Exclusivity of statutory restitution procedure bars general law property claims under specialia generalibus derogant

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă la data de 06.03.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor-Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 290/2003: să se constate existenta dreptului său, în temeiul Legii nr. 290/2003 cu modificările şi completările ulterioare, la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietate până în anul 1940 de către autorii săi B. şi C. (bunicii paterni) refugiaţi din localitatea Storojineţ Bucovina de Nord, respectiv, o casă de cărămidă cu două nivele în suprafaţă de 1920 mp, suprafaţa locuibilă 334 mp, suprafaţa comercială -2"120 mp, 10 camere şi 2 apartamente, acoperită cu material refractor, magazie de lemn şi 10 prăjini de pământ ca urmare a părăsirii forţate din anul 1940, conform cererilor formulate in acest scop si dovezilor prezentate; anularea deciziilor de validare, a hotărârii nr. 185/2006 emisă de Instituţia Prefectului Judeţului Suceava, ordinul nr. 1280/2007 şi nr. 687/02.07.2017 emise de A.N.R.P, prin care au fost respinse cererile nr. x/2003 şi nr. y/2004 formulate în temeiul Legii nr. 290/2003 de către reclamant; obligarea pârâtei la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor pe numele reclamantului pentru proprietăţile arătate la primul capăt al cererii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a soluţiei pronunţate în prezentul dosar.

În drept, a invocat art. 35, art. 194 şi urm. N C. proc. civ., art. 2502 alin. (2) pct. 2 N C. civ., art. 509 alin. (1) pct. 5 N C. proc. civ., Legea nr. 290/2003, art. 2, art. 17 alin. (1) lit. c) şi f) din H.G. nr. 1120/2006, Constituţia României - art. 16 şi art. 46.

Pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia tardivităţii introducerii cererii.

2. Sentinţa Tribunalului Suceava

Prin sentinţa nr. 536/18.06.2019, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1041/28.11.2019, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei.

Prin decizia nr. 1746/23.09.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul reclamantului împotriva deciziei şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

3. Decizia Curţii de Apel Suceava

Prin decizia nr. 834/15.12.2020 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei; a schimbat sentinţa în sensul că a respins, ca inadmisibilă, cererea reclamantului de a se constata existenţa dreptului său la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietate până în anul 1940 de către autorii săi B. şi C., în temeiul Legii nr. 290/2003; a respins, ca fiind în puterea lucrului judecat cererea reclamantului de anulare a Hotărârii nr. 185/17.03.2006 emisă de Instituţia Prefectului Judeţului Suceava-Comisia pentru aplicarea legilor nr. 9/1998 şi nr. 290/2003, a Ordinului nr. 1280/2007 şi a Deciziei nr. 687/02.07.2017 emise de A.N.R.P; a respins, ca nefondată, cererea reclamantului de obligare a pârâtei la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor pentru proprietăţile arătate la primul capăt al cererii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a soluţiei pronunţate în prezentul dosar.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6-8 C. proc. civ., reclamantul A., formulând următoarele critici de nelegalitate:

- În mod nelegal şi cu încălcarea dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., instanţa de apel nu a respectat toate indicaţiile deciziei de casare nr. 1746/23.09.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, instanţa de apel nu a determinat, "dincolo de caracterizarea ce o dă partea unei asemenea acţiuni, scopul concret spre care tinde reclamantul, deci să identifice cauza juridică a cererii de chemare în judecată, domeniul de reglementare a bunurilor imobile pretinse, să califice în mod corect demersul judiciar cu care este învestită, şi să verifice, în consecinţă, dacă partea poate uza de un asemenea demers, în baza dreptului comun sau acestui demers i se opune legea specială."

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost invocată de pârâtă în întâmpinarea depusă împotriva apelului formulat de către reclamant, însă prin decizia nr. 1041/18.11.2019, Curtea de Apel nu a admis această excepţie, iar pârâta nu a formulat recurs.

Deşi potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ. apelul este o cale devolutivă de atac şi instanţa de casare a făcut referire în repetate rânduri, în decizia pronunţată la recunoaşterea dreptului de proprietate pretins, instanţa de apel în rejudecare nu a mai pus în discuţia părţilor calificarea juridică a cererii de chemare în judecată motivând că reclamantul nu şi-a modificat cererea în faţa primei instanţe în temeiul art. 204 C. proc. civ. Deşi instanţa de casare a menţionat în decizia nr. 1746/23.09.2020 că niciuna din instanţele fondului nu a verificat aplicabilitatea în cauză a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, instanţa fără a analiza pe fond, a respins cererea ca inadmisibilă.

Pe de altă parte, instanţa a respins ca inadmisibilă acţiunea în constatare fără a analiza situaţia particulară a reclamantului şi circumstanţele concrete ale cauzei, considerând că reclamantul a uzat deja de singura acţiune în realizare la care a avut dreptul şi anume cea pusă la dispoziţie de Legea nr. 290/2003-respectiv a contestat Ordinul A.N.R.P nr. 1280/2007 în instanţă,fără a observa că din motive independente de voinţa sa, s-a adresat atunci tardiv instanţei.

Reclamantul însă a obţinut înscrisurile necesare completării dosarului începând cu anul 2009, cu mult după emiterea Ordinului nr. 1280/2007 şi după trecerea termenului în care ar fi putut contesta ordinul.

Cu toate acestea, reclamantului nu-i poate fi îngrădit dreptul ca o instanţă să se pronunţe pe fond cu privire la dreptul pretins şi nu poate fi decăzut din drepturi motivat de faptul că acesta nu a obţinut înscrisurile până când comisia a ales să-i soluţioneze dosarul şi că nu a atacat în termen un ordin fondat la acea dată.

Nenumăratele demersuri efectuate de reclamant şi înainte de emiterea hotărârii nr. 185/2006 şi după pronunţarea acestei hotărâri,dovedesc fără doar şi poate că acesta şi-a dorit să facă dovada pretenţiilor, dar nu a putut în 2006-2007.

În rejudecare, instanţa nu a analizat "în lumina ultimelor dezvoltări jurisprudenţiale (a se vedea, în acest sens, cauza pilot D. şi alţii contra României, hotărârea din 12 octombrie 2010) dacă reclamantul A. poate invoca existenţa în patrimoniul său a unui bun actual, a unei valori patrimoniale sau cel puţin a unei speranţe legitime care să atragă în cauza dedusă judecăţii aplicabilitatea articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protecţia dreptului de proprietate pretins, din perspectivă convenţională".

Această analiză urma a fi făcută de către instanţa de apel în rejudecare însă, încălcând dispoziţiile imperative ale art. 501 C. proc. civ. dar şi ale art. 476 alin. (1) C. proc. civ. această instanţă a reţinut că "reclamantul nu a invocat ca temei de drept art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, astfel încât indicarea acestuia direct în apel este lipsită de efecte, în condiţiile în care în apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, nici cauza cererii de chemare în judecată".

Soluţia în rejudecare a fost pronunţată cu ignorarea faptului că instanţa de casare a indicat ca şi motivele de recurs invocate în primul recurs formulat şi care nu au fost analizate să fie avute în vedere la rejudecarea cauzei şi anume: invocarea greşită, din oficiu, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti; reţinerea greşită a puterii lucrului judecat; aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 290/2003 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului

Or,având în vedere cele reţinute de instanţa de casare şi faptul că în cauză se pune în discuţie existenţa unui drept la despăgubiri pentru bunuri proprietate rămase în Bucovina de Nord, este evident că instanţa avea sarcina ca în rejudecare să aibă în vedere toate prevederile aplicabile în cauză inclusiv art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie şi nu doar cele invocate în cerere de către reclamant.

