Statutory prescription of delictual liability claim: start of limitation period at objective knowledge of damage versus subsequent judicial finality

Şedinţa publică din data de 10 iunie 2021

Asupra recursului civil de faţă, având în vedere dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 09.01.2017, pe rolul Tribunalului Sălaj, sub nr. de dosar x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea solidară a pârâţilor C., D. şi Municipiul Zalău la plata sumei de 776.025 RON, reprezentând prejudiciu cauzat prin actele sau faptele acestora; obligarea la plata dobânzii legale calculate conform prevederilor legale de la data înregistrării acţiunii şi până la data achitării efective a prejudiciului cauzat; obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză, prin întâmpinările formulate, pârâţii Municipiul Zalău, C. şi D. au invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune. Pârâtul Municipiul Zalău a mai solicitat, pe cale de excepţie, respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de chemare în judecată, iar, pe fond, a apreciat că este neîntemeiată. Tot pe cale de excepţie, pârâtul a invocat lipsa calităţii procesuale pasive.

2. Hotărârea pronunţată, în primă instanţă, de Tribunalul Sălaj:

Prin sentinţa civilă nr. 621 din 4 iulie 2019, Tribunalul Sălaj, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Zalău, C. şi D.; a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţi şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca prescrisă. Totodată, a obligat reclamanţii la plata sumei de 27.631,8 RON, către pârâţii C. şi D., cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat reclamanţii la plata sumei de 4080 RON, către expert E., reprezentând diferenţă onorariu.

Prin cererea de îndreptare a erorii materiale, înregistrată la 05.09.2019, petenta E. a solicitat completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 621/04.07.2019 pronunţată în dosar nr. x/2017 cu menţiunea "executorie" privind onorariul expertului, cerere ce a fost încuviinţată, prin încheierea din 3 octombrie 2019 a Tribunalul Sălaj.

Prin cererea înregistrată la 09.10.2019, petenta E. a solicitat instanţei să se pronunţe asupra onorariului în cuantum de 3550 RON, solicitat prin decontul depus la 14.09.2018, cerere care a fost admisă, prin sentinţa civilă din 24 octombrie 2019 a Tribunalului Sălaj, dispunându-se completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 621/4 iulie 2019, în sensul obligării reclamanţilor la plata sumei de 3550 RON, cu titlu de onorariu, către expert E..

Împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Sălaj au formulat apel reclamanţii A. şi B..

3. Decizia pronunţată, în apel, de Curtea de Apel Cluj.

Prin decizia civilă nr. 259A din 20 noiembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat în cauză şi a obligat apelanţii să plătească intimaţilor C. şi D., suma de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, parţiale, în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamanţii A. şi B., prevalându-se de motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanţii au invocat următoarele aspecte:

Un prim aspect de nelegalitate a deciziei recurate, semnalat de recurenţi, constă în încălcarea principiului non reformatio in pejus,consacrat de art. 481 C. proc. civ., a cărui nesocotire atrage sancţiunea nulităţii.

În susţinerea acestui motiv de recurs s-a argumentat că instanţa de apel a stabilit greşit faptul că termenul de prescripţie a dreptului la acţiune a început să curgă de la data rezoluţiunii ultimului antecontract de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţii-recurenţi, care a avut loc în iunie 2012. Această statuare a instanţei de apel le-a creat o situaţie mai grea decât cea stabilită prin sentinţa apelată, care a reţinut, ca punct de început al termenului de prescripţie, data pronunţării deciziei nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj. Astfel, în raport de data pronunţării deciziei civile nr. 268/2013, adică 23.12.2013, prima instanţă a statuat că dreptul la acţiunea în despăgubiri a reclamanţilor era prescris la 09.01.2017, dată la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată, obiect al prezentului dosar.

Prin memoriul de apel, deşi au învederat că decizia civilă nr. 268/2013 nu a rămas definitivă şi irevocabilă la data pronunţării acesteia, ci pe data expirării termenului de exercitare a căii de atac a recursului, instanţa de apel a înlăturat argumentarea din memoriul de apel şi a stabilit, cu încălcarea principiului non reformatio in pejus, că termenul de prescripţie al dreptului la acţiune a început să curgă de la data rczoluţiunii ultimului antecontract de vânzare-cumpărare, încheiat de reclamanţi, care a avut loc în iunie 2012. Apreciază că, în situaţia prezentată, instanţa de control judiciar le-a creat, în propriul apel, o situaţie mai grea decât cea stabilită prin sentinţa atacată.

Încălcând principiul non reformatio in pejus, instanţa de apel stabileşte un alt moment al începerii cursului prescripţiei - data rezoluţiunii ultimului antecontract de vânzare-cumpărare, care a avut loc în luna iunie 2012, acceptând argumentele pârâţilor intimaţi, părţi care nu au atacat sentinţa civilă pronunţată în prezentul dosar, cu toate că, dacă erau nemulţumiţi de statuările primei instanţe, făcute prin considerentele sentinţei, aveau posibilitatea să promoveze calea de atac a apelului împotriva respectivelor considerente.

Se pretinde că încălcarea principiului non reformatio in pejus şi a principiului disponibilităţii rezultă şi din statuarea instanţei de apel potrivit căreia termenul de prescripţie, în cazul dat, a început să curgă la o dată anterioară celei a rămânerii definitive a decizie civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, anume data rezoluţiunii ultimului antecontract de vânzare cumpărare, deşi a fost reţinut faptul că prima instanţă s-a raportat, greşit, la data rămânerii definitive a menţionatei decizii.

