Limits of appellate jurisdiction in restitution law: admissibility of new claims regarding in-kind repair versus compensation

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

constatând că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, acordă cuvântul asupra recursului, solicitând reprezentantei recurenţilor să precizeze în ce măsură criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt susceptibile de o astfel de încadrare.

Avocat A. arată că a formulat recurs atât împotriva deciziei nr. 2244 din 29 septembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, cât şi împotriva încheierii de şedinţă din 15 septembrie 2020, prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată împotriva doamnei judecător B..

Apreciază că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ.. Prezentul dosar a fost suspendat pe rolul Curţii de Apel Craiova la 26 aprilie 2010, până la soluţionarea dosarului nr. x/2012, aflat pe rolul Judecătoriei Craiova. În cadrul acelui dosar, doamna judecător B. s-a pronunţat în calea de atac a apelului, prin decizia nr. 689 din 7 decembrie 2015. Pentru a se asigura imparţialitatea necesară unui proces echitabil, a solicitat doamnei judecător să se abţină de la soluţionarea apelului. Având în vedere refuzul acesteia, a înţeles să formuleze cerere de recuzare.

Consideră că sunt aplicabile şi considerentele deciziei în interesul legii nr. 2/2007 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, imparţialitatea doamnei judecător fiind afectată de soluţia pronunţată în dosarul anterior.

Dacă instanţa de apel a apreciat că se impune suspendarea prezentului dosar până la soluţionarea celuilalt dosar, în care doamna judecător s-a pronunţat ulterior, în anul 2015, consideră că a existat o legătură, atât la acel moment, cât şi ulterior, când cauza a fost repusă pe rol.

Pentru aceste motive, critică încheierea prin care a fost respinsă cererea de recuzare şi solicită casarea deciziei, a încheierii şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel.

În ceea ce priveşte recursul formulat împotriva deciziei nr. 2244 din 29 septembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, apreciază că sunt aplicabile dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

În privinţa încadrării recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., arată că aceasta a fost o greşeală şi că a revenit asupra acestei menţiuni prin concluziile scrise, încadrând motivele de nelegalitate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 din acelaşi cod.

Primul motiv de nelegalitate vizează soluţionarea cauzei de către instanţa de apel fără a intra în cercetarea fondului. Au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 1, 7, 9 şi 10 din Legea nr. 10/2001, privind restituirea, in integrum, a imobilului. Chiar dacă, în anul 2008, nu a formulat o cerere explicită, ulterior, în faţa Curţii de Apel Craiova, a solicitat încuviinţarea de probe pentru a stabili, cu claritate, ce teren este liber şi poate fi restituit în natură. Instanţa a considerat că nu se impune administrarea probelor, întrucât, prin cererea introductivă, reclamanţii nu au solicitat şi nu au criticat decizia emisă de Primarul Municipiului Craiova.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de fond pentru administrarea probatoriilor din care să rezulte, în mod clar, ce suprafaţă se poate restitui în natură. Apreciază că, atâta timp cât există posibilitatea restituirii, în natură, a întregii suprafeţe de teren, nu se impunea acordarea de despăgubiri. Nu solicită cheltuieli de judecată.

Consilier juridic C., pentru intimatul pârât Primarul Municipiului Craiova, pune concluzii de respingere, în totalitate, a recursului şi de menţinere, ca temeinică şi legală, a soluţiei pronunţate de instanţa de apel.

Apreciază că toate criticile formulate de partea adversă au fost analizate, pe larg şi în concret, de către Curtea de Apel Craiova.

Astfel, cu privire la calitatea petentului de a obţine, integral, suprafaţa de teren în natură, în mod corect, instanţa de fond a analizat prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, aplicabile la data emiterii dispoziţiei Primarului, şi a constatat că nu se încadrează în aceste dispoziţii.

Precizează că există un înscris care se regăseşte în dosarul de notificare, analizat atât de către pârâtă, ca autoritate emitentă, cât şi de către instanţa de judecată, respectiv actul de vânzare-cumpărare nr. x/1937, prin care autoarea notificatorului D., respectiv E., împreună cu ceilalţi fraţi, în calitate de coproprietari, au dobândit o suprafaţă de teren de 1.960 m.p. în Craiova. Pe cale de consecinţă, autoarea acestuia nu avea calitatea de comoştenitor al unui autor care ar fi dobândit, în nume propriu, întreaga suprafaţă de teren, ci avea calitatea de coproprietar la data dobândirii. Prin urmare, în mod corect, instanţa a stabilit că dispoziţia este legal emisă de Primar pentru cota de 1/4, atât cât i se cuvenea autoarei din întreaga suprafaţă de teren.

În ceea ce priveşte suprafeţele, apreciază că, în mod corect, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin Direcţia de Urbanism şi Registru Agricol, a identificat imobilul, stabilind, în concret, ce suprafeţe sunt libere şi ce suprafeţe sunt afectate de utilităţi, existând procese-verbale încheiate în acest sens, care au stat la baza emiterii dispoziţiei. Suprafaţa de teren identificată ca fiind liberă a fost împărţită în mod egal, în cote de 1/4, fiecăruia dintre coproprietari.

Concluzionând, apreciază că nu există niciun motiv de nelegalitate a dispoziţiei, solicită menţinerea sentinţei, care este conformă cu dispoziţiei legii speciale aplicabile, respectiv Legea nr. 10/2001, şi, din acest motiv, solicită respingerea recursului, ca nefondat.

În privinţa recursului formulat împotriva încheierii din 15 septembrie 2020, arată că soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Craiova nu are legătură concretă cu prezentul dosar, având obiecte diferite. Apreciază ca fiind corectă încheierea atacată şi solicită menţinerea ei pentru acest motiv.

Înalta Curte rămâne în pronunţare asupra recursului.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 aprilie 2008, pe rolul Tribunalului Dolj, secţia civilă, sub nr. x/2008, reclamantul F. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul Municipiului Craiova, G., H., I. şi J., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea dispoziţiei nr. 33522/28 martie 2008 emise de primul pârât şi restituirea, în natură, a terenului intravilan în suprafaţă de 1.960 m.p., situat în Craiova, judeţul Dolj.

Pârâţii persoane fizice au formulat întâmpinare, prin care au solicitat ca reclamantul să precizeze obiectul cererii de chemare în judecată şi temeiul juridic, în contradictoriu cu aceste părţi, susţinând că nu au calitate procesuală pasivă în procedura Legii nr. 10/2001, nefiind "deţinătorii" terenului pretins, în sensul legii speciale. Pe fond, solicită respingerea acţiunii.

Pe parcursul procesului, reclamantul a depus o cerere prin care a arătat că solicită obligarea pârâtului Primarul Municipiului Craiova să înainteze propunerea de despăgubiri şi pentru imobilele demolate, indicate în notificarea nr. x/2001. Referitor la terenul cumpărat de pârâţii persoane fizice, susţine că sentinţa civilă nr. 1602/24 februarie 1994 a Judecătoriei Craiova, prin care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de K., autoarea pârâţilor, nu îi este opozabilă, iar pârâta din acel dosar, Primăria Municipiului Craiova, nu avea calitatea de proprietar al terenului la data formulării cererii respective.

La 19 mai 2009, reclamantul a formulat o nouă cerere, cu acelaşi obiect menţionat în cererile anterioare, reluând, în parte, susţinerile deja evocate.

Prin sentinţa civilă nr. 344/3 noiembrie 2009, Tribunalul Dolj, secţia civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul F., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Craiova, G., H., I. şi J..

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii persoane fizice, deşi, în temeiul Legii nr. 10/2001, pot fi chemate în judecată numai autorităţile învestite cu soluţionarea unei notificări, în cazul în care se solicită restituirea, în natură, şi a unui teren care ar fi în proprietatea privată a unor persoane fizice, acestea din urmă pot fi atrase în proces, pentru a-şi putea formula apărări în vederea garantării dreptului lor la apărare şi, implicit, a respectării art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil.

Pe fondul litigiului, prima instanţă a constatat că reclamantul a cumpărat de la D. întreg patrimoniul defunctei L., astfel cum reiese din contractul autentificat sub nr. x/2007 la B.N.P. M.. şi N..

Acesta din urmă a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea, în natură, a terenului intravilan în suprafaţă de 1.960 m.p., situat în Craiova, str. x, preluat prin expropriere.

Prin sentinţa civilă nr. 538/2007, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2006, a fost admisă contestaţia formulată de D. şi a fost obligat Primarul Municipiului Craiova să emită dispoziţie motivată asupra cererii de restituire formulate de reclamant, având, ca obiect, suprafaţa de teren de 1.960 m.p., situat în Craiova, str. x.

Din dispozitivul acestei sentinţe nu reiese decât obligaţia pârâtului Primarul Municipiului Craiova de a se pronunţa, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire formulate de D., fără a se constata dacă este sau nu îndreptăţit la restituirea, în natură, integrală, a terenului intravilan în suprafaţă de 1.960 m.p., situat la adresa menţionată.

Pe de altă parte, prin hotărârea judecătorească evocată, s-a constatat, în mod irevocabil, preluarea abuzivă a imobilului, calitatea de moştenitor a lui D. de pe urma autoarei L., unul dintre coproprietarii imobilului situat în Craiova, str. x.

De asemenea, prin aceeaşi hotărâre, s-a reţinut incidenţa, în speţă, a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform cărora "în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun", iar nu a dispoziţiilor art. 4 alin. (4).

Urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 538/2007, notificarea nr. x/2001 a fost soluţionată de Primarul Municipiului Craiova prin emiterea unei dispoziţii motivate, în conformitate cu art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, respectiv dispoziţia nr. x/2008.

Prin dispoziţia nr. x/2008 a fost dispusă restituirea, în natură, a terenului în suprafaţă de 208,12 m.p., ce reprezintă cota-parte de 1/4 din suprafaţa identificată ca fiind liberă pe fostul amplasament, iar, pentru diferenţa de 281,87 m.p., ce reprezintă cota-parte de 1/4 din suprafaţa ocupată, în prezent, parţial, de utilităţi publice realizate şi, parţial, de proprietate particulară şi pentru cota-parte de 1/4 din construcţiile demolate, s-a propus acordarea despăgubirilor conform prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Chiar dacă nu s-a prevăzut expres, rezultă, în mod indubitabil, că, pentru diferenţa de teren până la 1960 m.p., cererea de restituire, fie în natură, fie în echivalent, a fost respinsă.

Reclamantul este îndreptăţit la a primi numai o cota-parte de 1/4 din imobilul de mai sus, în raport atât de terenul care se poate restitui în natură, cât şi de cel imposibil de restituit în natură, pentru a nu se afecta drepturile celorlalţi coproprietari.

Imobilul din Craiova, str. x a fost dobândit, în coproprietate, de O., împreună cu fraţii săi, P., Q. şi R., în baza actului de vânzare-cumpărare din 12 noiembrie 1937.

Aşadar, la data preluării abuzive prin Decretul nr. 176/1948, imobilul în litigiu făcea obiectul unei stări de coproprietate, O. fiind unul dintre cei patru coproprietari de la care s-a făcut preluarea.

Nu se poate accepta ideea existenţei unei proprietăţi comune în devălmăşie, întrucât, în dreptul românesc, aceasta este specifică numai relaţiilor patrimoniale rezultate din căsătorie, ceea ce nu este cazul în speţa pendinte.

Pe de altă parte, reclamantul a cumpărat de la D. numai patrimoniul defunctei L., necunoscând, probabil, care sunt moştenitorii numiţilor P., Q. şi R., pentru a putea achiziţiona şi drepturile acestora.

Faţă de starea de fapt anterioară exproprierii, instanţa a constatat că reclamantul este îndreptăţit să invoce doar drepturile succesorale culese de la O..

La data exproprierii, aceasta era coproprietară a imobilului expropriat, alături de celelalte trei persoane menţionate, având, în patrimoniul său, cota de 1/4 din imobilul situat în str. x.

Potrivit dreptului comun în materie de coproprietate pe cote-părţi, dacă nu se indică care ar fi cota fiecăruia dintre coproprietari, atunci se prezumă că fiecare are o cotă egală din întreg.

Prin urmare, reclamantul este îndreptăţit numai la cota de 1/4 din imobilul expropriat, în temeiul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, care face referire la "persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora; (...)".

Conform art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, "de prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanei fizice îndreptăţite".

Reclamantului nu îi este aplicabil acest text de lege, deoarece nu poate dovedi calitatea de moştenitor legal sau testamentar de pe urma celorlalţi trei coproprietari.

De asemenea, reclamantul nu beneficiază nici de dreptul de acrescământ, prevăzut de art. 4 alin. (4) din Lege (care statuează că "de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire"), pentru acelaşi considerent ce ţine de situaţia juridică a imobilului, anterioară exproprierii.

Reclamantul a invocat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă dispoziţiile acesteia, care fac parte din dreptul intern, nu îi garantează o anumită formă a măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001.

În primul rând, noţiunea de "bun", în accepţiunea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu poate primi interpretarea susţinută de reclamant. Suprafeţele de teren, a căror restituire în natură o solicită, nu constituie "bunuri actuale", în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând, în mod constant, că un vechi drept de proprietate, care nu a mai fost exercitat de multă vreme, nu constituie "bun" în sensul Convenţiei (cauza Moşteanu şi alţii împotriva României, cauza Glaser împotriva Republicii Cehe).

Acest raţionament juridic se impune, a fortiori, în situaţia terenurilor expropriate, când afectaţiunea acestora a fost schimbată radical, obiectul material al dreptului de proprietate suferind modificări care nu îl fac susceptibil de restituire în natură, fără a fi afectate interesele generale ale colectivităţii.

Noţiunea de "bun" a primit însă o interpretare mai largă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, interpretare ce depăşeşte sfera drepturilor reale şi include noţiunea de "speranţă legitimă", precum şi drepturile de creanţă.

În considerarea acestei interpretări, în măsura rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, ea va consfinţi un nou drept de proprietate, dublat de un drept de creanţă, care constituie un "bun" în sensul C.E.D.O., iar statul va fi obligat să ia toate măsurile necesare şi adecvate pentru satisfacerea acestei creanţe.

În al doilea rând, este neîntemeiată susţinerea că exproprierea terenului în litigiu, fără plată, a constituit o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, pentru considerentul că exproprierea a avut loc în anul 1948, iar Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/18 mai 1994, neputând fi aplicată retroactiv unei situaţii juridice consumate înainte ca această convenţie să facă parte din dreptul intern.

În al treilea rând, jurisprudenţa C.E.D.O. s-a preocupat, în mod consecvent, de asigurarea unui just echilibru între interesele particulare ale persoanelor care reclamă protecţia drepturilor lor prin prisma Convenţiei şi interesele generale ale societăţii; or, pornind de la premisa necesităţii menţinerii unui asemenea echilibru, trebuie aplicată şi interpretată Legea nr. 10/2001, în privinţa formelor de măsuri reparatorii pe care le reglementează. Restituirea, în natură, a oricărui imobil preluat abuziv, indiferent de situaţia sa juridică actuală şi de afectaţiunea sa concretă, ar fi de natură să rupă acest echilibru necesar între interesele individuale şi interesele generale şi ar contraveni finalităţii legii.

În ceea ce priveşte restituirea, în natură, a suprafeţei de teren ocupate de S., prima instanţă a reţinut că, în cauza Silviu Marin c. României (cererea nr. x/06, hotărârea din 2 iunie 2009), C.E.D.O. a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a faptului că instanţele interne, aplicând o lege care a fost adoptată ulterior, au constatat nulitatea absolută a unor acte administrative prin care reclamantului i se atribuise un teren pentru a edifica o casă.

Prin urmare, S. au un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1, cu atât mai mult cu cât este recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, iar nu prin acte administrative.

Raportat la speţa de faţă, este imposibil ca, printr-o lege care a fost adoptată ulterior, Legea nr. 10/2001, să fie lipsită de conţinut o hotărâre judecătorească irevocabilă, indiferent de caracterul său inopozabil, hotărâre prin care unui terţ i s-a recunoscut dreptul de proprietate, fără a se constata încălcarea art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1.

Pe cale de consecinţă, nu se poate dispune restituirea, în natură, a terenului intravilan ocupat de S., fără a conduce la încălcarea unor drepturi fundamentale ale unor terţe persoane, iar sancţionarea unui abuz al statului nu poate fi corijată prin comiterea unui alt abuz.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 1752/3 iulie 2017, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin decizia nr. 151/23 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut următoarele:

În cauză, părţile au fost legal citate pentru termenul din 3 iulie 2017, astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare, "pentru a se verifica dacă se menţine măsura suspendării dosarului în temeiul dispoziţiilor art. 244 C. proc. civ..", termen de judecată la care părţile au lipsit, astfel cum rezultă din practicaua deciziei recurate.

Instanţa, prin încheierea de şedinţă de la 3 iulie 2017, a revenit asupra măsurii suspendării şi a rămas în pronunţare asupra fondului cauzei, cu încălcarea flagrantă a dreptului la apărare al reclamantului, urmare a nerespectării dispoziţiilor art. 85 C. proc. civ., care permit pronunţarea unei hotărâri doar după citarea legală a părţilor.

În rejudecarea apelului, T. a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea apelantului reclamant, justificându-şi interesul în promovarea acesteia prin prisma împrejurării că este beneficiarul unei promisiuni de vânzare-cumpărare a terenului în litigiu. Prin încheierea din 14 iulie 2020, Curtea a admis, în principiu, cererea de intervenţie accesorie.

La termenul din 8 septembrie 2020, avocatul reclamantului a formulat cerere de recuzare a preşedintelui completului de judecată, judecător B., susţinând că aceasta a soluţionat litigiul în raport de care s-a dispus suspendarea prezentei cauze, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., sens în care a pronunţat decizia civilă nr. 689/7 decembrie 2015. Cererea de recuzare a fost depusă şi în scris.

Prin încheierea din Camera de Consiliu nr. 105/15 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins cererea de recuzare formulată.

Instanţa a reţinut că, în cauză, nu se regăseşte motivul de recuzare invocat de parte, problemele aduse în discuţie prin prezentul apel fiind diferite faţă de cele analizate şi dezlegate de judecătorul recuzat, prin decizia civilă nr. 689/7 decembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Dolj.

