Scope of delictual liability damages: full deprivation of use vs. defendant's enrichment from wrongful rent collection

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la 30.03.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi intervenienţii forţaţi B. şi C., a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti la plata sumei de 57.800 euro şi la plata cheltuielilor de judecată, invocând răspunderea civilă delictuală.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 606 din 14 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de majorare a onorariului de expert, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a admis cererea, astfel cum a fost precizată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi intervenienţii B. şi C. şi a admis cererea de chemare în judecată a altor persoane, formulată de reclamant. Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamant şi intervenienţii forţaţi a sumei 34.000 Euro, echivalent în RON la data plăţii, cu titlu de daune materiale, reprezentate de contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, spaţiu comercial, situat în Bucureşti, Calea 13 septembrie nr. 194-196, pentru perioada 20.03.2014-20.01.2016. În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 6.799 RON, cheltuieli de judecată şi a obligat pârâtul la plata către intervenienta forţată C. a sumei de 3.100 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţei a declarat apel principal pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1008A din 18 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admis apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 606 F/14.03.2018, pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost schimbată, în parte, sentinţa în sensul că: a fost obligat pârâtul la plata sumei de 23.188 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, aferentă perioadei 20.03.2014 - 22.06.2015, a imobilului spaţiu comercial situat în Bucureşti, Calea 13 septembrie nr. 194 - 196, către reclamant şi intervenienţii forţaţi; a fost obligat pârâtul la plata sumei de 5.815,1 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către reclamant; au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei; a fost respinsă cererea intimaţilor reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1008A din 18 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs atât reclamantul A., cât şi intervenienţii B. şi C., fiind invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs recurentul-reclamant A. a susţinut, în esenţă, că deşi reclamantul a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere delictuală, în mod greşit, curtea de apel a analizat cauza din perspectiva unei acţiuni având ca obiect îmbogăţire fără justă cauză, acest aspect rezultând din faptul că instanţa de apel a reţinut în considerente că pârâtul trebuie să răspundă doar cât a beneficiat de imobil, respectiv doar pentru perioada în care a încasat, în mod nelegal, chiria sau pentru perioada în care 1-a folosit în vreun fel, astfel că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii.

Hotărârea recurată este dată cu aplicare greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa de apel trebuia să facă aplicarea art. 998-999 din vechiul C. civ. şi să pronunţe o hotărâre prin care să fie reparat întregul prejudiciu provocat de pârât, iar nu doar valoarea cu care s-a îmbogăţit acesta.

Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale sus arătate, ca urmare a analizării greşite a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Astfel, în cauză s-a probat că reclamantul nu a intrat în posesia imobilul decât cu ajutorul forţei publice în 20.01.2016, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de executare silită.

Reclamantul nu a putut intra în posesia imobilului, întrucât terţul (chiriaş la pârâtului) s-a împotrivit, inclusiv la executarea silită, formulând contestaţie la executarea silită, prin care a invocat faptul că pârâtul este proprietarul imobilului şi nu recurentul.

În mod greşit nu a fost avută în vedere perioada 22.06.2015 - 20.01.2016, în care reclamantul a fost lipsit de folosinţa imobilului, întrucât pentru stabilirea întinderii prejudiciului nu era relevantă perioada în care a fost folosit imobilul de o anumită persoana (pârâtul sau terţul chiriaş), ci mai degrabă trebuia avută în vedere perioada în care reclamantul a fost împiedicat de a-şi folosi imobilul (chiar dacă imobilul a stat o perioada nefolosit de nimeni, respectiv nu a fost folosit în interes propriu de cei care au săvârşit faptele ilicite - pârâtul şi terţul).

De asemenea, evaluarea prejudiciului produs de pârât nu trebuia să se limiteze doar la valoarea chiriei încasate de acesta (valoarea cu care s-a îmbogăţit fără justă cauza), ci trebuie să cuprindă toate consecinţele negative pe care reclamantul le-a suportat şi care au fost determinat de faptele ilicite ale pârâtului (încurajarea unui terţ să folosească proprietatea reclamantului).

Numai prin analizarea corectă a condiţiilor răspunderii civile delictuale (existenţa faptei ilicite, existenţa prejudiciului, legătura de cauzalitate şi vinovăţia) se putea da o hotărâre prin care să se facă aplicarea corecta a art. 998-999 din vechiul C. civ.

În concluzie, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, intervenienţii B. şi C. au formulat, în esenţă, aceleaşi critici încadrate în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:

Deşi în cauză instanţa a fost învestită cu o acţiune în răspundere delictuală, din motivarea hotărârii rezultă că instanţa de apel a analizat cauza din perspectiva unei acţiuni având ca obiect îmbogăţire fără justă cauză, limitând prejudiciul doar la valoarea de care a profitat pârâtul.

Hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 998-999 din vechiul C. civ., temei de drept invocat în susţinerea cererii introductive de instanţă, instanţa de apel cenzurând, în mod greşit, hotărârea instanţei de fond şi obligând pârâtul la plata unui prejudiciu egal cu valoarea cu care acesta s-a îmbogăţit şi nu la plata întregului prejudiciu suferit de coproprietarii imobilului.

Soluţia la care a ajuns instanţa de apel este urmarea nemijlocită a greşitei analizări a condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Astfel, instanţa de apel reţine în mod eronat că faptele ilicite ale pârâtului reprezintă doar încasarea fructelor civile la care nu avea dreptul şi nu faptul de a instiga fostul chiriaş la folosirea ilegală a proprietăţii reclamanţilor, timp de 9 ani după ce imobilul le fusese retrocedat.

Aşa cum rezultă din probele administrate în dosar, coproprietarii au putut intra în posesia imobilului doar în anul 2016, chiriaşul pârâtului împotrivindu-se evacuării printr-o contestaţie la executare în care a invocat faptul că pârâtul este proprietarul imobilului, contestaţie care nu a avut câştig de cauză.

Această împotrivire a terţului chiriaş de a părăsi imobilul nu este altceva decât consecinţa faptelor ilicite ale pârâtului care 1-a încurajat pe fostul chiriaş să folosească proprietatea reclamanţilor, lipsindu-i pe aceştia de beneficiul dreptului lor de proprietate.

Eludând aspectele susmenţionate, respectiv neluând în calcul întreaga perioadă în care reclamanţii coproprietari au fost lipsiţi de folosinţa imobilului, instanţa de apel a evaluat prejudiciul doar pentru perioada în care a fost folosit imobilul de către terţul chiriaş şi de către pârât, luând în calcul doar chiria încasată efectiv de acesta din urmă.

Or, în mod legal evaluarea prejudiciului trebuia să cuprindă toate consecinţele negative pe care reclamanţii le-au suportat şi care îşi au originea în faptele ilicite ale pârâtului, care a determinat şi încurajat un terţ să folosească fără drept proprietatea reclamanţilor.

În concluzie, solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi acordarea cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul de avocat.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 9 iulie 2020 noiembrie 2020, s-a admis, în principiu, recursul şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 5 noiembrie 2020.

Faţă de decesul reclamantului A., intervenit la 17 septembrie 2020, prin încheierea din 22 aprilie 2021 s-a dispus introducerea în cauză a lui D., moştenitoarea testamentară universală a reclamantului, aceasta dobândind calitatea de recurentă - reclamantă.

II. Judecata în recurs. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la recursul declarat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere următoarele:

Unul dintre principiile considerate fundamentale sub aspectul reparării prejudiciului cauzat unei persoane printr-o faptă ilicită delictuală este acela potrivit căruia reparaţia trebuie să fie integrală, iar nu parţială. "Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel", stabileşte art. 1385 alin. (1) C. civ., ceea se înseamnă că se poate vorbi despre integralitatea reparaţiei doar atunci când sunt înlăturate toate consecinţele dăunătoare ale faptei ilicite.

Corelativ, prin alin. (3) al art. 1385 C. civ. este afirmată şi o altă regulă cu valoare de principiu în planul întinderii reparaţiei de care cel vătămat trebuie să beneficieze:

"Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului".

Rezultă, în sensul acestor dispoziţii legale, că la determinarea întinderii prejudiciului este necesar să se ţină seama nu doar de pierderea efectiv suferită de victimă (damnum emergens), ci şi de beneficiul nerealizat (lucrum cessans) dar pe care aceasta, în condiţii obişnuite, l-ar fi putut obţine, precum şi, în sensul tezei finale a alin. (3), de cheltuielile pe care victima le-a făcut pentru evitarea sau diminuarea prejudiciului.

Cele de mai sus trimit inclusiv la concluzia că la stabilirea întinderii reparaţiei cuvenite celui prejudiciat este lipsit de relevanţă dacă şi în ce măsură autorul faptei ilicite a obţinut el însuşi un beneficiu material, ca o consecinţă a săvârşirii faptei, esenţial fiind a se determina întinderea prejudiciului cauzat victimei, fără a interesa însă (şi) eventualul beneficiu pe care autorul faptei ilicite şi l-ar fi atras.

Având ca fundament aceste consideraţii cu valoare teoretică şi generală, Înalta Curte înţelege să observe, în prezentul proces, că instanţa de apel a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, înlăturând obligaţia de dezdăunare a recurenţilor pentru perioada 23.06.2015 - 20.01.2016 sub motivul că pentru această din urmă perioadă, "nu rezultă nici că pârâtul ar fi primit sume de bani pentru transmiterea folosinţei imobilului proprietatea reclamantului şi a intervenienţilor şi nici că ar fi folosit spaţiul respectiv în alt mod, în cauză nefiind administrate probe care să conducă la o altă concluzie" (pag. 6 paragraful 2 din decizie).