De vreme ce reclamanţii au contestat, în apel, doar data stabilită de prima instanţă, ca început al cursului prescripţiei, instanţa de apel trebuia să-şi limiteze analiza, în raport cu principiul disponibilităţii, exclusiv la acest din urmă moment şi să demonstreze că data contestată de reclamanţi, ca fiind data rămânerii definitive a deciziei civile nr. 268/2013 este sau nu corectă. Or, în cazul dat, Curtea de Apel Cluj înlătură momentul stabilit de prima instanţă ca debut al termenului de prescripţie - data rămânerii definitive a deciziei civil nr. 268/2013 şi stabileşte un cu totul alt moment, la o altă dată de la care ar începe să curgă termenul de prescripţie - data rezoluţiunii ultimului antecontract de vânzare cumpărare, ceea ce, în opinia recurenţilor, ar constitui o înrăutăţire a situaţiei faţă de cele statuate de prima instanţă.

Referitor la motivul de recurs înscris în art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., recurenţii susţin că decizia recurată cuprinde argumente contradictorii. Astfel, pe de o parte, se statuează că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie al reclamanţilor este acela al datei la care a fost rezoluţionat ultimul antecontract de vânzare-cumpărare, dintre cele încheiate în perioada 2007 - 2008, anume 12 iunie 2012, iar, pe de altă parte, validează statuarea eronată făcută de instanţa de fond, în sensul că debutul termenului de prescripţie a avut loc pe data pronunţării deciziei civile nr. 268/2013. În cauză, fapta ilicită păgubitoare săvârşită de pârâţii C. şi D. are caracter continuu, astfel încât aceasta poate fi considerată a fi consumată nu pe data pronunţării deciziei civile nr. 268/2013, care în mod eronat a fost considerată, atât de către prima instanţă, cât şi de către instanţa de apel ca fiind data rămânerii definitive a acestei hotărâri judecătoreşti, ci pe data când a expirat termenul de exercitare a căii de atac a recursului împotriva acestei hotărâri, care s-a plasat în a doua jumătate a lunii februarie 2014. Or, în condiţiile în care cererea introductivă de instanţă, obiect al acestui dosar a fost înregistrată pe data de 09.01.2014, este în afara oricărei îndoieli că la acea dată prescripţia nu era împlinită.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs înscris în art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut încălcarea prevederilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, înscrise în art. 998-999 C. civ. de la 1864 şi art. 1349 din actualul C. civ., prin aceea că s-a stabilit eronat că data de la care reclamanţii au putut să cunoască valoarea întregului prejudiciu este anterioară chiar consumării faptelor ilicite ale pârâţilor.

Arată că, prin memoriul de apel, au susţinut că prejudiciul încercat a fost cauzat prin obstrucţiile făcute în mod continuu, în perioada 2007-2014, de către pârâţii C. şi D., pentru a-i împiedica să finalizeze proiectul imobiliar demarat, care a consta în construirea a 3 imobile în muncipiului Zalău, compuse în total din 26 de apartamente şi 18 garaje, astfel încât acţiunile pârâţilor i-ar fi pus în imposibilitate de a obţine preţul imobilelor, astfel cum a fost prevăzut în antecontractele perfectate.

Considerără că, în mod eronat, Curtea de Apel Cluj a stabilit că data la care reclamanţii au putut să cunoască valoarea întregului prejudiciu este anterioară chiar consumării faptelor ilicite ale pârâţilor, cu toate că ultima obstrucţie realizată de pârâţii F. a constat în promovarea acţiunii având ca obiect demolarea ultimului etaj al imobilelor în discuţie, care a fost soluţionată definitiv prin decizia civilă nr. 268/2013, rămasă irevocabilă la mijlocul lunii februarie 2014. Abia la data rămânerii definitive a acestei din urmă decizii s-au epuizat obstrucţiile pârâţilor-intimaţi F., adică faptele ilicite păgubitoare ale acestora şi, cel mai devreme, tot atunci reclamanţii/recurenţi ar fi putut să evalueze, estimativ, prejudiciul creat în patrimoniul acestora. Or, stabilirea unei date anterioare celei săvârşirii ultimei fapte ilicite, ca dată a producerii prejudiciului şi, implicit, a cunoaşterii acestuia, aşa cum eronat a reţinut Curtea de Apei Cluj reprezintă, în accepţiunea recurenţilor, o încălcarea a prevederilor legale referitoare la răspunderea civilă delictuală. Apreciază că şi promovarea litigiului soluţionat, irevocabil, prin decizia nr. 268/2013 trebuia analizat ca fiind o obstrucţie şi, deci, o faptă ilicită a pârâţilor F. întrucât, chiar dacă la acea data era finalizată construirea celor trei imobile în litigiu, reclamanţii nu ar fi putut să le valorifice pe perioada derulării litigiului, deoarece niciun cumpărător rezonabil nu ar fi încheiat un contract de vânzare-cumpărare, chiar şi pentru un apartament situat la parterul imobilelor, de vreme ce exista posibilitatea demolării ultimului etaj.

