamantului în sensul că articolul conţine date false şi că din acest motiv a suferit, împreună cu familia un prejudiciu moral, deoarece nu s-a demonstrat că vreo informaţie din articol ar fi falsă, nu s-a constatat încălcarea deontologiei jurnalistice şi nu se poate preciza care este greşeala pe care recurentul-pârât a făcut-o în raport de care datorează daune morale.

De asemenea, susţine că informaţiile din articol sunt informaţii publice care nu au fost contestate de reclamant, care este o persoană prezentă în mediul public, fiind implicată şi în alte afaceri sau situaţii care au atras atenţia presei.

Consideră recurentul că presa are rolul de a informa publicul şi nu pot prevala interesele afacerilor reclamantului în faţa interesului publicului de a fi informat.

Recurentul apreciază că lipsesc probele esenţiale care să susţină fapta reclamată, instanţa nestabilind care este culpa fiecărui autor.

În calitate de reporter, recurentul-pârât a contribuit la găsirea de informaţii referitoare la acţionariatul firmelor, iar redactarea articolului şi discuţia cu reclamantul au fost realizate de conducerea ziarului şi de D., şefa de secţie în Departamentul B. şi Investigaţii al cotidianului B., context în care se impunea ca reclamantul să precizeze care sunt informaţiile din articol care, în opinia sa, ar fi false, imputabile pârâtului.

Recurentul-pârât susţine că instanţa nu îi poate impune plata unor daune morale mai mari decât beneficiile legate de acest articol, având în vedere că la momentul publicării articolului acesta avea contract de colaborare încheiat cu B., fiind plătit pentru fiecare articol publicat, iar pentru acest articol a încasat mai puţin de 100 de RON.

3. Apărările formulate:

În cauză, părţile litigante nu au formulat întâmpinare.

La data de 17 august 2020, prin poştă electronică, recurenta-pârâtă S.C. B. şi C. S.R.L., prin administrator judiciar F., G., a depus note scrise prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurentul-pârât E., astfel cum a fost formulat.

4. Procedura de filtru

Prin raportul întocmit la data de 02 februarie 2021 asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr. 1527 A din 22 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a procedat la verificarea condiţiilor de formă ale recursurilor prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., constatându-se că cererile de recurs îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate şi a fixat termen de judecată la 17 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când instanţa a rămas în pronunţare asupra cauzei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, vor fi analizate recursurile pârâţilor, deoarece prin acestea se contestă însăşi existenţa faptei ilicite, urmând ca după analizarea existenţei condiţiilor impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale să fie analizate criticile reclamantului care tind a se stabili dacă au fost încălcate sau nu dispoziţiile C. civ. în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale.

Recurenta-pârâtă S.C. Editura B. şi C. S.R.L., prin administrator judiciar F., G. a invocat ca temei al cererii sale dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Sub un prim aspect s-a susţinut că decizia recurată încălcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 a insolvenţei, deoarece deşi prin întâmpinarea depusă în primă instanţă s-a solicitat a se constata că intervine suspendarea de drept a cauzei întrucât în privinţa acestei societăţi este deschisă procedura insolvenţei în dosarul nr. x/2014 la Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii, iar prin decizia nr. 1527/22.11.2019 instanţa de apel nu a analizat şi nu s-a pronunţat pe acest aspect.

Cu privire la aceste susţineri, Înalta Curte constată că cererea de suspendare a cauzei a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 16.11.2016 în primul ciclu procesual şi, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, dar şi din considerentele deciziei de casare nr. 965/16 mai 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, soluţia, nefiind contestată, a rămas definitivă, astfel încât nu mai poate forma obiectul controlului judiciar.

De altfel, în şedinţa publică din data de 17.06.2021, reprezentantul convenţional al recurentei-pârâte, luând act că instanţa s-a pronunţat asupra cererii de suspendare, la fond, în primul ciclu procesual a arătat că, în acest context, nu mai sunt necesare discuţii asupra suspendării întrucât nu a formulat cale de atac împotriva soluţiei menţionate.

Cu privire la soluţionarea pe fond a cauzei, recurenta a arătat că decizia recurată încalcă prevederile art. 72 C. civ. şi art. 1349 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală întrucât, în realitate, fapta nu are caracter ilicit.

Situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de către instanţa anterioară, ce nu poate face obiectul criticilor în recurs faţă de caracterul extraordinar al acestei căi de atac ce vizează, conform art. 488 C. proc. civ., numai motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, este următoarea:

La data de 30.09.2015 a apărut în cotidianul B. un articol intitulat "Imperiul de milioane al celui care a dat şpaga pentru scumpirea apei" - "dezvăluiri despre firmele prin care fosta conducere de la I. a plimbat banii către politicieni şi membri ai administraţiei locale", articol semnat de către pârâţii E. şi D..