A condiţiona reclamantul, care a formulat cereri în temeiul Legii nr. 290/2003, să obţină şi să depună la dosar înscrisurile prin care să-şi dovedească pretenţiile într-un anumit interval (în timp ce alţi petenţi au dreptul şi în prezent să mai completeze dosarele), sau a-l decade din dreptul de a-i fi judecată cauza pe fond de către o instanţă, pentru că nu a atacat Ordinul nr. 1280/2007 în 30 zile în instanţă (ordin prin care s-a constatat că la acea dată reclamantul nu a făcut dovada pretenţiilor, fapt adevărat de altfel), sau a nu i se recunoaşte acestuia dreptul de proprietate dobândit prin moştenire şi dreptul de a obţine despăgubirile cuvenite pentru aceste bunuri imobile, chiar dacă dovedeşte că a făcut în termen demersuri pentru obţinerea înscrisurilor doveditoare şi susţine cu înscrisuri oficiale emise de autorităţi că are dreptul de a obţine despăgubiri, reprezintă clar o ingerinţă în executarea drepturilor acestuia, fără a exista un scop legitim.

În ce priveşte principiul specialia generalibus derogant, instanţa de apel nu a analizat dacă, în circumstanţele concrete şi particulare ale cauzei există neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 290/2003) sau modul de aplicare al acesteia şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în lumina deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit acestei decizii, nu în toate cazurile, o acţiune în revendicare sau în constatare poate fi respinsă şi cu siguranţă instanţa de casare nu a menţionat inutil ca în rejudecare instanţa de apel să analizeze dacă reclamantul A. poate invoca existenţa în patrimoniul său a unui bun actual, a unei valori patrimoniale sau cel puţin a unei speranţe legitime care sa atragă în cauza dedusă judecăţii aplicabilitatea articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protecţia dreptului de proprietate pretins, din perspectivă convenţională, analiză pe care însă aceasta nu a făcut-o.

- În mod nelegal instanţa de apel nu a avut în vedere cererile şi apărările părţilor cu privire la excepţiile pe care le-a invocat din oficiu şi le-a admis în cauză, fiind astfel încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Recurentul arată că în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat pentru capătul II al cererii, pârâta a invocat această excepţie chiar înaintea primei instanţe, iar Tribunalul Suceava prin sentinţa civilă nr. 536/18.06.2019 a apreciat că nu suntem în prezenţa excepţiei autorităţii de lucru judecat în sensul prevederilor art. 431 alin. (1) N C. proc. civ., existând diferenţe între cele 3 petite din prezenta cauză şi litigiile anterioare, neexistând tripla identitate de părţi,obiect şi cauză. Împotriva acestei sentinţe pârâta nu a formulat apel.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată pentru capătul III al cererii, instanţa a considerat că şi acesta se impune a fi respins, având în vedere că este un capăt de cerere accesoriu primelor şi că dacă acestea vor fi respinse implicit şi acesta urmează a fi respins.

Aceste două excepţii au fost readuse în discuţie în rejudecare, din oficiu de către instanţa de apel, reanalizate şi admise, deşi în raport de dispoziţiile art. 9 C. proc. civ. care prevede că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, aceste excepţii au fost deja tranşate, singurul apel şi recurs declarate în cauză fiind ale recurentului-reclamant, căruia potrivit art. 481, 502 C. proc. civ. nu i se poate crea o situaţie mai rea în propria sa cale de atac.

Unul din motivele de recurs invocate de reclamant şi reţinut de instanţa de casare a fost şi acela că s-a reţinut greşit puterea lucrului judecat, iar instanţa în rejudecare, fără a se pronunţa asupra acestui motiv, a invocat din nou din oficiu şi a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, chiar dacă s-a constatat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României în decizia nr. 1746/23.09.2020 că niciuna din instanţele fondului nu a fost preocupată în a stabili, în lumina ultimelor dezvoltări jurisprudenţiale dacă reclamantul poate invoca existenţa în patrimoniul său a unui bun actual, a unei valori patrimoniale sau cel puţin a unei speranţe legitime care să atragă în cauza dedusă judecăţii aplicabilitatea articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protecţia dreptului de proprietate pretins, din perspectivă convenţională.

Reclamantul a depus la instanţă un tabel cu toate dosarele şi soluţiile pronunţate până în prezent în care acesta a fost parte, pentru a dovedi că nu a mai solicitat recunoaşterea drepturilor sale şi că niciuna dintre instanţe nu s-a pronunţat pe fondul cauzei. Cu toate acestea, instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că în dosarul nr. x/2014 este dată tripla identitate de părţi,obiect şi cauză ignorând cele reţinute de Curtea de Apel Suceava în decizia nr. 2368/11.05.2015 şi anume "comunicarea deciziei contestate în cauza de faţă (referindu-se la Decizia ANRP nr. 687/20l4) nu poate produce consecinţe juridice asupra acestora (referindu-se la ceilalţi reclamanţi în afară de E. reclamantului) în sensul de a le fi recunoscută calitatea de contestatori ai hotărârii nr. 185/2006 emisă de Comisia judeţeană Suceava ventru aplicarea Leşii nr. 290/2003 ".

Astfel că deşi reclamantul a solicitat anularea Deciziei ANRP nr. 687/2014 această cerere ar fi putut fi respinsă cel mult pentru faptul că nu are efecte asupra reclamantului, iar în dosarul nr. x/2010 reclamantul nu a solicitat să se constate că are sau nu dreptul la despăgubiri, întrucât la acea dată nici nu deţinea toate înscrisurile necesare.

Prin cele reţinute în decizia recurată, instanţa de apel a concluzionat practic faptul că niciodată cererile reclamantului nu au fost soluţionate pe fond, că reclamantul nu a beneficiat de prelungirea termenului pentru completarea dosarului, că reclamantul este exonerat de culpă, că nu au fost analizate niciodată pe fond motivele sau maniera de lucru ale instituţiilor care au emis hotărârile în cazul său şi totuşi, în final, a respins acţiunea.

- Instanţa de apel nu a motivat în fapt şi în drept soluţia pronunţată pentru capătul III de cerere, care a fost respins pe baza excepţiilor invocate din oficiu şi admise la celelalte capete de cerere, astfel încât nu se poate exercita controlul judiciar.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv. In practica judiciară s-a decis că motivarea sumară a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Reclamantul era cetăţean român la data formulării cererilor, autorii lui cetăţeni români s-au refugiat din Storojineţ Bucovina de Nord în anul 1940 lăsând în urmă bunuri imobile proprietate constând într-o casă şi 10 prăjini de pământ care nu le-au mai recuperat niciodată aşa cum arată Fişa C şi adeverinţele de arhivă depuse la dosar şi face dovada calităţii de moştenitor gr. II prin certificatele de calitate de moştenitor obţinute în anul 2015.

Dreptul de a obţine despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietate de autorii săi, ca şi dreptul de proprietate dobândit prin moştenire nu poate fi pierdut prin neuz sau prin intervenţia prescripţiei extinctive. Este un drept civil protejat prin art. 1 Protocolul 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi prin art. 44 din Constituţia României, iar statul român a fost obligat prin Hotărârea pilot Cauza Atanasiu şi alţii contra României să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie.

