Inadmissibility of declaratory action to challenge compensation property title under Law 10/2001 despite subsequent restitutions

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x/2019 la 9 ianuarie 2019, reclamanţii Municipiul Mangalia şi Consiliul Local Mangalia au chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să constate inexistenţa dreptului de proprietate al Municipiului Mangalia asupra bunului stabilit a fi acordat în compensare pârâtului prin decizia civilă nr. 313/C din 29 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. x/2009.

Totodată, reclamanţii au solicitat ca instanţa să constate că pârâtul nu are dreptul la executarea silită cu privire la bunul imobil stabilit a fi acordat în compensare potrivit hotărârii judecătoreşti anterior menţionate.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 35 C. proc. civ.

Pe cale de cerere reconvenţională, pârâtul a solicitat obligarea reclamanţilor la înlocuirea bunului imobil prevăzut în dispozitivul titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 313/C din 29 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. x/2009, potrivit dispoziţiilor art. 1527 C. civ., privind dreptul la executare în natură.

Prin încheierea interlocutorie din 8 mai 2019, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii formulării acţiunii în constatare, invocată de pârât şi a rămas învestită cu soluţionarea cererii reconvenţionale întemeiată pe dispoziţiile art. 1527 C. civ.

La termenul din 22 ianuarie 2020, avându-se în vedere soluţionarea cererii principale pe cale de excepţie şi interesul pârâtului ca hotărârea astfel pronunţată să rămână definitivă, fără a mai depinde de durata de soluţionare a cererii reconvenţionale, au fost aplicate dispoziţiile art. 210 alin. (2) C. proc. civ., fiind dispusă disjungerea cererii principale de cererea reconvenţională, aceasta din urmă fiind înregistrată sub un nou număr de dosar şi primind termen pentru continuarea judecăţii.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 313 din 19 februarie 2020, Tribunalul Constanţa a respins cererea formulată de reclamanţii Municipiul Mangalia şi Consiliul Local Mangalia, în contradictoriu cu pârâtul A., ca inadmisibilă.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 167/C din 16 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii Municipiul Mangalia prin Primar şi Consiliul Local Mangalia în contradictoriu cu intimatul-pârât A..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii Municipiul Mangalia şi Consiliul Local Mangalia la 21 decembrie 2020.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 6 ianuarie 2021 şi repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 5.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, formulând în esenţă, următoarele critici:

În expunerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat aplicarea în mod greşit a normelor de drept material ce reglementează restituirea imobilelor în temeiul Legii nr. 10/2001 şi cele ce privesc culpa autorităţilor locale.

Recurenţii au arătat că s-a reţinut în mod greşit de către instanţa de apel că dreptul de proprietate asupra terenului acordat în compensare a fost pierdut ulterior pronunţării deciziei civile nr. 313 din 29 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa

În continuare, s-a făcut trimitere la înscrisuri administrate în cadrul dosarului nr. x/2009 şi la susţinerea apărătorului pârâtului de la termenul de judecată din 22 decembrie 2010, care a apreciat că terenurile erau libere, asumându-şi riscul de a primi ce a fost atribuit altor persoane.

De asemenea, sunt enumerate o serie de hotărâri judecătoreşti prin care recurenţii arată că toate suprafeţele de teren identificate spre a se atribui în compensare pârâtului au fost acordate altor beneficiari prin hotărâri judecătoreşti anterioare.

Prin a două critică expusă recurenţii au susţinut că nu se poate reţine că instanţa de executare, prin hotărârea nr. 871/2017 pronunţată în dosarul nr. x/2015 a analizat aspectul legat de pierderea dreptului de proprietate asupra terenului prevăzut în titlul executoriu, întrucât această instanţă a apreciat că imposibilitatea obiectivă de punere în posesie nu poate fi analizată pentru că s-ar înfrânge puterea de lucru judecat.

A concluzionat această critică în sensul că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că problema lipsei titlului de proprietate la momentul emiterii deciziei nr. 313/2010 a fost analizată definitiv pe calea contestaţiei la executare.

Prin cea de-a treia critică, subsumată motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au arătat că, deşi instanţele de fond au constatat inadmisibilitatea acţiunii în constatare, nu au indicat care ar fi acţiunea în realizare ce ar putea fi exercitată.

Au apreciat că ignorarea acestui aspect, care este determinant în ceea ce priveşte pronunţarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în constatare, echivalează cu lipsa motivării hotărârilor.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât A. nu a depus întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenţii-reclamanţi au apreciat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material ce reglementează restituirea imobilelor în temeiul Legii nr. 10/2001, fără a indica în mod punctual care sunt dispoziţiile legale aplicate greşit şi fără a formula critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa de apel din perspectiva motivului de casare invocat.

În esenţă, prima critică expusă vizează concluzia greşită a instanţei de apel în sensul că pierderea dreptului de proprietate al reclamanţilor s-a realizat ulterior pronunţării deciziei civile nr. 313 din 29 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa.

Argumentele aduse în acest sens nu pot fi reţinute de către instanţa de recurs, deoarece prin intermediul acestora se supune analizei situaţia de fapt conturată în mod definitiv de către instanţa care a pronunţat titlul executoriu reprezentat de decizia nr. 313/C din 29 decembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa.

De altfel, chiar şi în cadrul dezbaterilor asupra fondului recursului, apărătorul recurenţilor a susţinut, prin pledoaria sa, că instanţa de apel a reţinut greşit situaţia de fapt în ceea ce priveşte momentul la care recurenţii au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului pentru care trebuie să realizeze punerea intimatului în posesie.

