Loan Guarantors: Distinction Between Real Security and Solidary Liability Under Civil Code Arts. 1443, 1445, and 2429

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă la 11 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C. Mircea şi D. Claudia, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor în solidar la restituirea, în favoarea reclamantei, a sumei de 48.000 euro, în echivalent RON la cursul de schimb B.N.R. de la data plăţii efective, acordată cu titlu de împrumut pârâtei B., prin contractul de împrumut garantat cu ipotecă încheiat la 12 noiembrie 2014; să se dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata, în favoarea reclamantei, a dobânzii legale penalizatoare aferente sumei împrumutate, calculate de la 12 februarie 2015, data scadenţei, şi până la data plăţii efective; să se constate că pârâţii E. au constituit o ipotecă în favoarea reclamantei asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, nr. top. x, în suprafaţă de 50,21 m.p., de sub B.1., pentru garantarea restituirii sumei împrumutate; cu cheltuieli de judecată.

Pe parcursul procesului, reclamanta a precizat cuantumul dobânzii legale penalizatoare ca fiind de 12.780,12 RON pentru perioada 12 februarie 2015, data scadenţei obligaţiei principale, - 11 februarie 2016, data introducerii acţiunii, calculat conform O.G. nr. 13/2011.

Prin întâmpinare, pârâţii B., C. Mircea şi D. Claudia au solicitat instanţei să dispună admiterea, în parte, a acţiunii, respectiv pentru suma de 30.000 euro şi doar în contradictoriu cu pârâta B.; respingerea, în rest, a cererii de chemare în judecată promovate în contradictoriu cu această pârâtă, ca neîntemeiată, raportat la suma de 18.000 euro şi dobânda legală penalizatoare; respingerea acţiunii faţă de pârâţii E. pentru lipsa calităţii procesuale pasive, raportat la petitele vizând restituirea sumei împrumutate şi plata dobânzii legale penalizatoare, şi pentru inadmisibilitatea acţiunii în constatarea constituirii dreptului de ipotecă, determinat de existenţa acţiunii în realizarea dreptului; cu cheltuieli de judecată.

Pârâţii au formulat şi o cerere de conexare a prezentei cauze cu dosarul nr. x/2016, aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca.

Totodată, pârâţii au formulat şi cerere reconvenţională, prin care au solicitat să se constate nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată "contract de împrumut garantat cu ipotecă", din 12 noiembrie 2014, pentru cauză ilicită, respectiv împrumutul unor sume de bani cu camătă, operaţiune interzisă, expres, de art. 351 din noul C. pen. pentru obiect ilicit, raportat la art. 1225 alin. (3) din noul C. civ. să se constate nulitatea absolută a clauzei inserate într-un act sub semnătură privată, de constituire a unei ipoteci asupra unui imobil, pentru lipsa formei autentice, prevăzute de art. 2378 din noul C. civ. cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de pârâţi şi a cererii de conexare; pe fond, a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de părţile adverse. A depus şi întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care a solicitat respingerea acestei cereri, ca nefondată; cu cheltuieli de judecată.

Pârâţii reclamanţi au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de reclamantă faţă de cererea reconvenţională.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca sub nr. x/2016, la 11 februarie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. Mircea şi D. Claudia, ca, prin hotărârea care se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea, în favoarea reclamantei, a sumei de 15.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. de la data plăţii efective, acordată cu titlu de împrumut prin contractul de împrumut garantat cu ipotecă nr. x din 12 noiembrie 2014; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente sumei împrumutate, calculate de la 16 august 2015, data scadenţei, şi până la data plăţii efective; obligarea pârâţilor la restituirea, în favoarea reclamantei, a sumei de 26.000 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plăţii efective, acordată cu titlu de împrumut prin contractul de împrumut garantat cu ipotecă nr. x din 14 iulie 2015; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente sumei împrumutate, calculate de la 15 septembrie 2015, data scadenţei, şi până la data plăţii efective; să se constate că pârâţii au constituit o ipotecă în favoarea reclamantei asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. nr. x Cluj-Napoca, în suprafaţă de 50,21 m.p., de sub B.I., pentru garantarea restituirii sumei de 41.000 euro din ambele contracte de împrumut; cu cheltuieli de judecată.

Pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, în ce priveşte restituirea sumelor împrumutate şi plata dobânzii legale penalizatoare, şi ca inadmisibilă, în ce priveşte cererea de constatare a constituirii ipotecii; au formulat şi cerere reconvenţională, prin care au solicitat să se dispună anularea înscrisurilor sub semnătură privată "contract de împrumut nr. x garantat cu ipotecă", datat 12 noiembrie 2014, şi "contract de împrumut nr. x garantat cu ipotecă", datat 14 iulie 2015, pentru lipsa cauzei, raportat la 1238 din noul C. civ. pentru nevaliditatea scriptelor, având în vedere că nu au primit nicio sumă de bani de la pârâta reconvenţională, iar contractul real impune, pentru a fi valid, remiterea efectivă a bunului, în acord cu art. 1174 alin. (4) din noul C. civ. nulitatea absolută a clauzei inserate într-un act sub semnătură privată, la capitolul V în ambele acte, de constituire a unei ipoteci asupra unui imobil, pentru lipsa formei autentice, cerute de art. 2378 din noul C. civ. cu cheltuieli de judecată. Au formulat şi cerere de conexare a prezentei cauze la dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă.

Reclamanta pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii reconvenţionale, ca nefondată.

Pârâţii reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de partea adversă la cererea reconvenţională.

Prin încheierea din 21 septembrie 2016, Judecătoria Cluj-Napoca a admis cererea de conexare a acestei cauze la dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Cluj şi a dispus trimiterea dosarului conexat la instanţa mai mare în grad.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 483 din 02 noiembrie 2017, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. Mircea şi D. Claudia; a respins capetele de cerere din acţiunea formulată de reclamanta A. în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu aceste părţi, având ca obiect obligarea la plata echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 48.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume, începând cu 12 februarie 2015 şi până la data plăţii efective, ca fiind formulate împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă în acelaşi dosar împotriva pârâtei B.

şi, în consecinţă, a dispus obligarea pârâtei la achitarea, în favoarea reclamantei, a echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 48.000 euro, reprezentând împrumut nerestituit, precum şi a dobânzii legale aferente acestei sume, începând cu 12 februarie 2015 şi până la data plăţii efective; a admis, în parte, cererea reconvenţională formulată de pârâţii B., C. Mircea şi D. Claudia în dosarul menţionat şi, în consecinţă, a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de împrumut garantat cu ipotecă încheiat la 12 noiembrie 2014, în ceea ce priveşte clauza referitoare la ipoteca asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, jud.

Cluj; a respins celelalte petite din acţiunea principală şi din cererea reconvenţională, în dosarul nr. x/2016. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantă în dosarul nr. x/2016; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâţii E. în acelaşi dosar şi, în consecinţă, a dispus anularea parţială a contractului de împrumut nr. x garantat cu ipotecă, încheiat la 12 noiembrie 2014, şi a contractului de împrumut nr. x garantat cu ipotecă, încheiat la 14 iulie 2015, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la acordarea împrumuturilor în sumă de 15.000 euro şi 26.000 euro; a constatat nulitatea absolută parţială a contractelor menţionate, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la ipoteca asupra imobilului situat în Cluj-Napoca, str. x, jud.

Cluj; a dispus obligarea pârâtei B. la plata către reclamanta A. a sumei de 9.058,8 RON cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2016; a dispus obligarea reclamantei A. la plata către pârâţii E. a sumei de 500 RON cheltuieli de judecată în acelaşi dosar; a dispus obligarea reclamantei A. la plata sumei de 4.437 RON cheltuieli de judecată către pârâţii E. în dosarul nr. x/2016.

3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:

Împotriva acestei hotărâri a declarant apel reclamanta A., criticând-o ca neîntemeiată şi nelegală.

Prin decizia nr. 77/R din 15 mai 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul şi a obligat-o pe apelantă să plătească intimaţilor C. Mircea şi D. Claudia suma de 2.975 RON cheltuieli de judecată în apel.

În pronunţarea acestei decizii, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 2158 alin. (1) C. civ., evocate şi de prima instanţă, împrumutul de consumaţie este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie, după o anumită perioadă de timp, aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate.

Aceste dispoziţii legale nu lasă nicio îndoială asupra faptului că împrumutul de consumaţie este un contract real, de esenţa lui fiind, între altele, remiterea efectivă (tradiţiunea) a bunului ce face obiectul său de la împrumutător la împrumutat.