Raportat la capătul III al cererii prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de acordare a despăgubirilor după autorii lui B. şi C., Legea nr. 290/2003 nu prevede că A.N.R.P, dacă a emis o decizie de respingere a cererii pe numele unui petent, nu ar mai putea reveni asupra ei sau nu ar putea emite o altă decizie, de această dată de acordare a despăgubirilor, în cazul în care constată că petentul are acest drept.

Este sarcina judecătorului de a aprecia dacă A.N.R.P poate emite o decizie de acordare a despăgubirilor în condiţiile în care se constată că reclamantul are dreptul la despăgubiri pentru bunurile dobândite prin moştenire de la bunicii săi paterni.

In cazul reclamantului, dacă iniţial s-a constatat că nu a făcut dovada pretenţiilor şi nu a fost evaluat niciun bun, iar ulterior se constată că acestea există şi că are dreptul la despăgubiri, A.N.R.P are dreptul să stabilească evaluarea acestor bunuri. Dar A.N.R.P ignoră toate înscrisurile care dovedesc dreptul de proprietate al autorilor reclamantului, dreptul reclamantului de a moşteni acest drept, dreptul la despăgubiri al reclamantului, precum şi motivele care atestă nulitatea absolută a hotărârii nr. 185/2006.

Dreptul de proprietate al autorilor reclamantului nu poate fi contestat. Adeverinţele de arhivă depuse la dosar susţin acest lucru, iar faptul că autorii nu mai sunt în viaţă nu înseamnă că poate fi însuşit acest drept de către alte persoane atâta timp cât există un certificat de calitate de moştenitor pe numele reclamantului şi a celorlalţi moştenitori, iar dacă statul român s-a obligat să-i despăgubească pe cei aflaţi în situaţia reclamantului, ignorarea înscrisurilor doveditoare reprezintă, fără a exista un scop legitim, o ingerinţă în dreptul de proprietate dobândit de acesta.

Instanţa de apel pentru a soluţiona capătul III al cererii avea obligaţia de a stărui în aflarea adevărului, de a stabili pe fond din înscrisurile depuse la dosar dacă reclamantul dovedeşte că are un drept de proprietate dobândit de la autorii lui, dacă îndeplineşte condiţiile pentru a primi despăgubiri şi că nu exista niciun temei legal care să interzică A.N.R.P să emită o nouă decizie, de această dată de acordare a despăgubirilor, iar prin refuzul de a se elibera o astfel de decizie nu se urmăreşte un scop legitim de către pârâtă.

Reclamantul a solicitat emiterea acestei decizii pe baza unor înscrisuri oficiale emise de autorităţi, iar despăgubirile care i se cuvin nu aduc niciun prejudiciu statului român atâta timp cât acestea sunt dovedite.

Instanţa de apel a invocat şi a admis excepţii pentru toate cele trei capete de cerere (capătul l-excepţia inadmisibilităţii,capătul II- excepţia autorităţii lucrului judecat, capătul III - excepţia inadmisibilităţii şi excepţia autorităţii lucrului judecat), a refuzat să analizeze aplicabilitatea în cauză a art. 1 Protocolul 1 al CEDO, în condiţiile în care în speţă este vorba clar despre un drept de proprietate pentru care reclamantul în calitate de moştenitor solicită să i se recunoască dreptul de a obţine despăgubiri şi să i se emită o decizie de acordare a acestora.

- În mod nelegal, instanţa de apel a creat reclamantului o situaţie mai rea în propria cale de atac, contrar dispoziţiilor art. 481 C. proc. civ.

Întrucât nu a respectat indicaţiile instanţei de casare şi efectul devolutiv al apelului, instanţa de apel în rejudecare a ales să reţină că apelantul a invocat ca temei al acţiunii art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie şi prevederile Legii nr. 164/2014 abia în apel şi că acestea nu mai pot avea efecte în cauză şi a considerat de cuviinţă să invoce din oficiu excepţii care din punctul de vedere al părţilor au fost deja tranşate, şi drept urmare să creeze o situaţie mai grea reclamantului în propria sa cale de atac.

Referitor la Hotărârea nr. 185/17.03.2006 emisă de Comisia Judeţeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi implicit la Ordinul ANRP nr. 1280/12.03.2007, recurentul arată că operează nulitatea absolută întrucât: nu a fost emisă în vederea executării legii sau în vederea realizării unui scop licit, ci prin aceasta s-a limitat dreptul reclamantului de a-şi dovedi pretenţiile; nu a fost emisă cu respectarea condiţiilor de formă şi de procedură prescrise de lege pentru valabilitatea sa, având mai mult forma unei adrese prin care i se comunică reclamantului ce dovezi lipsesc din dosar şi nu a unei hotărâri motivate atât în fapt cât şi în drept; conţine doar o constatare a unui fapt şi anume că la acea dată reclamantul nu face dovada pretenţiilor şi nu o constatare a existenţei sau inexistenţei unui drept; a fost pronunţată de o comisie care şi-a însuşit pe nedrept atribuţiile comisiei mun. Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în timp ce aproximativ 475 de dosare formate în aceeaşi perioadă şi în aceeaşi zi cu dosarul reclamantului, în care se aflau moştenitori din mai multe judeţe le-a trimis spre competentă soluţionare comisiei Bucureşti; a fost emisă pe repede înainte deşi conform art. 8 alin. (2) din Legea nr. 290/2003 "Hotărârile privind recunoaşterea drepturilor, acordarea despăgubirilor sau/şi a compensaţiilor se dau în termen de cel mult 6 luni de la înregistrarea cererilor"; a fost pronunţată într-un dosar incomplet, astfel încât comisia nu putea avea certitudinea la acea dată dacă reclamantul are sau nu dreptul la despăgubiri; a fost emisă fără a i se comunica reclamantului cu ce acte ar mai trebui să completeze dosarul; nu a fost emisă pe numele tuturor moştenitorilor menţionaţi în cereri şi nu a fost comunicată tuturor petenţilor (moştenitorilor), deşi prin aceasta a fost soluţionată şi cererea nr. x/2004 în care erau 5 petenţi care au semnat fiecare în numele lor şi reclamantul nu a fost desemnat mandatar; a fost emisă fără a se întocmi vreun referat de specialitate.

5. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat respingerea recursului.

Cererea reclamantului nu se încadrează în dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., acesta a avut la dispoziţie realizarea dreptului său prin procedura Legii nr. 290/2003, cale de care a şi uzat, însă demersul judiciar i-a fost respins atât în procedura administrativă, cât şi în cea judiciară. În acest context, instanţele anterioare au făcut aplicarea normelor de drept la situaţia de fapt şi au pronunţat hotărâri legale şi temeinice.

Analizând înscrisurile aflate la dosar, atât cele depuse în susţinerea cererii de chemare în judecată, cât şi cele depuse de către pârâtă, instanţa a concluzionat că susţinerile reclamantului nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect şi amplu argumentată, neexistând vreo contradictorialitate în motivarea soluţiei, iar dezlegarea dată problemelor de drept găseşte suport juridic în considerente. În mod corect instanţa a invocat din oficiu excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţie incidentă în cauză cu privire la solicitarea reclamantului de anulare a Hotărârii nr. 185/17.03.2006 emisă de Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, a Ordinului nr. 1280/2007 şi a Deciziei nr. 687/02.07.2014 emise de ANRP, în raport cu sentinţa nr. 3277/30.09.2010 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosar nr. x/2010 şi cu sentinţa nr. 7422/18.12.2014 pronunţată de aceeaşi instanţă în dosar nr. x/2014.