Conform articolului apărut la pagina 4 din cotidianul B., după subtitlul "Cuiburile lui H." se precizează:

"Pe strada x din cartierul Militari, afaceristul deţine, direct sau prin intermediul apropiaţilor, o grădiniţă şi o şcoală privată, club de tenis, club de fitness şi spa, bazin de înot acoperit, complex sportiv, restaurant şi hotel. Aici, la numărul 16, este şi primul cuib al afacerilor lui H.. (…) Cel de-al doilea cuib, este la 11 minute distanţă de mers cu maşina, pe Aleea Ţibleş. La cele două adrese, H. şi-a ridicat un imperiu prin care a plimbat milioane de RON."

Curtea de Apel a mai constatat că la adresa situată în Bucureşti, str. x - 11 au sediu social mai multe societăţi cu răspundere limitată, printre care şi J. S.R.L., care au ca obiect de activitate învăţământ preşcolar şi şcolar, precum şi K., care are ca obiect activitatea sportivă. Contactat fiind de către autorii articolului, apelantul - reclamant a negat asocierea cu numitul H. în ceea ce priveşte societăţile cu sediu social în Bucureşti, str. x - 11.

Curtea a apreciat, de asemenea, că afirmaţiile apelantului au fost prezentate trunchiat şi tendenţios de către intimaţii persoane fizice, nefiind publicat un drept la replică. Autorii articolului au menţionat că "declaraţiile lui A. sunt de-a dreptul stupefiante" şi că apelantul "se jură că H. nu are nicio legătură cu L., la care a "muncit cinstit de 15 ani".

Instanţa de apel a mai observat că subiectul articolului în discuţie nu este, în mod direct, reclamantul, ci numitul H., în raport cu care pârâţii persoane fizice au desfăşurat o anchetă jurnalistică, că subiectul investigaţiei jurnalistice este unul de interes general, pentru publicul cititor, că autorii articolului au prezentat în articolul examinat nu doar judecăţi de valoare, ci chiar aspecte de informare publică în privinţa cărora trebuia să fie deţinută şi prezentată publicului sursa reală a informaţiei, aşa numita probă a verităţii.

Unul dintre aceste aspecte este şi cel în discuţie, respectiv cel prin care pârâţii persoane fizice informează publicul cititor că grădiniţa, şcoala privată, clubul de fitness şi spa, bazinul de înot situate pe str. x din capitală ar aparţine, de fapt, numitului H., persoană acuzată de săvârşirea unor infracţiuni şi cercetată penal.

Instanţa anterioară a constatat că niciunde în conţinutul articolului nu este precizată sursa informaţiei, că pârâţii nu au cercetat evidenţele registrului comerţului şi nici alte registre publice, deşi aveau o astfel de obligaţie în măsura în care aduceau publicului anumite informaţii considerate de interes general, iar din probele administrate în cauză, a rezultat că în cadrul societăţilor cu răspundere limitată şi asociaţiei care au ca obiect de activitate învăţământ preşcolar, şcolar sau activitate sportivă, H. nu este în prezent şi nici nu a fost în trecut asociat.

Din această perspectivă, curtea a considerat că pârâţii au încălcat limitele de protecţie conferite de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aducând la cunoştinţa publicului informaţii nereale, cu caracter defăimător şi neverificate în prealabil, aceasta constituind în opinia instanţei anterioare o faptă ilicită săvârşită cu intenţie.

Recurenta susţine că în mod greşit Curtea de Apel a încadrat această faptă în sfera ilicitului civil, fără a se menţiona în considerentele deciziei că, în realitate, anterior publicării investigaţiei jurnalistice din 30.09.2015, a avut loc o conversaţie telefonică cu reclamantul în care acesta a dezvăluit faptul că "a fost asociat doar cu numele", alături de H. "în vreo două-trei firme", că nicio informaţie din cuprinsul articolului nu este "inventată" ci sunt fapte confirmate de reclamant prin dreptul la replică solicitat, singura afirmaţie din articol negată fiind doar cea cu privire la persoana care controlează complexul, recurenta făcând referire la asocierea dintre reclamant şi H., asociere pe care însuşi reclamantul a recunoscut-o.

Deşi nu contestă înregistrările din Registrul Comerţului referitoare la deţinătorii societăţii, afirmă că a căutat şi constatat asocierea dintre cele două persoane (societăţile domnului H. având sediul în imobilele de pe strada x în baza unor contracte de comodat, imobile care în documente apăreau ca aparţinând reclamantului A., rezultând aparenţa că reclamantul este asociat/partener de afaceri cu persoana care făcea obiectul articolului respectiv), aspect ce a rezultat şi din declaraţiile reclamantului.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie factuală nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza probele depuse la dosar, aşa cum solicită recurenta, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.