Dosarul anterior a avut, ca obiect, constatarea ca fals a raportului de expertiză întocmit de expert U. în dosarul nr. x/1993 al Judecătoriei Craiova şi constatarea nulităţii absolute, pentru o suprafaţă de 610 m.p., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14 mai 1999, încheiat între V., pe de o parte, şi G. şi I., pe de altă parte, judecătorul recuzat pronunţându-se într-unul dintre ciclurile procesuale din acest dosar, în apelul declarat împotriva soluţiei de respingere a acţiunii, în limitele aspectelor criticate. În schimb, prin apelul declarat în prezentul dosar, se pune în discuţie legalitatea dispoziţiei nr. 33522/28 martie 2008, emise în aplicarea Legii nr. 10/2001 de Primarul Municipiului Craiova, din perspectiva întinderii dreptului de proprietate cu privire la care reclamantul este îndreptăţit la restituirea în natură, conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, precum şi pentru suprafaţa ocupată de S., problemele de drept ce se impun a fi dezlegate fiind, aşadar, altele decât cele din dosarul anterior.

Chiar dacă prezentul dosar a fost suspendat, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2012, aceasta nu presupune automat că judecătorul care s-a pronunţat într-un ciclu procesual în acest dosar ar deveni incompatibil să soluţioneze cauza de faţă, cât timp nu şi-a spus punctul de vedere cu privire la aceleaşi chestiuni litigioase sau cât timp problemele de drept dezlegate în litigiul anterior nu au legătură, în concret, cu cauza de faţă. Aceasta cu atât mai mult cu cât, ulterior repunerii cauzei pe rol după suspendare în dosarul de faţă, apelantul şi-a manifestat voinţa de renunţare la judecarea acţiunii în ceea ce îi priveşte pe S., prin cererea de la dosar apel, ceea ce exclude o analiză pe fondul acestei cereri.

De altfel, petentul nu a indicat, în concret, care sunt aspectele comune între cele două cauze sau care ar fi problemele de drept asupra cărora judecătorul recuzat şi-a spus părerea şi care ar influenţa soluţia din prezentul apel, ridicând dubii în legătură cu imparţialitatea acestuia.

În aceste condiţii, nu au fost reţinute nici argumentele din decizia în interesul legii nr. II/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de vreme ce judecătorul nu este pus în situaţia de a-şi evalua propria hotărâre sau de a reanaliza aspecte litigioase asupra cărora şi-a spus, anterior, părerea.

Nu în ultimul rând, garanţiile dreptului la un proces echitabil, astfel cum au fost conturate în jurisprudenţa C.E.D.O., nu presupun, din perspectiva imparţialităţii obiective a magistratului, ca judecătorul care a soluţionat o cauză privind o anumită persoană să nu mai poată lua parte la judecarea unui alt dosar cu aceeaşi parte, cât timp problemele de drept aduse în discuţie şi dezlegate de magistratul respectiv sunt diferite, neexistând motive care să legitimeze suspiciunile părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului.

Prin decizia nr. 2244 din 29 septembrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelul declarat de reclamant şi cererea de intervenţie accesorie formulată de T..

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin apelul formulat, reclamantul a criticat, în primul rând, modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 la situaţia de fapt, susţinând că D., cel care i-a vândut drepturile succesorale, a fost singurul coproprietar al imobilului şi moştenitor al autoarei L. care a formulat notificare, astfel încât măsurile reparatorii, atât în natură, cât şi în echivalent, trebuie să-i fie acordate integral, iar nu doar în cotă de 1/4.

Potrivit art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, "de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la cap. III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire".

Aceste dispoziţii trebuie interpretate şi aplicate în corelaţie cu celelalte prevederi ale legii speciale reparatorii, care definesc calitatea de persoană îndreptăţită la măsurii reparatorii.

Astfel, art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 menţionează că "sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora;(...)", iar, în conformitate cu art. 4 alin. (1) şi (2), "în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun", de prevederile prezentei legi beneficiind şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite.

În cazul de faţă, apelantul reclamant, prin contractul de vânzare-cumpărare a unei moşteniri autentificat sub nr. x/3 decembrie 2007 de B.N.P. W., a dobândit de la vânzătorul D. întregul patrimoniu al autoarei L., aceasta fiind cea care, împreună cu fraţii săi, P., Q. şi R., a cumpărat imobilul din Craiova, str. x (fost nr. 18), ce face obiectul notificării nr. x/2001, prin actul de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1937.

O. este, aşadar, persoana de la care s-a preluat imobilul, în sensul art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, dar nu în cotă exclusivă, întrucât aceasta nu era, la data preluării abuzive (anul 1948), proprietar exclusiv al respectivului imobil, ci coproprietar alături de fraţii săi, în baza actului de vânzare-cumpărare menţionat. Este adevărat că, în actul de dobândire, nu se menţionează cota fiecărui coproprietar din bunul cumpărat, însă, fiind vorba despre o coproprietate pe cote-părţi, aceasta cotă nu poate fi decât prezumată ca fiind egală pentru fiecare cumpărător, respectiv 1/4.

Nu a fost primită susţinerea apelantului reclamant, în sensul că, în contract, nemenţionându-se cota-parte ce revenea fiecărui cumpărător, se presupune că imobilul ar fi fost în stare de codevălmăşie, iar nu de coproprietate pe cote-părţi. Aceasta, întrucât, din economia normelor care reglementează regimul juridic al proprietăţii comune, se desprinde concluzia că regula în această materie o constituie coproprietatea pe cote-părţi, codevălmăşia apărând ca o excepţie, prevăzută expres de lege numai în cazul dobândirii bunurilor de către soţi, sub regimul matrimonial al comunităţii de bunuri.

De altfel, consacrând legislativ opiniile exprimate în doctrina şi practica judiciară conturată în materia regimului juridic al proprietăţii comune pe vechiul C. civ., art. 634 alin. (2) din actualul C. civ. prevede următoarele:

"Cotele-părţi sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri.".

Prin urmare, O. a avut un drept de coproprietate de 1/4 din imobilul teren şi construcţie situat în Craiova, str. x (actual nr. 12), aceasta fiind cota în care imobilul a fost preluat abuziv de la autoare în anul 1948; prin moştenire, descendentul său, D., cel care a formulat notificarea nr. x/2001 şi a vândut, ulterior, apelantului reclamant drepturile succesorale, nu putea dobândi şi nu putea fi îndreptăţit la măsuri reparatorii pentru acest imobil, conform art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, decât în cota de 1/4.

În ceea ce priveşte dreptul de acrescământ, apelantul invocă prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, susţinând că, prin neformularea unei notificări de către descendenţii autorilor P., Q. şi R., ceilalţi coproprietari ai imobilului, cotele cuvenite acestora din imobil reveneau, în temeiul dreptului de acrescământ, lui D., singurul care a formulat, în termen, notificare în temeiul legii speciale reparatorii. Această susţinere nu poate fi primită, întrucât art. 4 alin. (4) din Lege prevede, clar, că, de dreptul de acrescământ beneficiază doar moştenitorii persoanei îndreptăţite, calitate pe care D. nu a dovedit-o că ar avea-o, potrivit legii, faţă de ceilalţi coproprietari P., Q. şi R..

În acest sens, Curtea a reţinut că D., fiu al autoarei L., are calitatea de colateral privilegiat faţă de ceilalţi coproprietari, făcând parte din clasa a II-a a persoanelor cu vocaţie succesorală la moştenirea acestora, clasă care ar fi înlăturată de la moştenire de succesibilii din prima clasă, respectiv de descendenţii defuncţilor P., Q. şi R., potrivit art. 659 şi art. 672 din vechiul C. civ.. Împrejurarea că descendenţii celorlalţi coproprietari de la care imobilul a fost preluat abuziv, succesibili din clasa I ai acestora, nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu înseamnă că aceştia nu au acceptat succesiunile autorilor lor, determinând trecerea dreptului către succesibilii de rang inferior.

Aşa cum s-a arătat în doctrină şi jurisprudenţă, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 constituie o excepţie de la principiul indivizibilităţii dreptului de opţiune succesorală, în sensul că un succesibil care este îndreptăţit să culeagă moştenirea autorului de la care imobilul a fost preluat abuziv şi a acceptat această moştenire potrivit dreptului comun nu moşteneşte imobilul ce face obiectul Legii nr. 10/2001, dacă nu a formulat notificare în termen, în temeiul acestui act normativ. Aceasta nu conferă însă drept la moştenire, inclusiv cu privire la imobilul ce face obiectul legii speciale, succesibilului din clasa subsecventă, întrucât acesta este înlăturat de la moştenirea autorului deposedat de către succesibilii din clasa preferenţială, chiar dacă ei nu au formulat notificare conform Legii nr. 10/2001, dar au acceptat succesiunea ca universalitate, potrivit dreptului comun. Altfel spus, excepţia operează în sensul că un moştenitor poate să nu moştenească un anumit bun din succesiunea pe care a acceptat-o potrivit dreptului comun, mai precis imobilul ce face obiectul Legii nr. 10/2001, cu privire la care nu a formulat notificare, dar un succesibil care nu moşteneşte potrivit dreptului comun (fiind înlăturat de la moştenire de succesibilii dintr-o clasă preferenţială) nu poate moşteni potrivit legii speciale, nefiind persoană îndreptăţită în sensul art. 4 alin. (2) din Lege.

Prin urmare, dreptul de acrescământ nu putea opera în favoarea titularului notificării, D., cât timp acesta nu a făcut dovada că are calitatea de moştenitor legal sau testamentar al celorlalţi coproprietari de la care imobilul a fost preluat abuziv. Mai mult, prin contractul autentificat sub nr. x/3 decembrie 2007, reclamantul a dobândit drepturile succesorale doar de pe urma autoarei L., nu şi de pe urma celorlalţi coproprietari, astfel încât acesta nu poate invoca, în beneficiul său, prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, pentru a obţine un drept exclusiv la măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.

