Limitation period for contractual claim starting at debt maturity, not later notarial event, and failure of enforcement request to interrupt limitation of material right

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată şi valoarea litigiului

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 23 ianuarie 2018, Cabinet de Avocat A. a solicitat, în contradictoriu cu Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 542.760,40 RON (TVA inclus) reprezentând contravaloarea serviciilor juridice de expropriere/transfer a unui număr de 259 imobile suplimentare, servicii juridice prestate în baza contractului de prestări servicii de reprezentare şi asistenţă juridică nr. x din 29.03.2010 şi la plata sumei de 570.358,01 RON (TVA inclus) cu titlu de penalităţi de întârziere aferente intervalului 20.01.2015-20.01.2018, calculate conform dispoziţiilor art. 2.2 din contractul nr. DE 79 şi nr. x/29.03.2010, cu cheltuieli de judecată.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 2059/19.11.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia tardivităţii cererii. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 1593/A/29.11.2019, prin care s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, ca nefondat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Cabinet Individual de Avocat A., care a criticat pentru nelegalitate soluţia instanţei de apel pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, reclamantul a susţinut două argumente de nelegalitate a soluţiei criticate, primul fiind acela că data la care a început să curgă termenul de prescripţie este 25.09.2013, când BNP B. a emis încheierea nr. 2, prin care s-a consemnat neprezentarea reprezentanţilor CNAIR S.A. la sediul notarului în vederea încheierii actului adiţional aferent imobilelor identificate şi expropriate suplimentar de cabinetul avocaţial.

În conformitate cu art. 2.4 teza finală din contractul de asistenţă juridică, dobândirea caracterului exigibil al creanţei reprezentând contravaloarea serviciilor juridice suplimentare era condiţionată de încheierea actului adiţional, deci doar ulterior epuizării acestui moment putea solicita plata contravalorii serviciilor suplimentare. Cu alte cuvinte, concomitent refuzului CNAIR S.A. de încheiere a actului adiţional, s-a născut dreptul reclamantului de a obţine contravaloarea serviciilor juridice suplimentare.

În condiţiile în care i-a fost dat ordin de începere a lucrărilor pentru toate imobilele (deci inclusiv pentru cele identificate ulterior), ordin executat complet de cabinetul de avocat, reclamantul a solicitat a se observa ca actul adiţional ce ar fi trebuit încheiat nu reprezenta altceva decât materializarea înţelegerii părţilor, înţelegere ce a fost finalizată prin executare.

Al doilea argument de nelegalitate a soluţiei contestate, este cel relativ la aprecierile instanţei privind întreruperea cursului prescripţiei, recurentul înţelegând a se prevala de dispoziţiile art. 204 din Legea nr. 71/2011 care prevăd incidenţa dispoziţiilor art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. şi cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ.

Potrivit recurentului, respectivul caz special de întrerupere a prescripţiei se aplică şi pentru prescripţiile începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, fiind o excepţie de la art. 6 alin. (4) din Noul C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011.

A reiterat că, în cazul de faţă, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 25.09.2013 şi a fost întrerupt la data de 17.02.2015, dată la care a înregistrat la BEJ C. cererea de executare silită ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, independent de faptul că prin decizia civilă nr. 3666/A/01.11.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2016*, tribunalul a dispus anularea executării silite, prezentei situaţii fiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a din Noul C. civ.

Toate imobilele expropriate au fost înscrise în cartea funciară şi intabulate pe numele Statului Român la data de 29.06.2012. În toată această perioadă s-au purtat discuţii cu privire la plata imobilelor suplimentare pentru ca, ulterior, în data de 25.09.2013, să invite intimata-pârâtă la sediul cabinetului notarial în vederea încheierii unui act adiţional, dar fără niciun rezultat.