Cererile reclamantului de repunere în termen pentru a-şi dovedi pretenţiile la despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003 au fost respinse prin hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile. Repunerea în discuţie, prin prezenta cerere de chemare în judecată, a cererii de acordare de despăgubiri de pe urma autorilor B. şi C. ar însemna ignorarea efectelor juridice ale hotărârilor respective care au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi contrazise într-un litigiu ulterior.

În mod corect s-a reţinut că nesoluţionarea pe fond a pretenţiilor reclamantului îi este imputabilă doar acestuia, întrucât nu a atacat Ordinul nr. 1280/2007, astfel cum s-a reţinut în litigiile anterioare, cu putere de lucru judecat.

Întrucât reclamantul a înţeles să-şi valorifice drepturile prin procedura Legii nr. 290/2003, acesta trebuia să aibă în vedere termenele procedurale prevăzute de actul normativ, în caz contrar sancţiunea fiind aceea a decăderii.

Procedura reglementată de Legea nr. 164/2014 nu este aplicabilă în cauză, întrucât cererea reclamantului a fost soluţionată înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ prin Hotărârea nr. 185/17.03.2006 emisă de Comisia Judeţeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003.

Solicitarea reclamantului din al treilea capăt de cerere, respectiv obligarea pârâtei la emiterea deciziei de acordare a despăgubirilor, este o cerere accesorie primelor două capete de cerere principale, iar respingerea acestora atrage respingerea cererii accesorii, fără a se impune o motivare mai detaliată.

Contrar susţinerilor recurentului, Legea nr. 290/2003 reglementează toate demersurile pe care solicitantul trebuie să le urmeze pentru a obţine despăgubiri în temeiul acestui act normativ.

Admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat reprezintă o derogare reglementată de lege de la principul conform căruia apelantului nu i se poate crea o situaţie mai rea în propria cale de atac (art. 481 C. proc. civ.).

În ce priveşte solicitarea recurentului de a se constata nulitatea absolută a Hotărârii nr. 185/17.03.2006 emisă de Comisia Judeţeană Suceava pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi a Ordinului nr. 1280/12.03.2007 emis de ANRP, aşa cum corect a constatat instanţa de apel, faţă de acest petit există autoritate de lucru judecat în raport cu sentinţa nr. 3277/30.09.2010 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosar nr. x/2010 şi cu sentinţa nr. 7422/18.12.2014 pronunţată de Tribunalul Suceava în dosar nr. x/2014.

La data de 20.04.2021, recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate în cadrul actului procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

La data de 11.05.2021, recurentul-reclamant, prin mandatar F., cu procură la dosar la fila x, a solicitat judecata în lipsă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecăţii critici care sunt nefondate, potrivit celor ce urmează.

Deşi printr-un memoriu amplu de recurs, reclamantul a susţinut nelegalitatea hotărârii atacate, acesta nu a oferit şi o încadrare punctuală a criticilor sale în motivele legale de recurs prevăzute prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

- Într-o primă critică, reclamantul a pretins nelegalitate deciziei instanţei de apel în rejudecare, în raport de dispoziţiile art. 501 C. proc. civ. şi de dezlegările obligatorii ale instanţei de casare anterioare, critică ce va fi examinată în raport de motivul legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica a vizat atât soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii în constatarea existenţei dreptului la despăgubiri sau compensaţii în temeiul Legii nr. 290/2003, cât şi absenţa din considerentele deciziei atacate a unei analize în raport de art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Soluţia în privinţa capătului de cerere în constatarea existenţei dreptului reclamantului la despăgubiri sau compensaţii conform Legii nr. 290/2003 este, aşa cum o arată clar instanţa de rejudecare în practicaua şi considerentele hotărârii atacate, consecinţa invocării din oficiu a motivului de ordine publică al inadmisibilităţii acţiunii în constatare în raport de prevederile art. 35 teza finală C. proc. civ., comportament procesual permis instanţei prin dispoziţiile art. 479 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. fiind, prin urmare, nerelevantă situaţia excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtă prin întâmpinarea la apelul formulat în primul ciclu procesual al cauzei (despre care reclamantul arată că nu a fost admisă de instanţă şi că, întrucât pârâta nu a formulat recurs la soluţie, excepţia în discuţie nu a fost dată de părţi).

Admiţând această excepţie de drept procesual, de fond, care ţine de condiţiile procesuale legale în care este permisă, prin norma art. 35 C. proc. civ., formularea unei cereri în constatarea existenţei unui drept subiectiv civil, instanţa de rejudecare nu s-a abătut de la dezlegările şi îndrumările trasate prin precedenta decizie de recurs, cum fără temei pretinde reclamantul.

Decizia civilă nr. 1747/23.09.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a sancţionat o motivare contradictorie a hotărârii de apel din primul ciclu procesual al cauzei, semnalând că, deşi instanţele fondului au considerat că sunt învestite cu o acţiune de drept comun îndreptată împotriva A.N.R.P., nu au tranşat acest litigiu din perspectiva raportului lege specială-lege generală şi a principiului specialia generalibus derogant, ce guvernează acest raport, ci au statuat fie că e aplicabilă prezumţia lucrului judecat (art. 431 alin. (2) C. proc. civ..), fie că probele aflate la dosar, cu care reclamantul a înţeles să-şi dovedească acţiunea, nu sunt de natură să susţină dreptul pretins, considerent ce fundamentează - în raţionamentul unei instanţe de judecată - concluzia asupra netemeiniciei unei acţiuni doar după cercetarea ei pe fond.

De altfel, la fila x a considerentelor sale, instanţa de casare a arătat explicit că nu se înţelege dacă respingând apelul, instanţa care îl judecase a considerat că reclamantul nu şi-ar fi dovedit dreptul de proprietate sau că acesta nu mai putea urma calea dreptului comun, dată fiind respingerea demersurilor iniţiate pe calea legii speciale sau pentru că i se opune efectul pozitiv al lucrului judecat, cum reţinuse prima instanţă.

De asemenea, sancţionând calificarea iniţială dată de instanţele de fond acţiunii, ca fiind una în pretenţii, fără a analiza dacă cererea nu se suprapune pe obiectul unei acţiuni ce ar fi putut fi introdusă exclusiv în temeiul legii speciale de despăgubire (Legea nr. 290/2003), instanţa de casare a trasat instanţei de rejudecare ca, dincolo de caracterizarea ce o dă partea acţiunii sale, să determine scopul concret spre care tinde reclamantul, să identifice cauza juridică a cererii de chemare în judecată, domeniul de reglementare a bunurilor imobile pretinse, să califice în mod corect demersul judiciar cu care este învestită şi să verifice, în consecinţă, dacă partea poate uza de un asemenea demers în baza dreptului comun sau acestui demers i se opune legea specială.

Prin urmare, nu s-a impus în rejudecare nicio recalificare a acţiunii reclamantului în raport de scopul sau de cauza juridică a cererii de chemare în judecată, pentru a fi îndreptăţită critica acestuia prin care a invocat că "instanţa de apel în rejudecare nu a mai pus în discuţia părţilor calificarea juridică a cererii de chemare în judecată", după cum nu s-a impus nici judecarea sa pe fond, pentru a se justifica susţinerea unei soluţionări nelegale a cauzei, fără a se analiza situaţia particulară a reclamantului în raport de circumstanţele speţei, cu îngrădirea dreptului său la o judecată pe fond şi fără a-l decade din dreptul la despăgubiri, motivat de neobţinerea înscrisurilor necesare dovedirii acestui drept până la momentul soluţionării cererii de către comisie şi de neatacarea în termen a unui ordin fondat la momentul emiterii sale.

