Civil liability for illegal gambling operations: compensation limited to actual devices operated rather than statutory minimum licensing threshold

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Craiova la data de 05.04.2019 sub nr. x/2019, reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest a chemat în judecată pe pârâţii A. şi B. augustin, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri în sumă de 425.000 RON, reprezentând contravaloarea taxei de licenţă şi respectiv, de autorizare pentru jocuri de noroc de tip slot machine, taxe datorate şi neachitate către bugetul statului, suma fiind formată din 25.000 RON taxă aferentă licenţei de organizare a jocurilor de noroc, 400.000 RON taxă aferentă autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc (50 de aparate minim pentru autorizare x 8000 RON taxă pe aparat).

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357 şi următoarele C. civ., prevederile pct. 1, I, lit. E) şi pct. 1, II, lit. E) din O.U.G. nr. 77/2009 pentru organizarea si exploatarea jocurilor de noroc, forma în vigoare la data săvârşirii faptei.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 109/20.02.2020, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019 - în urma declinării competenţei Judecătoriei Craiova prin sentinţa civilă nr. 9825/24.09.2019 - s-a dispus obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 49.000 RON din care: 25.000 RON reprezentând taxă aferentă licenţei de organizare a jocurilor de noroc şi 24.000 RON taxă aferentă autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc pentru cele 3 aparate de tip slot-machine; s-a respins cererea pârâtului A. privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 2328/24.11.2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins ca tardiv formulat apelul pârâtului B. augustin împotriva sentinţei menţionate, respingând în prealabil cererea de repunere în termenul de apel, totodată, a respins apelul ca nefondat formulat de reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest împotriva aceleiaşi sentinţe.

Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menţionate, au declarat recurs atât reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, cât şi pârâtul B. augustin, după cum urmează:

1. Prin motivele de recurs formulate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc a susţinut, în esenţă, că decizia de apel a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., dar şi a celor ale O.U.G. nr. 77/2009, precum şi cu ignorarea argumentelor reclamantei, în ceea ce priveşte obligarea pârâţilor la achitarea taxei aferente autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc doar pentru 3 aparate de tip slot-machine (taxă autorizaţie de 8.000 RON pentru fiecare aparat), şi nu pentru 50 aparate, minimul prevăzut în legislaţia specifică jocurilor de noroc.

În cauză, prejudiciul produs bugetului de stat rezultă din situaţia concretă, reală, şi nu dintr-o situaţie ipotetică în care operatorul ar fi respectat legislaţia în materie, întrucât aceste taxe sunt obligatorii pentru cei care organizează jocuri de noroc şi se achită înainte de a începe activitatea de jocuri de noroc, pentru 50 aparate minim, aşa cum legiuitorul a prevăzut în legislaţia specifică jocurilor de noroc, la data săvârşirii faptei.

Recurenta a citat prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), ale art. 6 şi 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, precum şi pe cele ale art. 1 şi art. 18 din H.G. nr. 870/2009 (în prezent abrogate prin H.G. nr. 111/2018), din care rezultă că persoanei fizice îi este interzisă organizarea de jocuri de noroc tip slot-machine, iar persoana juridică are obligaţia să achite la bugetul de stat 25.000 RON reprezentând taxa anuală aferentă licenţei de organizare a jocurilor de noroc tip slot machine, precum şi 400.000 RON reprezentând taxele anuale de autorizare pentru exploatarea numărului minim obligatoriu de 50 de mijloace de joc tip slot machine, ceea ce înseamnă că prejudiciul total adus bugetului consolidat al statului este de 425.000 RON.

Această sumă reprezintă contravaloarea taxelor care se achită înainte de a începe activitatea de exploatare a jocurilor de noroc, nicidecum venituri realizate din exploatarea aparatelor de joc, iar aceste taxe nu au fost achitate la bugetul de stat, în condiţiile în care pârâtul B. augustin, în calitate de administrator la S.C. C. S.R.L. şi A., în calitate de proprietar al aparatelor, au desfăşurat activităţi de jocuri de noroc la fel ca şi un organizator de jocuri care şi-a plătit aceste taxe înainte de a începe activitatea.