Conform contractului, plata urma a fi făcută de către intimata-pârâtă pe baza de factura fiscală, emisă de avocat, în termen de 60 de zile de la data semnării procesului-verbal de predare-primire a extrasului informativ de carte funciară, care atestă intabularea dreptului de proprietate al Statului Român şi de administrare al clientului asupra imobilelor expropriate. La data de 21.01.2015, a depus la Registratura CNAIR S.A. factura fiscală nr. x în sumă de 542.760,40 RON reprezentând contravaloarea serviciilor juridice efectuate pentru exproprierea celor 259 de imobile identificate suplimentar în teren, iar la data de 29.01.2015 factura menţionată i-a fost returnată.

Având în vedere că intimata-pârâtă a refuzat să îşi achite obligaţia de plată datorată, a procedat la executarea silită prin intermediul executorului judecătoresc, constituindu-se dosarul de executare silită nr. x/2015. Împotriva actelor de executare silită efectuate în acest dosar, ulterior cererii reclamantului de continuare a executării silite, intimata-pârâtă CNAIR S.A. a promovat contestaţie la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, fiind respinsă prin sentinţa nr. 2687/04.04.2017 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, soluţie ce a fost infirmată în calea de atac a apelului prin decizia civila nr. 3666/01.11.2017 a Tribunalul Bucureşti.

Serviciile juridice de expropriere a celor 259 imobile suplimentare s-au făcut la solicitarea expresa a CNAIR (fosta CNADNR), solicitare materializată, printre altele, prin Decizia de expropriere nr. 1250/05.09.2011 în care sunt prevăzute toate cele 729 imobile, aşadar inclusiv cele 259 imobile suplimentare.

De aceea, potrivit recurentului, în temeiul art. 2520 alin. (1) pct. 6 teza finală C. civ., termenul de prescripţie a început să curgă de la data de 25.09.2013 şi s-ar fi împlinit la data de 25.09.2016, termen de prescripţie care a fost însă întrerupt prin cererea de executare înregistrată la data de 17.02.2015, deci înlăuntrul termenului de prescripţie. Executarea silită începută de recurent şi demersurile întreprinse, atât pe cale amiabilă cât si prin intermediul notarului, în sensul încheierii unui act adiţional se încadrează în situaţiile prevăzute de legiuitor pentru suspendarea sau întreruperea termenului de prescripţie.

În opinia reclamantului, independent de faptul că CNAIR S.A. a refuzat încheierea unui act adiţional în care să fie cuprinse şi imobilele suplimentare, aceasta are obligaţia de plată a întregii contravalori a serviciilor juridice prestate, deci, inclusiv a celor aferente serviciilor de expropriere pentru cele 259 imobile suplimentare, aceasta fiind o obligaţie asumată în mod expres de către CNAIR S.A. (fosta CNADNR), în raport de art. 2.4. din contract, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţată de curtea de apel şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată.

În drept, recurentul s-a prevalat de dispoziţiile art. 486 şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

5. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 12.01.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

La data de 07.04.2021 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen de judecată pentru soluţionare acestuia în şedinţă publică, cu citare părţi, la data de 09.06.2021, deoarece încă din cuprinsul raportului asupra recursului s-a apreciat că acesta cuprinde critici de nelegalitate (neputând fi incidentă sancţiunea nulităţii căii de atac pentru nemotivare) care, în raport de conţinutul lor concret, au fost reîncadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Apărări formulate în cauză

Urmare a comunicării recursului, la 29.07.2020, în termen legal, intimata-pârâtă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, în temeiul art. 489 C. proc. civ., arătând că prin cererea dedusă judecăţii nu se demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia.

În măsura în care se va respinge excepţia invocată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a deciziei atacate.

A precizat că în acord cu prima instanţă, curtea de apel nu putea reţine ca dată a începerii curgerii prescripţiei extinctive data de 25.09.2013.

Astfel, sub un prim aspect, cauza juridică a acţiunii introduse de reclamant o reprezintă răspunderea contractuală, iar stabilind de comun acord scadenţa obligaţiei de plată, părţile contractante au determinat şi momentul de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, fiind aplicabile prevederile art. 2524 alin. (2) C. civ. din 2009.