Tot astfel, este de avut în vedere că are calitate de împrumutat exclusiv acela care, potrivit convenţiei părţilor, primeşte bunul, fiind beneficiar al împrumutului şi, pe acest temei, titular al obligaţiei de restituire, ca debitor.

Când o terţă persoană se obligă să garanteze restituirea împrumutului de către debitor, aceasta nu poate fi considerată ca având, ea însăşi, calitatea de împrumutat, câtă vreme, în sensul prevederilor art. 2158 alin. (1) C. civ., nu ea a primit bunul sau suma de bani în cadrul contractului de împrumut.

Un asemenea terţ nu poate avea decât calitatea de garant, sens în care îi sunt, în funcţie de specificul juridic al obligaţiei asumate, aplicabile prevederile legale privitoare la garanţiile obligaţiilor în sensul prevederilor art. 2279 şi următoarele C. civ., respectiv ale art. 2323 şi următoarele C. civ.

Analiza dispoziţiilor legale care guvernează contractul de împrumut, pe de-o parte, şi a celor care guvernează garanţiile obligaţiilor, pe de altă parte, nu lasă nicio îndoială asupra faptului că regimul juridic aplicabil împrumutatului este, cu evidenţă, diferit şi distinct de acela al garantului, neputându-se considera că atunci când un terţ se obligă să garanteze restituirea unui împrumut luat de un altul, acesta este, prin însuşi acest fapt, obligat, în mod direct şi solidar, la restituirea bunului sau sumei de bani împrumutate.

În planul solidarităţii obligaţiilor, este util a se observa că, în considerarea regulii potrivit căreia obligaţiile sunt divizibile, orice derogare de la această regulă (precum, spre exemplu, asumarea în solidar a unei obligaţii) trebuie să fie expres prevăzută. Sunt, în acest sens, dispoziţiile art. 1445 C. civ., potrivit cărora "solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres de părţi ori este prevăzută de lege.".

Tot astfel, în materie de fideiusiune (ca tip de garanţie a obligaţiilor), art. 2300 C. civ. prevede că:

"Atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuţiune şi de diviziune.".

Cum, nici în cazul fideiusorului, solidaritatea cu debitorul obligaţiei de executat nu este afirmată de lege, urmează, prin raportare la prevederile art. 1445 C. civ., că, inclusiv în materia garanţiilor obligaţiilor, ea trebuie stipulată expres în convenţia părţilor, câtă vreme legea nu a înţeles să o instituie ea însăşi printr-o dispoziţie expresă şi neechivocă.

Acestea fiind, în esenţă, reperele legale în raport de care trebuie înţeleasă situaţia juridică a împrumutatului şi, după caz, a terţului care s-a obligat să garanteze restituirea obligaţiei, rămâne a se considera, în prezentul proces, că atâta vreme cât pârâţii E. nu şi-au asumat, printr-o clauză contractuală expresă, că se obligă în solidar cu pârâta B. la restituirea împrumutului, împotriva lor nu s-ar putea reţine că pot fi obligaţi în solidar, aşa cum pretinde reclamanta, la restituirea împrumutului.

O asemenea concluzie este cu atât mai certă cu cât, aşa cum a rezultat din probele administrate, inclusiv din recunoaşterea reclamantei, pârâţii E. nu au avut, ei înşişi, calitatea de împrumutaţi, neprimind, în sensul prevederilor art. 2158 alin. (1) C. civ., vreo sumă de bani de la reclamantă, pentru a putea fi ţinuţi la restituirea ei pe temeiul prevederilor art. 2164 C. civ.

Contrar celor afirmate de reclamanta apelantă, prima instanţă a făcut o analiză adecvată, în totul pertinentă şi suficientă, a probelor administrate în cauză, Tribunalul reţinând acele elemente de fapt care, cu adevărat, aveau relevanţă în soluţionarea legală şi temeinică a procesului.

Nu este vorba, aşadar, despre examinarea trunchiată, selectivă, a probelor administrate, ci despre evidenţierea acelor chestiuni de fapt şi a suportului lor probatoriu care, cu adevărat, aveau vocaţia de a conduce la corecta soluţionare a cauzei.

Câtă vreme pârâţii E. nu au avut, ei înşişi, calitatea de împrumutaţi, nu puteau fi obligaţi împreună cu pârâta B. la restituirea împrumutului şi, cu atât mai puţin, la obligarea lor în solidar cu pârâta.

Curtea remarcă, sub acest aspect, că temeiul de drept material indicat de reclamantă în cererea de chemare în judecată este reprezentat de art. 2158 şi următoarele C. civ., adică de dispoziţiile care reglementează contractul de împrumut, astfel că numai în raport cu aceste dispoziţii legale ce alcătuiesc regimul juridic al contractului de împrumut de consumaţie putea fi analizată obligaţia de restituire a împrumutului, respectiv prin raportare la persoana care avea calitatea de împrumutat, adică pârâta B., pârâţilor E. lipsindu-le o asemenea calitate.

Rezultă, aşadar, că, pe deplin legal, a apreciat prima instanţă că pârâţii E. nu au calitate procesuală pasivă în acţiunea obiect al dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Cluj, ei neavând poziţia juridică de împrumutaţi în contractul de împrumut încheiat la 12 noiembrie 2014.

Nu pot fi primite susţinerile apelantei, potrivit cărora intenţia reală a pârâţilor E., asumată liber, deci, sincer, conştient şi neviciat, ar fi fost aceea de a răspunde, în mod solidar, cu împrumutata B., deoarece regimul juridic care guvernează raporturile dintre părţi nu poate fi decât acela stabilit de lege.

Nu se poate face confuzie între calitatea de garant şi cea de debitor împrumutat, regimul juridic aplicabil terţului garant fiind, aşa cum deja s-a evidenţiat mai sus, diferit de acela al împrumutatului, întrucât altele sunt dispoziţiile legale ce-i sunt aplicabile şi altele efectele juridice specifice.

În ce priveşte contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/11 octombrie 2013 de B.N.P. Asociaţi "Repede", aceasta nu face obiectul prezentului proces, astfel că drepturile (şi obligaţiile corelative) la care se referă nu sunt atinse de hotărârea din prezentul proces şi, tot astfel, nu pot influenţa soluţia ce trebuie dată în procesul de faţă.

În legătură cu soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2016, conexat la dosarul nr. x/2016, fără temei afirmă apelanta că prima instanţă ar fi oferit o motivare sumară, cu reţinerea unor aspecte desprinse în mod trunchiat din ansamblul elementelor probatorii existente la dosar.

Curtea apreciază, dimpotrivă, că, şi sub acest aspect, Tribunalul a făcut o analiză utilă şi suficientă, întemeindu-se pe chestiuni de fapt şi probe care, cu adevărat, aveau relevanţă în soluţionarea cererilor deduse judecăţii.

Atâta vreme cât s-a dovedit că pârâţii E. nu au avut calitatea de împrumutaţi, aceasta fiind menţionată, în mod fictiv, în contractele de împrumut nr. x/12 noiembrie 2014 şi nr. x/14 iulie 2015, concluzia de tras este aceea că aceste contracte sunt anulabile pentru lipsa cauzei, adică, în sensul art. 1235 C. civ., pentru lipsa motivului care determină părţile să încheie un contract.

Intenţia pârâţilor E., la care apelanta se referă, nu putea fi, aşadar, decât aceea de a garanta restituirea împrumutului luat de pârâta B., însă acest fapt nu le conferă, prin el însuşi, calitatea de împrumutaţi ţinuţi la restituirea sumei primite de pârâta B., în condiţiile şi sub autoritatea prevederilor art. 2158 şi art. 2164 C. civ., deoarece acestea se aplică doar debitorului împrumutat, iar nu şi garanţilor.

Este nefondată şi critica privitoare la analiza disociată a celor două procese conexate, întrucât elementele comune şi de interferenţă existente nu împiedicau o analiză distinctă, grefată pe particularităţile juridice ale fiecăruia dintre contractele deduse judecăţii.

Referitor la cheltuielile de judecată stabilite de prima instanţă, acestea reflectă felul şi măsura în care s-au admis sau, după caz, respins pretenţiile reclamantei, respectiv cele ale pârâţilor autori ai cererilor reconvenţionale, în aplicarea prevederilor art. 451 şi art. 453 C. proc. civ.

Reclamantei i s-ar fi cuvenit, în totalitatea lor, cheltuielile de judecată pe care purtarea procesului i le-a ocazionat doar dacă pretenţiile sale ar fi fost admise în integralitatea lor, iar acelea ale pârâţilor respinse, ceea ce, cu evidenţă, nu a fost cazul în prezentul proces.