Apreciază, astfel, că este greşită statuarea instanţa de apel prin care a reţinut că termenul de prescripţie nu se poate calcula începând cu data încheierii noilor contracte autentice de vânzare-cumpărare autentice. Consideră că statuarea instanţei de apel pleacă de la o premisă falsă, întrucât reclamanţii nu aveau o posibilitate reală de a cunoaşte pierderea suferită, ca urmare a obstrucţiilor făcute de pârâţi în realizarea proiectului lor imobiliar, mai devreme decât data la care au încetat obstrucţiile făcute în acest sens şi care este data rămânerii definitive şi irevocabile a deciziei nr. 268/2013 pronunţată de Tribunalul Sălaj ce se situează în a doua jumătate a lunii februarie 2014.

Consideră că prima instanţă a stabilit, arbitrar, data de început a cursului prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, ulterior confirmată de către instanţa de apel, în condiţiile în care, raportat la înscrisurile dosarului, reclamanţii nu puteau nici măcar intui valoarea prejudiciului suferit ca urmare a faptelor ilicite săvârşite de pârâţii F., prin care aceştia din urmă, pe de o parte, au determinat o întârziere a finalizării investiţiei imobiliare, iar, pe de altă parte, i-au pus în situaţia de a nu-şi putea valorifica, prin vânzare, cele 3 imobile - blocuri de locuinţe, preţurile existente pe piaţa imobiliară la data preconizată pentru finalizarea construcţiilor.

Decizia civilă recurată este criticată şi raportat la daunele morale solicitate prin cererea de chemare în judecată, recurenţii susţinând că cererea lor nu a fost analizată de instanţa de apel, care s-a limitat a menţiona că aceasta face parte din pretenţiile formulate de reclamanţii, fapt ce legitimează constatarea că, din această perspectivă, decizia recurată este nemotivată. Daunele morale au fost pricinuite reclamanţilor de către pârâţii C. şi D. şi constau în prejudiciul adus imaginii publice şi credibilităţii reclamanţilor, ca participanţi pe piaţa imobiliară locală, atât în faţa organelor administraţiei publice locale, cât şi în faţa persoanelor cu care au încheiat antecontractele de vânzare-cumpărare.

5. Apărările formulate în cauză:

Atât intimaţii C. şi D., cât şi intimaţii Primarul Municipiului Zalău, Consiliul Local al Municipiului Zalău şi Municipiul Zalău au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii instanţei de apel ca fiind legală şi temeinică.

Prin apărările formulate, intimaţii au apreciat că instanţa de apel nu a încălcat principiul non reformation in pejus, de vreme ce instanţa de fond şi cea de apel au reţinut prescripţia dreptului material la acţiune, ambele instanţe reţinând aceeaşi soluţie şi aceleaşi aspecte, diferenţa constând doar în detalierea argumentelor şi stilul propriu de argumentare, specific etapei procesuale.

G. că nici argumentul referitor la motivarea contradictorie a deciziei atacate nu poate fi reţinut în cauză. Instanţa a analizat prescripţia şi termenul de la care curge aceasta de la toate momentele invocate de reclamanţi, ceea ce nu echivalează cu o motivare contradictorie a deciziei recurate. Instanţa de apel a statuat că, raportat la datele de care s-au prevalat alternativ reclamanţii, aceştia trebuiau şi puteau să cunoască existenţa şi întinderea pagubei, de vreme ce rezoluţiunea antecontractelor de vânzare-cumpărarea a avut loc în perioada septembrie 2009 - iunie 2012, perioada în care reclamanţii au cunoscut că nu vor mai putea obţine preţul stabilit în antecontracte şi că, deja, începuse scăderea preţurilor apartamentelor, în contextul crizei economice.

Relativ la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., intimaţii au apreciat că instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, a analizat atât existenţa prejudiciului, cât şi prescripţia pornind de la temeiul de drept al acţiunii - răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, examinând în parte faptele reclamate, cărora le corespunde câte un termen de prescripţie. Astfel, la analiza prescriptibilităţii s-a avut în vedere în primul rând data anulării definitive a actelor administrative în temeiul cărora s-au realizat construcţiile, iar în al doilea rând, data rezoluţiunii antecontractelor de vânzare-cumpărare. Faptul că, în analiza apărărilor reclamanţilor, s-a verificat şi prescriptibilitatea acţiunii şi în raport de data pronunţării şi rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 268/2013 nu permite o altă concluzie.

Referitor la critica care vizează daunele morale, s-a apreciat că motivul de recurs este neîntemeiat, întrucât hotărârea instanţei de apel este motivată şi cuprinde pe larg considerente cu privire la toate motivele de apel, inclusiv cu privire la daunele morale, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune fiind examinată atât în privinţa daunelor materiale, cât şi a celor morale.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 22 aprilie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 259A din 20 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursului la 10 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este nefondat pentru considerentele care succed:

Recurenţii au invocat, ca prim motiv de recurs, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în a cărui dezvoltare şi argumentare juridică s-a arătat că hotărârea instanţei de apel este nelegală, motivat de împrejurarea că decizia pronunţată de instanţa de apel încălcă principiul non reformatio in pejus. În esenţă, recurenţii au susţinut faptul că instanţa de apel, prin considerentele deciziei atacate, a creat reclamanţilor-recurenţi o situaţie mai grea în propria cale de atac, întrucât instanţa de prim control judiciar a reţinut un alt moment de începere a termenului de prescripţie decât cel stabilit de instanţa de fond. Astfel, au arătat că deşi au contestat, în apel, data stabilită de prima instanţă, ca debut al cursului prescripţiei, respectiv data pronunţării deciziei civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, instanţa de apel statuează că momentul de început al curgerii termenului de prescripţie este acela al datei la care a fost rezoluţionat ultimul antecontract de vânzare-cumpărare, dintre cele încheiate în perioada 2007-2008 şi, anume, 12 iunie 2012.