Dacă pentru acei organizatori de jocuri de noroc ce doresc să desfăşoare o astfel de activitate şi care respectă legea există obligaţia de a plăti aceste taxe pentru minim 50 aparate pentru a funcţiona legal, atunci şi pentru cei ce încalcă legea şi au funcţionat ca organizatori de jocuri de noroc trebuie să existe obligaţia de a plăti aceleaşi taxe, pentru a nu se crea o discriminare sau o facilitate ca aceştia să beneficieze de un tratament preferenţial, mai blând decât pentru organizatorii de jocuri de noroc corecţi, oneşti şi care îşi desfăşoară activitatea în spiritul legii.

Această decizie poate crea un precedent periculos prin care persoanele care vor să organizeze şi să exploateze jocuri de noroc nu vor mai achita aceste taxe obligatorii pentru numărul minim de aparate (50 la data săvârşirii faptei, în prezent 75 aparate) şi vor alege să exploateze aceste mijloace de joc fără îndeplinirea condiţiilor legale de autorizare, fără plata acestor taxe, cu un număr mai mic de astfel de jocuri. Dacă sunt depistaţi într-o locaţie că au organizat activitatea de jocuri de noroc, aceştia nu vor răspunde nici măcar penal, pentru că procurorul adoptă o hotărâre de renunţare la urmărirea penală iar instanţa civilă acordă această facilitate de a achita taxa de autorizare pentru numărul de mijloace de jocuri de noroc identificate în respectiva locaţie, iar statul nu ar mai încasa niciodată aceste taxe. Mai mult decât atât, aceştia nu ar mai achita la bugetul statului nici celelalte contribuţii datorate bugetului general consolidat al statului.

Recurenta a susţinut, totodată, că soluţia instanţei de apel este greşită şi prin raportare la prevederile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

În cazul în care printr-o hotărâre penală definitivă s-a constatat că o persoană a săvârşit o faptă cauzatoare de prejudicii (care, prin ipoteză, îmbracă şi elementele constitutive ale unei fapte penale), această hotărâre va deveni obligatorie pentru instanţa civilă, care va trebui să-1 oblige pe autorul faptei ilicite (persoana condamnată în procesul penal) să plătească prejudiciul cauzat prin fapta sa, pe calea răspunderii civile delictuale, iar repararea este integrală, fără a se distinge în raport cu caracterul material sau moral al prejudiciului.

În cauză, prejudiciul nu poate fi mai mic decât cel stabilit prin lege, taxele nu pot fi fragmentate în funcţie de numărul de aparate care doreşte operatorul să le exploateze, iar aceste taxe se achită obligatoriu înainte de a începe să exploateze jocuri de noroc, pentru minim 50 aparate, aşa cum a prevăzut legiuitorul.

Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că pentru recuperarea prejudiciului se aplică principiul proporţionalităţii, deoarece acest principiu îşi găseşte aplicabilitatea atunci când cuantumul nu este prevăzut de lege şi se stabileşte de către instanţă în măsura dovedirii acestuia de către reclamant. În speţă, însă, acesta este reglementat de către lege.

Deşi răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată fără reţinerea răspunderii penale cel puţin a unei persoane fizice, de fiecare dată aspectul subiectiv trebuie să poată fi imputat cel puţin unei persoane fizice, chiar dacă nu se poate stabili identitatea acesteia (în cazul organelor colective, de pildă).

Recurenta a făcut referire şi la prevederile art. 14, 15 şi 17 alin. (9) din O.U.G. nr. 77/2009, arătând că, în situaţia în care numărul de aparate al unui organizator scade sub minimul prevăzut de lege, respectiv 50 de aparate, după adoptarea măsurii de revocare a licenţei de organizare a jocurilor de noroc şi de încetare a valabilităţii autorizaţiilor de exploatare a jocurilor de noroc sau după încetarea activităţilor de jocuri de noroc organizatorilor le revine obligaţia de a plăti pentru toate taxele restante.