În al doilea rând, dacă în privinţa prescripţiei se aplică C. civ., în privinţa efectelor contractului se aplică C. civ. de la 1864, respectiv art. 969 conform art. 3 din Legea nr. 71/2011.

Urmare a comunicării întâmpinării, recurentul a depus răspuns la întâmpinare, în termen legal, la 19.08.2020.

A solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, urmând a se avea în vedere că a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., hotărârea atacată conţinând motive contradictorii.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, motivat de faptul că termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data de 25.09.2013 şi s-a împlinit la 25.09.2016, după momentul demarării procedurii executării silite, de care instanţa nu a ţinut cont ca reprezentând o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând criticile de recurs formulate, pe temeiul dispoziţiilor art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., ca urmare a reîncadrării acestora realizată în cuprinsul raportului asupra recursului, Înalta Curte reţine caracterul lor nefondat, potrivit celor ce urmează:

În esenţă, criticând soluţia instanţei de apel, ce a validat-o pe cea a primei instanţe, de respingere ca fiind prescris dreptul material la acţiune în obligarea pârâtei C.N.A.I.R. S.A. la plata contravalorii serviciilor juridice de expropriere a unui număr suplimentar de 259 imobile şi a penalităţilor de întârziere aferente, reclamantul a reafirmat teza susţinută pe parcursul judecăţii, a începerii curgerii termenului de prescripţie la data de 25.09.2013 - data când Biroul Notarului Public B. a emis încheierea nr. 2 ce a constatat neprezentarea reprezentanţilor C.N.A.I.R. S.A. la sediul notarului în vederea încheierii actului adiţional de constatare şi identificare a imobilelor expropriate suplimentar, în baza contractului de prestări servicii juridice semnat de părţi, nr. DE 79/29.03.2010 - şi, totodată, a invocat aplicarea dispoziţiilor nr. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. (2009) acţiunii deduse prezentei judecăţi căreia să-i profite cu efect întreruptiv de prescripţie (art. 2537 - 2540 C. civ.) cererea de executare silită formulată la 17.02.2015 şi înregistrată sub nr. x/2015 la B.E.J. C., independent de soluţia conţinută în decizia civilă nr. 3666A/1.11.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016* (prin care, urmare a admiterii contestaţiei la executare silită formulară de intimata-pârâtă, s-a dispus anularea tuturor actelor de executare silită efectuate în dosarul de executare nr. 63/2015 şi întoarcerea executării sumelor executate de 853.631,3 RON).

Niciuna din aceste teze nu poate fi primită şi nu demonstrează caracterul nelegal al soluţiei adoptate în cauză, cu toate că, parte a considerentelor deciziei instanţei de apel va fi înlocuită, potrivit celor ce vor fi arătate.

-Astfel, momentul începerii curgerii termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantei, în obligarea pârâtei la plata serviciilor juridice suplimentare prestate, ca urmare a necesarului exproprierii în beneficiul acesteia a unui număr suplimentar de 259 imobile faţă de cel prevăzut iniţial (de 470 imobile) prin contractul semnat de părţi DE 79/29.03.2010, moment indicat de reclamantă a fi 25.09.2013, a fost în mod corect infirmat prin raţionamentul instanţei de apel.

Data de 25.09.2013 corespunde în datele speţei cu cea a emiterii încheierii nr. 2/2013 a B.N.P. B. ce a constatat neprezentarea pârâtei C.N.A.I.R. S.A. la convocarea trimisă de reclamant, între altele, în vederea încheierii de către părţi a actului adiţional la contractul nr. x/2010 (acelaşi cu cel înregistrat în evidenţele reclamantei sub nr. x/29.03.2010), în baza clauzei de la art. 2.4, adică pentru constatarea şi identificarea numărului de imobile expropriate şi transferate suplimentar (în număr de 259) celor prevăzute iniţial prin contract.

