Rescission of pre-sale contract time-barred under Decree No. 167/1958; limitation period starts at contractual deadline not upon registration or novation

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la data de 04.10.2016, reclamanţii A. şi Gyorgy losif au solicitat, în contradictoriu cu B. şi C., ca în temeiul art. 1021 C. civ., să se dispună rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 07.04.2006, obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 80.000 RON reprezentând prestaţia efectuată de promitenţii cumpărători în baza antecontractului, precum şi obligarea pârâţilor la plata de daune interese pentru nerestituirea sumei de 80.000 RON, în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere începând cu data de 12.04.2016 şi până la data restituirii integrale.

Prin modificarea depusă la data de 03.04.2017, reclamanţii au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a numiţilor D., E., F. şi G..

Prin sentinţa nr. 3902/22.05.2017, Judecătoria Cluj Napoca a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

2. Sentinţa Tribunalului Cluj

Prin sentinţa nr. 325/20.07.2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins acţiunea, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 18/A/29.01.2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei, a anulat sentinţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Prin decizia nr. 3/14.01.2020 din 14 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei curţii de apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel.

3. Decizia Curţii de Apel Cluj

Prin decizia nr. 94/A/30.06.2020 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei, pe care a menţinut-o.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii H. şi I., care au solicitat casarea hotărârii atacate, rejudecarea apelului în sensul admiterii acestuia, cu consecinţa respingerii excepţiei prescripţiei şi trimiterii cauzei către prima instanţă pentru judecarea fondului cauzei, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

În motivarea recursului formulat, aceştia au precizat că, urmare a casării dispuse de instanţa supremă, în rejudecare, au solicitat analizarea celorlalte împrejurări invocate în cuprinsul apelului iniţial, respectiv:1. împrejurarea că a existat o înţelegere a pârâtului J. cu reclamantul I. în sensul ca terenul să se vândă către un terţ, iar avansul achitat să le fie restituit. Scadenţa acestei obligaţii de restituire a intervenit doar la data vânzării terenului, în luna aprilie 2016, deci în mod evident, nu a fost împlinit termenul de prescripţie în luna septembrie 2016 atunci când a fost formulată prezenta acţiune; 2. împrejurarea că, deşi termenul prevăzut în antecontract pentru încheierea contractului autentic era de 7 zile de la finalizarea irevocabilă a dosarului de partaj nr. x/2006, pârâţii J. nu le-au adus niciodată la cunoştinţă data finalizării irevocabile a acestui dosar, iar recurenţii nu erau parte în dosarul respectiv, astfel că nu aveau cum să cunoască că acesta a fost soluţionat în data de 10.03.2011 şi, pe cale de consecinţă, că la data de 21.03.2011, promitenţii-vânzători aveau obligaţia de a se prezenta la notar. În aceste condiţii, au susţinut în apel că nu se poate reţine data de 21.03.2011 ca fiind începutul termenului de prescripţie, iar în lipsa vreunei dovezi concrete din care să rezulte luarea la cunoştinţă de scadenţa obligaţiei promitentului vânzător, se poate reţine doar momentul vânzării imobilului către familia K. în anul 2016 ca fiind momentul la care au avut dreptul de a acţiona în instanţă pe pârâţii J.; 3. împrejurarea că nici măcar dreptul la acţiunea de a obliga promitenţii vânzători la încheierea contractului autentic, raportat la dispoziţiile contractuale, nu era prescris la data formulării prezentei acţiuni, având în vedere faptul că terenul a fost înscris în cartea funciară în luna septembrie 2012 (conform extrasului CF existent la dosar), iar promitenţii vânzători aveau obligaţia de a intabula terenul înainte de a încheia contractul autentic. Astfel, prescripţia a început să curgă în septembrie 2012, iar în luna februarie 2015, aceasta a fost întreruptă, conform art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prin notificarea formulată de pârâtul J. către familia L., prin care acesta recunoştea dreptul de creanţă şi se angaja să îşi execute obligaţia.

Criticând soluţia dată în apel prin prisma dispoziţiilor art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanţii au invocat următoarele aspecte de nelegalitate a deciziei atacate:

- Cu privire la soluţia dată asupra susţinerilor potrivit cărora prescripţia nu a început să curgă cât timp ei nu au fost notificaţi de către promitentul vânzător cu privire la finalizarea procesului de partaj, au arătat că instanţa nu a menţionat motivele pentru care a considerat că nu este relevantă lipsa oricărei notificări din partea pârâtului J. către reclamanţi, deşi au precizat că în aceste condiţii au fost în imposibilitate de a cunoaşte data finalizării respectivului proces şi, implicit, data de la care puteau cere executarea promisiunii de vânzare.