Referitor la susţinerea apelantului reclamant, în sensul că, prin acordarea măsurilor reparatorii în natură şi în echivalent numai pentru cota de 1/4 din imobil, s-ar fi nesocotit puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 538/2007, pronunţate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2006, Curtea a constatat că, prin această hotărâre judecătorească, unitatea deţinătoare a fost obligată doar la emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării, iar nu la adoptarea unei anumite soluţii cu privire la imobilul notificat, în suprafaţă totală de 1.960 m.p.

Aşadar, în cadrul acestui litigiu, nu au fost dezlegate probleme de drept legate de întinderea dreptului apelantului reclamant cu privire la imobilul ce a făcut obiectul notificării sau cu privire la suprafeţele ce pot fi restituite în natură, dezlegări care să se impună, cu putere de lucru judecat, cauzei pendinte.

Pentru aceste motive, Curtea a apreciat că, în mod legal, prin dispoziţia contestată, s-a reţinut că apelantul reclamant este îndreptăţit doar la cota de 1/4 din măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilul notificat sub nr. x/2001, prima critică din apelul său fiind neîntemeiată.

În ceea ce priveşte motivul de apel vizând modul de soluţionare a cererii formulate în contradictoriu cu pârâţii G., H., I. şi J., Curtea a constatat, ca o chestiune prealabilă, că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestora, în prezenta contestaţie la Legea nr. 10/2001, a fost invocată la prima instanţă şi soluţionată în sensul respingerii, soluţia pe excepţie rămânând definitivă prin necriticarea în apel.

Examinând legalitatea dispoziţiei nr. 33522/28 martie 2008, în privinţa nerestituirii, în natură, a suprafeţei de 680 m.p., ocupată de S., Curtea a constatat că aceştia au dobândit, în proprietate, parte din terenul în litigiu prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14 mai 1999 de la V., căreia terenul i-a fost restituit prin sentinţa civilă nr. 1602/24 februarie 1994, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 3904/5 decembrie 1997 a Tribunalului Dolj. La data formulării notificării, unitatea administrativ teritorial nu mai era, aşadar, proprietar pe suprafaţa de 680 m.p., aceasta aflându-se în proprietatea unor persoane fizice.

Potrivit art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate, "măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în următoarele cazuri (. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .) c) imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale".

În speţă, terenul în suprafaţă de 680 m.p. a ieşit din patrimoniul unităţii administrativ teritoriale ca urmare a redobândirii acestuia de către V. printr-o hotărâre judecătorească definitivă, iar, ulterior, a fost înstrăinat pârâţilor printr-un contract valabil şi nedesfiinţat pe căile prevăzute de lege, ipoteză care se regăseşte în cea reglementată de art. 18 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001, când restituirea în natură nu este posibilă.

În aceste condiţii, în mod legal, pentru această suprafaţă, reclamantului i s-a recunoscut doar dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, şi acest motiv de apel fiind, prin urmare, nefondat.

Neîntemeiată este şi critica invocată la pct. 3 din apelul declarat, conform căreia, prin sentinţa apelată, instanţa a respins, greşit, cererea privind obligarea pârâtului să înainteze la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor documentaţia în vederea evaluării imobilelor imposibil de restituit în natură.

Sub acest aspect, Curtea a apreciat că modalitatea concretă de înaintare a propunerilor de acordare a măsurilor compensatorii nu este o chestiune de nelegalitate a dispoziţiei contestate, privind obligaţiile unităţii deţinătoare dintr-o etapă ulterioară emiterii dispoziţiei de soluţionare a notificării, obligaţii care oricum au variat în funcţie de modificările aduse procedurii de stabilire şi acordare a despăgubirilor, ultima dintre acestea fiind prin Legea nr. 165/2013.

Modul în care unitatea deţinătoare înţelege să-şi execute obligaţiile care-i revin subsecvent emiterii dispoziţiei, conform Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 165/2013, nu poate fi verificat în prezentul litigiu, întrucât, urmare a contestării dispoziţiei, nu s-a trecut la etapa ulterioară, cea în care aceste obligaţii se impun a fi îndeplinite. În aceste condiţii, instanţa nu poate prezuma un refuz sau o neîndeplinire corespunzătoare de către unitatea deţinătoare a obligaţiilor ce-i revin în continuare, astfel că neimpunerea unei obligaţii în acest sens, prin sentinţa apelată, nu echivalează cu o nesoluţionare a cererii şi nu atrage nelegalitatea sentinţei atacate.

Curtea a reţinut, în legătura cu imposibilitatea restituirii, în natură, a unei suprafeţe mai mari de 208,12 m.p., cât s-a dispus prin dispoziţia contestată, că, prin solicitarea de probatorii din 30 iunie 2020, depusă în rejudecarea cauzei după casare, apelantul reclamant a invocat două aspecte neaduse în discuţie anterior: pe de o parte, a susţinut că se impune verificarea împrejurării dacă suprafaţa de teren aflată între cei 832 m.p., găsiţi liberi, şi cea de 680 m.p., aparţinând pârâţilor Oprescu, este ocupată sau nu de detaliile de sistematizare indicate în procesul-verbal nr. x/8 februarie 2006, privind starea de fapt a imobilului (rezervor de apă), iar, pe de altă parte, a contestat modul de calcul al suprafeţei pentru care s-a dispus restituirea în natură, potrivit cotei-părţi de 1/4, susţinând că aceasta trebuia calculată la întreg imobilul de 1.960 m.p., rezultând o suprafaţă de 489,99 m.p., care, fiind liberă în cadrul celor 832 m.p., trebuia să-i fie restituită în natură. Aceleaşi aspecte au fost invocate şi de intervenient prin cererea de intervenţie accesorie.

Curtea a considerat că aceste susţineri constituie noi motive de nelegalitate a dispoziţiei, care nu au fost invocate la prima instanţă, şi, nefăcând obiectul analizei Tribunalului, nici nu au fost criticate prin apel, astfel că examinarea lor în acest moment procesual nu este posibilă, în raport de limitele efectului devolutiv al apelului.

Astfel, se constată că, la prima instanţă, reclamantul nu a invocat niciun moment faptul că rezervorul de apă, ghena de gunoi sau extinderea trotuar, ce se află pe suprafeţele de 375,5 m.p., 37,5 m.p. şi 34 m.p. (conform procesului-verbal nr. x/8 februarie 2006, privind starea de fapt a imobilului) nu ar constitui amenajări de utilitate publică, nesolicitând verificarea împrejurării dacă, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea, în natură, a acestor suprafeţe este posibilă. De asemenea, nu a contestat modul de calcul al suprafeţei de teren ce poate fi restituită în natură, prin raportare la cota de 1/4 din imobilul notificat, susţinând, pe parcursul derulării litigiului la prima instanţă, că este îndreptăţit la întregul imobil, prin aplicarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fără a formula o teză subsidiară, legată de recunoaşterea doar a cotei de 1/4 şi de modul de calcul al suprafeţei pentru care este îndreptăţit la restituirea în natură, conform acestei cote.

Nici în apelul formulat nu se regăsesc critici în acest sens, calea de atac exercitată vizând, punctual, modul de aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în sensul nerecunoaşterii dreptului de acrescământ (primul motiv de apel), nerestituirea, în natură, a suprafeţei de 680 m.p., ocupată de S. (motivul 2) şi neobligarea pârâtei la înaintea documentaţiei către Comisia Centrală (ultimul motiv de apel).

Potrivit art. 294 alin. (1) C. proc. civ., "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecata şi nici nu se pot face alte cereri noi", iar, în conformitate cu art. 295 alin. (1), "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţa".

Raportat la aceste dispoziţii legale, Curtea a reţinut că aspectele noi invocate de apelantul contestator prin cererea de probatorii, prin concluziile orale şi scrise, precum şi de intervenientul accesoriu prin cererea sa de intervenţie constituie noi motive de nelegalitate a dispoziţiei, ce nu pot face obiectul analizei în prezenta cale de atac.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat.

În consecinţă, în considerarea art. 49 alin. (3) şi art. 54 C. proc. civ., a respins, ca nefondată, şi cererea de intervenţie accesorie formulată, în apel, de intervenientul T..

Împotriva încheierii nr. 105/15 septembrie 2020 şi a deciziei nr. 2244/29 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, au declarat recurs reclamantul F. şi intervenientul T., criticându-le pentru următoarele motive:

I. Referitor la încheierea nr. 105/15 septembrie 2020, prin care s-a respins cererea de recuzare formulată de apelantul reclamant în privinţa judecătorului, membru al completului de judecată, B., recurenţii au arătat că aceasta este nelegală şi adoptată cu încălcarea reglementărilor referitoare la incompatibilitatea şi imparţialitatea judecătorilor.

În cadrul dosarului nr. x/2012, recurentul F. a avut calitatea de reclamant, iar intimaţii Oprescu au avut calitatea de pârâţi, dosarul având, ca obiect, constatarea falsului săvârşit de expertul U. şi anularea parţială a contractului de vânzare-cumpărare pentru terenul situat în Craiova, judeţul Dolj.

În dosarul respectiv, recurentul reclamant a contestat dreptul pârâtei K. de a primi o suprafaţă de 680 m.p. teren, care făcea parte din terenul autoarei sale, L., pe care pârâta 1-a obţinut ca urmare a unui raport de expertiză fals, întocmit de expertul U..