Potrivit contractului, costul serviciilor prestate de avocat clientului a fost determinat atât global, prin raportare la necesarul estimat al imobilelor de expropriat (470), cât şi pe baza unui preţ calculat pe imobil expropriat, determinat la valoarea de 1690 RON plus T.V.A. aferent (potrivit clauzei din art. 2.1). Prin clauzele cuprinse în art. 2.1.1, 2.1.2 şi 2.1.3, părţile au stabilit modalitatea de plată a onorariului convenit şi, în continuare, în cuprinsul clauzei din art. 2.4 au prevăzut inclusiv posibilitatea realizării de exproprieri suplimentare de către avocat - pe baza identificărilor din teren, a planurilor parcelare, a măsurătorilor cadastrale, a titlurilor de proprietate şi în scopul îndeplinirii obiectului contractului -, pentru plata onorariilor suplimentare făcându-se trimitere la clauza din art. 2.1 a contractului (respectiv, 1690 RON pe imobil expropriat plus T.V.A aferent). Doar pentru determinarea numărului de imobile şi a valorii suplimentare a contractului de servicii, părţile au convenit încheierea unui act adiţional la acest contract.

Prin urmare, este deplin pertinentă observaţia instanţei de apel în sensul că preţul serviciilor oferite, modul de plată a acestora şi scadenţa obligaţiilor de plată au fost toate reglementate prin contractul x/2010, ce a constituit cauza juridică a cererii introductive, reclamanta însăşi susţinând prin cererea de chemare în judecată că pentru debitul pretins pârâta avea obligaţia de plată conform art. 2.1.3 din menţionatul contract şi că data semnării procesului-verbal de predare-primire a extrasului informativ de carte funciară care atestă intabularea dreptului de proprietate al Statului român şi de administrare al pârâtei asupra celor 729 imobile expropriate (470+259 suplimentare) a fost 29.06.2012 (dată de la care începând, în 60 de zile, trebuia achitată ultima tranşă de 45% plus T.V.A. din valoarea contractului).

Astfel fiind, în raport de dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 7/2011, de conţinutul clauzelor contractuale convenite de părţi, în special a celor privitoare la scadenţa obligaţiei de plată a costurilor serviciilor juridice prestate - cele ce interesează acţiunea având scadenţa la 29.08.2012 - în mod corect s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2524 alin. (2) din C. civ. actual, în raport de care Înalta Curte reţine că data începerii cursului prescripţiei este de 29.08.2012, (aşa cum, de altfel, într-o primă teză au reţinut şi cele două instanţe de fond), iar nu data plăţii de către pârâtă a celei de-a doua tranşe din onorariu, respectiv 20.04.2011.

Deşi această din urmă dată a fost avută în vedere de instanţele de fond doar cu titlu subsidiar, respectiv când au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 2520 pct. 6 teza finală din C. civ., Înalta Curte apreciază că nu ar putea fi avută în vedere nici măcar astfel, deoarece conduce la concluzii greşite şi contradictorii, înţelegându-se în raţionamentul instanţelor că, deşi potrivit convenţiei părţilor (art. 2.1.3), plata ultimei tranşe din preţul contractului avea a fi făcută în termen de 60 de zile de la data semnării procesului-verbal de predare-primire a extrasului informativ de Carte Funciară (care, în fapt, a avut loc la 29.06.2012) - aceasta fiind data exigibilităţii creanţei deduse judecăţii -, totuşi prescripţia dreptului la acţiune în plata acestei creanţe a început să curgă la 20.04.2011, deci anterior exigibilităţii sale şi chiar termenului stabilit al plăţii, prin ipoteză situat ulterior plăţii celei de-a doua tranşe din valoarea contractului.

Înalta Curte reţine că o astfel de teză, evident eronată, nu poate fi susţinută în datele speţei şi nici în raport de celelalte statuări corecte ale instanţei de apel relative la scadenţa obligaţiei de plată şi data începerii curgerii termenului de prescripţie a creanţei pretinse în speţă, determinate corect ca fiind situate după 60 de zile de la 29.06.2012, adică la 29.08.2012.