În ceea ce priveşte obligarea la recuperarea integral a prejudiciului, recurenta a precizat că statul este în toate raporturile juridice de drept un subiect dominant care pretinde o anumită conduită socială pentru a ţine o ordine în domeniul reglementat şi, tot statul este acela care, în caz de încălcare a normelor sociale şi legale, prin organele sale specializate, are obligaţia restabilirii ordinii încălcate, prin tragerea la răspundere a celor vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni sau contravenţii.

Piaţa jocurilor de noroc este o piaţă restrictivă, dreptul de a organiza jocuri de noroc, precum şi condiţiile de exploatare a acestora constituie monopol de stat, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, cu modificările şi completările ulterioare. În acest sens, în repetate rânduri, Curtea Constituţională a constatat că în domeniul exploatării jocurilor de noroc - monopol de stat - statul poate adopta condiţiile pe care le consideră necesare tocmai pentru a salvgarda imperativul interesului public, precum şi pentru a asigura un control eficient al acestei activităţi în scopul evitării comportamentelor care intră în sfera penalului.

Gradul de pericol social al faptelor penale în materia jocurilor de noroc rezultă şi din motivaţiile pe care Ie-a avut legiuitorul român când a adoptat O.U.G. nr. 20/2013 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv:

"...ţinând seama de asigurarea prevenirii dependenţei de jocuri de noroc, a protecţiei minorilor, a realizării unei mai bune supravegheri şi a unui mai bun control asupra operatorilor economici autorizaţi în domeniul jocurilor de noroc . . . . . . . . . .".

Raportat la intenţia legiuitorului din domeniul jocurilor de noroc, se observă că actul normativ impune restricţii şi obligativităţi, în consecinţă, după săvârşirea faptei penale, între stat şi făptuitor, statul are obligaţia şi totodată şi dreptul de a trage la răspundere pe făptuitor, iar făptuitorul are obligaţia de a suporta consecinţa faptei sale şi să suporte sancţiunile aplicate.

Respectarea disciplinei impuse în domeniul jocurilor de noroc se poate realiza doar prin menţinerea acestor restricţii şi obligativităţi care au fost prevăzute de actul normativ.

2. Prin recursul formulat, pârâtul B. augustin a invocat incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel pentru încălcarea dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ. în ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii sale de repunere în termenul de declarare a apelului.

Recurentul - pârât a reiterat susţinerile formulate în apel prin cererea de repunere în termen.

La termenul de judecată din 8 iunie 2021, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul B. augustin, în condiţiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reţinând recursul spre soluţionare pe acest aspect.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de către reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, trebuie precizat, cu titlu prealabil, că susţinerile formulate se încadrează exclusiv în cazul de recurs descris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi vor fi analizate ca atare.

Astfel, cu toate că recurentul a invocat şi cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor nu rezultă că vreuna dintre ipotezele normei, anume nemotivarea hotărârii ori inserarea în cuprinsul acesteia a unor motive contradictorii ori numai a unor motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele de recurs vizează întinderea prejudiciului cauzat reclamantului prin fapta ilicită comisă de către pârâţii persoane fizice, în contextul în care prima instanţă a apreciat că sunt întrunite toate elementele răspunderii civile delictuale în persoana pârâţilor, iar instanţa de apel a analizat, în limitele învestirii prin apelul reclamantului, acelaşi aspect invocat prin motivele de recurs, confirmând cuantumul despăgubirilor la care pârâţii au fost obligaţi prin hotărârea primei instanţe.

Recurentul - reclamant a susţinut, în esenţă, că decizia de apel a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale aplicabile, prin menţinerea obligării pârâţilor la plata taxei aferente autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc doar pentru 3 aparate de tip slot-machine (taxă autorizaţie de 8.000 RON pentru fiecare aparat), şi nu pentru 50 aparate, numărul minim prevăzut de O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, în forma de la data săvârşirii faptei ilicite, respectiv din anul 2014.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate.