În prezenta acţiune, a invocat, alături de alte motive de nelegalitate şi netemeinicie privind dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Craiova, şi inopozabilitatea sentinţei nr. 1602/24 februarie 1994 a Judecătoriei Craiova, întemeiată pe principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti.

Prin această sentinţă, autoarea pârâţilor Oprescu a primit, în plus faţă de ceea ce dovedea cu acte, o suprafaţă de aproximativ 680 m.p., teren situat în centrul Craiovei, deşi actele şi expertizele efectuate atestau cele susţinute recurent.

Doamna judecător B. a pronunţat decizia nr. 689/7 decembrie 2015 în dosarul nr. x/2012, în calitate de judecător la instanţa de apel.

Astfel fiind, judecătorul învestit cu soluţionarea prezentei cauze s-a aflat în situaţia de a-şi evalua sau nega propria hotărâre, asupra unor aspecte cu privire la care şi-a exprimat deja opinia şi asupra cărora a dat o dezlegare jurisdicţională, nefavorabilă recurentului reclamant.

Pentru a se asigura imparţialitatea sau, cel puţin, aparenţa imparţialităţii pe care le implică un proces echitabil, se impunea ca doamna judecător să se abţină de la judecata cauzei, sens în care nu a procedat.

Motivele invocate pentru susţinerea acţiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2012, în care doamna judecător s-a pronunţat, sunt parţial comune cu cele din prezenta cauză şi, ca urmare, au existat circumstanţe concrete care au justificat formularea cererii de recuzare.

În acest sens, recurenţii fac trimitere şi la considerentele deciziei în interesul legii nr. II/2007.

De asemenea, dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum s-a consolidat de jurisprudenţa Curţii Europene, impune ca judecătorul care a dat o dezlegare jurisdicţională unei situaţii de fapt să nu mai ia parte la o altă judecată, în cadrul căreia se analizează aceeaşi situaţie factuală.

Potrivit jurisprudenţei europene, imparţialitatea se defineşte ca fiind absenţa oricărei prejudecăţi sau oricărei idei preconcepute privitoare la soluţionarea procesului.

În privinţa imparţialităţii obiective a judecătorului, trebuie menţionat că aparenţele au un rol decisiv, motiv pentru care, în jurisprudenţa C.E.D.O., s-a arătat că, pentru a se garanta justiţiabilului imparţialitatea în soluţionarea unei cauze, este necesar ca judecătorul să se abţină sau acesta să fie recuzat.

Faptul că prezentul dosar a fost suspendat până la soluţionarea dosarului nr. x/2012 este dovada certă a legăturii dintre cele două litigii.

Lipsa de imparţialitate a doamnei judecător este augmentată de faptul că aceasta nu a formulat, cel puţin formal, cerere de abţinere.

Dacă s-ar fi abţinut, ar fi făcut dovada bunei-credinţe, fiind, astfel, clar şi evident că a abordat speţa cu părtinire, prin prisma soluţiei anterioare, ceea ce este de natură să-i afecteze imparţialitatea.

Recurenţii au solicitat, pentru acest motiv, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, pentru a fi soluţionată de un complet de judecată imparţial.

II. Referitor la decizia nr. 2244/29 septembrie 2020, recurenţii au susţinut nelegalitatea hotărârii, pentru următoarele motive:

1. Instanţa de apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, considerând, în mod greşit, că nu a fost învestită cu cereri privind restituirea, în natură, a imobilului; astfel, a menţinut dispoziţia nelegală a intimatului pârât, privind modalitatea de restituire prin acordarea de despăgubiri, deşi terenul ce face obiectul litigiului ar putea fi restituit în natură, fiind teren liber.

Prin urmare, a fost încălcat principiul legal rezultat din interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1, art. 7, art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001.

2. Deşi s-a decis ca apelantului i se cuvine cota de 1/4 din suprafaţa totală a imobilului notificat, în mod greşit i s-a acordat drept de proprietate pentru 1/4 din terenul liber, în loc să i se acorde 1/4 din suprafaţa totală solicitată.

3. Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii speciale, în sensul că:

- a aplicat şi interpretat, în mod greşit, art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte dreptul de acrescământ;

- a decis, în mod greşit, că apelantul reclamant este îndreptăţit la cota de 1/4 din măsurile reparatorii cuvenite pentru imobilul notificat sub nr. x/2001 şi, în plus, chiar şi pentru această cotă de 1/4 din imobil, deşi exista teren liber ce putea fi restituit în natură, s-a dispus acordarea de despăgubiri/compensaţii.

4. Instanţa de apel nu a motivat, în fapt şi în drept, modalitatea aleasă de restituire a proprietăţii, parţial prin despăgubiri, alegând să considere că nu a fost învestită cu o asemenea critică şi solicitările de probatorii constituie noi motive de nelegalitate a dispoziţiei.

5. Hotărârea nu este întemeiată pe probele existente la dosarul cauzei, instanţa de apel refuzând să administreze probe suplimentare (cu excepţia înscrisurilor aflate la dosar) în legătură cu imposibilitatea restituirii, în natură, a unei suprafeţe mai mari de 208,12 m.p., cât s-a dispus prin dispoziţia contestată.

Curtea nu a observat nici notele scrise depuse la instanţa de fond, aflate la dosar, prin care reclamantul a solicitat restituirea, în natură, a suprafeţei de 1.960 m.p., teren situat în str. x, Craiova.

În acest context, motivarea instanţei de apel se rezumă la imposibilitatea restituirii terenului ocupat de pârâţii intimaţi Oprescu, deşi, din întregul solicitat, suprafaţa acestora este de 640 m.p.; or, apelantul reclamant nu s-a limitat a solicita doar terenul ocupat de S., ci a pretins restituirea întregului teren, care se regăseşte liber pe acelaşi amplasament.

În concluzie, apelantului i s-a recunoscut dreptul de reconstituire a proprietăţii pentru o pătrime din terenul solicitat de autorul sau, dar i s-a acordat reparaţie parţială în natură (deşi exista teren liber) şi reparaţie parţială în echivalent, fără să existe o justificare obiectivă şi rezonabilă.

Dreptul stabilit de Primăria Municipiului Craiova şi însuşit prin hotărârile din prezenta cauza priveşte suprafaţa de 1/4 din 1.960 m.p., iar nu de 1/4 din 832,5 m.p., suprafaţă liberă.

Instanţele au încălcat principiul restituirii, în natură, a imobilelor preluate abuziv, consacrat de art. 1, art. 7, art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, şi care prevalează în raport cu acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în contextul în care reclamantul a optat pentru această din urmă formă de reparaţie doar în subsidiar. Ca atare, era îndreptăţit la restituirea, în natură, a suprafeţei de teren de 489,99 m.p., iar nu doar de 208,12 m.p., cât s-a acordat prin dispoziţia contestată, menţinută de ambele instanţe.

Din examinarea deciziei recurate, reiese că instanţa de apel a făcut confuzie între terenul liber de 832.5 m.p. şi terenul ocupat de trotuar, ghenă, rezervor de apă, în suprafaţă de 447 m.p.

În mod nelegal, Curtea a considerat că susţinerile reclamantului sunt motive noi, invocate în apel, câtă vreme acesta a contestat, de la început, modul de calcul al terenului retrocedat în natură.

Fiind sesizată cu acţiune în anularea dispoziţiei nr. 33522/2008, instanţa avea obligaţia de a analiza, în integralitate, obiectul cererii şi, în baza rolului activ, trebuia să dispună efectuarea de probe şi să se pronunţe pe baza acestora asupra cererii de restituire, în natură, a suprafeţei totale, urmând să aprecieze dacă reclamantul este îndreptăţit numai la 1/4 din întreaga suprafaţă solicitată.

Criticile formulate prin acţiune şi prin motivele de apel vizează întreaga dispoziţie nr. 33522/2008 emisă de Primarul Municipiului Craiova şi, prin urmare, s-a criticat, implicit, şi atribuirea, în natură, numai a suprafeţei de 208,12 m.p.

Contrar motivării deciziei recurate, s-a contestat decizia de restituire sub toate aspectele, situaţie ce rezultă din modul de redactare a acţiunii, apelantul evidenţiind, în mod amplu, dreptul de acrescământ.

Dacă instanţa a considerat că nu se aplică art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cu privire la dreptul de acrescământ, nefiind întrunite condiţiile textului de lege, trebuia să se pronunţe asupra restituirii, în natură, a întregii suprafeţe de teren pentru cota de 1/4 (la care a considerat că este îndreptăţit reclamantul, respectiv pentru suprafaţa de 489,69 m.p.).

În ceea ce priveşte aspectul referitor la terenul ocupat de familia Oprescu, acesta a fost soluţionat irevocabil prin decizia nr. 174/2020 a Curţii de Apel Craiova, situaţie în care nu se mai poate repune în discuţie atribuirea terenului respectiv în natură.

Cu certitudine, s-a solicitat restituirea, în natură, a întregului teren, iar suprafaţa de 489,69 m.p. face parte din acest întreg.

Mai mult, s-a solicitat autorităţii emitente să precizeze dacă au mai fost depuse cereri de restituire în natură pentru acest teren. S-a omis a se răspunde, s-a revenit cu cerere şi, din nou, nu s-a răspuns.