Instanţele de fond s-au îndepărtat nejustificat de această primă concluzie corectă a lor doar când au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 2520 pct. 6 teza finală din C. civ. şi doar ca urmare a echivalării eronate a "ultimei prestaţii efectuate" la care se referă textul de lege în ipoteza afacerilor neterminate, cu cea a ultimei plăţi făcută de pârâtă în raporturile cu reclamanta, respectiv cea realizată cu OP nr. x/20.04.2011 corespunzătoare tranşei a doua de plată stipulată prin contract - clauza din art. 2.1.2.

Or, acest reper de aplicare a termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2520 pct. 6 teza finală din C. civ., este greşit deoarece legea nu vorbeşte de data ultimei plăţi a serviciilor prestate (care ar fi corespuns, în datele speţei, cu data OP nr. x/20.04.2011), ci de data ultimei prestaţii efectuate, reperul fiind în mod clar stabilit asupra activităţilor/serviciilor prestate de avocat, care corespunde în speţă cu cea a semnării procesului-verbal de predare-primire a Extrasului de informare de Carte Funciară, respectiv 29.06.2012.

Cum s-a precizat deja, acest raţionament subsidiar al instanţelor de fond, ce va fi substituit cu prezentele considerente, nu invalidează însă sub niciun aspect soluţia adoptată întrucât, chiar raportat la data de 29.08.2012, acţiunea reclamantei introdusă pe rolul instanţelor la data de 19.01.2018 apare ca fiind prescrisă, fie şi prin aplicarea termenului general de prescripţie de 3 ani.

Revenind la clauzele contractuale convenite de părţi şi la data afirmată de reclamantă ca fiind începutul termenului de prescripţie a dreptului său la acţiune, respectiv 25.09.2013, Înalta Curte reţine ca fiind corecte argumentele pentru care instanţa de apel a înlăturat această teză.

Într-adevăr, încheierea actului adiţional la care se face referire în cuprinsul clauzei din art. 2.4 a contractului, pentru determinarea între părţi a numărului de imobile suplimentare şi a valorii suplimentare a contractului pentru ipoteza necesarului exproprierilor peste cele prevăzute iniţial, are valoarea unui act de desocotire între acestea şi rolul de constituire a titlului executoriu asupra sumelor suplimentare datorate (conform art. 30 alin. (3) din Legea nr. 51/1995), în condiţiile în care contractul lor iniţial DE 79/29.03.2010 reglementa deja - cum pertinent a sesizat instanţa de apel - atât posibilitatea exproprierii de imobile suplimentare, criteriile (aceleaşi) de determinare a costurilor pentru serviciile juridice prestate suplimentar, dar şi termenele de plată a preţului contractului.

Nu era, aşadar, necesară recurgerea la notificarea pârâtei la sediul unui birou notarial în vederea încheierii actului adiţional prevăzut de clauza din art. 2.4 pentru a se obţine de către reclamantă un titlu de creanţă executoriu asupra costurilor serviciilor juridice suplimentare, fiind suficientă depăşirea datei plăţii şi conştientizarea refuzului pârâtei de a plăti, pentru promovarea unei acţiuni în pretenţii, de felul celei deduse prezentei judecăţi.

Totodată, dacă insista în încheierea unui act adiţional la contract, nimic nu o împiedică pe reclamantă - cum corect reţine instanţa de apel - să stabilească o întrevedere cu pârâta, imediat ce a întocmit şi semnat procesul-verbal de predare-primire a Extrasului informativ de Carte Funciară, observându-se că, de la data acestuia - 29.06.2012 - s-a scurs un interval de 1 an şi 3 luni în care reclamanta nu a fost împiedicată în niciun fel să solicite şi, eventual, să obţină încheierea actului adiţional la care făcea referire clauza art. 2.4 a contractului x/2010.