Critica recurenţilor, deşi susceptibilă în cazul de casare evocat, nu poate fi reţinută în cauza de faţă, întrucât acţiunea reclamanţilor a fost respinsă, ca prescrisă, în primă instanţă, soluţia fiind menţinută de instanţa de apel, pentru argumentele care au complinit motivarea instanţei de fond. Or, acest procedeu judiciar, uzitat de instanţa de apel, nu conduce la încălcarea principiului enunţat, de vreme ce, prin confirmarea soluţiei instanţei de fond, situaţia reclamanţilor a rămas neschimbată.

În cuprinsul considerentelor deciziei pronunţate, instanţa de apel a arătat că, distinct de fapta ilicită reclamată în sarcina pârâţilor autorităţi publice, fapta ilicită imputată pârâţilor-intimaţi F. a constat în obstrucţionarea de către aceştia a obligaţiilor contractuale asumate de reclamanţi, prin antecontractele de vânzare-cumpărare, datorită acţiunilor administrative şi în justiţie demarate de pârâţi. S-a imputat că aceste demersuri au determinat rezoluţionarea antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate, întrucât, pe de o parte, lucrările de construcţie nu au mai putut fi finalizate la termenul asumat, iar, pe de altă parte, preţurile apartamentelor au început să scadă, iar promitenţii cumpărători doreau un preţ mai mic, justificat de împrejurarea că imobilele nu erau finalizate la termenul stipulat.

Fiind învestită cu motivul de apel, prin care a fost criticat modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, sub aspectul reţinerii eronate a datei de debut a cursului prescripţiei, Curtea de Apel a procedat la examinarea momentului obiectiv la care reclamanţii trebuiau şi puteau cunoaşte existenţa pagubei, fiind avut în vedere faptul că, atât pe parcursul soluţionării litigiului în primă instanţă, cât şi în apel, reclamanţii s-au prevalat de mai multe momente care, în accepţiunea acestora, ar marca începutul termenului de prescripţie. Sub acest aspect, în consens cu cele reţinute de prima instanţă, potrivit cărora lucrările de construcţie au fost recepţionate la 03.09.2010, iar rezoluţiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare, încheiate pentru preţurile de care se prevalează reclamanţii, a intervenit în perioada septembrie 2009- iunie 2012, instanţa de apel a statuat că, în acea perioadă, reclamanţii au cunoscut atât faptul că nu vor mai putea obţine preţul stabilit prin antecontractele de vânzare-cumpărare, cât şi faptul că începuse deja scăderea preţurilor apartamentelor, în contextul crizei economice şi, deci, existenţa prejudiciul suferit, ca urmare a demersurilor administrative şi acţiunilor în justiţie demarate de pârâţii F..

Răspunzând aspectului controversat al verificării prescriptibilităţii acţiunii în raport de data pronunţării ori a rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, instanţa de apel a apreciat că aspectul semnalat este nerelevant în examinarea soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, de vreme ce analiza a fost realizată, în primul rând, în raport de data anulării definitive a actelor administrative în baza cărora s-au edificat construcţiile şi, în al doilea rând, în raport de data rezoluţiunii antecontractelor de vânzare-cumpărare. Pentru menţinerea soluţiei de respingere a acţiunii, ca prescrisă, instanţa de apel a avut în vedere şi un considerent suplimentar, fiind reţinut a fi irelevant, sub aspectul momentului de început al prescripţiei, data la care decizia nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj a rămas definitivă ori irevocabilă, de vreme ce, reclamanţii au pretins în cauză, drept prejudiciu, profitul pe care l-au pierdut prin nevalorizarea apartamentelor la preţul din perioada de vârf a pieţei imobiliare, în timp ce, prin decizia evocată, a fost soluţionată acţiunea prin care s-a urmărit desfiinţarea lucrărilor supraetajate şi nu desfiinţarea imobilelor, pentru care au fost perfectate antecontracte de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, soluţia îmbrăţişată de instanţa de apel, ce îşi găseşte fundamentarea în considerentele expuse, nu este de natură să creeze acestora o situaţie mai grea în propria cale de atac, deoarece principiul non reformatio in pejus reclamă împrejurarea ca partea care a exercitat o cale de atac să nu sufere o înrăutăţire a situaţiei faţă de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar, ipoteză care nu se identifică în cauză, după cum s-a evocat în precedent.

Aşadar, atât timp cât, în urma controlului judiciar exercitat de instanţa de apel, s-a constatat că soluţia de respingere, ca prescrisă, a acţiunii în pretenţii formulate de reclamanţi este corectă, pentru argumentele care complinesc cele avute în vedere de instanţa de fond cu ocazia examinării pretenţiei concrete deduse judecăţii, Înalta Curte reţine că procedeul uzitat nu este de natură a agrava situaţia creată reclamanţilor, prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond. Aşa fiind, tehnica judiciară îmbrăţişată de instanţa de apel este corectă întrucât raţionamentul expus, în cuprinsul deciziei recurate, a confirmat aceeaşi soluţie, respectiv cea de respingere a acţiunii, ca prescrisă.