În realitate, ceea ce a impus precedenta decizie de casare, a fost soluţionarea cauzei în raport de scopul concret al acţiunii şi de cauza juridică a cererii, cu observarea domeniului de reglementare a bunurilor/drepturilor pretinse care, fiind afectat unei legi speciale, antrenează aplicarea şi observarea regulii "specialia generalibus derogant", dincolo chiar de caracterizarea ce o dă partea acţiunii sale (întrucât, aşa cum cu suficientă claritate o spune decizia de casare, existenţa legii speciale ce reglementează un anume domeniu, constituie un impediment, egal opozabil părţilor şi instanţei, în a se recurge la normele dreptului comun pentru rezolvarea raporturilor juridice litigioase ce ţin de domeniul respectivei legi).

Judecând acţiunea în raport de temeiul său legal concret - art. 35 C. proc. civ. - şi de obiectul indicat "în constatarea dreptului la despăgubiri sau compensaţii pentru bunurile imobile avute în proprietate până în anul 1940 de autorii B. şi C." - instanţa de rejudecare a apreciat că aceasta este inadmisibilă pentru neîndeplinirea condiţiei legale impuse prin teza finală a acestui articol de lege, care instituie o condiţie de procedură acţiunii în constatarea existenţei unui drept şi, implicit, o sancţiune de ordin procedural, a inadmisibilităţii acţiunii în constatare când condiţia legală nu se verifică.

În continuare, pentru a conchide asupra nerespectării condiţiei legale de ordin procedural, instanţa de rejudecare a statuat corect în sensul că nu e deschisă calea acţiunii în constatarea existenţei unui drept (aceasta fiind, deci, inadmisibilă), cât timp partea are deschisă calea acţiunii în realizare sau când aceasta a urmat-o deja şi a epuizat-o. Identificând domeniul de reglementare a bunurilor imobile pretinse (la care se referea îndrumarea din decizia de casare), instanţa de rejudecare a reţinut corect că acordarea de despăgubiri sau compensaţii, de felul celor pretinse de reclamant, face obiectul unei legi speciale - Legea nr. 290/2003 - care reglementează o acţiune în realizare specială, ce include o fază administrativă de soluţionare a cererilor de către comisii special constituite în acest sens (comisii judeţene şi a municipiului Bucureşti), cu posibilitatea contestării hotărârilor acestora la comisia centrală (în speţă, A.N.R.P.) şi o fază judiciară, în care sunt supuse controlului judecătoresc hotărârile comisiei centrale (conform art. 8 alin. (5) din lege, forma iniţială, la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia domiciliază reclamantul).

Or, cu referire la situaţia concretă a reclamantului, pe care instanţa de rejudecare nu a ignorat-o ci, dimpotrivă, a valorificat-o, s-a reţinut că au fost parcurse ambele faze ale acţiunii în realizare reglementată prin Legea nr. 290/2003, respectiv atât cea administrativă - finalizată prin emiterea Hotărârii nr. 185/17.03.2006 a Instituţiei Prefectului Judeţului Suceava şi a Ordinului nr. 1280/2007 emis de A.N.R.P. -, cât şi cea judiciară, derulată în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Suceava, în care s-a judecat atât cererea reclamantului de repunere în termenul de contestare a Ordinului nr. 1280/2007 emis de A.N.R.P., cât şi contestaţia la ordin propriu-zisă, formulată în temeiul art. 8 (5) din Legea nr. 290/2003, prin sentinţa civilă nr. 3277/30.09.2010 pronunţată în acest dosar, definitivă prin decizia civilă nr. 523/14.02.201 a Curţii de Apel Suceava, fiind respinsă atât cererea de repunere în termen, cât şi contestaţia la ordin (ca tardivă).

De asemenea, cu referire la aceleaşi cereri de recunoaştere a drepturilor prevăzute de Legea nr. 290/2003, pentru bunurile imobile deţinute de autorii B. şi C. anterior anului 1940, s-a reţinut că acţiunea în realizare specială a mai fost parcursă şi cu ocazia emiterii Deciziei nr. 687/2.07.2014 a A.N.R.P. (urmare a soluţiei obţinută împotriva acestei entităţi, de obligare la soluţionarea contestaţiei nr. 3413/RB/16.05.2011 îndreptată împotriva Hotărârii nr. 185/17.03.2006 a Instituţiei Prefectului Judeţului Suceava, formulată de toţi moştenitorii lui B. şi C., inclusiv de reclamantul A., soluţie pronunţată prin sentinţa nr. 3583/19.06.2014 a Tribunalului Suceava, dosar nr. x/2014, rămasă definitivă), urmată de faza judiciară, de exercitare a controlului judecătoresc asupra acesteia, derulată în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Suceava şi finalizată prin sentinţa civilă nr. 7422/10.12.2014 a acestei instanţe, menţinută prin decizia civilă nr. 2368/11.05.2015 a Curţii de Apel Suceava.

Pornind de la această constatare şi dând eficienţă principiului "specialia generalibus derogant", la aplicarea căruia îndruma, de fapt, decizia de casare, instanţa de rejudecare a reţinut corect că, de vreme ce pentru pretenţii de felul celor deduse judecăţii a fost edictat un act normativ special, partea nu se poate prevala de un temei legal de drept comun pentru a obţine recunoaşterea acestora întrucât nu are un drept de opţiune între normele aplicabile, principiul disponibilităţii fiind limitat de principiul legalităţii.

Acţiunea acestui principiu este cu atât mai puternică atunci când, precum în cauza dedusă judecăţii, partea a urmat şi parcurs calea acţiunii în realizarea drepturilor ce fac obiectul legii speciale, motivele care au împiedicat obţinerea unui rezultat favorabil neputând să justifice deschiderea unei căi în dreptul comun pentru discutarea şi, eventual, recunoaşterea aceloraşi drepturi aflate sub regimul de reglementare al unei legi speciale.

Motivele concrete arătate de reclamant, care l-au împiedicat pe acesta - după cum el însuşi recunoaşte - să parcurgă procedura legii speciale în termenele şi etapele reglementate de aceasta (el afirmând că a omis, spre exemplu, să conteste Ordinul A.N.R.P. nr. 1280/2007 sau să răspundă invitaţiei acestei autorităţi adresată în temeiul art. 8 alin. (21) din lege, de a oferi lămuriri, conştient fiind de temeinicia soluţiilor pronunţate de comisii, din lipsa probelor în posesia cărora susţine că a reuşit să intre mult mai târziu, după soluţionarea cererii, respectiv în decursul anilor 2009, 2015) şi care au condus, pe fond, la insuccesul demersului său, nu deschid acestuia calea unei noi acţiuni pentru recunoaşterea aceloraşi drepturi nici în legea specială şi, cu atât mai puţin în dreptul comun, aşa cum a iniţiat acesta prezentul demers.