În aceste circumstanţe, data de 25.09.2013 (indicată de reclamantă ca fiind cea a începerii cursului prescripţiei extinctive a dreptului său la acţiune pentru plata costurilor suplimentare ale contractului, care reprezintă data constatării de către notarul public a neprezentării pârâtei la convocarea trimisă pentru încheierea actului adiţional) are - cum bine reţine decizia recurată - semnificaţia unei date alese aleatoriu de reclamantă, iar acceptarea vreunui efect al acesteia asupra prescripţiei extinctive a dreptului său la acţiune echivalează recunoaşterii posibilităţii reclamantei ca, în mod unilateral şi în contra celor convenite prin contract cu pârâta în clauza art. 2.1.3, să determine o altă dată a începerii curgerii prescripţiei extinctive pentru debitul şi accesoriile pretinse.

În sfârşit, primind teza reclamantei, ar însemna să se accepte acesteia posibilitatea convocării notariale a pârâtei, în vederea încheierii actului adiţional la contract, şi după 10 ani de la epuizarea termenului de plată convenit în clauza art. 2.1.3 din contract sau chiar nelimitat în timp, oricând aceasta ar decide să acţioneze în acest sens, ceea ce ar avea semnificaţia scoaterii de sub regimul prescriptibilităţii a unor drepturi de creanţă care, prin natura lor, sunt prescriptibile extinctiv.

Or, potrivit art. 2515 alin. (1) din C. civ. "Prescripţia extinctivă este reglementată prin lege" iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acţiune ar fi declarată imprescriptibilă, deşi, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acţiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă".

Înalta Curte reţine ca fiind contradictorii susţinerile reclamantului din cuprinsul memoriului de recurs, în sensul că dobândirea caracterului exigibil al creanţei reprezentând contravaloarea serviciilor juridice suplimentare era condiţionată de încheierea actului adiţional, astfel că doar ulterior epuizării acestui moment ar fi putut solicita plata contravalorii serviciilor suplimentare.

În primul rând, dacă între părţi s-ar fi încheiat actul adiţional, nu s-ar mai fi pus în discuţie introducerea niciunei cereri pentru plata contravalorii acestor servicii, lipsind interesul şi folosul practic al unui atare demers. În al doilea rând, susţinerile de mai sus contravin acelora prin care, tot reclamantul, afirmă că, potrivit contractului, plata urma a fi făcută de către pârâtă pe bază de factură fiscală, ce urma a fi emisă de avocat în termen de 60 de zile de la data semnării procesului-verbal de predare/primire a Extrasului informativ de Carte funciară (proces-verbal semnat la 29.06.2012 şi care viza toate imobilele expropriate, inclusiv cele suplimentare), acestea fiind, în realitate, condiţiile dobândirii exigibilităţii sumelor pretinse, potrivit contractului.

Deşi, prin aceasta, reclamantul evocă el însuşi clauza art. 2.1.3 din contract, recunoaşte totuşi că a depus la Registratura pârâtei abia la 21.01.2015 factura fiscală nr. x în sumă de 542.760,40 RON reprezentând contravaloarea serviciilor juridice efectuate pentru exproprierea celor 259 de imobile identificate suplimentar în teren, neoferind nicio argumentaţie de ordin juridic a unei atare întârzieri între data de 29.08.2012 (împlinirea celor 60 de zile de la data semnării procesului-verbal) şi data emiterii efective a facturii menţionate.

Pentru aceste considerente nu pot fi primite criticile reclamantei relative la greşita reţinere a excepţiei de prescripţie de către instanţa de apel, argumentat de existenţa unui alt moment al începerii curgerii termenului de prescripţie, respectiv cel din 25.09.2013, avansat de reclamantă, ce corespunde datei încheierii notariale nr. 2/2013 a B.N.P. B. ce consemnează neprezentarea reprezentanţilor C.N.A.I.R. S.A. în vederea încheierii actului adiţional, iar nu a celui stabilit de instanţe pe baza clauzelor convenite de părţi prin contractul x/2010 şi prin aplicarea legii (art. 2524 alin. (2) din C. civ.).