În consecinţă, apelul a fost respins ca nefondat în baza prevederilor art. 480 alin. (1) C. proc. civ.

Conform art. 451 şi art. 453 din acelaşi cod, Curtea a dispus obligarea apelantei la plata către intimaţii E. a sumei de 2.975 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocaţial .

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei hotărâri, recurenta reclamantă A. a declarat recurs, înregistrat la 27 august 2018 pe rolul secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II-a civile asupra căreia s-a pronunţat prin încheierea nr. 1313/13 iunie 2019, prin care a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de recurentă în favoarea secţiei I civile a aceleiaşi instanţe.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 08 iulie 2019, sub nr. x/2016*.

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea, în întregime, a deciziei instanţei de apel şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, la Curtea de Apel, pentru următoarele motive:

I. Referitor la dosarul nr. x/2016:

I.1. Analiza excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. Mircea şi D. Claudia

Instanţa de apel a dat o interpretare eronată normelor de drept material, prin evocarea unor dispoziţii care nu sunt incidente raportat la chestiunea dedusă judecăţii şi situaţia de fapt stabilită, respectiv a reţinut motive contradictorii şi străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

1. Curtea a analizat şi interpretat dispoziţiile art. 2158 alin. (1) din noul C. civ., privind definiţia şi caracterele juridice ale contractului de împrumut de consumaţie, singurele în raport de care a reţinut că, întrucât pârâţii intimaţi nu au avut, ei înşişi, calitatea de împrumutaţi în cadrul contractului încheiat, nu pot fi obligaţi împreună cu pârâta intimată împrumutată la restituirea sumei de bani, cu atât mai puţin, în mod solidar cu aceasta.

Motivarea este străină de aspectele deduse judecăţii şi care vizează calitatea de garanţi a pârâţilor intimaţi E..

În mod nelegal, instanţa de apel a reţinut şi dezvoltat un raţionament juridic raportat exclusiv la normele de drept material aplicabile în situaţia împrumutatului care este parte a unui contract de împrumut de consumaţie, fără a analiza calitatea procesuală a pârâţilor intimaţi E. prin prisma normelor de drept material referitoare la garantarea obligaţiilor altuia.

Curtea a statuat, de asemenea, că singurul temei de drept material indicat în cererea introductivă de instanţă îl reprezintă art. 2158 şi următoarele C. civ., astfel, doar în raport de aceste dispoziţii şi de persoana care are calitatea de împrumutat, anume intimata pârâtă B., poate fi analizată obligaţia de restituire a împrumutului acordat.

În cuprinsul cererii, reclamanta a invocat însă temeiuri de drept complexe cu privire la raporturile juridice stabilite contractual cu pârâţii intimaţi E., mai exact, normele referitoare la garantarea obligaţiei altuia, prin prisma solidarităţii între codebitori, care nu au fost reţinute în soluţionarea apelului.

A. Dincolo de distincţia realizată de instanţa de apel între noţiunile de împrumutat şi garant din perspectiva împrumutului de consumaţie, care nu prezintă relevanţă în analiza calităţii procesuale pasive a pârâţilor intimaţi E., a fost recunoscută poziţia juridică a acestora de garanţi, fără a fi însă aplicate efectiv normele de drept material incidente.

Nu a fost recunoscută nici relevanţa juridică a voinţei concordante a părţilor, rezultată din contract şi efectele sale, în sensul art. 1266 alin. (1) C. civ., critica apelantei reclamante sub acest aspect nefiind analizată în apel.

Instanţa de apel nu a ţinut seama de scopul şi natura contractului încheiat între părţi, care stipulează, în mod expres, asumarea de către pârâţii intimaţi E. a calităţii de garanţi ai obligaţiei principale, în ipoteza în care pârâta intimată B. nu va restitui, la termen, împrumutul acordat.

Consecinţa juridică a neexecutării obligaţiilor contractuale în forma în care au fost angajate este atragerea răspunderii pârâţilor intimaţi E., în limitele garanţiei oferite şi în raport de obligaţia principală a pârâtei intimate B., de restituire a împrumutului.

Prin interpretarea dată de instanţa de apel a fost înfrânt principiul executării conforme a obligaţiilor contractuale, prin lipsirea de efecte a garanţiei acordate şi recunoscute de pârâţii E..

Din cuprinsul clauzelor contractuale rezultă că obligaţia asumată de aceştia este o obligaţie de garantare a executării prestaţiei principale de restituire a împrumutului de către pârâta intimată B., existând, astfel, o legătură de natura principal-accesoriu între cele două obligaţii, care nu a fost însă reţinută de către instanţa de apel.

Prin raţionamentul juridic expus, au fost nesocotite scopul şi consecinţele juridice ale garanţiei constituite în favoarea reclamantei, prin acordul liber exprimat al părţilor.

Motivarea instanţei de apel nu cuprinde nicio referire la efectele juridice ale obligaţiei de garantare a executării prestaţiei contractuale principale, asumate de pârâţii intimaţi E..

Garantarea de către pârâţii intimaţi a executării, întocmai şi la termen, a obligaţiei principale contractate de către pârâta B. generează o solidaritate pasivă constituită prin convenţia părţilor.

În mod nelegal, instanţa de apel a analizat raporturile juridice deduse judecăţii doar în raport de calitatea de împrumutat, nu şi de poziţia juridică a garanţilor.

În cauză, voinţa pârâţilor intimaţi E. a fost de a garanta, în mod expres, împrumutul acordat de recurenta reclamantă pârâtei intimate B., cu asumarea obligaţiei de executare a prestaţiei principale.

Instanţa de apel nu a avut în vedere, la expunerea raţionamentului juridic propriu, nici aspectele de practică judiciară indicate, referitoare la calitatea procesuală pasivă a terţilor garanţi ai obligaţiei principale a debitorului.

B. Instanţa nu s-a pronunţat asupra motivului de apel referitor la incidenţa, în cauză, a dispoziţiilor art. 1443 C. civ., privind solidaritatea pasivă, care atrage, în plan procesual, existenţa unei coparticipări procesuale pasive, nefiind analizate criticile întemeiate pe dispoziţiile legale menţionate.

Ne aflăm în prezenţa unei obligaţii solidare a tuturor pârâţilor intimaţi, pârâta B., în calitate de împrumutat, iar pârâţii E., în calitate de garanţi ai obligaţiei principale, dată fiind obligarea tuturor şi a fiecăruia în parte la executarea aceleiaşi prestaţii, anume restituirea către recurentă a sumei împrumutate, concluzie care se desprinde din analiza scopului contractului şi a voinţei concordante a părţilor semnatare.

C. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 1445 C. civ., interpretarea dată de către instanţa de apel este contrară literei legii.

Nu s-a reţinut îndeplinirea, în cauză, a cerinţelor legale pentru constituirea unei obligaţii solidare între debitori, deşi solidaritatea, ca excepţie de la regula divizibilităţii obligaţiilor, a fost, expres, prevăzută şi convenită de părţi în contractul de împrumut încheiat la 12 noiembrie 2014, cu respectarea dispoziţiilor indicate şi de instanţa de apel.

Având în vedere prestaţia unică şi cauza identică, obligaţia de restituire a sumei de bani care face obiectul contractului încheiat revine tuturor părţilor care şi-au asumat-o, printr-un consimţământ liber, expres şi neviciat, inclusiv pârâţilor intimaţi E..

Legea părţilor a fost interpretată eronat de către instanţa de apel, care a reţinut că pârâţii E. nu şi-au asumat, printr-o clauză contractuală expresă, obligarea în solidar cu pârâta B. restituirea împrumutului, contrariul rezultând din clauzele contractuale care privesc obligaţiile asumate în concret de garanţi.

În mod nelegal s-a apreciat că intenţia reală a pârâţilor E. nu poate fi considerată aceea de a răspunde în mod solidar cu pârâta intimată B., întrucât regimul juridic care guvernează raporturile dintre părţi nu poate fi decât cel stabilit de lege, interpretarea fiind contradictorie cu starea de drept din cauză.

Trimiterile instanţei de apel la instituţia juridică a fideiusiunii, ca tip de garanţie a obligaţiilor, nu prezintă relevanţă în analiza chestiunilor deduse judecăţii şi sunt străine de natura cauzei, care nu vizează un atare raport juridic între părţile semnatare ale contractului de împrumut.