Era implicit şi evident că reclamantul apelant a contestat şi atribuirea parţială a terenului de 208,12 m.p., întrucât autorul său a solicitat restituirea, în natură, a unui teren mult mai mare.

În acest context, pentru a aplica prevederile art. 1, art. 7, art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, instanţa trebuia să verifice dacă terenul de 281,87 m.p., pentru care s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, era liber şi cum, din actele depuse, rezultă că era liber, trebuia să dispună restituirea în natură.

Terenul de 832,5 m.p. nu are legătură cu terenul revendicat de K. şi nici cu alte suprafeţe afectate de diverse detalii.

Acest teren face parte din terenul proprietatea X. şi chiar în raport de considerentele primei instanţe, în sensul că reclamantul are dreptul la 1/4 din suprafaţa de 1.960 m.p., nu se justifică acordarea suprafeţei de 1/4 din 832,5 m.p., întrucât nu există nicio altă cerere de restituire din partea moştenitorilor foştilor proprietari, cu excepţia celei formulate de autorul recurentului reclamant.

Din moment ce există teren liber, din care se poate acoperi întreaga cotă, apare lipsit de logică raţionamentul administrativ.

Nu este legală ipoteza acordării despăgubirilor pentru o suprafaţă de teren ce este liberă, în sensul Legii nr. 10/2001, adică nu este ocupată de nicio construcţie, spaţiu verde, etc.

Ar însemna că este încurajată privarea bugetului de stat de o sumă de bani, prin acordarea de despăgubiri, deşi terenul ar putea fi restituit în natură, fiind teren liber. Practic, suprafaţa nu s-ar modifica, ci numai modalitatea de restituire.

În mod nelegal, instanţa de apel a respins cererea de probatorii solicitată de apelantul reclamant, privind identificarea terenului liber aflat pe amplasamentul în litigiu.

Din motivarea hotărârii, reiese că instanţa de apel a considerat că, prin cererea de probatorii, respectiv expertiză tehnică, apelantul reclamant a intenţionat să se verifice dacă terenul aferent ghenei şi rezervorului de apă face parte din suprafaţa solicitată; or, apelantul a solicitat să se verifice dacă suprafaţa de 832,5 m.p. este efectiv liberă, fără niciun fel de afectaţiune publică sau privată.

Prin respingerea probatoriului solicitat, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, deoarece nu a verificat dacă se putea restitui, în natură, terenul de 489,69 m.p., cât a considerat autoritatea pârâtă că apelantul reclamant este în drept să primească, şi, în acest fel, a nesocotit prevederile Legii nr. 10/2001, referitor la principiul restituirii în natură.

Recurenţii au solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare; în subsidiar, casarea ambelor hotărâri cu reţinerea cauzei spre rejudecare, admiterea acţiunii, anularea totală/parţială a dispoziţiei contestate şi restituirea, în natură, a suprafeţei de teren de 1960 m.p./489,99 m.p.

În drept, au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Intimaţii pârâţi G., H., I. şi J. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând încheierea nr. 105/15 septembrie 2020 şi decizia nr. 2244/29 septembrie 2020, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce priveşte încheierea nr. 105/15 septembrie 2020, de respingere a cererii de recuzare formulate de apelantul reclamant, susţinerile recurenţilor vor fi verificate din perspectiva motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., întrucât supun dezbaterii alcătuirea completului de judecată prin prisma participării unui judecător incompatibil şi părtinitor în soluţionarea cauzei.

Criticile sunt neîntemeiate.

Referitor la incompatibilitatea judecătorului B., aceasta nu poate fi reţinută, deoarece nu sunt întrunite cerinţele art. 24 C. proc. civ., care interzic judecătorului să ia parte la judecarea unei pricini în cazurile expres prevăzute de textul de lege menţionat şi care sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse, prin analogie, şi la alte situaţii. Astfel, judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o cauză nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs şi nici la rejudecarea acesteia după casare. De asemenea, judecătorul nu poate soluţiona litigiul în care a fost martor, expert sau arbitru, niciuna dintre ipotezele de incompatibilitate enumerate neregăsindu-se în speţă, în privinţa judecătorului recuzat.

Criticile referitoare la lipsa de imparţialitate a judecătorului şi care, în opinia recurenţilor, ar fi trebuit să determine admiterea cererii de recuzare sunt, deopotrivă, nefondate.

În mod real, imparţialitatea judecătorului presupune ca acesta să ofere garanţii suficiente pentru a elimina orice dubiu legitim în cauza respectivă (hotărârea De Cubber contra Belgiei, par. 24), absenţa părtinirii având atât o dimensiune reală, cât şi una aparentă. În alţi termeni, imparţialitatea nu se referă numai la absenţa actuală a subiectivismului şi a prejudecăţilor de care poate fi bănuit judecătorul cauzei, ci, inclusiv, la percepţia lipsei lor în faţa unui observator de condiţie medie, străin de interesele procesului, ce reprezintă un etalon abstract. În faţa unui astfel de observator rezonabil, judecătorul nu doar că trebuie să fie absolut neutru, ci trebuie să şi apară ca atare.

Pe de altă parte, judecătorii de la Strasbourg au statuat, în mod constant, că imparţialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la proba contrară (hotărârea Gajewski contra Poloniei, par. 41), acesta trebuind să fie considerat liber de orice opinii personale sau prejudecăţi (hotărârea Kyprianou împotriva Ciprului, par. 119).

Testul obiectiv al imparţialităţii presupune existenţa unor fapte dovedite sau, cel puţin, verificabile, de natură a ridica îndoieli referitor la lipsa de părtinire a judecătorului, în dimensionarea căreia şi aparenţele capătă o anumită relevanţă, cum deja s-a arătat.

În speţă, nu se poate reţine însă existenţa circumstanţelor care, din perspectiva unui observator rezonabil, să creeze suspiciuni, chiar şi sub aspectul aparenţelor, în legătură cu imparţialitatea judecătorului B..

Obiectul şi temeiul juridic al acţiunii de faţă, astfel cum au fost expuse în preambulul prezentelor considerente, sunt diferite de cele din dosarul nr. x/2012, soluţionat în apel prin decizia nr. 689/7 decembrie 2015 a Tribunalului Dolj, secţia I civilă, de către un complet de judecată din care a făcut parte acelaşi judecător. În acest litigiu, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul din prezentul proces, în contradictoriu şi cu S. şi Municipiul Craiova, reprezentat de Primar, a vizat constatarea, ca fiind fals, a raportului de expertiză întocmit de expert U. în dosarul nr. x/1993 al Judecătoriei Craiova, precum şi constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între V. şi pârâţii persoane fizice, autentificat sub nr. x/14 mai 1999, pentru suprafaţa de teren de 610 m.p., situat în Craiova, str. x. Prin urmare, chiar dacă, parţial, obiectul material din cele două dosare este acelaşi, şi anume terenul de 610 m.p., dobândit de pârâţi prin act notarial, dezlegările, în drept, sunt diferite în cadrul celor două litigii, contestaţia formulată în condiţiile legii speciale de către reclamant şi, respectiv, acţiunea în nulitate şi constatarea falsului presupunând verificări ale situaţiei de fapt şi aplicarea dispoziţiilor legale incidente, specifice şi distincte, pentru fiecare dintre demersurile judiciare enumerate. Ca atare, nu se poate reţine că judecătorul care a participat în completul care a instrumentat dosarul nr. x/2012, prin soluţia pronunţată în acel dosar, şi-ar fi spus părerea în legătură cu cauza de faţă, nefiind, deci, întrunite cerinţele motivului de recuzare prevăzut de art. 27 pct. 7 C. proc. civ.

Nici măsura suspendării procesului de faţă, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a dosarului menţionat nu reprezintă un factor determinant, de natură să creeze suspiciuni în legătură cu imparţialitatea judecătorului. Astfel cum au arătat şi recurenţii, dispunerea suspendării reflectă legătura dintre cele două litigii, precum şi aprecierea judecătorului, la momentul luării măsurii, asupra potenţialei influenţe a chestiunii prejudiciale din procesul care a generat suspendarea asupra soluţiei din dosarul suspendat. Pe de altă parte, însă aceasta nu înseamnă că judecătorul celor două cauze ar putea fi afectat, într-un alt mod decât cel pe care-l implică aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în fiecare dintre cele două litigii, de soluţia dată în procesul în raport de care s-a dispus suspendarea. Or, recurenţii, în afara unor afirmaţii generice referitoare la părtinirea magistratului, nu au arătat, in concreto, cum s-a derulat mecanismul influenţării judecătorului sub acest aspect, în sensul că soluţia de respingere a apelului declarat de reclamant în dosarul nr. x/2012, prin decizia nr. 689/7 decembrie 2015, pronunţată de judecătorul recuzat, a determinat, în sens negativ, soluţia recurată în litigiul de faţă. În realitate, o astfel de conexiune nici nu putea fi realizată, întrucât decizia nr. 689/7 decembrie 2015 a fost casată prin decizia nr. 734/25 octombrie 2018 a Curţii de Apel Craiova, în rejudecare, fiind pronunţată decizia nr. 1831/21 octombrie 2019 a Tribunalului Dolj, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 174/27 mai 2020 a Curţii de Apel Craiova, aceste din urmă hotărâri fiind relevante în stabilirea formei de reparaţie cuvenite reclamantului în dosarul de faţă, raportat la terenul dobândit de pârâţi în baza actului notarial.