Instanţa de apel s-a limitat a reţine că reclamanţii nu au făcut demersuri pentru a afla dacă acţiunea de partaj a fost admisă, or, în opinia recurenţilor, acest motiv este străin de natura cauzei, deoarece în speţă nu a existat vreo obligaţie legală sau contractuală a promitenţilor cumpărători de a se interesa de cursul procesului de partaj, iar acest lucru nici măcar nu era posibil deoarece informaţii în legătură cu dosarele aflate pe rolul instanţelor se pot obţine doar de către părţi. În primul rând, reclamanţii nu ar fi ştiut cărei instanţe să se adreseze, cauza fiind judecată în mai multe etape procesuale, de către instanţe diferite; în al doilea rând, reclamanţilor - care nu erau părţi în dosar - nu li s-ar fi eliberat niciun certificat de grefă de către niciuna dintre aceste instanţe.

De altfel, în perioada 2006-2011, pârâtul B. a tergiversat procesul de partaj, singurul motiv pentru care acest litigiu a durat atât de mult fiind dat de expertizele, contraexpertizele, obiecţiunile formulate pentru a se stabili valoarea terenului şi, implicit, sulta pe care acest pârât avea a o plăti coproprietarilor.

- În cauză, s-a realizat o interpretare şi aplicare eronată a normelor de drept material incidente în privinţa instituţiei prescripţiei, respectiv a prevederilor Decretului nr. 167/1958.

Potrivit recurenţilor, interpretarea corectă a acestor dispoziţii este în sensul că termenul de prescripţie nu putea să curgă atâta timp cât nu aveau cunoştinţă de evenimentul declanşator al acestuia, conform principiului contra non valentem agere non currit praescriptio. În aceste condiţii, au susţinut că nu se poate reţine data de 21.03.2011 ca fiind începutul termenului de prescripţie, iar în lipsa unei dovezi concrete din care să rezulte luarea la cunoştinţă de scadenţa obligaţiei promitentului vânzător au opinat că se poate reţine momentul vânzării imobilului către familia K., în anul 2016, ca fiind cel la care au avut dreptul de acţiona în instanţă pe pârâţii J..

Au criticat şi răspunsul dat în apel susţinerilor cuprinse la pct. 3, arătând că şi în situaţia în care s-ar face abstracţie de lipsa încunoştiinţării cu privire la finalizarea procesului de partaj, începutul termenului de prescripţie poate fi situat cel mai devreme în luna septembrie 2012, moment la care terenul a fost înscris în cartea funciară pe numele promitenţilor vânzători. Doar începând cu respectivul moment a fost posibilă executarea antecontractului, deoarece în lipsa unei înscrieri în cartea funciară, imobilul nu putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare autentificat de notarul public. Or, instanţa de apel nu a precizat motivele pentru care a înlăturat respectiva susţinere, care, în opinia recurenţilor, era esenţială pentru argumentarea motivului de apel. În condiţiile în care termenul de prescripţie a început să curgă începând cu luna septembrie 2012, recunoaşterea dreptului, efectuată în luna februarie 2015, ar fi fost situată în interiorul termenului de prescripţie şi ar fi făcut inutilă orice discuţie referitoare la efectele actului recognitiv al obligaţiei, acesta având în mod cert un efect de întrerupere a prescripţiei.

Nu în ultimul rând, recurenţii au considerat că reţinerea potrivit căreia termenul de prescripţie nu poate fi întrerupt prin recunoaşterea dreptului efectuată ulterior împlinirii prescripţiei este criticabilă prin prisma motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Au precizat astfel că prin motivele de apel au arătat faptul că soluţia prevăzută expres de art. 2506 alin. (4) din Noul C. civ. este aplicabilă şi în sistemul Decretului nr. 167/1958, având în vedere raţiunile şi principiile similare care au stat şi stau la baza reglementării instituţiei prescripţiei. Pe de altă parte, potrivit recurenţilor, recunoaşterea dreptului care se prescrie trebuie considerată o transformare a obligaţiei, respectiv o novaţie prin care se naşte o nouă obligaţie şi implicit curge un nou termen de prescripţie, în acest sens exprimându-se opinii inclusiv în doctrina şi în practica judiciară.

Astfel, în opinia recurenţilor, există cel puţin două aspecte raportat la care trebuie considerat că începând cu luna februarie 2015 a început să curgă un nou termen de prescripţie, termen care în mod evident nu era împlinit la momentul declanşării prezentei acţiuni, în anul 2016, iar instanţa de apel, reţinând în mod eronat o soluţie contrară, a aplicat greşit prevederile legale de drept material incidente.

5. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 03.03.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctele de vedere la raport formulate la data de 26.03.2021, intimaţii-pârâţi B. şi C. au arătat că înţeleg să reitereze excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de lege, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat şi judecarea cauzei în lipsă.

6. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal la data de 07.10.2020, intimatul-pârât B. a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea motivelor în cele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nelegal şi neîntemeiat.

În susţinerea excepţiei nulităţii, intimatul-pârât a arătat că nu s-au formulat veritabile critici de nelegalitate ale deciziei din apel, ci au fost reluate motivele formulate prin cererea de chemare în judecată, prin cele două apeluri şi prin recursul precedent.

Intimatul-pârât a susţinut, în esenţă, prezentând istoricul litigiului, că afirmaţiile recurenţilor sunt neadevărate şi tendenţioase, fără probe sau dovezi.

A precizat că recurenţii au criticat greşit decizia apelului, susţinând, fără probe, existenţa unei înţelegeri, necunoaşterea datei finalizării procesului de partaj, lipsa notificării din partea sa (deşi nu avea această obligaţie), începutul cursului prescripţiei din anul 2012, când parcela de 679 mp a fost înscrisă în CF, în condiţiile în care clauzele şi obligaţiile părţilor din antecontract prevedeau cu totul altceva, o somaţie trimisă altor persoane, dar după împlinirea termenului de prescripţie precum şi o comparaţie neinspirată cu o novaţie şi cu naşterea unei noi obligaţii.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare, iar excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrare a fost apreciată ca nefondată prin raportul întocmit asupra recursului, care a fost admis în principiu prin încheierea instanţei din 21.04.2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază asupra caracterul său nefondat, în considerarea celor ce urmează:

Reţinând nelegalitatea deciziei atacate, reclamanţii au criticat atât pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, cât şi ce cel al art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. modalitatea în care instanţa de apel a răspuns apărării lor pe prescripţie, în sensul că aceasta nu ar fi putut să curgă în contra lor cât timp nu au fost notificaţi de către promitentul-vânzător cu privire la finalizarea procesului de partaj.

Astfel, subsumat motivului de recurs dat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reclamanţii au susţinut că instanţa de apel nu ar fi menţionat motivele pentru care a apreciat lipsită de relevanţă apărarea lor (privitoare la lipsa oricărei notificări din partea pârâţilor J. în legătură cu finalizarea procesului de partaj) şi că a utilizat motive străine de natura cauzei când a reţinut că ei nu ar fi făcut demersuri pentru a se interesa asupra situaţiei dosarului de partaj.

Criticile sunt nefondate, observându-se că sunt deplin lămuritoare argumentele pentru care instanţa de apel nu a primit această apărare a reclamanţilor prin care au susţinut că, fiind în imposibilitate de a cunoaşte data finalizării procesului de partaj, nu au cunoscut nici data de la care puteau cere executarea promisiunii de vânzare, astfel că nu le poate fi opusă prescripţia dreptului de a cere rezoluţiunea antecontractului lui de vânzare-cumpărare din 7.04.2006.

Instanţa de apel a reţinut corect că, prin raportare la dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 - act normativ a cărui incidenţă în cauză este atrasă de actul juridic căruia i se aplică şi care a fost încheiat la 7.04.2006, în virtutea prevederilor art. 102 din legea nr. 71/2011 - prescripţia dreptului de a cere rezoluţiunea antecontractului începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Acest moment se determină în raport de data stabilită de părţi prin convenţia intervenită între cele ele (antecontractul din 7.04.2006), pentru încheierea contractului prefigurat (cel de vânzare-cumpărare), respectiv "după finalizarea acţiunii de ieşire din indiviziune, după ce o să avem o sentinţă definitivă şi irevocabilă, dacă s-au respectat clauzele din prezentul antecontract, dar nu mai târziu de 7 zile lucrătoare de la finalizarea procesului menţionat anterior".

Faţă de acest conţinut al clauzei contractuale convenit prin antecontractul de vânzare-cumpărare din 7.04.2006 cu privire la momentul ferm al îndeplinirii obligaţiei de prezentare la notar în vederea perfectării contractului de vânzare-cumpărare, în mod corect s-a stabilit de instanţa de apel că data limită de executare a acestei obligaţii a fost 20.03.2011, respectiv la împlinirea celor 7 zile lucrătoare socotite de la data soluţionării irevocabile (la 10.03.2011) a dosarului cu nr. x/2005, având ca obiect acţiunea de ieşire din indiviziune asupra imobilului din str. x.