2. Modalitatea de interpretare de către instanţa de apel a probatoriului administrat în cauză este nelegală.

A. S-a reţinut, ca unic element probatoriu determinant, faptul că pârâţii E. nu au avut calitatea de împrumutaţi, neprimind vreo sumă de bani de la recurentă, pentru a putea fi ţinuţi la restituire în temeiul art. 2164 C. civ.

În mod contrar legii, s-a reţinut incidenţa dispoziţiei anterior indicate, nefiind aplicabilă pentru analiza calităţii de garanţi ai obligaţiei altuia a pârâţilor E..

Obligaţia de restituire a împrumutului, asumată de aceştia, trebuia analizată prin raportare la normele de drept material din materia garanţiei obligaţiilor, respectiv la clauzele contractuale convenite de părţi, fapt care nu s-a realizat.

În mod nelegal, instanţa de apel nu a avut în vedere ansamblul probelor administrate în cauză, iar, în privinţa singurului element probatoriu reţinut, a realizat o greşită aplicare şi interpretare a normelor de drept material.

B. Cât priveşte critica din apel referitoare la analiza neadecvată şi trunchiată a probelor administrate, imputată primei instanţe, s-a reţinut, în mod nelegal, faptul că ansamblul probator a condus, în mod pertinent, la o justă soluţionare a fondului cauzei.

Prima instanţă nu a analizat interogatoriile luate pârâţilor E., care relevă susţinerile şi recunoaşterile acestora cu privire la chestiunile deduse judecăţii şi se coroborează cu cele convenite între părţi.

După cum reiese din răspunsurile la întrebările nr. 1 şi 2 din interogatoriile administrate, pârâţii au recunoscut, în mod expres, faptul că au încheiat, la 12 noiembrie 2014, contractul de împrumut, în calitate de garanţi, şi s-au obligat, în temeiul acestuia, la garantarea executării obligaţiei principale de către pârâta B., prin restituirea sumei de 48.000 euro împrumutată de aceasta.

Asupra acestui motiv de apel, instanţa de control judiciar nu s-a pronunţat, cu ignorarea probei administrate şi a relevanţei acesteia.

C. Referitor la înscrisurile depuse la dosar de recurentă, anume contractul de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/11 octombrie 2013 de către Biroul Notarilor Publici Asociaţi "Repede", încheiat între aceleaşi trei părţi anterior prezentului litigiu, instanţa de apel a reţinut că nu constituie obiect al dosarului, astfel că drepturile şi obligaţiile corelative la care se referă nu sunt atinse de hotărârea din cauză, respectiv nu pot influenţa soluţia pronunţată în prezentul proces.

În mod eronat nu s-a recunoscut valoarea probatorie a înscrisului, privind împrejurările de fapt contrare susţinerilor iniţiale ale pârâţilor E., care atestă că raporturile contractuale între aceleaşi părţi s-au desfăşurat şi anterior în aceeaşi modalitate, anume reclamanta a mai împrumutat pârâtei intimate B. sume de bani, iar cei doi pârâţi E. au garantat, şi în acel caz, executarea obligaţiei principale de către împrumutată.

În concluzie, soluţia dată de instanţa de apel cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor intimaţi E. este nelegală.

I.2. Analiza soluţiei privind acordarea cheltuielilor de judecată la fond

Argumentul în sprijinul reţinerii ca fiind legală soluţia primei instanţe prin care i-au fost acordate recurentei doar parţial cheltuielile ocazionate de judecata fondului vizează simplul fapt al admiterii, în parte, a pretenţiilor din cererea introductivă.

Instanţa de control judiciar nu a analizat, pertinent, criticile punctuale ale acesteia, referitoare la modalitatea de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanţă.

Deşi recurenta a arătat că măsura reducerii cheltuielilor de judecată, constând în onorariu şi cheltuieli avocaţiale, nu a fost justificată de criterii obiective, raportat şi la dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în mod nelegal, instanţa de apel nu a apreciat că se impune identificarea criteriilor concludente în adoptarea soluţiei.

Analiza considerentelor reţinute se impune a fi coroborată cu soluţia dată excepţiei procesuale privind lipsa calităţii pasive a pârâţilor E., care a fost menţinută printr-o motivare contradictorie, cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii materiale.

II. Referitor la dosarul nr. x/2016:

Decizia este nelegală în ceea ce priveşte acţiunea conexată a reclamantei formulată împotriva pârâţilor intimaţi E., respectiv cererea reconvenţională.

1. În mod eronat nu a fost reţinută critica din apel referitoare la existenţa unei motivări sumare date de prima instanţă referitor la chestiunile deduse judecăţii şi în raport de modalitatea de apreciere a probatoriului administrat în cauză.

S-a statuat că prima instanţă a realizat o analiză utilă şi suficientă a cauzei, raportat la elemente de fapt şi probe relevante în soluţionarea acesteia.

Instanţa de apel nu a analizat critica apelantei reclamante.

Curtea nu a dat o interpretare legală şi completă ansamblului probatoriu din cauză, raportat la natura contractelor de împrumut, împrejurările în care au fost încheiate, respectiv scopul urmărit şi voinţa concordantă a părţilor.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat nici asupra criticii privind absenţa analizării de către prima instanţă a susţinerilor şi recunoaşterilor pârâţilor intimaţi, respectiv a relevanţei acestora în stabilirea cadrului în care au fost încheiate contractele de împrumut.

Prin răspunsul la întrebările nr. 16-21 la interogatoriul administrat la fond, pârâtul C. Mircea a recunoscut, în mod expres, faptul că, în temeiul contractelor de împrumut încheiate şi semnate pentru sumele de 15.000 şi 26.000 euro, şi-a asumat obligaţia de a le restitui la termenul convenit, respectiv că, până în prezent, nu şi-a îndeplinit obligaţia.

Cu privire la aceleaşi aspecte, prin răspunsul la întrebările nr. 16-21 la interogatoriul administrat pârâtei D. Claudia, aceasta a contestat, în mod expres, cele menţionate de reclamantă, nerecunoaştere care însă nu se coroborează cu celelalte probe administrate de către prima instanţă.

Instanţa de apel nu a analizat proba cu interogatoriul pârâţilor intimaţi, fapt care se impunea cu atât mai mult cu cât susţinerile sunt contradictorii, deşi contractele încheiate atestă o obligaţie unică şi asumată în solidar de ambii pârâţi, însă recunoscută, expres, doar de unul dintre aceştia.

2. Reţinând, exclusiv, faptul că pârâţii intimaţi nu au avut calitatea de împrumutaţi în cadrul contractelor încheiate, inserată astfel în mod fictiv, instanţa de apel a apreciat că sancţiunea incidentă este nulitatea relativă a contractelor pentru lipsa cauzei.

Soluţia dată cererii reconvenţionale este nelegală, întrucât nu au fost aplicate, în concret, normele de drept material incidente, respectiv au fost reţinute motive contradictorii.

În ceea ce priveşte analiza cauzei contractelor de împrumut, nu s-a ţinut seama de elementul esenţial, anume asumarea de către pârâţii intimaţi a obligaţiei de restituire a împrumuturilor acordate, prin exprimarea, în mod liber, expres şi neviciat, a consimţământului la momentul încheierii contractelor, cu deplina reprezentare a consecinţelor în ipoteza neîndeplinirii obligaţiilor contractate.

În mod nelegal, instanţa de apel nu a analizat contextul faptic în care pârâţii intimaţi au semnat contractele de împrumut şi consecinţele juridice produse.

Raportat la dispoziţiile legale privind cauza serioasă şi determinantă la încheierea contractului, intenţia pârâţilor intimaţi, din prisma voinţei exprimate în sensul de a produce efecte juridice, a fost aceea de a se obliga la restituirea împrumuturilor acordate de reclamantă.

În mod nelegal, instanţa de apel nu a analizat contextul faptic în care pârâţii intimaţi au semnat contractele de împrumut şi consecinţele juridice produse.

De o manieră contradictorie s-a reţinut că intenţia pârâţilor intimaţi la momentul încheierii contractelor a fost cea de a garanta restituirea împrumutului acordat pârâtei B., fapt care însă nu le conferă calitatea de împrumutaţi ţinuţi la restituirea sumei de bani, sub rezerva dispoziţiilor legale aplicabile.

S-a admis faptul că pârâţii intimaţi deţin o poziţie juridică în raporturile contractuale încheiate, de natură a produce consecinţe juridice, însă, în mod nelegal, instanţa de apel a respins efectivitatea răspunderii contractuale în ipoteza analizată.