Întrucât posibilitatea recunoaşterii drepturilor la despăgubire prevăzute de Legea nr. 290/2003 nu există altfel decât în cadrul şi după procedura acestei legi, reclamantul trebuia să aibă în vedere termenele procedurale din acest act normativ, etapele legale de soluţionare a cererilor sale, dar, deopotrivă, şi mijloacele legale de temporizare a procedurii (art. 7 din lege, forma de la data publicării) în vederea procurării dovezilor necesare probării tuturor împrejurărilor de care depindea recunoaşterea drepturilor solicitate, pe care să le valorifice pe toate căile posibile, inclusiv invitaţia de prezentare la sediul ANRP cu adresa nr. x/29.01.2007 .

Cel mult, imposibilitate obiectivă, neculpabilă a procurării dovezilor în privinţa drepturilor solicitate în procedura Legii nr. 290/2003, afirmată de reclamant (deşi, se observă că acesta nu a dovedit iniţierea de demersuri pentru obţinerea dovezilor relative la refugiul autorilor sau la vocaţia succesorală de pe urma lor anterior emiterii Hotărârii nr. 185/17.03.2006, moment până la care, de altfel, nu furnizase comisiei nici măcar probele a căror procurare stătea în puterea sa, ex. declaraţia pe propria răspundere menţionată de art. 5 alin. (1) din lege, înaintată la dosar la 12.04.2006), putea deschide părţii calea formulării unei cereri de repunere în termen în procedura legii speciale (aşadar, pentru a recupera termene sau proceduri pierdute ale legii speciale), iar nu a unei acţiuni în constatare pe dreptul comun.

O atare cerere se impunea a fi ea însăşi supusă unui examen riguros, prin stabilirea imposibilităţii obiective, neculpabile a procurării probelor de către parte anterior soluţionării definitive a cererii sale în stabilirea dreptului la despăgubire în temeiul Legii nr. 290/2003 şi dincolo de temporizarea procedurii permisă legal, cerere care să fie formulată cu respectarea termenelor de introducere reglementate legal (art. 103 vechiul C. proc. civ. sau art. 186 noul C. proc. civ., eventual după procedura Legii nr. 554/2004), socotite de la data procurării celui din urmă înscris necesar şi util procedurii de recunoaştere a dreptului.

Înalta Curte reţine, însă, că partea a uzat inclusiv de această cale, deducând judecăţii în dosarul nr. x/2010 al Tribunalului Suceava, atât cererea sa de repunere în termen a dosarelor nr. x/2003 şi nr. y/2004 (conexate) - calificată de instanţă şi judecată drept cerere de repunere în termenul de formulare a contestaţiei împotriva Ordinului nr. 1280/2007 -, cât şi contestaţia împotriva Ordinului A.N.R.P. nr. 1280/2007, cereri care toate au fost soluţionate prin respingere, în baza sentinţei civile nr. 3277/30.09.2010 a Tribunalului Suceava, definitivă prin decizia nr. 523/14.02.2011 a Curţii de Apel Suceava.

Ignorarea efectelor juridice ale acestei judecăţi, după cum propune reclamantul, sub motivul că, oricum, la data demarării procedurii respective, nu se afla (încă) în posesia tuturor înscrisurilor doveditoare ale dreptului solicitat, nu e de conceput faţă de efectele obligatorii ale respectivelor hotărâri judecătoreşti în raport cu partea, împrejurarea arătată fiind una care ţine de modul în care acesta a înţeles să-şi organizeze dreptul la apărare în respectiva procedură şi de felul în care, în general, acesta se raportează la lege şi la prescripţiile ei.

Pretenţia reclamantului de a i se recunoaşte calea unei acţiuni de drept comun care să-i asigure recunoaşterea drepturilor pentru care a iniţiat fără succes procedura Legii nr. 290/2003 - pentru că nu şi-a dovedit dreptul la despăgubire şi nu a respectat cu bună ştiinţă termenele instituite de legea specială pentru atacarea dispoziţiilor emise în procedura administrativă - este lipsită de orice suport juridic şi nu corespunde niciunei dezlegări cu valoare obligatorie a deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ. Pretinzând aceasta, reclamantul ignoră ceea ce s-a dezlegat chiar cu titlu obligatoriu prin precedenta decizie de recurs pronunţată în cauză, anume că principiul specialia generalibus derogant " cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părţilor şi instanţei, de esenţa lui fiind aceea că părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile (...) potrivit ierarhiei şi priorităţii normelor juridice ce operează într-un stat de drept, principiul disponibilităţii fiind limitat de principiul legalităţii".

Interpretând trunchiat considerentele deciziei de casare anterioare, despre care afirmă că s-ar referi în mod repetat la "recunoaşterea dreptului de proprietate pretins" şi făcând analogia între Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 290/2003, ambele cu statut de legi speciale, reclamantul a pretins chiar ca acţiunea de drept comun, în care să-i fie permisă stabilirea drepturilor solicitate de pe urma autorilor B. şi C., să fie cea în revendicare, acesta făcând ample referiri la dreptul de proprietate şi de moştenire a autorilor, ocrotit prin art. 563 C. civ. şi art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care nu se stinge prin neuz, ca şi la dezlegările obligatorii regăsite în decizia nr. 33/2008 a ÎCCJ, invocate ca direcţii de cercetare judecătorească ce ar urma să fie aplicate şi în cauză.

Or, toate aceste consideraţii nesocotesc reguli elementare de judecată, care pornesc de la actul de învestire a instanţei, respectiv o acţiune în constatarea existenţei unui drept la despăgubire supus unei legi speciale, cerere întemeiată pe art. 35 C. proc. civ., însoţită de o contestare a hotărârilor emise în procedura administrativă de soluţionare a cererilor formulate în baza Legii nr. 290/2003, acţiune care nu ar putea fi niciodată transformată în recurs într-o acţiune în revendicare, faţă de limitele procedurale instituite prin dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. În plus, formularea unei cereri în revendicare pe dreptul comun trebuie să aibă în vedere existenţa fizică a bunurilor a căror dobândire se urmăreşte, pe teritoriul jurisdicţiei statului român, existenţă fizică ce este îndoielnică în cazul bunurilor pentru care Legea nr. 290/2003 acordă despăgubiri, din pricina duratei de timp îndelungate, a condiţiilor istorice ce au stat la baza modificării graniţelor (stare de război) şi care bunuri, în mod cert, nu se află sub jurisdicţia instanţelor naţionale.

De altfel, învestind instanţa cu judecarea unei acţiuni în constatarea existenţei unui drept, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., nu s-ar fi putut recunoaşte accesul reclamantului la judecarea unei acţiuni în revendicare (care este una în realizare) nici în situaţia unor raporturi juridice aflate integral sub regimul de reglementare al dreptului comun, fapt cu atât mai puţin posibil când în discuţie sunt drepturi de despăgubire (iar nu bunuri care să existe în materialitatea lor) supuse unei legislaţii speciale.