Tot prin raportare la conţinutul aceleiaşi clauze, s-a apreciat - pe bună dreptate - că nu prezintă relevanţă faptul că reclamanţii nu au fost parte în dosarul de partaj şi că nu li s-a comunicat hotărârea de soluţionare a acelui litigiu, dat fiind conţinutul clar şi nemodificat al acesteia şi al convenţiei, în ansamblu.

Prin urmare, nu lipsesc motivele instanţei de apel pentru care a considerat nerelevante apărările reclamanţilor relative la data începerii curgerii termenului de prescripţie a dreptului la acţiune, cum fără temei critică aceştia.

Sunt, într-adevăr, nerelevante aceste apărări în condiţiile în care nicio nuanţă şi nici un detaliu (cum ar fi impunerea vreunei obligaţii de informare asupra datei soluţionării irevocabile a procesului de ieşise din indiviziune, promitenţilor-vânzători) nu au fost adăugate/reglementate între părţile convenţiei din 7.04.2006 în legătură cu clauza supusă analizei. În absenţa oricăror alte precizări, se înţelege că toate părţile antecontractului din 7.04.2006 şi-au asumat, pentru ele însele şi prin mijloace proprii, informarea şi cunoaşterea oricăror date în legătură cu finalizarea acţiunii de ieşire din indiviziune, iar clauza în discuţie a fost ca atare concesionată reclamanţilor prin contractele de cesiune încheiate la datele de 8.07.2011 şi 29.07.2011 între aceştia şi promitenţii-cumpărători M., părţi în antecontractul de vânzare-cumpărare din 7.04.2006.

Prin urmare, cădea în egală măsură în diligenţa reclamanţilor de a face demersuri şi a se informa prin mijloace proprii în legătură cu soarta litigiului de ieşire din indiviziune privitor la imobilul a cărui dobândire în proprietate o urmăreau, nefiind străine cauzei - după cum fără temei se pretinde - considerentele instanţei de apel, care a observat că din probatoriul administrat nu a reieşit că aceştia ar fi făcut vreun demers pentru a afla dacă acţiunea de partaj a fost admisă/soluţionată irevocabil sau că promitenţii-vânzători le-ar fi refuzat astfel de informaţii.

Sunt nefondate şi în aceeaşi măsură nerelevante apărările reclamanţilor în sensul că nici nu ar fi posibil ca ei să obţină informaţii legat de acest proces deoarece nu ar fi ştiut cărei instanţe să se adreseze, cât timp antecontractul din 7.04.2006 cuprindea îndestulătoare detalii legate de obiectul şi părţile litigiului, stadiul soluţionării acestuia, nr. de dosar, nr. de sentinţă sub care se soluţionase la acea dată cauza, care permiteau urmărirea şi verificarea evoluţiei litigiului. De asemenea, nerelevante sub aspectul determinării momentului începerii cursului prescripţiei şi al împlinirii cursului acesteia sunt susţinerile reclamanţilor ce au invocat o tergiversare a procesului de partaj de către pârâtul B. în perioada 2006-2011.

Aşadar, nu pot fi văzute ca întemeiate criticile reclamanţilor fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., după cum nu sunt întemeiate nici criticile acestora sprijinite pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au pretins că termenul de prescripţie nu putea curge în contra lor cât timp nu aveau cunoştinţă de evenimentul declanşator al acestuia (finalizarea litigiului de partaj).

În considerarea aceloraşi explicaţii de mai sus, Înalta Curte apreciază ca fiind corect determinată data începerii cursului prescripţiei respectiv 21.03.2011, dată care îşi găseşte justificarea în dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi în conţinutul clauzelor contractuale ale antecontractului din 7.04.2006, cesionat ulterior reclamanţilor, momentul propus de aceştia - cel al vânzării imobilului către familia K. în anul 2016 - fiind străin înţelegerii promitenţilor vânzători şi cumpărători.

De asemenea, nu putea fi considerat începutul termenului de prescripţie momentul septembrie 2012, la care terenul a fost înscris în cartea funciară pe numele promitenţilor vânzători, de vreme ce înţelegerea părţilor din antecontractul de vânzare-cumpărare a legat îndeplinirea obligaţiei de prezentare la notar în vederea încheierii în formă autentică a contractului prefigurat (cel de vânzare-cumpărare) de finalizarea acţiunii de ieşire din indiviziune "nu mai târziu de 7 zile lucrătoare de la finalizarea procesului menţionat anterior", iar nu de îndeplinirea obligaţiei distincte asumate de promitenţii-vânzători de a întabula într-o carte funciară nouă întregul drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 3.058 mp.