Subsumat motivului de nelegalitate care vizează încălcarea principiului non reformatio in pejus, recurenţii au susţinut faptul că instanţa de apel, în lipsa unui apel formulat împotriva considerentelor, în condiţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., trebuia să-şi limiteze analiza, în raport de principiul disponibilităţii, exclusiv la aspectul contestat de reclamanţii în apel, care viza doar data stabilită, de prima instanţă, ca debut al termenului de prescripţie.

Susţinerile recurenţilor sunt nefondate, deoarece procedând la judecarea apelului, instanţa de apel a apreciat asupra caracterului nefondat al criticilor care vizau soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, funcţia jurisdicţională a instanţei de prim control judiciar fiind exercitată în scopul de a stabili normele de drept aplicabile situaţiei de fapt deduse judecăţii, astfel încât nu se poate susţine cu temei că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel ar fi încălcat principiul disponibilităţii, în lipsa unui apel împotriva considerentelor hotărârii prin care s-a statuat asupra prescriptibilităţii acţiunii.

Într-adevăr, regula tantum devolutum quantum apellatum, impune instanţei de apel să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei numai în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, însă această regulă nu limitează dreptul instanţei de apel ca, urmare a exercitării controlului judiciar şi în limitele devoluţiunii, să îmbrăţişeze, sub aspectul problemei de drept supuse examinării, propriile argumente în raport atât de criticile, cât şi de mijloacele de apărare invocate. Împrejurarea că au fost apreciate a fi neîntemeiate criticile reclamanţilor, pentru argumentele expuse în considerentele deciziei pronunţate, care complinesc cele expuse de instanţa de fond, dar care converg spre aceeaşi finalitate şi conturează aceeaşi soluţie dată cauzei (de respingere a acţiunii, ca prescrisă) nu este de natură să creeze reclamanţilor-recurenţi o situaţie mai grea în propria cale de atac, de vreme ce aplicarea principiului examinat nu impune soluţionarea apelului în modalitatea pretinsă de recurenţi, ci doar ca hotărârea apelată să nu fie reformată în defavoarea apelanţilor.

Înalta Curte constată că nu este întemeiat nici motivul de recurs, încadrat în art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece ipoteza cazului de casare evocat presupune fie ca raţionamentul expus de instanţa de apel să determine o soluţie contrară decât cea regăsită în dispozitivul hotărârii, fie existenţa unor argumente opuse între ele, în sensul că unele ar conduce la admiterea, iar altele la respingerea acţiunii, nu se verifică în cauză.

Contrar susţinerii recurenţilor, instanţa de apel nu a validat statuarea instanţei de fond, potrivit căreia momentul de început al cursului prescripţiei ar fi avut loc pe data pronunţării deciziei civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, ci a reţinut că momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie, în raport de contextul factual reţinut în cauză, este acela al rezoluţiunii ultimului antecontract de vânzare-cumpărare. Astfel, raţionamentul juridic expus de instanţa de apel reflectă analiza şi stabilirea momentului obiectiv la care reclamanţii au cunoscut sau trebuiau să cunoască paguba reclamată, examinare ce a fost realizată în raport de momentele diferite de care reclamanţii s-au prevalat, la fond şi apel, ca dată la care au avut posibilitatea să cunoască paguba cauzată prin fapta ilicită a intimaţilor F..

Împrejurarea că instanţa de apel a subliniat şi aspectul potrivit căruia excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu putea primi o altă soluţie, chiar dacă, în examinarea acestei probleme, instanţa de fond s-a raportat şi la data pronunţării acestei din urmă decizii, statuarea Curţii de Apel nu este de natură a contura vreo contradicţie a motivării deciziei atacate, de vreme ce instanţa de control judiciar a arătat irelevanţa acestei hotărâri, sub aspectul examinării prescriptibilităţii acţiunii. Aşadar, argumentele deopotrivă prezentate de instanţa de apel nu sunt de natură a contura vreo contradicţie a motivării deciziei atacate, întrucât fiecare considerent al deciziei pronunţate justifică soluţia ce a fost dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte criticile formulate de recurenţi, în temeiul art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială, înscrisă în partea introductivă a art. 488, alin. (1) din acelaşi cod, este aceea că permite un control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale textului legal evocat. Astfel, în lumina exigenţelor care rezidă din menţionatele reglementări legale imperative, instanţa de recurs nu poate analiza aspectele pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa interpretarea greşită a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa ierarhic inferioară.

Având în vederea aceste rigori legale ce impun judecata recursului, Înalta Curte va reţine că nu vor putea forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenţi cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

Prin susţinerile formulate, susceptibile de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au pretins că instanţa de apel a realizat o aplicare eronată a prevederilor legale privind răspunderea civilă delictuală, întrucât datorită faptelor ilicite ale pârâţilor, ce au constat în obstrucţiile făcute continuu în perioada 2007-2014, nu au putut cunoaşte valoarea întregului prejudiciu încercat decât ulterior momentului consumării faptei ilicite păgubitoare, care ar fi avut loc la data la care a expirat termenul de exercitare a căii de atac a recursului împotriva deciziei civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, plasat în a doua jumătate la lunii februarie 2014. Au mai susţinut că, de la această dată, o perioadă de trei ani, nu au mai putut vinde niciunul dintre apartamentele din cele trei imobile, noile contracte de vânzare-cumpărare fiind realizate abia în perioada 2017-2018, moment când au avut posibilitatea de a cunoaşte efectiv paguba, prin compararea preţurilor obţinute, cu cele prevăzute în antecontractele perfectate iniţial, pentru aceleaşi imobile, în perioada 2007-2009.