Prin urmare, infirmarea bazei factuale, astfel cum a fost statuată în apel, prin reţinerea unei alte situaţii de fapt decât cea prezentată în articol nu mai poate fi cenzurată în recurs, instanţa reţinând că nu are acoperire în situaţia de fapt afirmaţia potrivit căreia numitul H. deţine imobilele şi controlul asupra afacerilor reclamantului.

Cu privire la judecăţile de valoare formulate şi concluziile deduse de jurnalişti din situaţia de fapt pe care au reţinut-o, recurenta mai critică faptul că instanţa de apel, cu toate că a reţinut că pârâţii beneficiază de protecţia conferită de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a încadrat totuşi această faptă în sfera ilicitului civil, deşi asocierea reclamantului cu H., cercetat penal în dosarul "I.", îl expune la anchete jurnalistice care au doar un singur scop: informarea fidelă a cititorilor cu privire la afacerile pe care le derulează.

Se arată că este justificat interesul general de a afla date despre afacerile reclamantului, iar prin articolul în discuţie nu i s-a lezat acestuia demnitatea şi onoarea, nu au fost încălcate prevederile art. 72 C. civ., astfel încât, instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1349 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, deoarece fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu există.

Analizând dispoziţiile invocate referitoare la libertatea de exprimare se constată că potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii sau idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a tine seama de frontiere".

Ca atare, libertatea de exprimare este fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi una dintre condiţiile primordiale ale progresului şi împlinirii fiecăruia, dar nu constituie însă o libertate absolută ci, exerciţiul acestei libertăţi este supus unor restrângeri şi limitări.

În acest sens, instanţa de recurs constată că, deşi art. 30 alin. (1) din Constituţia României prevede că libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile, iar art. 31 alin. (1) din acelaşi act normativ statuează că dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit, cu toate acestea art. 57 din Constituţie impune anumite alimite, stabilind că cetăţenii trebuie să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.

Jurisprudenţa CEDO a statuat, la rândul său, că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, această concluzie fiind în concordanţă cu dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Convenţie, potrivit cărora exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerinţe, în condiţiile alin. (2) al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerinţe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menţionat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporţionalităţii ingerinţei cu scopul legitim urmărit.

Protecţia reputaţiei unei persoane este prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţie, ca temei pentru restrângerea libertăţii de exprimare, iar statele semnatare, în baza obligaţiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, "o speranţă legitimă în ceea ce priveşte protecţia şi respectarea vieţii sale private", (CEDO, cauza von M. c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68).

Totodată, trebuie menţionat că, în ceea ce priveşte libertatea de exprimare, art. 70 C. civ. prevede că orice persoană are dreptul la libera exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75, iar conform art. 72 alin. (1) C. civ., privind dreptul la demnitate, orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Referitor la drepturile expuse anterior, art. 75 C. civ. prevede anumite limite în sensul că nu constituie încălcări ale drepturilor prevăzute în această secţiune atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte sau exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

Din perspectiva acestor noţiuni teoretice, instanţa de apel a argumentat în mod detaliat de ce apreciază că afirmaţiile pârâţilor se încadrează sau nu în sfera ilicitului şi în ce măsură depăşesc sau nu limitele criticii acceptabile.

Astfel, curtea a considerat, în mod corect, că pârâţii au încălcat limitele de protecţie conferită de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aducând la cunoştinţa publicului informaţii nereale, cu caracter defăimător şi neverificate în prealabil, iar prezentarea trunchiată şi tendenţioasă a afirmaţiilor apelantului, după ce a fost contactat de ziarişti, însoţite de afirmaţii precum aceea că "declaraţiile lui A. sunt de-a dreptul stupefiante" reprezintă în esenţă judecăţi de valoare emise de pârâţii persoane fizice, comentarii care au fost exprimate în mod direct în spaţiul public.

Cu referire la jurisprudenţa CEDO în ceea ce priveşte dreptul la reputaţie protejat de art. 8 din Convenţie, element ce ţine de viaţa privată, şi cea a Curţii Constituţionale, recurenta-pârâtă a susţinut că prin articolul publicat nu a afectat în niciun fel viaţa privată, viaţa profesională, demnitatea şi onoarea reclamantului, deoarece nu i s-au adus acuze sau imputat fapte penale, iar în ceea ce priveşte libertatea de exprimare protejată de art. 10 din CEDO, a arătat că libertatea de exprimare este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar nevoia de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător, prin raportare la circumstanţele concrete ale fiecărui caz, trebuind a se face distincţie între emiterea unor judecăţi de valoare şi prezentarea unor fapte.