Mai trebuie menţionat că, în prezentul dosar, intimaţii persoane fizice au fost chemaţi în judecată pentru opozabilitate, reclamantul neformulând un capăt de cerere distinct împotriva acestor părţi, şi, în plus, a intenţionat să renunţe la cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu S., cerere care, deşi nefinalizată, exprimă poziţia procesuală a recurentului faţă de pârâţi. De asemenea, chiar recurenţii, în calea de atac, menţionează că, în privinţa terenului ocupat de familia Oprescu, nu se poate repune în discuţie forma de reparaţie în natură, în raport de decizia irevocabilă nr. 174/2020 a Curţii de Apel Craiova. În acest context, de vreme ce soluţia instanţei de apel nu a fost contestată în privinţa măsurii reparatorii acordate reclamantului pentru terenul dobândit de S., nu rezultă în ce formă participarea judecătorului care a pronunţat această decizie într-una dintre fazele procesuale ale judecării dosarului nr. x/2012, în care, în final, alţi magistraţi au menţinut contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâţi, ar fi putut influenţa, subiectiv sau obiectiv, imparţialitatea judecătorului care a pronunţat soluţia dată litigiului de faţă.

În acelaşi sens, şi invocarea inopozabilităţii titlului de proprietate al autoarei pârâţilor, constând în sentinţa civilă nr. 1602/24 februarie 1994, rămasă irevocabilă, este nerelevantă sub aspectul posibilei părtiniri a judecătorului litigiului de faţă, în condiţiile în care problema validităţii actului de proprietate al actualilor titulari ai dreptului a fost deja tranşată prin decizia 1831/21 octombrie 2019 a Tribunalului Dolj, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 174/27 mai 2020 a Curţii de Apel Craiova.

De asemenea, nu se poate reţine că judecătorul s-ar fi aflat în situaţia de a-şi evalua propria hotărâre, pronunţată în dosarul nr. x/2012, din moment ce această hotărâre a fost casată, conform celor arătate, şi alte completuri de judecată au decis păstrarea actului de proprietate al pârâţilor.

Înalta Curte reaminteşte că, chiar din perspectiva aparenţelor referitoare la pretinsa părtinire a magistratului, dubiul trebuie să fie unul legitim şi verificabil din punctul de vedere al observatorului rezonabil, ceea ce, în speţă, nu se poate reţine pentru argumentele deja arătate.

Prin urmare, nu se poate reţine nici încălcarea dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Invocarea deciziei în interesul legii nr. II/2007 este, de asemenea, nerelevantă, în condiţiile în care problema de drept tratată în cuprinsul acestei decizii vizează o altă chestiune decât cea relevată în cererea de recuzare formulată în prezentul dosar, şi anume posibilitatea participării judecătorului ce a soluţionat fondul cauzei în căi de atac de retractare. De altfel, chiar şi într-un astfel de caz, s-a decis, prin decizia evocată, că judecătorul nu este incompatibil.

Cât priveşte argumentul final din decizie, conform căruia, în funcţie de motivele căii extraordinare de atac, nu este exclusă existenţa unui temei pentru abţinerea ori recuzarea judecătorului, care constituie impedimente legale diferite de incompatibilitate, nici referirea la acest considerent nu sprijină raţionamentul recurenţilor, pentru cele expuse în precedent nefiind justificat niciun astfel de motiv de admitere a cererii de recuzare.

Referitor la reaua-credinţă a magistratului, care, în funcţie de circumstanţele speţei, ar fi trebuit să formuleze cerere de abţinere, nici această critică nu poate fi primită. Cererea de abţinere este lăsată la opţiunea judecătorului, iar neexercitarea unui astfel de demers nu pune în discuţie buna sau reaua-credinţă a judecătorului, ci reprezintă propria viziune subiectivă asupra existenţei sau nu a motivelor care implică participarea în completul de judecată. Evident, în cazul existenţei unor asemenea motive şi în absenţa formulării cererii de abţinere, remediul este cel al recuzării, cerere care va fi însă admisă doar în ipoteza temeiniciei, ceea ce, în prezentul litigiu, nu se poate reţine.

În consecinţă, nefiind întrunite cerinţele motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., în baza art. 312 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare.

II. În ce priveşte criticile aduse deciziei nr. 2244/29 septembrie 2020, nici acestea nu sunt întemeiate.

În primul rând, Înalta Curte nu va avea în vedere motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât susţinerile recurenţilor nu sunt susceptibile de încadrare în acest caz de modificare a deciziei, nesupunând dezbaterii interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, în sens de negotium, cu consecinţa schimbării naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.

1. Criticile subsumate primului motiv de recurs pun în discuţie două aspecte de nelegalitate a deciziei, care vor fi tratate diferit de Înalta Curte.

Pe de-o parte, recurenţii susţin că instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului motivelor privind verificarea existenţei unei suprafeţe de teren libere, deci, susceptibile de forma de reparaţie în natură, mai mari decât cea reţinută în dispoziţia contestată, precum şi modul de calcul al suprafeţei de teren la care reclamantul ar fi fost îndreptăţit la această formă de reparaţie, conform cotei de 1/4, şi care ar fi trebuit să se raporteze la întregul teren de 1.960 m.p., rezultând o suprafaţă de 489,99 m.p., întrucât Curtea a considerat, în mod greşit, că sunt cereri noi, formulate în calea de atac. Aceste critici vor fi examinate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât supun dezbaterii încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, în ceea ce priveşte limitele de învestire a instanţei de apel.

Pe de altă parte, recurenţii afirmă că această modalitate de judecată implică şi încălcarea art. 1, art. 7, art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, deoarece, în mod nelegal, Curtea nu a dat eficienţă principiului prevalenţei formei de reparaţie în natură, consacrat prin textele de lege menţionate. Această critică se subsumează motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., implicând un raport între principiul de drept substanţial evocat şi limitele de învestire a instanţei de apel.

Sub primul aspect, alegaţiile recurenţilor nu pot fi primite.

În mod corect, instanţa de apel a considerat că formularea, în rejudecarea apelului după casare, în cadrul cererii de probatorii depuse pentru termenul de judecată din 20 iunie 2020, a celor două susţineri legate de o suprafaţă de teren liberă mai mare decât cea reţinută în dispoziţia emisă de Primarul Municipiului Craiova, precum şi de îndreptăţirea reclamantului la restituirea, în natură, a suprafeţei de teren de 489.99 m.p., prin raportare la întregul teren de 1.960 m.p. şi cota de 1/4 recunoscută acestuia, reprezintă cereri noi, făcute cu depăşirea termenului procesual permis de lege.

Aceste solicitări nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, nu au format obiect de analiză prin hotărârea primei instanţe şi, în aceste condiţii, nu au fost susţinute nici prin cererea de apel.

Contrar opiniei recurenţilor, poziţia lor procesuală în legătură cu chestiunile evocate nu se poate deduce din cererea de restituire, în natură, a întregii suprafeţe de teren de 1.960 m.p., susţinută în fond şi apel, în condiţiile în care reclamantul nu a contestat, potrivit normelor procesual civile, dispoziţia Primarului, prin prisma formei de reparaţie cuvenite raportat la o posibilă suprafaţă de teren liberă, în sensul Legii nr. 10/2001, mai mare decât cea stabilită de emitentul dispoziţiei (832,5 m.p.), precum şi din perspectiva acordării măsurii reparatorii în natură, prin raportare la suprafaţa de 1960 m.p. şi corespunzător cotei de 1/4, respectiv 489,99 m.p., regăsibili în suprafaţa de 832,5 m.p., menţionată ca fiind liberă în cuprinsul aceluiaşi document atacat. În legătură cu modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii, astfel cum a reţinut şi Curtea, reclamantul a contestat forma de reparaţie doar în privinţa terenului ocupat de pârâţi. În esenţă, susţinerile reclamantului au vizat dreptul de acrescământ, reglementat de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 în favoarea moştenitorilor persoanei îndreptăţite, care au formulat notificare, din această perspectivă afirmând că i s-ar cuveni întreaga suprafaţă de teren de 1.960 m.p., iar nu doar o cotă de 1/4. Actele de învestire a instanţei de fond şi de apel nu cuprind însă nici teza subsidiară a recunoaşterii acestei cote şi, raportat la aceasta, contestarea modului de calcul al suprafeţei de teren restituibile în natură şi nici precizări în legătură cu o suprafaţă mai mare decât cea reţinută în dispoziţie ca fiind liberă.

Or, contestarea suprafeţei de teren cuvenite din perspectiva dreptului de acrescământ nu echivalează cu criticarea formei de reparaţie la care reclamantul pretinde că este îndreptăţit, pentru o suprafaţă de teren mai mare decât cea acordată prin dispoziţia Primarului Municipiului Craiova.

Împrejurarea că terenul de 489,99 m.p. face parte din întreg, teren în suprafaţă de 1.960 m.p., şi că, de plano, terenul liber, în sensul legii speciale, trebuie restituit în natură, nu suplinesc manifestarea de voinţă a părţii care învesteşte instanţele de judecată şi care trebuie exprimată în mod clar, fără echivoc, în privinţa contestărilor aduse atât dispoziţiei de restituire, cât şi hotărârii primei instanţe.

Principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii, instanţa fiind ţinută să judece în aceste limite, conform art. 129 alin. final C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii acţiunii.