- Cât priveşte incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) teza finală din C. civ., prin valorificarea cu efect întreruptiv de prescripţie a cererii de executare silită a creanţei, obiect al prezentei judecăţi, depusă de reclamant la 17.02.2015 la B.E.J. C. şi înregistrată sub nr. x/2015, independent de soluţia conţinută în decizia civilă nr. 3666A/1.11.2017 a Tribunalului Bucureşti pronunţată în dosarul nr. x/2016*, se apreciază ca fiind, de asemenea, corect răspunsul oferit prin decizia atacată.

Deşi incidenţa acestei norme a fost invocată de reclamantă în temeiul dispoziţiilor tranzitorii ale art. 204 din Legea nr. 71/2011, ceea ce presupune că situaţia premisă ar fi cea a unei prescripţii începute şi guvernate de dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, se reţine că acest caz particular de întrerupere a cursului prescripţiei a fost cercetat de instanţele de fond ca regim propriu al prescripţiei guvernate de înseşi normele C. civ. din 2009, determinat ca atare (şi necontestat de către reclamant) prin raportare la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi la data scadenţei agreată de părţi potrivit clauzei din art. 2.1.3 a contractului, pentru pretenţia supusă judecăţii (29.08.2012).

Fiind vorba despre pretenţii a căror prescripţie se află sub regimul de reglementare al C. civ. din 2009, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, în raport de conţinutul art. 2537 C. civ., cererii de executare silită nu i se poate recunoaşte efect întreruptiv de prescripţie a dreptului de acţiune în condamnarea pârâtului.

Potrivit art. 2537 alin. (2) C. civ., prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie.

Este adevărat că, potrivit art. 709 alin. (2) C. proc. civ., cursul prescripţiei se întrerupe pe data depunerii cererii de executare, însoţită de titlu executoriu (care, în speţă, s-a stabilit cu titlu definitiv că lipsea, potrivit dezlegărilor din decizia civilă nr. 3666A/1.11.2017 a Tribunalului Bucureşti, motiv care a şi justificat anularea întregii executări silite pornite de reclamantă în dosarul de executare nr. 63/2015), chiar adresată unui organ de executare necompetent, însă efectul întreruptiv poartă asupra termenului de prescripţie a dreptului la executare, iar nu a dreptului material la acţiune în condamnare.

Prin urmare, nu se poate reţine existenţa în cauză a unui act întreruptiv al prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamantului, care a început să curgă la 29.08.2012, cum corect au statuat ambele instanţe de fond, act indicat de acesta cu trimitere la cererea de executare silită a sumelor pretinse în actuala procedură, depusă la executorul judecătoresc la data de 17.02.2015.

De asemenea, atunci când susţine, cu trimitere la dispoziţiile art. 2520 alin. (1) pct. 6 teza finală din C. civ., că termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la data de 25.09.2013 (împlinindu-se la 25.09.2016), recurentul nu explică în niciun fel cum identifică data în cauză (care este aceea a constatării notariale a neprezentării pârâtei la convocarea trimisă în vederea încheierii actului adiţional la contract), datei "ultimei prestaţii efectuate" la care se referă textul legal şi de la care începând, se prevede că curge termenul de prescripţie de 3 ani.

Totodată, atunci când afirmă că executarea silită pe care a început-o, precum şi demersurile întreprinse pe cale amiabilă, ca şi prin intermediul notarului, realizate în scopul încheierii actului adiţional "se încadrează în situaţiile prevăzute de legiuitor pentru suspendarea sau întreruperea termenului de prescripţie", reclamantul nu indică nicio normă legală concretă care să poată fi luată în discuţie, în vederea cercetării producerii eventualelor modificări asupra termenului de prescripţie, reţinut ca fiind împlinit la data introducerii acţiunii.

Astfel fiind, în considerarea acestor argumente, apreciind ca fiind nefondat, Înalta Curte va respinge recursul formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Cabinet Individual de Avocat A. împotriva deciziei nr. 1593/A din 29 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 iunie 2021.