Chiar dacă s-ar reţine aprecierea instanţei de apel în sensul că intenţia pârâţilor intimaţi E. putea fi, în concret, doar aceea de garantare a împrumutului acordat pârâtei intimate B., şi în acest caz se impunea recunoaşterea consecinţelor juridice produse, prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii.

În fapt, în mod nelegal a fost înlăturată obligaţia pârâţilor intimaţi de a răspunde contractual pentru neexecutarea prestaţiilor datorate.

Deşi s-a făcut trimitere la dispoziţiile privind obligaţiile împrumutatului în contractul de împrumut de consumaţie, instanţa de apel a nesocotit faptul că pârâţii intimaţi deţin, pe deplin şi în concret, calitatea juridică cerută de lege, după cum rezultă din cuprinsul contractelor încheiate.

3. Instanţa de apel nu a reţinut critica reclamantei privind analiza de către prima instanţă a dosarelor conexate în mod disociat, fără a se avea în vedere cadrul faptic amplu al încheierii contractelor de împrumut între toate cele trei părţi, raportat la care trebuia analizată cauza concretă.

S-a apreciat că elementele comune şi de interferenţă existente nu împiedicau o analiză distinctă, grefată pe particularităţile juridice ale fiecărui contract dedus judecăţii, ceea ce contravine scopului pentru care s-a realizat conexarea celor două dosare, între care există, în mod evident, o strânsă legătură, ce impune analiza coroborată a stării de fapt şi de drept, pentru o justă soluţionare.

Independent de împrejurarea că sumele de bani prevăzute în cele două contracte nu au fost înmânate efectiv pârâţilor intimaţi E., ci pârâtei intimate din dosarul nr. x/2016, B., nu poate fi înlăturată răspunderea pârâţilor derivată din contractele încheiate, existentă în sarcina acestora şi asumată în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză, în absenţa unei vicieri a consimţământului exprimat ori a unei lipse a capacităţii la încheierea contractelor.

Dat fiind absenţa analizei cadrului contractual în raport de poziţia juridică a intimaţilor, instanţa de apel a înlăturat, în mod nelegal, efectele juridice pe care le atrage neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate în mod valabil.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii pârâţi C. Mircea şi D. Claudia au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând că motivele căii de atac subsumate pct. 2 A şi B sunt inadmisibile, deoarece vizează netemeinicia, iar nu nelegalitatea deciziei recurate; cu cheltuieli de judecată.

Recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor intimaţilor.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, care nu au depus puncte de vedere.

Prin încheierea din 15 octombrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 77/R din 15 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, şi a fixat termen de judecată la 28 ianuarie 2021, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la dosarul nr. x/2016:

I.1.1. Contrar opiniei recurentei, nu poate fi reţinută motivarea străină de natura cauzei a deciziei, prin raportare la dispoziţiile legale care guvernează regimul juridic al contractului de împrumut de consumaţie.

Această ipoteză, reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., presupune ca judecătorul litigiului să recurgă, în soluţionarea cauzei, la instituţii juridice care nu au legătură cu speţa dedusă judecăţii. Or, pe lângă împrejurarea că art. 2158 C. civ. reprezintă temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, deci, chiar în viziunea recurentei, cauza supune dezbaterii şi trebuie cenzurată din perspectiva acestui text de lege, norma juridică respectivă este şi incidentă în prezentul proces, de vreme ce actul juridic încheiat între părţi constituie un contract de împrumut garantat cu ipotecă. Pe de altă parte, garanţia pe care au constituit-o intimaţii pârâţi E., potrivit acestui contract, nu poate fi privită independent de obligaţia principală a debitoarei B. şi care derivă tocmai din contractul de împrumut, dat fiind raportul principal-accesoriu şi interdependenţa dintre obligaţia principală şi garanţie.

Prin urmare, nu se poate considera că instanţa de apel a aplicat dispoziţii legale sau instituţii juridice străine de natura cauzei.

Pe de altă parte, deşi, într-adevăr, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta a făcut referire la un complex de dispoziţii legale care, în opinia sa, ar fi trebuit să conducă la admiterea acţiunii şi în contradictoriu cu pârâţii garanţi, Curtea nu era obligată să se raporteze la toate aceste norme, în sensul de a menţiona motivele pentru care înlătură aplicabilitatea fiecăreia în parte, ci să furnizeze un raţionament juridic fundamentat pe o analiză de ansamblu a dispoziţiilor legale raportat la elementele de fapt ale speţei, care să conducă, în mod convingător, la soluţia adoptată, sens în care instanţa de prim control judiciar a şi procedat.

De asemenea, contrar celor susţinute de recurentă, Curtea nu s-a limitat doar la evocarea dispoziţiilor legale care reglementează contractul de împrumut (art. 2158, art. 2164), ci şi la cele care vizează garanţiile obligaţiilor, art. 2279 şi art. 2323 C. civ., solidaritatea debitorilor conform art. 1445 din acelaşi cod, în alţi termeni, s-a referit tocmai la acele norme juridice specifice raportului juridic dedus judecăţii.

Cât priveşte solidaritatea între debitori, la care recurenta a făcut referire în acţiunea introductivă de instanţă din perspectiva art. 1443 C. civ., Curtea a arătat motivat de ce nu a fost reţinută, în contextul în care pârâţii E. nu s-au obligat la restituirea împrumutului acordat pârâtei B., obligaţia debitorului principal din acest contract este distinctă de cea a garantului, iar, conform art. 1445 C. civ., solidaritatea între debitori nu se prezumă, ci trebuie stipulată expres de către părţi sau prevăzută de lege.

În consecinţă, nu se poate reţine că instanţa de apel a realizat o examinare unilaterală şi incompletă a căii de atac cu care a fost învestită, doar din perspectiva art. 2158 C. civ., în decizia atacată reflectându-se întreg raţionamentul care a determinat confirmarea soluţiei primei instanţe în ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor E. în dosarul nr. x/2016, nefiind incidentă ipoteza nemotivării hotărârii din art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

A. Referitor la relevanţa distincţiei între noţiunile de împrumutat şi garant, contestată de recurentă, critica nu poate fi primită, întrucât, în mod evident, o astfel de analiză este importantă în condiţiile în care regimul juridic aplicabil, din perspectiva naturii şi a conţinutului obligaţiilor, dar şi a efectelor contractului încheiat între părţi, este diferit pentru debitorul principal faţă de garant, după cum, în mod corect, a menţionat şi Curtea de Apel. Astfel, nu se poate pune semnul egalităţii între debitorul împrumutat, căruia îi revine obligaţia de restituire a sumei de bani remise acestuia, potrivit art. 2164 C. civ., şi garantul ipotecar, care nu are o asemenea obligaţie, ci, conform art. 2429 din acelaşi cod, suportă urmărirea bunului ipotecat în cazul în care, determinat de neîndeplinirea obligaţiei garantate, creditorul ipotecar procedează în acest sens. Cu alte cuvinte, garantarea plăţii prin ipotecă implică obligaţia garantului de a afecta un bun, imobil sau mobil, în vederea acoperirii creanţei creditorului, dacă debitorul principal nu îşi îndeplineşte întocmai obligaţiile contractuale. În temeiul unui contract de ipotecă, creditorul este îndreptăţit ca, în situaţia nerespectării obligaţiei de plată a împrumutatului, să procedeze la valorificarea bunului care formează obiectul ipotecii, iar, din suma de bani astfel obţinută, să îşi acopere creanţa. Garantul nu poate fi obligat direct la restituirea, către creditorul ipotecar, a sumei împrumutate debitorului principal decât dacă, pe lângă ipotecă, şi-a asumat şi o astfel de obligaţie.

În sensul celor menţionate mai sus sunt şi dispoziţiile art. 163 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a C. civ., conform cărora, în cazul în care constituitor al ipotecii este o terţă persoană, aceasta va avea drepturile şi obligaţiile debitorului ipotecar, fără a fi însă supusă regimului garanţiilor personale. Or, garanţiile personale reprezintă tocmai mijloacele juridice de garantare a obligaţiilor prin care una sau mai multe persoane se angajează printr-un contract accesoriu încheiat cu creditorul să plătească acestuia datoria debitorului în cazul în care acesta din urmă nu o va plăti el însuşi (fideiusiunea, solidaritatea, indivizibilitatea ş.a.). În consecinţă, potrivit acestui text de lege, de vreme ce terţului care a constituit ipoteca nu îi este aplicabil regimul juridic al garanţiilor personale, creditorul ipotecar nu îi poate solicita executarea obligaţiei pe care şi-a asumat-o debitorul. Prestaţiile debitorului şi garantului ipotecar sunt diferite, în cazul celui din urmă, creditorul având doar posibilitatea urmăririi bunurilor ipotecate.