Corelativ, instanţa de apel a mai menţionat şi că "Ulterior datei de 22.06.2015 rezultă în mod cert că apelantul pârât nu a mai încasat nicio sumă de bani, ca preţ al folosinţei imobilului, fără a rezulta cine a folosit imobilul până la data de 20.01.2016, când reclamantul a intrat în posesia acestuia" (pag. 6, paragraful nr. 5), adăugând şi că " . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .chiar dacă reclamantul se afla încă din octombrie 2014 în posesia unui titlu executoriu în baza căruia putea proceda la evacuarea silită a S.C. E. S.R.L., împrejurarea că ulterior acestui moment, pârâtul a continuat să primească contravaloarea lipsei de folosinţă, reprezintă dovada că acesta a săvârşit fapta ilicită, care a înţeles să culeagă fructele civile cu privire la un bun, faţă de care nu deţinea nici o prerogativă a dreptului de proprietate." (pag. 7 paragraful 1).

Se poate observa că instanţa de apel a pus în relaţie încasarea de către pârât a unei sume cu titlu de chirie de la S.C. E. S.R.L. cu săvârşirea unei fapte ilicite prejudiciabile pentru actualii recurenţi, considerând că în sarcina pârâtului se poate reţine săvârşirea contra recurenţilor a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu numai pentru perioada în care pârâtul a încasat chirie de la evocata societate comercială.

Or, din interpretarea prevederilor art. 1381 alin. (1) şi art. 1385 alin. (1) şi (3) C. civ., sus-menţionate, rezultă că este insuficient a se lua în considerare exclusiv perioada în care pârâtul a încasat chirie de la un terţ, fiind necesar a se stabili inclusiv dacă ulterior perioadei pentru care s-a încasat chirie au existat, direct sau indirect, însă îndeajuns de cert alte acte sau fapte săvârşite de pârât în contra recurenţilor prin care acesta să-i fi împiedicat pe recurenţi să intre în stăpânirea fizică a imobilului ori, în genere, să se bucure de acesta potrivit calităţii lor de proprietari.

Astfel fiind, rezultă că era necesar ca instanţa de apel să stabilească dacă în sarcina pârâtului se poate reţine săvârşirea vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu în perioada 23.06.2015 - 20.01.2016, administrându-se probele utile în lămurirea acestui aspect.

Doar în măsura în care după administrarea, în limitele legii, a unor asemenea dovezi, s-ar stabili că începând cu 23.06.2015 pârâtul nu a săvârşit nicio faptă care, având semnificaţia uneia ilicite delictuale, să-i fi împiedicat pe recurenţi să intre în posesia imobilului şi deci că, prin conduita sa directă sau indirectă, pârâtul nu le-a cauzat recurenţilor nici un prejudiciu susceptibil de reparaţie în condiţiile art. 1381 şi 1385 C. civ., s-ar putea considera că, într-adevăr, pretenţiile reclamanţilor erau neîntemeiate pentru perioada 23.06.2015 - 20.01.2016.

Faţă de cele ce preced, conchide Înalta Curte că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1381 alin. (1) şi art. 1385 alin. (1) şi (3) C. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., obligând la admiterea recursului conform art. 496 alin. (1) şi art. 497 C. proc. civ., la casarea deciziei atacate şi la trimiterea cauzei spre rejudecare în apel către aceeaşi instanţă.

În rejudecare, se vor clarifica, administrându-se probele pe care instanţa le va considera utile, aspectele mai sus-relevate, fiind de observat şi că în ce priveşte despăgubirea acordată pentru perioada 20.03.2014 - 22.06.2015 decizia dată în apel nu a fost supusă recursului, cele tranşate între aceste limite de către instanţa de apel devenind definitive prin nerecurare.

În ce priveşte cererile recurenţilor de a le fi acordate cheltuielile de judecată, observă Înalta Curte că atâta vreme cât, ca o consecinţă a admiterii recursurilor, soluţia pronunţată este aceea de casare a deciziei atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, soluţionarea în recurs a cererilor recurenţilor privitoare la cheltuielile de judecată nu se justifică, acestea urmând a fi analizate şi soluţionate cu ocazia rejudecării apelului. Este de avut în vedere că doar la acest moment procesual se va putea cunoaşte pe deplin măsura în care pârâtul Municipiul Bucureşti a căzut în pretenţii, putându-se determina în mod riguros întinderea culpei sale procesuale şi, deci, întinderea obligaţiei sale de a suporta cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamantul A., în prezent decedat şi continuat de D., precum şi de intervenienţii B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 1008A din 18 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2021.