Nu există, deci, raţiuni de a ieşi de sub regimul procedural şi substanţial al Legii nr. 290/2003, observându-se că pentru motivul afirmat de reclamant, al imposibilităţii obiective, neculpabile şi de durată în dovedire drepturilor sale, remediile se regăseau chiar în legea specială, care reglementa o cale de temporizare a procedurii pentru cazul imposibilităţii temporare de obţinere a înscrisurilor doveditoare şi care, de asemenea, era compatibilă cu procedurile specifice de recuperare a termenelor/etapelor procedurale depăşite în mod neculpabil, prin formularea de cereri de repunere în termen. Aşa cum a reţinut instanţa de apel, astfel de căi au fost urmate şi epuizate de reclamant, cu referire la judecata dosarului nr. x/2010

Discriminarea pe care o acuză reclamantul atunci când se plânge de soluţionarea prea grabnică a cererii sale, şi pe care o invocă prin raportare la titularii cererilor formulate în baza Legii nr. 290/2003 nefinalizate şi care ar mai avea astfel posibilitatea (şi) în prezent de a-şi completa dosarele cu probele necesare, nu constituie un argument pertinent. În primul rând, acesta nu indică un criteriu/motiv concret al tratamentului diferit pe care susţine că l-a suferit prin soluţionarea grabnică a cererii (pe temei de rasă, sex, limbă, religie, persoană, bunuri, interese comerciale, profesionale, financiare, statut personal, drepturi politice, civile, etc.).

În al doilea rând, există discriminare când persoane aflate în situaţii comparabile sunt tratate diferit, astfel că, pentru a acuza un tratament diferit şi discriminatoriu în cazul său, reclamantul ar trebui să se raporteze la cazuri în care, persoane întocmai ca el, s-au desistat de procedură din pricina absenţei probelor, dar care, în pofida pierderii termenelor şi etapelor procedurale de soluţionare a cererilor formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, ar fi fost acceptate să-şi prezinte probele obţinute ulterior soluţionării definitive a cererilor de acordare a despăgubirilor şi, chiar în acest context, ar fi beneficiat de recunoşterea drepturilor solicitate, situaţie pe care însă acesta nu o are în vedere când invocă discriminarea sa.

Cât priveşte situaţia titularilor de cereri formulate în baza Legii nr. 290/2003, nesoluţionate încă la acest moment, instanţa nu deţine informaţii asupra cauzelor care au concurat la o atare întârziere (văzută de reclamant ca fiind profitabilă) în fiecare caz în parte şi nu poate face aprecieri valabile pe acest aspect. Se poate reţine, însă, că posibilitatea de a-şi completa probele oferită acestora prin Legea nr. 164/2014 - aplicabilă, potrivit art. 3 alin. (1), doar cererilor depuse în termen legal la comisii, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere sau de acordare de despăgubiri, până la data intrării sale în vigoare - a fost una limitată, în baza art. 12 din lege fiind instituit un termen de decădere de 120 de zile, care curge de la data comunicării scrise realizată de comisii a documentelor necesare soluţionării cererii, termen care poate fi prelungit la cererea scrisă a persoanei pentru o singură dată, pe o durată de 60 de zile, dacă se face dovada efectuării de demersuri pentru completarea dosarului.

Astfel fiind, este de presupus că nici aceste persoane nu mai beneficiază în prezent de această posibilitate, cum pretinde reclamantul, observându-se că termenele acordate şi condiţiile prevăzute pentru a putea beneficia de acestea sunt comparabile cu cele descrise ca existente în legislaţie şi la data aplicării Legii nr. 290/2003, în forma sa iniţială, cu referire la procedura temporizării soluţionării cererilor de despăgubiri sau a cererilor de repunere în termen.

Decizia de casare anterioară nr. 1746/23.09.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a impus în rejudecarea cauzei o analiză în lumina dezvoltărilor jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza pilot D. ş.a. contra României), decât cu titlu subsecvent, subordonat eventualei concluzii afirmative a existenţei accesului reclamantului la calea acţiunii (în constatare) de drept comun formulate în scopul recunoaşterii drepturilor ce ţin de domeniul legii speciale nr. 290/2003, aspect care se deduce din îndrumarea instanţei de recurs, de aplicare în cauză a principiului "specialia generalibus derogant" şi din realitatea că o atare analiză ţine de verificarea temeiniciei acţiunii, ce succede problemei admisibilităţii acesteia.

Critica prin care reclamantul a pretins valoarea de îndrumare obligatorie a acestui considerent al deciziei de casare anterioară are un caracter formal, de vreme ce el însuşi arată că, din pricina obţinerii cu o întârziere de câţiva ani, în raport cu data soluţionării cererilor formulate în baza Legii nr. 290/2003, a probelor necesare dovedirii drepturilor, pretenţiile sale au fost respinse ca nedovedite, neputându-se vorbi în cazul său de existenţa unui "bun actual", "valoare patrimonială" sau "speranţă legitimă" în lumina dezlegărilor cu valoare de principiu regăsite în paragrafele 140, 142,146 din cauza D. ş.a. contra României. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu impune statelor o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (c. Jantner împotriva Slovaciei), în schimb, când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie ce prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul peroanelor care întrunesc condiţiile de restituire (c. Kopecky împotriva Slovaciei), aspect nestabilit în privinţa reclamantului. De principiu, până la recunoşterea, în condiţiile legii speciale, a dreptului părţii la reparaţii pentru bunurile ce i-au aparţinut acesteia sau autorilor săi, sub orice formă (prin restituirea bunului, prin acordarea de bunuri în compensare ori de despăgubiri), aceasta nu se poate prevala, în virtutea vechiului drept de proprietate sau a fostului drept de proprietate care nu a mai putut fi exercitat efectiv o perioada considerabilă de timp (în speţă, mai mult de 70 de ani) de existenţa în patrimoniu a unui "bun actual", a unei "valori patrimoniale" sau chiar a unei "speranţe legitime", care să se bucure de protecţia art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, astfel cum invocă reclamantul prin recursul său.

Astfel fiind, Înalta Curte nu poate reţine ca fiind întemeiată critica reclamantului de încălcare a normei art. 501 C. proc. civ. prin decizia atacată nici cât priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii în constatarea existenţei drepturilor sale în baza Legii nr. 290/2003, cu referire la bunurile imobile deţinute de autorii B. şi C. până în anul 1940, şi nici cât priveşte considerentele care au justificat această soluţie, chiar dacă nerealizarea unei analize în speţă în raport de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost justificată în alt mod de către instanţa de rejudecare (aceasta reţinând că reclamantul nu a invocat art. 1din Protocolul nr. 1 ca temei de drept al acţiunii sale).

- Tot o critică întemeiată pe dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., examinată de instanţă în raport de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este şi aceea prin care reclamantul a pretins că instanţa de rejudecare ar fi omis să răspundă şi să aibă în vedere la rejudecare, aşa cum a trasat ca sarcină decizia de casare, celelalte motive din cuprinsul primului memoriu său de recurs, respectiv cele prin care criticase invocarea greşită, din oficiu, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimate A.N.R.P., reţinerea greşită a puterii lucrului judecat, aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 290/2003 şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte constată caracterul nefondat şi al acestei critici, observând că, în bună măsură, evoluţia judecării cauzei după casare lipsea, oricum, de interes examinarea problemelor deduse judecăţii în primul recurs formulat de reclamant.

Astfel, decizia instanţei de apel care invocare greşit - în termenii reclamantului - excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatei A.N.R.P., care aplicase greşit dispoziţiile Legii nr. 290/2003 şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a fost casată prin decizia nr. 1746/23.09.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, încă de la data emiterii acesteia fiind sancţionată ca motivare contradictorie reţinerea instanţei anterioare de apel din considerente, a neindicării de către reclamant a persoanei cu care înţelege să se judece în acţiunea în constatare, în condiţiile în care aceasta fusese formulată împotriva pârâtei A.N.R.P.