Nu se poate reţine nici critica referitoare la neaplicarea normelor de drept material incidente în speţă. În limitele motivelor de apel, prin care s-a susţinut, în esenţă, că, prin garantarea obligaţiei principale, pârâţii E. s-au angajat şi la executarea obligaţiei debitoarei B., de restituire a împrumutului, toţi cei trei participanţi la contract fiind într-o solidaritate pasivă, Curtea a examinat aceste aspecte, soluţia de respingere a căii de atac fiind determinată de aplicarea corectă a dispoziţiilor legale relevante. Cum s-a arătat deja, instanţa a stabilit că obligaţia de restituire a împrumutului revine persoanei împrumutate, raportat la art. 2158 şi art. 2164 C. civ., că pârâţii E. nu şi-au asumat o astfel de obligaţie, fiind doar garanţi ai executării obligaţiei principale, şi, procedând la distincţia între garanţiile personale (art. 2279 şi următoarele din acelaşi cod) şi cele reale (art. 2323 şi următoarele C. civ.), a considerat că intimaţii nu sunt într-o stare de solidaritate pasivă, care trebuie, în mod expres, stipulată în contract sau prevăzută de lege (art. 1445 C. civ.). Prin urmare, instanţa de apel, raportându-se la criticile formulate de reclamantă în calea de atac, a uzat tocmai de acele norme juridice incidente în cauză. În plus, considerentele deciziei atacate se completează cu cele expuse de prezenta instanţă în ceea ce priveşte efectele contractului de ipotecă, care nu pot genera, în sarcina garantului, obligaţia de restituire a împrumutului, confirmând, astfel, legalitatea hotărârii Curţii de Apel.

Sunt neîntemeiate şi susţinerile recurentei conform cărora Curtea nu ar fi ţinut seama de voinţa concordantă a părţilor contractante, rezultată din actul juridic încheiat între acestea, de efectele sale şi că nu ar fi examinat acest aspect din perspectiva art. 1266 alin. (1) C. civ.. Instanţa de apel a menţionat, în cuprinsul deciziei, că nu poate fi primită critica apelantei potrivit căreia intenţia reală a pârâţilor E. ar fi fost aceea de a răspunde, în mod solidar, cu împrumutata B., deoarece regimul juridic care guvernează raporturile dintre părţi este cel stabilit de lege, arătând, în continuare, că nu se poate face confuzie între calitatea de garant şi cea de debitor principal, aceştia fiind supuşi unor regimuri juridice diferite, care cuprind dispoziţii legale distincte şi efecte juridice specifice. Ca atare, chiar dacă instanţa de apel nu a făcut referire expresă la dispoziţiile art. 1266 alin. (1) C. civ., care consacră regula de interpretare a contractelor potrivit voinţei reale şi comune a părţilor, nu se poate pune problema că nu s-ar fi examinat susţinerile apelantei reclamante prin prisma acestui text de lege, din moment ce, din expunerea paragrafelor din hotărâre redate, dar şi din întreg raţionamentul Curţii rezultă motivele pentru care instanţa a înlăturat alegaţiile părţii, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Pornind tocmai de la obligaţiile diferite asumate de pârâţi prin contractul în discuţie, în care doar B. are calitatea de împrumutat, iar E. fiind garanţii obligaţiei de restituire a împrumutului, de la regimul juridic distinct pentru cele două categorii de debitori şi de la cerinţele solidarităţii, care trebuie fie stipulată, în mod expres, în actul juridic, fie prevăzută de lege, Curtea a concluzionat că pârâţii garanţi nu s-au obligat, în solidar, cu debitoarea principală la executarea obligaţiei acesteia din urmă, ci doar au garantat în vederea realizării creanţei reclamantei. Prin urmare, instanţa de prim control judiciar a argumentat, prin raportare şi la regula de interpretare din art. 1266 C. civ., motivele pentru care a înlăturat criticile apelantei reclamante.

Nu se poate reţine nici ignorarea naturii şi scopului contractului, instanţa de apel stabilind, în mod corect, în ceea ce îi priveşte pe intimaţii E., că aceştia şi-au asumat să garanteze doar obligaţia debitorului principal, astfel încât nu pot fi obligaţi la restituirea împrumutului care cade în sarcina persoanei împrumutate. Natura contractului în privinţa pârâţilor este de constituire a unei ipoteci, garanţie reală, iar scopul actului juridic este specific acestui tip de garanţii, şi anume de a permite reclamantei creditoare satisfacerea creanţei din imobilul adus ca garanţie, dar în condiţiile permise de lege, prin declanşarea procedurii de executare a ipotecii astfel constituite, iar nu prin solicitarea directă a restituirii împrumutului de către garanţi. Ca atare, nu se poate considera că, prin raţionamentul exprimat în decizie, Curtea ar fi încălcat principiul executării conforme a obligaţiilor, cum, în mod greşit, susţine recurenta.

De asemenea, contrar celor arătate de reclamantă, nu se poate considera că instanţa de apel ar fi omis să analizeze efectele obligaţiilor asumate de părţi şi că ar fi ignorat poziţia de garanţi a intimaţilor E.. Curtea a plecat tocmai de la această premisă, a calităţii de garanţi, şi de la regimul juridic şi efectele diferite pe care le produc garanţiile în raport cu obligaţia principală, menţionând, în mod corect, că pârâţii E. nu pot fi angajaţi într-o solidaritate pasivă cu persoana împrumutată, B., întrucât, în sarcina lor, nu se naşte nici acelaşi tip de obligaţie, iar solidaritatea, în cazul speţei de faţă, nu este prevăzută de lege şi nici stipulată prin contract. Voinţa garanţilor nu poate fi considerată o asumare implicită a executării debitorului principal, legea excluzând o astfel de interpretare conform art. 163 din Legea nr. 71/2011, enunţat mai sus.

Este neîntemeiată şi critica referitoare la aspectele de jurisprudenţă, pe care Curtea nu le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei asupra căii de atac, precedentul judiciar nefiind izvor de drept decât atunci când legea prevede, în mod expres, un asemenea criteriu de referinţă, ceea ce nu este cazul pentru acest tip de litigii care au ca obiect pretenţii derivând din contractul de împrumut garantat cu ipotecă.

În concluzie, nu sunt întrunite cerinţele motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, cărora li se subsumează criticile recurentei.

B. Nu se poate reţine omisiunea Curţii de a se pronunţa asupra unui motiv de apel din perspectiva neanalizării dispoziţiilor art. 1443 C. civ.. Motivul de apel trebuie privit în ansamblu, constituind un complet de argumente în fundamentarea aceleiaşi critici, argumente care nu necesită un răspuns separat, pentru fiecare dintre ele, atât timp cât din raţionamentul instanţei se poate deduce judecata realizată în legătură cu critica respectivă.

Această critică a vizat greşita confirmare de către instanţa de apel a soluţiei primei instanţe, privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor E. în legătură cu cererea de obligare a acestora la restituirea împrumutului acordat pârâtei B., părţi care, în opinia reclamantei, se aflau în solidaritate pasivă.

Deşi nu a indicat, în mod expres, dispoziţiile enunţate, Curtea a analizat cerinţele acestui text de lege, care trebuie întrunite cumulativ, considerând că pârâţii nu s-au obligat la aceeaşi prestaţie, E. fiind garanţi, iar B. persoana împrumutată.

De asemenea, procedând la aplicarea dispoziţiilor art. 1445 C. civ., privind izvoarele solidarităţii, a înlăturat existenţa unei obligaţii solidare între cei trei pârâţi, răspunzând astfel, pe deplin, criticii apelantei reclamante, nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pentru cele ce se vor arăta în continuare, judecata instanţei de apel, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor de drept substanţial relevante, este şi corectă.

C. Dispoziţiile art. 1443 C. civ. vizează solidaritatea dintre debitori în cazul în care toţi sunt obligaţi la aceeaşi prestaţie, astfel încât fiecare dintre ei să poată fi ţinut pentru întreg, iar executarea obligaţiei de către unul dintre codebitori să-i libereze şi pe ceilalţi în raport cu creditorul. Prin urmare, textul de lege enunţat se referă la structura obligaţiei (aceeaşi prestaţie), modalitatea de executare (fiecare dintre codebitori să fie ţinut pentru întreg, astfel încât creditorul să aibă un drept de opţiune, conform propriilor interese, între debitorul sau debitorii de la care intenţionează să obţină satisfacerea creanţei) şi la efectul executării (plata făcută de unul dintre ei liberează pe ceilalţi faţă de creditor). Dispoziţia legală implică, deci, o pluralitate de codebitori, care se află în raporturi juridice principale cu cealaltă parte raportat la întreaga prestaţie.