Astfel fiind, aşa cum corect au reţinut ambele instanţe de fond, nu se putea produce nici efectul întreruptiv al cursului prescripţiei, invocat de reclamanţi în legătură cu notificarea trimisă la 20.02.2015 de promitenţii-vânzători J. promitenţilor-cumpărători M. în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare, de vreme ce, la acea dată, prescripţia - al cărei termen a început să curgă la 21.03.2011 - era deja împlinită.

Această statuare a instanţelor de fond este deplin corectă şi nu comportă nicio critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., înţelegându-se că, pentru a-şi produce efectele specifice de modificare a cursului prescripţiei, cauzele de suspendare ori de întrerupere a acesteia trebuie să intervină în cursul termenului, iar nu înainte sau după împlinirea acestuia, aspect deopotrivă valabil atât sub reglementarea dată prin Decretul nr. 167/1958, cât şi sub cea actuală a C. civ. (art. 2500 şi urm.)

Ceea ce reclamă recurenţii sub forma unei critici de greşită aplicare ori interpretare a legii cu referire la această statuare a instanţei de apel (lipsa efectelor întreruptive ale actului recognitiv al obligaţiei, realizat ulterior împlinirii termenului de prescripţie) constituie, de fapt, o solicitare de aplicare unei prescripţii aflată sub regimul de reglementare al Decretului nr. 167/1958 (în mod necontestat din partea acestora) a regimului specific prescripţiilor guvernate de C. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 2506 alin. (4) din C. civ. (care reglementează un caz special sau asimilat de renunţare la prescripţie, aşadar, o cu totul altă instituţie juridică decât cea invocată prin apărarea reclamanţilor, respectiv, a întreruperii cursului prescripţiei), sub pretextul recunoaşterii efectelor sau incidenţei acestora şi sub regimul anterior de reglementare a prescripţiei.

O astfel de susţinere este greşită întrucât ceea ce deosebeşte fundamental cele două reglementări legale ale instituţiei prescripţiei este faptul că sub regimul Decretului nr. 167/1958 aceasta avea un regim legal imperativ (considerându-se ca fiind de ordin general, obştesc interesul ocrotit prin normele de reglementare) şi, deci incompatibil actelor juridice private, individuale prin care se admite, sub regimul legal actual - în care prescripţia beneficiază de un regim legal dispozitiv - că pot fi făcute acte de renunţare la prescripţie (art. 2506, art. 2507 C. civ.).

Prin urmare, raţiuni şi principii similare de reglementare, sub acest aspect, între cele două acte normative menţionate nu există.

Cât priveşte teza novaţiei vechii obligaţii a promitenţilor-vânzători J. (devenită una imperfectă prin împlinirea termenului de prescripţie) într-o nouă obligaţiei pentru care ar curge un nou termen de prescripţie, nu poate fi primită deoarece nu este în niciun mod susţinută în realitatea faptică de vreme ce, prin notificarea trimisă la 20.02.2015, aceştia nu şi-au asumat din nou obligaţiile convenite iniţial cu promitenţii-cumpărători M., ci s-au rezumat la a-i convoca pe aceştia în vederea încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare a imobilului din Cluj-Napoca, Aleea x, potrivit celor convenite prin antecontractul din 7.04.2006. Lipseşte, aşadar, elementul esenţial al novaţiei, animus novandi sau intenţia de a nova, de a transforma vechea obligaţie într-una nouă, element impus în mod neîndoielnic prin dispoziţiile clare ale legii, atât în normele vechiul C. civ. (art. 1130), cât şi în cele ale noului C. civ. (art. 1610), acestea din urmă fiind cercetate faţă de data actului invocat a avea conţinut novator asupra obligaţiei (notificarea din februarie 2015).

Astfel fiind, în mod corect s-a statuat în cauză că acţiunea în rezoluţiunea antecontractului de vânzare-cumpărare din 7.04.2006, introdusă pe rolul instanţelor la 4.10.2016, a fost exercitată cu mult după împlinirea termenului legal de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă, conform art. 7 alin. (1) din Decretul 167/1958 şi convenţiei părţilor (antecontractul de vânzare-cumpărare din 7.04.2006) la 21.03.2011 şi s-a împlinit la 21.03.2014.

În considerarea acestor motive, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii H. şi I. împotriva deciziei nr. 94/A din 30 iunie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 09 iunie 2021.