Astfel, arată că asociatul reclamantului este un om politic, iar activitatea profesională şi probitatea sa morală pot fi considerate ca fiind chestiuni de interes general, care să fie supuse dezbaterii publice din partea celorlalţi cetăţeni, însă dezbaterea publică trebuie să se fundamenteze fie pe fapte, fie pe judecăţi de valoare cu o bază factuală suficientă, iar articolul a avut la bază o investigaţie serioasă din partea jurnaliştilor, care au probat faptele despre care se face referire, unele dintre documentele ce fac referire la acele fapte făcând parte integrantă din articol, iar în baza lor fiind emise mai multe judecăţi de valoare.

Contrar susţinerilor recurentei, se constată că şi în jurisprudenţa CEDO, deşi este acceptată formularea judecăţilor de valoare în limite largi la adresa politicienilor, nu se permite formularea unor opinii complet nejustificate (par. 42 cauza Lingens contra Austria), or, limbajul folosit de pârâţi la adresa reclamantului depăşeşte limitele de exprimare publică, afirmaţiile referitoare la faptul că declaraţiile reclamantului ar fi esenţialmente mincinoase fiind insulte, fără nicio legătură cu activitatea publică a persoanei cercetate penal, presupus asociat al reclamantului.

Raportat la situaţia factuală reţinută de instanţele anterioare, nu se poate aprecia că recurenţii-pârâţi au acţionat cu bună credinţă din punct de vedere al scopului demersului jurnalistic şi că instanţa de apel a interpretat greşit art. 10 din Convenţie.

În realitate, reaua credinţă a pârâţilor a fost demonstrată de chiar afirmaţiile acestora la adresa reclamantului, fără o bază factuală şi care depăşesc limitele unui demers normal, care să se circumscrie noţiunii de libertate de exprimare, ce ar presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare, acestea nefiind judecăţi de valoare, care să aducă societăţii un plus de valoare.

De altfel, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, trebuie să se facă distincţie între libertatea de informare şi libertatea de opinie precum şi între judecăţile de valoare şi afirmaţiile factuale, toate acestea fiind în egală măsură protejate de art. 10 al Convenţiei.

Conform celor reţinute în considerentele deciziei recurate, instanţa a arătat că, deşi proba verităţii nu este cerută în cazul judecăţilor de valoare, nu se poate deduce o libertate absolută de a formula judecăţi de valoare, întrucât jurisprudenţa Curţii permite sancţionarea unor astfel de judecăţi atunci când ele sunt injurioase ori nu au o bază factuală suficientă. Cu alte cuvinte, Curtea acceptă aproape nelimitat formularea unor judecăţi de valoare, însă nu permite formularea unor opinii complet nejustificate cu privire la o persoană (cauza Lingens c Austriei).

Or, în speţa de faţă, aşa cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel, prezentarea trunchiată şi tendenţioasă a afirmaţiilor reclamantului, după ce a fost contactat de ziarişti, însoţite de afirmaţii precum aceea că "declaraţiile lui A. sunt de-a dreptul stupefiante" reprezintă în esenţă judecăţi de valoare emise de pârâţii persoane fizice, comentarii care au fost exprimate în mod direct în spaţiul public - în sensul că, de fapt, "apelantul minte când spune că H. nu este asociat în cadrul societăţilor şi asociaţiei ce au sediul pe str. x - ce nu au nicio bază factuală, întrucât intimaţii nu au făcut niciun fel de investigaţii sub acest aspect, ba, mai mult, reclamantul a dovedit în instanţă contrariul".

Ca atare, în mod corect, curtea a reţinut o faptă ilicită în sarcina pârâţilor, săvârşită cu intenţie, prin emiterea acestor judecăţi de valoare fără o bază factuală, depăşindu-se limitele libertăţii de exprimare, motiv pentru care, urmează a fi înlăturate susţinerile recurentei în sensul că nu se impune sancţionarea civilă întrucât articolele scrise au vizat un subiect de interes public şi au fost scrise în considerarea dreptului libertăţii de opinie garantat de art. 10 din CEDO, soluţia instanţei în acest sens fiind necesară pentru protejarea drepturilor reclamantului, conform art. 8 din CEDO, dar şi art. 72 C. civ., enunţate anterior.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că instanţa de apel în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 14, 70, 75, 1353 din C. civ. şi art. 30 alin. (1) şi art. 31 alin. (1) din Constituţia României, precum şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a reţinut în sarcina recurentei săvârşirea unei fapte ilicite deşi în articolul vizat doar s-a prezentat un fapt concret într-un mod obiectiv, respectându-se codul deontologic al jurnalistului precum şi normele legale privind viaţa intimă a persoanelor în exercitarea dreptului la liberă exprimare şi a libertăţii presei şi, de asemenea, în lumina dreptului publicului de a beneficia de informaţii în legătură cu chestiuni de interes general.