Totodată, dispoziţiile art. 1443 C. civ. trebuie coroborate cu art. 1445, neputând fi înţelese cu ignorarea acestui din urmă text de lege, care limitează izvoarele solidarităţii. În alţi termeni, indiferent de ceea ce semnifică instituţia solidarităţii în condiţiile art. 1443 C. civ., solidaritatea trebuie să fie prevăzută, în mod expres, în contractul încheiat între părţi sau să fie reglementată de lege, principiul fiind cel al divizibilităţii obligaţiei la care sunt ţinuţi codebitorii plurali, aşa cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel.

Contrar susţinerilor recurentei, prestaţia la care s-au obligat pârâţii nu este unică şi nici cauza nu este identică, pentru a se putea pune problema incidenţei art. 1443 C. civ., evident raportat şi la îndeplinirea cerinţei din art. 1445 din acelaşi cod. Cum s-a subliniat deja, prestaţia pârâtei B., debitorul principal, este de a restitui împrumutul acordat acesteia, în timp ce prestaţia pârâţilor garanţi constă în grevarea bunurilor în favoarea creditorului ipotecar. Cauza este, de asemenea, distinctă, pentru debitor fiind obţinerea împrumutului, în timp ce pentru pârâţii E. fiind garantarea creditului acordat. În consecinţă, nu sunt îndeplinite cerinţele art. 1443 C. civ., care se referă la aceeaşi prestaţie pentru fiecare debitor.

În ceea ce priveşte art. 1445 C. civ., deşi considerentul este subsecvent faţă de neîntrunirea condiţiilor art. 1443, trebuie menţionat că nu sunt îndeplinite nici cerinţele acestui text de lege.

În primul rând, susţinerile referitoare la asumarea, prin contract, a solidarităţii între pârâţi supun dezbaterii o chestiune de netemeinicie a deciziei, iar nu de nelegalitate, întrucât se referă la interpretarea clauzelor contractuale, actul juridic reprezentând un mijloc de probă în prezentul proces. Or, actuala structură a recursului, potrivit motivelor de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu permite evaluarea situaţiei de fapt în raport cu probele administrate în cauză. În acest sens, Înalta Curte este ţinută de cele stabilite, în fapt, de instanţele de fond, privind inexistenţa unei clauze de solidaritate în contractul încheiat între părţi la 12 noiembrie 2014, fără să poată cenzura acest aspect care excede legalităţii hotărârii.

În consecinţă, cum nu se poate reţine, în speţă, o solidaritate convenţională şi nu se poate pune problema nici a unei solidarităţi legale, care îşi găseşte aplicaţie doar în virtutea unui text legal, care să confere ipotezei prezentului litigiu acest caracter, nu se poate considera că sunt îndeplinite cerinţele dispoziţiei enunţate, vizând izvoarele solidarităţii.

În concluzie, în mod corect, instanţa de apel a confirmat soluţia primei instanţe în ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor E. în cererea având ca obiect obligarea acestora de a restitui împrumutul acordat pârâtei B. în baza contractului din 12 noiembrie 2014, nefiind îndeplinite condiţiile motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la argumentele instanţei de apel vizând instituţia fideiusiunii, care, în opinia recurentei, sunt străine de natura cauzei, nici această critică nu poate fi primită. Considerentele Curţii vizând necesitatea stipulării în contract a solidarităţii şi în cazul fideiusorului din perspectiva art. 2300 C. civ. nu sunt decisive pentru soluţionarea apelului, dar reprezintă un exemplu util la care instanţa a recurs pentru o mai bună explicare a raţionamentului expus, nefiind, deci, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2. A. Criticii subsumate acestui punct din cererea de recurs, referitoare la analizarea situaţiei pârâţilor E. doar din perspectiva unui text de lege neincident, respectiv art. 2164 C. civ., cu omisiunea aplicării dispoziţiilor legale în materia garanţiilor, s-a răspuns deja în precedent, neimpunându-se reluarea considerentelor Înaltei Curţi.

În privinţa susţinerilor vizând ignorarea de către Curte a întregului material probator administrat în cauză, acestea nu pot fi examinate de instanţa de recurs, deoarece supun discuţiei o chestiune de netemeinicie a deciziei atacate.

B.C. În egală măsură, criticile referitoare la relevanţa răspunsurilor la interogatoriile administrate pârâţilor E. şi la valoarea probatorie a contractului de împrumut cu garanţie imobiliară autentificat sub nr. x/11 octombrie 2013 de B.N.P.A. "Repede" în configurarea modalităţii de desfăşurare a relaţiilor contractuale dintre părţi pun în dezbatere aspecte de fapt ale litigiului, necenzurabile în recurs.

Cât priveşte nepronunţarea Curţii asupra motivului de apel legat de omisiunea primei instanţe de a examina răspunsurile la interogatorii, susţinerea recurentei este nereală, în condiţiile în care instanţa de apel a menţionat că Tribunalul a procedat la o analiză suficientă şi adecvată a probelor administrate, şi anume a acelora care conduceau la corecta soluţionare a pricinii, neputându-se imputa instanţei de prim control judiciar că nu a analizat motivul de apel în raport de fiecare probă în parte. Nu este incidentă, deci, ipoteza nemotivării, prevăzută, ca motiv de casare, în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

I.2. Motivul de apel referitor la acordarea parţială a cheltuielilor de judecată de către prima instanţă a vizat două chestiuni, reluate, în esenţă, şi în recurs. Pe de-o parte, reclamanta a contestat reducerea cheltuielilor de judecată prin prisma soluţiei greşite a admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor E.. Pe de altă parte, a susţinut absenţa identificării unor criterii obiective pentru luarea acestei măsuri în condiţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în opinia sa, nefiind suficient criteriul admiterii în parte a acţiunii.

Sub primul aspect, de vreme ce Curtea a menţinut soluţia primei instanţe din perspectiva admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor E., este fără dubiu că nu se impunea schimbarea, în apel, a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de Tribunal reclamantei, raportat la limitele admiterii acţiunii formulate de aceasta, respectiv în parte, în contradictoriu doar cu pârâta B..

Critica referitoare la necesitatea indicării unor criterii suplimentare în alegerea limitelor în care se reduc cheltuielile de judecată în cazul admiterii în parte a acţiunii este neîntemeiată. Astfel cum, în mod corect, a considerat şi instanţa de apel, reclamanta ar fi beneficiat de recuperarea, în întregime, a sumelor de bani avansate cu acest titlu doar în ipoteza admiterii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată, soluţie care nu a fost însă pronunţată în speţă. În cazul unei admiteri parţiale, dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., care vizează exact criteriul soluţiei adoptate ca unic factor al stabilirii cuantumului redus al cheltuielilor de judecată, prevăd, fără alte menţiuni, că îi revine judecătorului cauzei atribuţia de a stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata acestora. Spre deosebire de dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., de exemplu, care reglementează o multitudine de elemente în raport de care se poate dispune reducerea onorariului de avocat, art. 453 alin. (2) are un alt conţinut, criteriul determinant fiind cel al soluţiei pronunţate de instanţă, de admitere în parte a cererii de chemare în judecată. Evident, şi în acest din urmă caz, reducerea cheltuielilor de judecată poate fi disproporţionată, căpătând, astfel, un caracter nerezonabil pentru partea în favoarea căreia au fost stabilite, dar aprecierea instanţei care a luat această măsură este necenzurabilă în recurs.

În concluzie, Curtea de Apel a procedat la o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

Referitor la dosarul nr. x/2016:

II.1. Criticile subsumate acestui punct din cererea de recurs supun dezbaterii aspecte încadrabile în motive de casare diferite, conform celor ce urmează:

În esenţă, recurenta reproşează ambelor instanţe de judecată că au realizat o analiză sumară a situaţiei deduse judecăţii, fără să examineze răspunsurile la interogatoriile administrate pârâţilor E., în contextul în care aceste părţi au avut o poziţie distinctă în legătură cu recunoaşterea obligaţiei solidare asumate prin cele două contracte de împrumut garantate cu ipotecă, care formează obiectul dosarului sus-menţionat. Pe lângă aceste lacune în propria motivare, Curţii i se impută şi că nu a primit criticile reclamantei vizând modalitatea incompletă în redarea considerentelor care au fundamentat soluţia primei instanţe. Această susţinere este susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se referă la aprecierea realizată de instanţa de apel asupra respectării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod de către prima instanţă, în timp ce criticile referitoare la carenţele în motivarea deciziei vor fi analizate din perspectiva pct. -ului 6 din textul de lege enunţat, problema fiind însă comună în cazul ambelor hotărâri, astfel încât va fi examinată de Înalta Curte prin acelaşi considerent.