În realitate, în cadrul motivului de nelegalitate evocat, recurenţii susţin aplicarea greşită a normelor legale care reglementează prescripţia dreptului material la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, argumentele critice ale recurenţilor vizând modalitatea în care instanţa ierarhic inferioară a stabilit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a acţiunii civile în raport de pârâţii-intimaţi F.. Prin urmare, reiese că recurenţii au contestat modul de aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv aspectul reţinerii greşite a condiţiei cunoaşterii prejudiciului, de care legea leagă începutul curgerii prescripţiei extinctive.

Raportat la cadrul procesual stabilit în cauză, prin demersul procesual formulat, reclamanţii au urmărit să deducă judecăţii o acţiune în răspundere civilă delictuală, pentru paguba pretins cauzată prin fapta ilicită a pârâţilor D. şi C., precum şi a pârâţilor - autorităţi publice - Primarul Municipiului Zalău, Municipiul Zalău şi Consiliul Local al Municipiului Zalău.

Relativ la fapta ilicită imputată pârâţilor persoane fizice, în esenţă, după cum deja s-a evocat, reclamanţii au pretins că aceasta a constat în promovarea de către pârâţii F. a unor acţiuni în instanţă şi a unor demersuri administrative care au condus la obstrucţionarea abuzivă a îndeplinirii obligaţiilor lor contractuale, ce au fost asumate prin antecontractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru imobilele în litigiu. Reclamanţii au susţinut că, datorită demersurilor pârâţilor, nu au mai putut finaliza lucrările de construcţie, în termenele stipulate, fapt care a împiedicat vânzarea apartamentelor, la preţul convenit, în perioada de vârf a pieţei imobiliare.

Plecând de la premisa că acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanţă, evaluabil în bani, având o natură patrimonială, ceea ce reclamă, din perspectiva examinării prescripţiei dreptului material la acţiune, stabilirea duratei termenului de prescripţie şi a datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie, cum corect a fost reţinut prin decizia recurată.

Din perspectiva modalităţii de săvârşire a faptei ilicite imputate în cauză, contrar susţinerilor recurenţilor, nu se poate reţine că obstrucţiile multiple ale pârâţilor, care ar contura pretinsa faptă ilicită, ar avea un caracter continuu şi s-ar fi derulat până în anul 2014.

Acţiunea ilicită cauzatoare de prejudicii, imputată pârâţilor, constând în promovarea unor demersuri administrative şi acţiuni în instanţă, ce ar fi împiedicat finalizarea unui proiect imobiliar demarat de reclamanţi, nu presupune existenţa unei rezoluţii ori acţiuni unice, cum eronat susţin recurenţii, întrucât toate procedurile declanşate de intimaţi au un caracter autonom, ce reclamă existenţa unor intervenţii distincte, individuale, dar care toate au, ca finalitate, producerea aceluiaşi prejudiciu reclamat în cauză.

Cum prescripţia dreptului material la acţiune constituie o sancţiune de drept civil care operează faţă de creditorul ce a rămas în pasivitate o perioadă îndelungată în a întreprinde un demers judiciar apt să conducă la angajarea răspunderii civile a debitorului său, relativ la aspectul care vizează începutul curgerii termenului de prescripţie, trebuie observat că norma înscrisă în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 - reglementare a cărei incidenţă a fost reţinută în precedentele etape procesuale, iar în recursul pendinte nu s-a formulat vreo critică de natură a reliefa o greşită dezlegare relativă la cadrul legal astfel stabilit - leagă începutul curgerii prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material de despăgubire.

Astfel, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi dreptul la reparaţie trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, dar şi pe cel care răspunde de ea. Prin urmare, legiuitorul a instituit reguli particulare privind începutul prescripţiei dreptului la acţiune, reguli care ţin cont de specificul situaţiilor în care se impune a fi examinată problema momentului de la care titularul dreptului la acţiune ar putea, efectiv, să acţioneze, pentru a preîntâmpina consecinţele împlinirii termenului de prescripţie.

În consecinţă, în cazul acţiunilor exercitate pentru repararea unei pagube pricinuite printr-o faptă ilicită, cazul acţiunii de faţă, prescripţia începe să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea. Spre a ocroti drepturile victimei unei fapte ilicite, legiuitorul a detaşat momentul începerii curgerii prescripţiei de cel al naşterii dreptului material la repararea prejudiciului cauzat printr-o astfel de faptă ilicită, luând în considerare momentul obiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui răspunzător de repararea lui, stabilind, astfel, că prescripţia începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Raportat la această fizionomie juridică a prescripţiei dreptului material la acţiunea pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, în situaţiile în care se analizează un astfel de incident procesual, instanţele sunt ţinute să verifice cele două elemente care marchează începutul curgerii termenului de prescripţie, şi anume: data la care victima faptei ilicite (reclamant în cadrul procesual stabilit ca urmare a acţiunii în justiţie prin care pretinde repararea prejudiciului derivat din fapta ilicită pe care o impută părţii pârâte) a cunoscut sau trebuia să cunoască atât prejudiciul, cât şi persoana responsabilă de producerea acestuia (acest din urmă element nefiind contestat în cauză).

Această regulă specială de determinare a începutului prescripţiei extinctive se caracterizează, cum corect s-a reţinut în cauză, prin stabilirea a două momente alternative de la care prescripţia poate începe să curgă şi anume: momentul subiectiv al cunoaşterii pagubei şi a celui care răspunde de ea, sau momentul obiectiv al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia sau pentru identificarea celui care este chemat, potrivit legii să răspundă pentru prejudiciul reclamat. În consecinţă, momentul cunoaşterii prejudiciului (ca şi cel al cunoaşterii persoanei care răspunde de pagubă) constituie o împrejurare de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei.