De asemenea, cu referire la critica reclamantului de greşită aplicare a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a remarcat lipsa de preocupare a instanţelor anterioare în a lămuri dacă reclamantul se prevalează în cauză de "un bun actual", de o "valoare patrimonială" sau "speranţă legitimă", rolul subsecvent al unei atare analize în circumstanţele cauzei, raportat de îndrumările din decizia de casare, fiind argumentată anterior.

Cât priveşte aplicarea în cauză a Legii nr. 290/2003, aceasta nu se mai regăseşte în actuala decizie de apel decât indicată ca drept special în aplicarea căruia au fost soluţionate demersurile reclamantului şi pe tărâmul căruia ar fi putut interveni recunoaşterea drepturilor urmărite de acesta.

Greşita reţinere a puterii lucrului judecat - critică a recursului precedent formulat de reclamant - nu poate fi considerată (cum a pretins acesta) omisă de la soluţionare, de vreme ce, prin soluţia dată celui de-al doilea capăt de cerere, instanţa de rejudecare a invocat şi adoptat, ca motiv de ordine publică, autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3277/30.09.2010 a Tribunalului Suceava şi a sentinţei civile nr. 7422/18.12.2014 a aceleiaşi instanţe - ca excepţie procesuală (art. 431 alin. (1) C. proc. civ.) care se opune reluării judecăţii unei pricini ce se poartă între aceleaşi părţi, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar nu ca prezumţie a lucrului judecat (art. 431 alin. (2) C. proc. civ.) - argumentând pe larg motivele şi condiţiile legale ale reţinerii acestuia.

Prin urmare, nici această critică nu poate fi primită.

- Soluţia de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat în privinţa celui de-al doilea capăt al acţiunii deduse judecăţii, a fost contestată de reclamant prin invocarea unor împrejurări care nu au aptitudinea să demonstreze nelegalitatea deciziei, susţinându-se, spre exemplu (la fila x a memoriului de recurs) că Tribunalul Suceava a apreciat diferit asupra aceleiaşi excepţii invocată de pârâtă, stabilind prin sentinţa civilă nr. 536/18.06.2019 că nu sunt întrunite condiţiile autorităţii de lucru judecat în sensul art. 431 alin. (1) C. proc. civ., ci acelea date de norma art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Or, felul în care a statuat prima instanţă asupra aceluiaşi mijloc procesual al excepţiei autorităţii de lucru judecat nu demonstrează în sine nelegalitatea soluţiei instanţei de apel, care tocmai întrucât a apreciat diferit asupra aceleiaşi probleme de drept, a pus în discuţia părţilor, ca motiv de ordine publică, excepţia autorităţii de lucru judecat a celor două hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în dosarele nr. x/2010 şi nr. y/2014 ale Tribunalului Suceava.

Dreptul instanţei devolutive de apel de a invoca şi pune în discuţia părţilor motive de ordine publică nu poate fi contestat în raport de dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., iar afirmaţia că instanţa de casare anterioară ar fi reţinut, cu referire la judecata înfăptuită în primul ciclu procesual al cauzei, că s-a reţinut greşit puterea lucrului judecat este o adăugire nepermisă asupra considerentelor deciziei nr. 1746/23.09.2020, care a sancţionat doar o motivare contradictorie asupra soluţiei din apel (aşadar, pentru că nu se putea şti ce argumente, din cele arătate în decizia din apel, au fundamentat-o) pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În sfârşit, afirmând că hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în cele două dosare menţionate nu au autoritate de lucru judecat în raport de cel de-al doilea capăt al acţiunii deduse prezentei judecăţi, deoarece în respectivele proceduri reclamantul nu ar fi solicitat recunoaşterea drepturilor sale, nedeţinând la acea dată toate înscrisurile doveditoare necesare, partea nu face decât să demonstreze caracterul contradictoriu al poziţiei sale procesuale adoptate în cauză, în care a solicitat anularea celor trei hotărâri adoptate de comisiile de aplicare a Legii nr. 290/2003 asupra cererilor sale, pentru ca în prezent să afirme că în precedentele proceduri judiciare de anulare a aceloraşi hotărâri nu urmărea şi recunoaşterea dreptului la despăgubiri.

Nu în ultimul rând, faptul că în precedentele judecăţi nu a obţinut şi o judecată pe fond a dreptului la despăgubiri nu constituie un argument de nelegalitate a soluţiei din apel, întrucât aşa cum corect a reţinut aceasta, autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti se impune şi în privinţa soluţiilor ce sancţionează neregularităţi procedurale (cum e cea a tardivităţii contestaţiei) care, cu mai puternic cuvânt, se menţin într-o procedură subsecventă celei soluţionate iniţial, cum e cazul cererii/contestaţiei formulate la data de 6.03.2019 în procedura de faţă, în raport cu cea soluţionată prin sentinţa civilă nr. 3277/30.09.2010 a Tribunalului Suceava.

- Criticile de nemotivare a soluţiei date celui de-al treilea capăt de cerere, examinate pe temeiul art. 408 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate, soluţia şi considerentele care o susţin fiind logice şi suficiente în economia litigiului şi a rezolvării ce s-a impus în cauză în privinţa celorlalte două capete de cerere anterioare, nefiind nimic neclar, imprecis ori neinteligibil în considerentele deciziei recurate alocate acestui petit.

Dimpotrivă, caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere în raport cu celelalte două şi soluţia adoptată în privinţa acestora făcea de prisos orice altă cercetare judecătorească, în conformitate şi cu consideraţiile expuse anterior.

- Critica de înrăutăţire a situaţiei reclamantului în propria cale de atac (apelul) prin soluţia adoptată în această etapă procesuală, contrar prevederilor art. 481 C. proc. civ. - examinată în recurs pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - nu poate fi primită, fiind nefondată atât la nivelul dispoziţiilor de ordin procedural care reglementează acţiunea acestui principiu, cât şi la nivelul efectelor, rezultatului în ansamblu al procedurii.

Astfel, din punct de vedere al normelor de ordin procedural, art. 481 C. proc. civ. statuează că apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege. Art. 432 C. proc. civ. - care reglementează regimul de invocare a excepţiei autorităţii de lucru judecat - constituie unul din cazurile "anume prevăzute de lege" în care este admisă înrăutăţirea situaţiei părţii în propria cale de atac faţă de aceea din hotărârea atacată, prin invocarea (admisă şi în privinţa instanţei) a acestei excepţii, expresie a priorităţii date prin lege stabilităţii şi securităţii circuitului civil.

În sfârşit, critica nu poate fi primită nici din perspectiva rezultatului procedurii, observându-se că atât soluţia primei instanţe, cât şi a celei de apel valorifică una şi aceeaşi realitate regăsită în situaţia reclamantului, respectiv faptul că drepturile deduse de acesta judecăţii (în mod impropriu într-o acţiune de drept comun) fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, nr. 290/2003, a cărei procedură a fost parcursă integral şi epuizată prin demersurile anterioare ale reclamantului, cererea acestuia fiind soluţionată în mod definitiv la data sesizării instanţei. Diferenţa de soluţie între cele două hotărâri ale instanţelor de fond se regăseşte doar în modul (mai riguros în apel) în care acestea au înţeles să facă aplicare regulilor de ordin procedural care disciplinează judecata în faţa instanţelor de judecată, potrivit dispoziţiilor din procedura civilă, motiv pentru care, nici această critică nu poate fi considerată întemeiată.

În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind că este nefondat, Înalta Curte va respinge recursul în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 834 din 15 decembrie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 09 iunie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.