Alegaţiile recurentei sunt neîntemeiate.

Dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. presupun ca motivarea hotărârii judecătoreşti, sentinţă sau decizie, să fie clară şi convingătoare, cu prezentarea situaţiei de fapt în raport de probele administrate şi a dispoziţiilor legale incidente în cauza dedusă judecăţii, precum şi a considerentelor pentru care se admit sau se înlătură cererile părţilor. Aceasta nu înseamnă însă o examinare exhaustivă a tuturor argumentelor expuse de părţi, fiind necesar ca hotărârea să exprime un raţionament concis şi apt să fundamenteze soluţia pronunţată de instanţă. În speţă, în condiţiile în care ambele instanţe au considerat că există elemente determinante şi suficiente în rezolvarea acţiunii şi cererii reconvenţionale din dosarul conexat, şi anume lipsa calităţii de persoane împrumutate a pârâţilor E., ca urmare a recunoaşterii realizate de reclamantă, şi trecerea fictivă a acestei calităţi în cele două contracte de împrumut garantate cu ipotecă, nu se impunea examinarea şi a celorlalte susţineri ale părţii menţionate, care, pentru cele ce se vor arăta în continuare, vizează alte chestiuni decât cele referitoare la lipsa cauzei, ca motiv de nevalabilitate a actelor juridice.

În consecinţă, atât în ceea ce priveşte propria motivare, cât şi în aprecierea motivării hotărârii de către prima instanţă, Curtea de Apel a procedat la respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind incidente cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din Cod.

2. În esenţă, fără ca instanţa de recurs să poată examina situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare din perspectiva probelor administrate (de exemplu, a răspunsurilor la interogatoriile administrate pârâţilor E.), va cenzura aspectele de legalitate a deciziei raportat la modul în care au fost reţinute elementele de fapt în fazele procesuale anterioare. Astfel, s-a reţinut că, în cele două contracte, pârâţii sunt menţionaţi în calitate de persoane împrumutate, cu obligaţia restituirii sumelor de bani respective şi, totodată, în calitate de garanţi ipotecari în favoarea creditoarei reclamante. S-a mai stabilit că această calitate a fost trecută, în mod fictiv, în actele juridice, în contextul în care împrumutul a fost acordat, în realitate, lui B., contractele fiind lipsite de cauză, ca motiv determinant al fiecărei părţi pentru încheierea actului, în sensul art. 1235 C. civ.

Recurenta a susţinut că instanţa nu a ţinut seama de elementul esenţial al contractelor, şi anume asumarea de către pârâţi a obligaţiei de restituire a sumelor de bani împrumutate, printr-un consimţământ liber şi neviciat, cu reprezentarea deplină a consecinţelor juridice ale neexecutării obligaţiei astfel stipulate.

Dispoziţiile art. 1235 C. civ. au fost interpretate şi aplicate, în mod corect, de către Curte. În primul rând, obligaţia de restituire a împrumutului, la care s-au angajat pârâţii, presupune un contract valid, ceea ce nu este cazul în speţă, de vreme ce instanţa de apel a reţinut, potrivit recunoaşterii reclamantei, că părţile adverse nu au calitatea de persoane împrumutate, sumele de bani fiind acordate lui B.. Neavând calitatea de persoane împrumutate, iar contractul fiind încheiat de pârâţii E., în nume propriu, în mod corect instanţa a apreciat asupra fictivităţii menţiunii din contracte şi a lipsei cauzei. Cauza celor două acte juridice, în persoana pârâţilor, este reprezentată tocmai de obţinerea sumelor de bani pretins împrumutate, care nu au fost însă remise părţilor respective, ci unei alte persoane. Prin urmare, la situaţia de fapt astfel stabilită, în mod corect, Curtea a considerat absenţa cauzei, confirmând aplicarea corespunzătoare a sancţiunii nulităţii relative în cazul neîndeplinirii cerinţei prevăzute în art. 1235 C. civ., dispuse de prima instanţă.

Pe de altă parte, în mod evident, asumarea de către pârâţi a obligaţiei de restituire a împrumuturilor ar fi putut dobândi alte conotaţii juridice în cazul unor acte valabil perfectate, în care s-ar fi indicat adevăratul beneficiar al sumelor de bani împrumutate, alături de care sau pentru care părţile menţionate s-ar fi angajat la restituire (garanţiile personale - art. 2279 şi următoarele C. civ.). Nu este ipoteza speţei de faţă, contractele fiind anulate tocmai determinat de împrejurarea că, deşi încheiate de pârâţi ca persoane împrumutate, nu aceştia sunt beneficiarii sumelor de bani, lipsind cauza actelor juridice încheiate.

În ce priveşte consecinţele juridice pe care le-ar presupune intenţia pârâţilor, dacă s-ar considera că aceasta ar fi doar de garantare a sumelor de bani împrumutate lui B. şi care, în opinia recurentei, ar include şi obligaţia, în sarcina garanţilor, de restituire a împrumuturilor, critica nu poate fi primită pentru argumentele deja expuse în analiza cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2016

Prin urmare, Curtea a aplicat şi interpretat, în mod corect, dispoziţiile art. 1235 C. civ., text de lege incident în cauză, de vreme ce acesta reglementează cerinţa existenţei cauzei actului juridic, ca motiv determinant al perfectării contractului şi reprezintă temeiul juridic la care s-au raportat pârâţii E. în formularea cererii reconvenţionale admise de prima instanţă, soluţie menţinută în apel. În consecinţă, nu este întrunit motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la motivarea contradictorie a deciziei, ca ipoteză a cazului de casare prevăzut în pct. -ul 6 din textul de lege sus-enunţat, aceasta nu poate fi reţinută în legătură cu decizia atacată. Motivarea contradictorie presupune fie ca argumentele instanţei să nu corespundă cu soluţia adoptată în dispozitivul hotărârii, fie considerentele să fie potrivnice unele în raport cu altele, în sensul că, din unele rezultă temeinicia acţiunii (căii de atac), iar din altele caracterul nefondat al cererii, astfel încât nu se poate determina asupra corectitudinii soluţiei din dispozitiv.

Or, argumentele instanţei de apel sprijină, în tot, soluţia de respingere a căii de atac, de vreme ce Curtea a menţionat, fără echivoc, că intenţia pârâţilor E., de a garanta împrumuturile acordate lui B., nu se confundă cu calitatea de persoane împrumutate şi ţinute la restituire, ceea ce, prin ipoteză, implică confirmarea soluţiei de respingere a acţiunii conexe, neputând fi atrasă răspunderea contractuală a pârâţilor.

3. Referitor la greşita analiză, în mod disociat, a cauzelor conexe şi care ar contraveni măsurii de conexare a dosarelor, critică înlăturată de Curte, nici această susţinere nu poate fi primită.

Măsura de conexare se realizează, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 C. proc. civ., pentru o bună administrare a justiţiei, fiind determinată de legătura de obiect sau cauză şi/sau părţi între cele două litigii, dar nu implică, în mod necesar, abordarea dosarelor astfel reunite într-un mod nediferenţiat şi global. Dimpotrivă, soluţiile se pronunţă în fiecare dintre dosarele conexate, ceea ce presupune examinarea fiecărei cauze în mod distinct, elementele de legătură nefiind susceptibile, per se, să influenţeze soluţiile date asupra fondului litigiului. De altfel, recurenta nu explică în ce ar consta, din punct de vedere al legalităţii hotărârilor atacate, o altă manieră de examinare a cauzelor conexate şi cum ar influenţa aceasta hotărârile pronunţate în litigiile reunite.

În raport de aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de casare indicate în precedent.

Soluţia de respingere vizează şi cererea recurentei de acordare a cheltuielilor de judecată, aceasta fiind parte căzută în pretenţii în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi, în consecinţă, nefiind îndreptăţită la recuperarea sumelor de bani avansate cu acest titlu.

Conform aceluiaşi text de lege, o va obliga pe recurentă la plata sumei de 4.165 RON cheltuieli de judecată către intimaţii pârâţi E., reprezentând onorariu de avocat potrivit înscrisurilor de la dosar recurs secţia I civilă şi fila x verso dosar recurs secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 77/R din 15 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 4.165 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii C. Mircea şi D. Claudia.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2021.