Cu privire la concluzia că autorii articolului au prezentat în articolul examinat nu doar judecăţi de valoare, ci şi aspecte de informare publică în privinţa cărora trebuia să fie deţinută şi prezentată publicului sursa reală a informaţiei, aşa numita probă a verităţii, cum ar fi faptul că se informează publicul cititor că grădiniţa, şcoala privată, clubul de fitness şi spa, bazinul de înot situate pe str. x din capitală ar aparţine, de fapt, numitului H., persoană acuzată de săvârşirea unor infracţiuni şi cercetată penal s-a constatat că, "niciunde în conţinutul articolului nu este precizată sursa informaţiei. Intimaţii - pârâţi nu au cercetat evidenţele registrului comerţului şi nici alte registre publice, deşi aveau o astfel de obligaţie în măsura în care aduceau publicului anumite informaţii considerate de interes general".

Or, aducând la cunoştinţa publicului informaţii nereale, cu caracter defăimător şi neverificate în prealabil (aşa cum s-a reţinut cu ocazia stabilirii situaţiei de fapt de către instanţa anterioară) nu se poate susţine că a fost respectat codul deontologic, fiind încălcate limitele de protecţie conferită de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta susţine că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului- hotărârea pronunţată în cauza Bladet Tromso şi Stensaas contra Norvegiei, a statuat că documentele provenind de la instituţiile statale ar trebui să reprezinte surse pe care "presa ar trebui în mod normal, atunci când contribuie la dezbaterea politică asupra unor teme de interes general, să se bazeze în ce priveşte conţinutul lor, fără a mai întreprinde verificări independente", dar uită să menţioneze faptul că instanţa de apel i-a reproşat tocmai această omisiune de a verifica registrele oficiale ale autorităţilor.

A susţine prin cererea de recurs, în contra a ceea ce s-a stabilit ca situaţie factuală cu ocazia interpretării probatoriului administrat de instanţele de fond, că recurenţii-pârâţi au verificat informaţiile furnizate, tinde la invocarea unor motive de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărârii, ceea ce nu este admisibil în calea de atac a recursului.

Prin urmare, vor fi respinse susţinerile recurentei în sensul că prin articolul în discuţie nu i s-a lezat reclamantului demnitatea şi onoarea şi nu au fost încălcate prevederile art. 72 din C. civ., deoarece în mod corect instanţa de apel a stabilit existenţa unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu aplicând, pe cale de consecinţă, prevederile referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Motivul de recurs prin care se susţine că prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1349 C. civ. deoarece prejudiciul moral nu există şi nici nu este dovedit în cauză, întrucât mărturiile celor doi angajaţi ai reclamantului nu relevă în mod clar şi concret care au fost traumele psihice, suferinţa şi angoasa reclamantului va fi, de asemenea, respins.

Potrivit prevederilor art. 1357 C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă", iar potrivit prevederilor art. 1349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Din cuprinsul art. 1357 C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unui prejudiciu; b) săvârşirea unei fapte ilicite; c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; d) săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, condiţii care sunt întrunite şi în prezenta speţă.

Aşa cum s-a constatat de către instanţele anterioare, prin comportamentul pârâţilor s-a depăşit limita impusă de normele de convieţuire socială, fiind afectat dreptul la demnitate al reclamantului, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferinţa psihică încercată, dar şi impactul asupra relaţiilor lui sociale, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

Din perspectiva vinovăţiei cu care a comis această faptă ilicită, în mod corect instanţa de apel a înlăturat afirmaţia că scopul articolului publicat a fost de a aduce la cunoştinţa publicului larg informaţii de natură publică, exercitându-se dreptul la liberă exprimare pentru realizarea dreptului la informare şi nu pentru a leza demnitatea reclamantului, câtă vreme, aşa cum s-a arătat anterior afirmaţiile imputate nu au reprezentat informaţii verificate, iar judecăţile de valoare reţinute nu au avut o bază factuală, fiind relatări necorespunzătoare, nedovedite la adresa reclamantului.

Or, în aceste condiţii, se poate observa că în mod corect a fost antrenată răspunderea civilă delictuală a acestora, care, potrivit art. 1357 alin. (2) C. civ., subzistă şi pentru cea mai uşoară culpă.

Raportat la situaţia de fapt astfel stabilită, se poate constata că au fost respectate dispoziţiile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, în condiţiile în care s-a stabilit în mod cert existenţa faptei ilicite imputabilă pârâtului, care a depăşit limitele dreptului de exprimare, astfel cum e garantat de art. 10 din CEDO.

Faptul că în dovedirea prejudiciului produs au fost valorizate declaraţiile unor martori angajaţi ai reclamantului ţine de modul de administrare a probatoriului, neputând constitui un motiv de nelegalitate, cenzurabil în calea de atac a recursului din perspectiva cazurilor de casare stricit şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Curtea a considerat că prin probatoriul administrat la fond, declaraţiile de martori, dar şi înscrisuri, s-a dovedit că afirmaţiile din cuprinsul articolului i-a pricinuit apelantului o puternică suferinţă ca urmare a atribuirii investiţiei şi muncii sale unei altei persoane, persoană care este cercetată penal şi acuzată în mod public de săvârşirea unor infracţiuni.