Dispoziţiile art. 1385 C. civ., la care se face referire prin motivele de recurs, reglementează întinderea reparaţiei şi impun principiul reparării integrale a prejudiciului.

Astfel, potrivit celui de-al treilea alineat, despăgubirea trebuie să cuprindă "pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului."

Pe acest temei, autorul faptei ilicite, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, este obligat să repare nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), dar şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans).

În ambele situaţii, este necesar ca prejudiciul pretins de către cel păgubit prin săvârşirea faptei ilicite, căruia îi revine sarcina probei, să fie cert, atât ca existenţă, cât şi ca posibilitate de evaluare.

Contrar celor susţinute de către reclamant, raportarea la numărul minim de mijloace de joc pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine, la data săvârşirii faptei ilicite, respectiv 50 de aparate, nu relevă nici prejudiciul efectiv, nici beneficiul nerealizat, întrucât nu se poate vorbi în nicio situaţie despre un prejudiciu cert în privinţa existenţei sale.

După cum s-a arătat, în mod corect, în motivarea deciziei recurate, în conformitate cu reglementarea organizării şi exploatării jocurilor de noroc, atât cea de la data săvârşirii faptei ilicite, cât şi cea actuală, o persoană fizică nu ar obţine nici licenţa de organizare a jocurilor de noroc şi nici nu ar fi autorizată să le exploateze.

Astfel, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009, în forma în vigoare în luna iunie a anului 2014, prin "organizator de jocuri de noroc" se înţelege "persoana juridică licenţiată să organizeze şi să exploateze jocuri de noroc în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă şi a reglementărilor specifice".

De asemenea, conform art. 21 din aceeaşi ordonanţă (conţinutul textului din 2014 coincizând cu cel actual), "Răspunderea pentru organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă revine în totalitate persoanelor juridice care deţin licenţă de organizare a jocurilor de noroc."

Aşadar, voinţa legiuitorului este aceea ca numai o persoană juridică să obţină licenţă de organizare şi exploatare a jocurilor de noroc, iar, odată ce deţine în mod legal o asemenea licenţă, persoana juridică respectivă este cea care poartă în mod direct şi exclusiv răspunderea pentru organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc conform legii.

Contrar susţinerilor recurentului, o persoană fizică nu poate fi considerată organizator de jocuri de noroc, atât timp cât nu ar îndeplini vreodată condiţiile pentru un "organizator de jocuri de noroc", prevăzute de art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 77/2009 şi cu atât mai mult cu cât această calitate este recunoscută, chiar pentru persoanele juridice, doar acelora care au obţinut în mod efectiv licenţa.

Această definire explică obligaţia operatorilor economici organizatori de jocuri de noroc să suporte diferenţa rămasă de plată din taxa anuală aferentă autorizaţiei/autorizaţiilor de exploatare a jocurilor de noroc chiar şi "după revocarea licenţei de organizare a jocurilor de noroc, pe perioada suspendării autorizaţiei de exploatare a jocurilor de noroc, precum şi după încetarea activităţii de jocuri de noroc, sub orice formă", astfel cum prevede în mod expres art. 17 alin. (9) din O.U.G. nr. 77/2009, la care se face referire prin motivele de recurs.

Norma citată are în vedere tocmai pe acele persoane juridice care au au obţinut licenţa, deci au calitatea de organizator de jocuri de noroc, calitate pe care nu o pierd, în privinţa obligaţiilor fiscale ce le revin, nici după revocarea licenţei sau încetarea activităţii de jocuri de noroc.

Aşadar, norma invocată de către recurent nu susţine calitatea de organizator de jocuri de noroc a unei persoane fizice, atunci când aceasta exploatează jocuri de noroc, fără licenţă şi fără autorizare prealabilă, dimpotrivă, o exclude, atât timp cât destinatarii normei sunt persoanele juridice care au deţinut licenţa prevăzută de lege.