Răspunzând motivului de apel referitor la aplicarea greşită a normelor incidente în materia prescripţiei, sub aspectul momentului de debut al cursului prescripţiei, date fiind momentele diferite de la care reclamanţii s-au prevalat ca dată de început al curgerii termenul de prescripţie, respectiv data expirării termenului de recurs împotriva deciziei civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, data întocmirii raportului de expertiză depus în faţa instanţei de fond ori data încheierii fiecărui contract autentic de vânzare-cumpărare din perioada 2015-2018, Curtea de Apel a stabilit corect, în contextul circumstanţial reţinut în cauză, că prescripţia dreptului material la acţiunea în pretenţii formulată de reclamanţi a început să curgă de la data rezoluţiunii ultimului antecontract de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect, momentul de debut al prescripţiei a fost stabilit în considerarea nu numai a naturii prejudiciului reclamat, dar şi a conduitei celui vătămat, ulterioară momentului faptei ilicite reclamate. Or, raţionamentul juridic expus, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, relevă examinarea critică, efectivă şi adecvată a argumentelor apelanţilor, precum şi a apărărilor formulate de intimaţi, circumstanţiate analizării criteriului obiectiv, stabilit de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în raport cu care a fost stabilit momentul la care reclamanţii au avut posibilitatea de a cunoaşte existenţa prejudiciului reclamat.

Multitudinea momentelor indicate de reclamanţi, ca momente care ar marca începutul curgerii termenului de prescripţie, nu pot contura decât criteriul subiectiv al cunoaşterii de către aceştia a pagubei cauzate, cum corect s-a reţinut prin decizia atacată, de vreme ce, în contextul circumstanţelor cauzei, a fost reţinut faptul că, din perspectiva criteriului obiectiv al normei legale ce reglementează prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată printr-o faptă ilicită, reclamanţii trebuiau şi puteau cunoaşte existenţa pagubei la un moment ce se plasează anterior momentului subiectiv evocat de aceştia, ştiut fiind faptul, după cum deja s-a evocat, că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripţia se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus toate diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi recuperarea acesteia.

Or, în cuprinsul raţionamentului expus cu privire la stabilirea momentul de început al prescripţiei, respectiv cel al rezoluţiunii ultimului antecontract de vânzare-cumpărare, instanţa de apel a înlăturat, motivat, susţinerile reclamanţilor, prin care aceştia urmăreau a da prevalenţă criteriului subiectiv al normei legale examinate, în raport de momentul obiectiv, la care aceştia trebuiau sau puteau acţiona în scopul recuperării prejudiciului produs prin neperfectarea contractelor de vânzare-cumpărare la preţul iniţial stabilit.

Fiind cunoscute reperele de determinare a preţului convenit, iniţial, cu promitenţii-cumpărători, reclamanţii nu pot pretinde cu temei că prejudiciul cauzat, prin împiedicarea valorificării apartamentelor, în perioada propusă (2008-2009) nu era cunoscut, de vreme ce existenţa acestui prejudiciu putea fi determinată în perioada în care antecontractele de vânzare-cumpărare au fost rezoluţionate, moment la care reclamanţii au cunoscut, în mod obiectiv, că nu mai pot încasa preţul convenit iniţial.

Or, potrivit situaţiei de fapt stabilită de instanţele fondului, lucrările de construcţie la imobile au fost recepţionate la 03.09.2010, iar rezoluţiunea antecontractelor de vânzare-cumpărare, încheiate pentru preţurile de care se prevalează reclamanţii, a intervenit în perioada septembrie 2009 - iunie 2012, pe fondul crizei economice, împrejurare ce denotă, în raport de art. 8 din Decretul nr. 167/1958, corectitudinea concluzia instanţei de apel în privinţa momentului stabilit la care reclamanţii au avut posibilitatea să cunoască prejudiciul încercat, respectiv data la care a fost rezoluţionat ultimului antecontract de vânzare-cumpărare. Sub acest aspect, instanţa de apel a subliniat că, la acel moment, lucrarea fiind finalizată şi recepţionată, reclamanţii cunoşteau atât costul pentru realizarea construcţiilor, cât şi preţul la care puteau vinde apartamentele dacă vânzarea avea loc în perioada preconizată iniţial, dar şi faptul că acest preţ nu mai putea fi obţinut, întrucât intervenise devalorizarea preţului apartamentelor, datorată crizei economice.

De altfel, din dezvoltarea acestui motiv de recurs rezultă că reclamanţii identifică data cunoaşterii prejudiciului cu momentul cunoaşterii cuantumului prejudiciului. Or, nu acesta este sensul art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care se referă la momentul cunoaşterii existenţei unei pierderi materiale suferite prin rezoluţiunea antecontractelor perfectate. Mai mult chiar, art. 8, alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabileşte, ca moment al începerii prescripţiei extinctive, nu numai data cunoaşterii efective a pagubei, ci şi data la care păgubitul, cu diligenţe minime, trebuia să o cunoască.