Din această perspectivă, curtea a apreciat că nu se impune înlăturarea declaraţiilor martorilor audiaţi numai în baza faptului că aceştia sunt angajaţi ai societăţilor la care apelantul este acţionar deoarece persoanele audiate în cauză au relatat cele consemnate în baza propriilor percepţii, realizate în mod direct şi a reţinut, făcând abstracţie chiar şi de probatoriul testimonial, că este dincolo de orice dubiu existenţa unui prejudiciu moral produs apelantului, ca urmare a atribuirii muncii sale unei alte persoane, cercetată penal şi acuzată public de dare de mită.

Din aceeaşi perspectivă, va fi respins şi motivul de recurs ce a vizat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care s-a apreciat că decizia recurată încalcă prevederile art. 264 C. proc. civ. potrivit căruia (1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor. (2) În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare şi ale art. 324 C. civ. conform căruia în aprecierea declaraţiilor martorilor, instanţa va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective.

De altfel, criticile formulate de recurenta-pârâtă sub aspectul încălcării art. 264 şi art. 324 din C. proc. civ. referitoare la aprecierea probelor nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., acesta fiind invocat formal, nefiind precizate în ce modalitate sunt încălcate aceste norme de procedură, iar aspectele ce ţin de administrarea probatoriului vizează, aşa cum s-a arătat anterior, netemeinicia deciziei atacate, iar nu nelegalitatea acesteia, neputând face obiectul controlului judiciar al instanţei de recurs.

Referitor la motivul ce vizează incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se constată că recurenta apreciază că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece considerentele instanţei de apel sunt contradictorii în ceea ce priveşte analizarea prejudiciului întrucât pe de o parte s-a reţinut că "afirmaţiile din cuprinsul articolului i-au pricinuit apelantului o puternică suferinţă ca urmare a atribuirii investiţiei şi muncii sale unei alte persoane, persoană care este cercetată penal şi acuzată în mod public de săvârşirea unor infracţiuni" iar, pe de altă parte, în aceeaşi decizie, instanţa a reţinut că nu i s-a creat niciun prejudiciu reclamantului prin faptul că în opinia publică este asociat cu o persoană care ar fi dat "şpagă" întrucât chiar reclamantul a recunoscut că are relaţii de afaceri cu numitul H., atât direct, cât şi prin alte persoane.

Curtea de apel, analizând condiţia antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa unui prejudiciu, a reţinut că obligaţia de a repara prejudiciul moral există în acest caz în sarcina persoanei culpabile de fapta ilicită, apărările pârâţilor în sensul că apelantului nu i s-a produs niciun prejudiciu fiind înlăturate întrucât, deşi articolul publicat nu este în principal despre apelant, obiectul investigaţiei jurnalistice fiind H., prin prezentarea unei legături de asociere actuală, în ceea ce priveşte societăţile ce au ca obiect de activitate învăţământ şcolar şi preşcolar, caracterizată ca fiind ocultă şi ilicită, în realitate inexistentă, i s-a cauzat apelantului un prejudiciu moral, concluzie ce se impune cu atât mai mult cu cât societăţile cu răspundere limitată în discuţie au ca obiect de activitate învăţământul şcolar şi preşcolar.

Aceste considerente vizează în mod strict doar fapta ilicită reţinută în sarcina pârâţilor, aceea de a atribui altei persoane calitatea de asociat al societăţilor ce aparţin reclamantulului şi a afirma că acesta face declaraţii mincinoase.

În ceea ce priveşte afirmaţiile reclamantului în sensul că prejudiciul moral ar fi fost produs şi prin faptul că în opinia publică este asociat cu o persoană care ar fi dat "şpagă", curtea nu a reţinut, de plano, un prejudiciu nepatrimonial.

Această concluzie a fost trasă din interpretarea probatoriului administrat în cauză, rezultând că indirect, fiind contactat de ziarişti, chiar apelantul a relatat anumite relaţii de afaceri pe care le-ar fi avut în trecut cu numitul H., în anul 2009, direct sau prin alte persoane. Ca atare, în privinţa acestor aspecte, curtea nu a reţinut producerea unui prejudiciu, faptele prezentate de ziarişti având o bază factuală.