Drept urmare, nu poate fi primită susţinerea recurentului conform căreia o asemenea persoană fizică s-ar afla într-o situaţie similară cu o persoană juridică ce întruneşte condiţiile legale pentru organizarea şi exploatarea a jocurilor de noroc, astfel încât întinderea prejudiciului produs statului ar fi aceeaşi, în toate situaţiile identice sau asemănătoare.

În limitele în care reclamantul a invocat prejudiciul pretins suferit prin fapta pârâţilor persoane fizice, raportarea la numărul minim de aparate pentru care se poate solicita autorizarea în cazul jocurilor tip slot-machine relevă un prejudiciu eventual, virtual, în condiţiile în care acest număr face parte dintre condiţiile necesare autorizării unei persoane juridice, fiind prejudiciul pe care recurentul l-ar fi suferit dacă o persoană juridică ar fi exploatat mijloacele de joc, iar aceasta ar fi putut fi considerată drept organizator de jocuri de noroc.

În cazul persoanei fizice, prejudiciul cert, din punctul de vedere al componenţei pretinse de către recurentă şi în limitele învestirii acestei instanţe de recurs, este numai cel produs în mod efectiv prin exploatarea celor 3 mijloace de joc, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel.

Nu în ultimul rând, împrejurarea că şi o persoană fizică putea fi subiect activ al infracţiunii de "desfăşurare fără licenţă sau autorizaţie a oricăreia dintre activităţile din domeniul jocurilor de noroc", după cum prevedea în mod expres art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, în forma în vigoare în anul 2014, are relevanţă în acţiunea civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, în condiţiile C. proc. pen.

Astfel, potrivit art. 28 alin. (1) din acest cod, "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite."

Pe acest temei, hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului nici măcar atunci când s-a pronunţat o hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, cu atât mai mult un asemenea efect nu operează în ipoteza în care s-a renunţat chiar la urmărirea penală, prin ordonanţă a Parchetului, precum în speţă, soluţie confirmată prin încheierea judecătorului de cameră preliminară.

Drept urmare, vor fi înlăturate susţinerile recurentului şi pe acest aspect şi, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 496 C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de către pârâtul B. augustin, Înalta Curte constată că excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu la acest termen de judecată, este fondată şi urmează a o admite ca atare.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din acelaşi cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.

Aşadar, atribuţiile acestei instanţe de control judiciar se circumscriu verificării exclusiv a legalităţii, nu şi a temeiniciei deciziei recurate, aprecierile de fapt ale instanţei de apel neputând fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului.

Susţinerile recurentului - pârât conţin o reiterare a împrejurărilor de fapt menţionate în cererea de repunere în termenul de declarare a apelului, care l-ar fi împiedicat să formuleze calea de atac în termenul prevăzut de lege.

Invocarea în cuprinsul cererii de recurs a dispoziţiilor art. 186 C. proc. civ., ce reglementează instituţia repunerii în termen, nu este suficientă pentru ca susţinerile părţii să reprezinte critici de nelegalitate, posibil a fi încadrate în cazul de casare vizând nerespectarea unei norme de procedură sancţionate cu nulitatea, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (cazul de la pct. 8, invocat de recurent, referindu-se la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

Recurentul tinde la reaprecierea constatării instanţei de apel potrivit căreia împrejurările de fapt din cererea de repunere în termenul de declarare a apelului nu constituie "motive temeinic justificate" în sensul art. 186 C. proc. civ.

Or, această finalitate indică o critică de netemeinicie, şi nu de nelegalitate a deciziei recurate, astfel încât, faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu pot fi încadrate în cazurile de recurs din art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va admite excepţia invocată din oficiu şi va constata nul recursul pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc - Serviciul Teritorial Sud Vest împotriva deciziei civile nr. 2328 din 24 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.

Constată nul recursul declarat de pârâtul B. augustin împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.