Cum legea însăşi stabileşte o limită a criteriului subiectiv, se vădeşte a fi nefondată şi susţinerea recurenţilor, în legătură cu momentul de început al prescripţiei pentru repararea prejudiciului, ca fiind cea a încheierii noilor contracte autentice de vânzare-cumpărare, ocazie cu care ar fi avut posibilitatea cunoaşte efectiv preţul la care noile contracte puteau fi perfectate. Contrar susţinerilor formulate, sub aspectul examinării momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, este esenţial momentul la care reclamanţii au avut posibilitatea efectivă de a cunoaşte paguba, reperul temporal la care aceştia fac trimitere fiind unul arbitral, care le-ar conferi posibilitate de a stabili ei înşişi, prin jocul negocierii preţului, momentul de debut al termenului de prescripţie, procedeu care ar avea ca finalitate eludarea normei legale examinate, ceea ce este de nepermis.

Începutul prescripţie nu poate fi influenţat de voinţa unilaterală a recurenţilor-reclamanţi, relevante sub acest aspect fiind şi considerenţele instanţei de apel care a concluzionat în sensul că, atâta vreme cât "reclamanţii, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat în probaţiune administrarea probei cu expertiza de evaluare pentru cuantificarea prejudiciului suferit, asumându-şi, ca prim reper, preţul apartamentelor la momentul încheierii antecontractelor de vânzare-cumpărare, este evident că diferenţa de valoare se calcula în raport de preţurile practicate pe piaţa imobiliară la un alt moment, ulterior. Însă, stabilirea acestui moment, ulterior, nu poate fi lăsată la libera apreciere a reclamanţilor, pentru că, în caz contrar, s-ar permite transformarea unei acţiuni, esenţialmente prescriptibile, într-una imprescriptibilă".

Nici susţinerea, reiterată în recurs, potrivit căreia data expirării termenul de exercitare a căii de atac a recursului împotriva deciziei civile nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj ar constitui reper al momentului de început al cursului prescripţiei, nu este întemeiată.

Demersul judiciar, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009, a fost finalizat prin decizia civilă nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în dosarul nr. x/2009, în sensul menţinerii soluţiei de respingere, ca nefondată, a acţiunii ce a avut ca obiect solicitarea formulată de reclamanţii F. (pârâţii din cauza de faţă) de a se dispune, în contradictoriu cu cu pârâţii A. şi B. (reclamanţii din prezenta cauză) desfiinţarea părţilor de construcţie şi a lucrărilor de construire supraedificate şi obligarea pârâţilor la efectuarea lucrărilor de desfiinţare.

În cauza de faţă, reclamanţii au arătat că prejudiciul pretins cauzat prin fapta ilicită a pârâţilor F. a constat în pierderea suferită de aceştia ca urmare a devalorizării preţului apartamentelor, pentru care au perfectat antecontracte de vânzare-cumpărare, în perioada 2007-2009.

Or, hotărârea judecătorescă, prin care s-a respins cererea de desfiinţare a lucărilor supraetajate, de care se prevalează recurenţii, ca moment de debut al cursului prescripţiei, nu viza apartamentele care au făcut obiectul antecontractelor de vânzare-cumpărare, ci doar desfiinţarea acelor lucrări supraetajate, efectuate cu nerespectarea regimului de înălţime, nefiind în măsură să influenţeze cursul prescripţiei dreptului material în promovarea acţiunii de faţă prin care reclamanţii au urmărit recuperarea prejudiciului suferit prin nevalorificarea apartamentelor la preţul iniţial convenit, în privinţa cărora, potrivit situaţiei de fapt reţinute în cauză, documentaţia şi autorizaţia de construire din 2007 au fost anulate, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile. Aşadar, dat fiind obiectul acţiunii, finalizată prin decizia civilă nr. 268/2013 a Tribunalului Sălaj, rezultă că data expirării căii de atac a recursului împotriva acestei decizii este irelevantă în determinarea momentului de început al curgerii termenului de prescripţie, cum corect s-a reţinut prin decizia recurată.

Şi motivul de recurs prin care reclamanţii au susţinut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul neanalizării de către instanţa de apel a cauzei din perspectiva capătului de cerere care viza daunele morale, este neîntemeiat.

Cererea introductivă la instanţă, precizată la 28.03.2017, formulată de reclamanţii-recurenţi, prin care au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor-intimaţi şi obligarea acestora, în solidar, la plata unor despăgubiri, cu titlu de daune materiale şi morale, a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 621/04.07.2019 a Tribunalului Sălaj, în sensul respingerii acţiunii, ca prescrisă.

În cadrul apelului exercitat, reclamanţii nu a formulat nicio critică cu referire specială la daunele morale, în sensul că, în privinţa acestei categorii de despăgubiri, termenul de prescripţie ar avea un alt moment de debut faţă de cel al daunelor materiale solicitate. În aceste limite, instanţa de apel a analizat toate motivele de apel prin care s-a contestat, din perspectiva criteriului obiectiv, momentul de început al cursului prescripţiei extinctive a acţiunii, analiza efectuată fiind realizată, inclusiv, cu privire la daunele morale, raţionamentul juridic expus, în cuprinsul considerentelor deciziei pronunţate, făcând referire la ambele categorii de daune solicitate.

În consecinţă, constatând că motivele de recurs înscrise în art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

Reţinând culpa procesuală a recurenţilor A. şi B., în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., aceşti vor fi obligaţi la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât C., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind faptul că, raportat la circumstanţele cauzei, cuantumul onorariului de avocat se vădeşte a fi disproporţionat faţă de complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 259/A din 20 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât C., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2021.