Considerentele invocate de recurentă vizează fapte pretins a fi ilicite, de natură total diferită, una fiind cea constând în atribuirea, în prezent, în mod mod nereal, a unui asociat, urmărit penal, societăţilor ce aparţineau reclamantului cu sediul din strada x, iar alta fiind existenţa unor asocieri în trecut ale reclamantului cu domnul H., în privinţa altor firme.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceste considerente nu sunt contradictorii, iar instanţa de apel a motivat soluţia sa de admitere a apelului reclamantului, apreciind că a fost probată îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv producerea unui prejudiciu, fapta ilicită, legătura dintre acestea şi vinovăţia pârâţilor, a analizat în concret cererea de apel dedusă judecăţii, a indicat considerentele în temeiul cărora şi-a format convingerea, dezvoltând un raţionament judiciar în concordanţă cu soluţia pronunţată.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat judicios soluţia pronunţată, neputându-se reproşa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel sau că acestea ar fi contradictorii motiv pentru care vor fi respinse criticile recurentei sub acest aspect.

Nefiind incidente niciunul din motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. Editura B. şi C. S.R.L., prin administrator judiciar F., G.

Referitor la recursul declarat de pârâtul E., Înalta Curte constată că, deşi acesta nu a încadrat motivele sale de recurs în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., parte din criticile formulate cu referire la daunele morale la care a fost obligat de instanţa de apel pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în măsura în care nu pun în discuţie aspecte legate de administrarea probatoriului şi cuantumul daunelor morale, ce ţin de netemeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia şi care nu pot face obiectul cenzurii în recurs.

Astfel, se susţine că nu a fost demonstrat că vreo informaţie din articol ar fi falsă, nu s-a constatat încălcarea deontologiei jurnalistice şi nu se poate preciza care este greşeala pe care recurentul-pârât a făcut-o, în raport de care datorează daune morale, că informaţiile din articol sunt informaţii publice care nu au fost contestate de reclamant, o persoană prezentă în mediul public şi că lipsesc probele esenţiale care să susţină cauza reclamată.

Aşa cum s-a arătat cu ocazia analizei recursului declarat de pârâta S.C. Editura B. şi C. S.R.L., prin comportamentul pârâţilor s-a depăşit limita impusă de normele de convieţuire socială, fiind afectat dreptul la demnitate al reclamantului, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferinţa psihică încercată, dar şi impactul asupra relaţiilor lui sociale, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

Recurentul susţine că instanţa nu a stabilit care este culpa fiecărui autor, având în vedere că, în calitate de reporter, a contribuit doar la găsirea de informaţii referitoare la acţionariatul firmelor, iar redactarea articolului şi discuţia cu reclamantul au fost realizate de conducerea ziarului şi de D., şefa de secţie în Departamentul B. şi Investigaţii al cotidianului B.

Apărările privind detalierea culpei fiecărui pârât pentru fiecare faptă ilicită şi cele privind lipsa solidarităţii acestora nu au fost făcute în cadrul întâmpinării în cadrul procesual impus de dispoziţiile art. 478 alin. (2) teza I C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Ca atare, instanţa de apel nu a fost învestită cu asemenea apărări, astfel încât formularea acestora omisso medio, direct în calea de atac a recursului nu poate face obiectul cenzurii instanţei de control judiciar.

Recurentul pârât susţine că instanţa nu îi poate impune plata unor daune morale mai mari decât beneficiile legate de acest articol, având în vedere că la momentul publicării articolului avea contract de colaborare fiind plătit pentru fiecare articol publicat, iar pentru acest articol a încasat mai puţin de 100 de RON.

Potrivit doctrinei şi practicii judiciare conturate până în prezent, daunele morale îşi au sorgintea în altfel de suferinţe decât cele fizice, respectiv în suferinţele psihice şi în consecinţele care se înscriu în raporturile dintre componenţii unei societăţi. Ca atare, daunele morale nu se raportează la veniturile încasate de persoana care a produs fapta prejudiciabilă, ci la suferinţele psihice pe care le produce o asemenea faptă ilicită.

Ştirbirea, prin răspândirea unor afirmaţii denigratoare, a acestui patrimoniu moral reprezintă un prejudiciu care se înscrie în ordinea morală a realităţilor umane şi, deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, iar daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării etc., aceasta nu înseamnă că prejudiciul nu este cert şi actual, aşa cum se susţine în motivele de recurs ci, toate aceste criterii, se subordonează conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

Faţă de considerentele mai sus arătate se poate observa că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul E. în cauză.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantul A., Înalta Curte constată că parte din criticile formulate pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sub aspectul încălcării dispoziţiilor C. civ. în ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, în măsura în care nu pun în discuţie aspecte ce ţin de evaluarea situaţiei de fapt şi de administrarea probatoriului, iar în ceea ce priveşte criticile aduse cuantumului daunelor morale acordate de instanţa de apel, se observă că acestea vizează aspecte de netemeinicie a deciziei recurate şi nu de nelegalitate, ce nu pot fi supuse cenzurii în recurs.