În legătură cu acest aspect, instanţele de fond au arătat corect că argumentele care fundamentează acţiunea în constatare sunt împrejurări survenite ulterior obţinerii titlului executoriu, în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 313 din 29 decembrie 2010 s-a reţinut cu putere de lucru judecat că "expertul a identificat o suprafaţă de 19.758 m.p. teren ce poate fi atribuită reclamanţilor în compensare" şi ambele părţi şi-au însuşit concluziile expertizei.

Instanţele de fond au antamat chestiunea momentului la care au intervenit impedimentele la executarea titlului executoriu din perspectiva caracterului subsidiar al acţiunii în constatare faţă de cea în realizare, această motivare fiind menită a explica reclamanţilor care este mijlocul procesual corespunzător prin care aceste împrejurări pot fi deduse judecăţii, anume contestaţia la executare.

În ceea ce priveşte culpa pentru existenţa impedimentelor la executare, Înalta Curte nu poate reţine criticile recurenţilor referitoare la asumarea riscului, de către apărătorul pârâtului, de a primi ce a fost atribuit altor persoane. În această privinţă, în mod corect au reţinut instanţele de fond că recurenţii au avut calitatea de pârâţi în dosarul nr. x/2009 şi au figurat ca părţi în fazele de executare, prin urmare aceştia ar fi trebuit să dea dovadă de diligenţă şi să evite posibilele suprapuneri de terenuri atribuite în procedura Legii nr. 10/2001.

Cât priveşte cea de-a două critică din recurs, prin care se arată că în mod eronat s-a reţinut că instanţa de executare s-a pronunţat definitiv asupra inexistenţei dreptului de proprietate al reclamanţilor în dosarul nr. x/2015, aceasta nu poate fi primită, deoarece instanţele de fond nu au făcut decât să motiveze că soluţionarea definitivă, în mod nefavorabil a contestaţiilor la executare, nu este susceptibilă de a deschide calea exercitării unei acţiuni în constatare.

Altfel spus, din aceste considerente se desprinde concluzia că subsidiaritatea acţiunii în constatare nu ia naştere prin simplul fapt al respingerii acţiunii în realizare, soluţia asupra acesteia din urmă neavând relevanţă în planul subsidiarităţii.

Incidenţa motivului de recurs prevăzut de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost motivată prin prisma lipsei motivării deciziei recurate cu privire la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată ca urmare a neindicării de către instanţele de fond, în mod concret, a mijlocului de realizare a dreptului.

În conformitate cu prevederile art. 35 C. proc. civ., cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, iar cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Cum în mod corect a reţinut prima instanţă, pe calea unei cereri în constatare reclamantul poate solicita instanţei să constate existenţa unui drept al său împotriva pârâtului sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa, însă reclamanţii au pretins constatarea inexistenţei unui drept al lor, respectiv a dreptului de proprietate asupra terenului prevăzut în titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 313/C din 29 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2009.

Într-adevăr, astfel cum s-a statuat în doctrină şi în jurisprudenţa constantă, pentru a nu se ajunge la o încălcare a dreptului de acces la justiţie, instanţa care respinge cererea în constatare pe motiv că partea poate să ceară realizarea dreptului va trebui să arate, în concret, care este mijlocul de realizare a dreptului respectiv.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că ambele instanţe au arătat în mod corect că impedimente la executare nu pot fi invocate pe calea unei acţiuni în constatare - acţiune cu caracter subsidiar - ci pot fi invocate doar în cadrul unei contestaţii la executare, iar soluţionarea nefavorabilă a contestaţiilor exercitate de către reclamanţi nu poate deschide calea unei acţiuni în constatare, prin care să se reţină aceleaşi argumente.

Instanţele de fond au reţinut că motivele invocate pentru susţinerea nelegalităţii procedurilor de executare silită au fost tocmai cele legate de imposibilitatea aducerii la îndeplinire a obligaţiei principale, de atribuire în natură a loturilor nr. 1, 2 şi 3 din zona Dobrogea, ca urmare a restituirii acestor terenuri către alte persoane îndreptăţite, tot în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

Aşadar, instanţele de fond au avut în vedere că, în determinarea caracterului subsidiar al cererii în constatare, dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. se referă la toate mijloacele de realizare a dreptului, inclusiv la contestaţia la executare, prin intermediul căreia apărările recurenţilor au fost deduse deja judecăţii.

Pe de altă parte, prin acţiunea formulată, reclamanţii tind la desfiinţarea titlului executoriu din care izvorăşte dreptul de proprietate al intimatului-pârât, sau, altfel spus, se urmăreşte lipsirea acestuia de conţinut, însă valabilitatea titlului nu a fost infirmată prin intermediul contestaţiei la executare, astfel că nu se poate ataca pe cale separată executarea silită.

În acest sens, în mod corect s-a reţinut de către prima instanţă că interesul reclamanţilor în formularea cererii în constatare este acela al obţinerii unei hotărâri judecătoreşti care să fie opusă pârâtului în cadrul dosarelor de executare silită nr. x/2013 şi nr. y/2018, aflate pe rolul B..

Astfel, critica relativă la lipsa de motivare a deciziei recurate în ceea ce priveşte neindicarea în concret a acţiunii în realizare ce putea fi exercitată de către reclamanţi este nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE:

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Municipiul Mangalia prin primar şi Consiliul Local Mangalia împotriva deciziei civile nr. 167/C din 16 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2021.