În continuare, în calea de atac a apelului, legiuitorul a prevăzut că nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. De asemenea, potrivit art. 295 alin. (1) din acelaşi cod, instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Curtea a interpretat şi aplicat, în mod corect, dispoziţiile legale sus-enunţate, cu consecinţa neanalizării, pe fond, a acestor susţineri, în contextul în care au fost formulate printr-o cerere de probatorii depusă în rejudecarea apelului după casare, deci, la un moment procesual care nu mai permitea invocarea aspectelor relevate.

Recurenţii au mai afirmat că s-au ignorat concluziile scrise depuse la dosarul primei instanţe, de către reclamant. În afara împrejurării că notele scrise nu determină cadrul procesual prin care se învesteşte instanţa, putând constitui doar o sinteză a cererii de chemare în judecată, în cuprinsul acestor note, partea s-a limitat a solicita doar restituirea, în natură, a imobilului în litigiu, fără a detalia, în sensul celor arătate anterior, argumentele pentru care, din cei 1.960 m.p., există o suprafaţă de teren liberă mai mare decât cea de 832,5 m.p., reţinută prin dispoziţia contestată, şi, respectiv că, raportat la cota de 1/4, recunoscută părţii, terenul restituibil în natură ar fi în suprafaţă de 489,99 m.p., iar nu de 208,12 m.p.

De asemenea, nici solicitările adresate autorităţii emitente a dispoziţiei, privind înregistrarea altor cereri de restituire, în natură, a terenului în litigiu şi nici atitudinea pârâtului în legătură cu refuzul de comunicare a acestor relaţii nu pot configura intenţia reclamantului în sensul evocat în recurs, care nu poate fi dedusă, ci trebuia exprimată, fără echivoc, prin demersurile judiciare anterioare.

În ceea ce priveşte confuzia în care s-ar fi aflat instanţa de apel în legătură cu terenul liber de 832,5 m.p. şi cel afectat de amenajări de utilitate publică (trotuar, ghenă, rezervor de apă), în suprafaţă de 447 m.p., nici această susţinere nu este corectă. Curtea a reţinut, în mod distinct, că, pentru suprafeţele de teren ocupate de aceste utilităţi (375,5 m.p., 37,5 m.p., 34 m.p., totalizând 447 m.p.), indicate în procesul-verbal nr. x/8 februarie 2006), reclamantul nu a contestat, în fond şi apel, natura amenajărilor, ca fiind de utilitate publică, pentru acest motiv, referitor la limitele de învestire, neprocedând la analiza, pe fond, a susţinerii respective. Niciun moment, raţionamentul Curţii în sensul arătat nu face referire la amenajări de utilitate publică aflate pe terenul în suprafaţă de 832,5 m.p., considerat liber prin dispoziţia contestată şi, deci, restituibil în natură.

În legătură cu acelaşi teren, în suprafaţă de 832,5 m.p., nu se regăseşte, în cuprinsul deciziei, vreo menţiune din care să rezulte că instanţa ar fi considerat că acest teren se suprapune cu terenul revendicat de K., dimpotrivă a tratat, distinct, situaţia juridică a imobilului ocupat de pârâţi, în limitele de învestire.

Raportat la aceste limite, stabilite în fond şi apel de către reclamant, în mod corect, Curtea nu a intrat în cercetarea fondului celor două chestiuni evocate, faţă de art. 294 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, nu este întemeiată nici critica privind încălcarea rolului activ al instanţei de judecată în aflarea adevărului, principiu reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în contextul în care analiza hotărârii primei instanţe, dar şi administrarea probelor în calea de atac trebuie să se circumscrie motivelor de apel formulate. Prin urmare, în mod corect, Curtea, constatând că nu au fost formulate asemenea susţineri în condiţiile legii procesual civile, s-a rezumat la examinarea motivelor cu care a fost învestită prin cererea de apel şi a respins probele solicitate prin cererea depusă la termenul de judecată din 30 iunie 2020, în rejudecare după casare.

În concluzie, sub niciunul dintre aspectele evocate, nu se poate reţine întrunirea cerinţelor motivului de casare reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel respectând întocmai regulile procesual civile care limitează judecata la cadrul procesual fixat de reclamant.

În privinţa încălcării dispoziţiilor art. 1, art. 7, art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, prin prisma neacordării prevalenţei principiului restituirii, în natură, a întregului teren liber, critica este, de asemenea, neîntemeiată.

Este real că legea specială instituie regula priorităţii acordării reparaţiei în natură, în raport cu cea în echivalent, în beneficiul foştilor proprietari deposedaţi abuziv sau a moştenitorilor acestora, dar principiul în discuţie se subsumează regulilor procedurale, care impun, printre altele, contestarea de către persoana interesată a formei de reparaţie stabilite prin dispoziţia autorităţii emitente. Or, pentru argumentele deja dezvoltate în precedent, reclamantul nu a înţeles să conteste, în mod concret, măsurile reparatorii în echivalent acordate prin dispoziţia nr. x/28.03.2008 a Primarului Municipiului Craiova, nici din perspectiva posibilităţii existenţei unei suprafeţe mai mari de teren liber, nici din cea a modului de calcul al terenului care putea fi restituit în natură, corespunzător cotei de 1/4 din dreptul transmis către această parte.

În aceste condiţii, instanţele anterioare nefiind învestite cu asemenea cereri, în mod corect, Curtea de Apel nu a intrat în cercetarea fondului problemelor respective, pentru a fi în măsură a aprecia dacă se impune forma de reparaţie în natură pentru o suprafaţă mai mare de teren decât cea de 208,12 m.p., stabilită prin dispoziţia sus-menţionată, sau dacă, existând teren liber în suprafaţă de 832,5 m.p., terenul la care este îndreptăţit reclamantul, conform cotei de 1/4, putea fi, în întregime, restituit în natură. Numai într-un asemenea caz, instanţa de apel ar fi putut da eficienţă principiului prevalenţei formei de reparaţie în natură.

Nu în ultimul rând, trebuie arătat că aspectele de ordin procedural, cum sunt şi cele referitoare la limitele de învestire a instanţei, sunt prioritare aspectelor de fond ale litigiului, astfel încât instanţa de apel, considerând, în mod corect, că nu este îndeplinită cerinţa învestirii instanţelor cu susţinerile evocate cu ocazia cererii de probatorii depuse pentru termenul din 30 iunie 2020, nu a procedat la examinarea, pe fond, a acestora.

În concluzie, nu se poate reţine că, printr-un mecanism corect de judecată, care a determinat soluţia instanţei de apel în legătură cu cele două chestiuni evocate, s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 1, art. 7, art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, nefiind incidente condiţiile cazului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

2. Criticii enunţate la acest punct din cererea de recurs s-a răspuns deja prin considerentele precedente, Curtea de Apel nefiind în măsură să analizeze, pe fond, dacă reclamantul era îndreptăţit la restituirea, în natură, a unei suprafeţe de 489,99 m.p., corespunzător cotei de 1/4 din terenul în suprafaţă de 1.960 m.p. Subsecvent, nici instanţa de recurs nu poate cenzura, pe fond, această susţinere, în condiţiile în care, sub aspectul interpretării şi aplicării dispoziţiilor procedurale relevante, Curtea a pronunţat o soluţie corectă.

3. În ce priveşte interpretarea şi aplicarea greşite a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cu consecinţa menţinerii, în mod nelegal, a hotărârii primei instanţe, sub aspectul cotei de 1/4 din dreptul cuvenit reclamantului, recurenţii se rezumă la simpla afirmare a criticii, fără să dezvolte argumente prin care să conteste raţionamentul instanţei de apel în acest sens. Prin urmare, în absenţa unor critici punctuale, Înalta Curte nu va proceda la analiza chestiunii evocate.

4. Nici susţinerile vizând nemotivarea deciziei, sub aspectul menţinerii formei de reparaţie în echivalent, nu sunt întemeiate, nefiind întrunite cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Hotărârea Curţii de Apel cuprinde o analiză amplă, în fapt şi în drept, a motivelor ce au determinat neexaminarea, pe fond, a problemei în discuţie, cu referire la momentul procesual la care au fost formulate susţinerile părţilor, limitele de învestire a instanţelor, dispoziţiile art. 294 alin. (1) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât nu se poate considera că actul instanţei nu reflectă, în legătură cu susţinerile privind acordarea formei de reparaţie în natură, iar nu în echivalent, soluţia adoptată în dispozitiv.

Cum deja s-a arătat, aspectele procedurale implică o examinare prioritară celor de fond, împrejurarea că instanţa nu a procedat la o astfel de analiză, pe fondul chestiunilor evocate, fiind determinată tocmai de reţinerea, corectă, a impedimentelor procedurale, legate de limitele de învestire a instanţelor.

5. În acelaşi sens cu cele expuse anterior, decizia recurată nu se fundamentează pe probe prin care să se verifice temeinicia susţinerilor referitoare la dreptul reclamantului la restituirea, în natură, a unei suprafeţe de teren mai mari de 208,12 m.p., refuzul instanţei de a încuviinţa probe sub aspectul situaţiei juridice a terenului fiind justificat de limitele de învestire prin cererea de apel.

Celorlalte critici evocate la acest punct al cererii de recurs li s-a răspuns în cadrul examinării motivelor anterioare.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva deciziei nr. 2244/29 septembrie 2020, ca nefondat, nefiind întrunite condiţiile motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F. şi de intervenientul T. împotriva încheierii nr. 105 din 15 septembrie 2020 şi a deciziei nr. 2244 din 29 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 ianuarie 2021.