Astfel, recurentul-reclamant A., prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală eludând prevederile C. civ. privind cuantumul rezonabil al daunelor morale, acordând reclamantului doar suma de 1.000 RON, sumă apreciată ca fiind derizorie, jignitoare, pentru prejudiciul moral şi de imagine suferit ca urmare a apariţiei în presă a unui articol defăimător cu privire la investiţiile sale atribuite unui infractor. Se susţine că practica în ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale se raportează la un cuantum de minimum 10.000 RON, deoarece scopul acţiunii este acela de a obţine o reparaţie morală prin acordarea unui beneficiu material nu doar recunoaşterea comiterii unei fapte ilicite.

La stabilirea cuantumului daunelor morale cuvenite pentru prejudiciul de imagine cauzat, curtea de apel a avut în vedere că însăşi constatarea, prin hotărâre judecătorească, a atingerii dreptului apelantului la onoare şi demnitate prin expunerea în spaţiul public a unor informaţii nereale, reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului moral suferit.

Cu toate acestea, în prezenta cauză, a apreciat că nu este suficientă doar această modalitate de reparare a prejudiciului, având în vedere obiectul de activitate al societăţilor comerciale în discuţie, de învăţământ şcolar şi preşcolar, cât şi conduita pârâţilor, care nici anterior şi nici ulterior publicării articolului în cauză, nu au avut intenţia de a proceda la verificarea informaţiilor publicate şi nici de a acorda un veritabil drept la replică.

Raportat la situaţia factuală astfel stabilită se constată că nu se poate aprecia că prin acordarea daunelor morale în cuantumul apreciat de instanţa de apel a fost încălcată vreo dispoziţie legală ce poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.

De altfel, recurentul nu indică textele legale care ar fi aplicate greşit de către instanţa de apel pentru a fi atrasă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Curtea de apel a analizat situaţia de fapt constată anterior, apreciind că este generatoare de o suferinţă morală în persoana reclamantului, reputaţia profesională a acestuia fiind afectată de articolul publicat, ţinând seama de faptul că alegerea părinţilor pentru o anumită grădiniţă sau şcoală privată se face şi în considerarea reputaţiei instituţiei respective şi a fondatorilor săi, precum şi a valorilor personale şi profesionale ale acestora din urmă.

În aceste condiţii, analizând hotărârea recurată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că au fost corect aplicate şi interpretate dispoziţiile art. 1531 alin. (3) C. civ., potrivit cărora creditorul are dreptul şi la repararea prejudiciului nepatrimonial, în măsura în care s-a dovedit existenţa acestuia.

Referitor la cuantumul prejudiciului, curtea de apel a reţinut că, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizare cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani care să îi permită să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite. De aceea, ce trebuie evaluat în realitate este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, nu prejudiciul ca atare. Din acest motiv, instanţa sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situaţie similară cu cea avută anterior cât de a-i procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voinţa de a conferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul astfel că, la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei.

Totodată, curtea a mai menţionat că indemnizarea victimei în contextul satisfacerii echitabile nu trebuie, sub nicio formă, să producă o îmbogăţire fără just temei şi aplicând principiul satisfacţiei echitabile consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a apreciat că suma de 1.000 RON este suficientă pentru înlăturarea consecinţelor negative pe care le-a produs fapta ilicită, suma de 80.000 euro (356.000 RON) solicitată prin cererea de chemare în judecată fiind, deopotrivă, excesivă şi nerezonabilă.

Ca atare, instanţa de apel a avut în vedere toate criteriile necesare stabilirii şi acordării unor daune morale în cauză, inclusiv prejudiciul moral şi de imagine suferit de reclamant şi prejudiciul moral direct constând în suferinţa pricinuită reclamantului ca urmare a atribuirii investiţiei şi muncii sale altei persoane ce este cercetată penal şi a faptului că în opinia publică ar fi asociat cu această persoană.

În condiţiile în care soluţia asupra cererii de acordare a daunelor morale a fost motivată în mod coerent, exhaustiv, prin aplicarea criteriilor reţinute în practica judiciară şi nu s-a făcut dovada încălcării unor texte de lege în cadrul acestui demers, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile recurentului-reclamant, câtă vreme aprecierea instanţei de apel asupra cuantumului daunelor morale este rezultatul propriei judecăţi de valoare şi nu poate constitui o critică de nelegalitate ce poate fi supusă spre analiză instanţei de recurs.

Pentru toate aceste motive instanţa de recurs, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de părţi nu este fondat, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta S.C. Editura B. şi C. S.R.L., prin administrator judiciar "F., G. şi Asociaţii" SPRL şi de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 1527 A din 22 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta S.C. Editura B. şi C. S.R.L., prin administrator judiciar "F., G. şi Asociaţii" SPRL şi de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 1527 A din 22 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2021.