Regress action for damages paid under penal judgment: appeal dismissed, confirming liability for compensation and legal interest.

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. x/2017, la data de 19 decembrie 2017, reclamantul Ministerul Justiţiei a chemat în judecată pe pârâţii A. şi Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti pentru obligarea acestora la restituirea sumelor achitate de Ministerul Justiţiei la data de 31 decembrie 2015 către Regia Autonomă de Transport Bucureşti, Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, Societatea Comercială de Transport Metrorex S.A., Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 2, Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 3 şi Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 6, în cuantumul dispus pentru fiecare în parte prin dispozitivul sentinţei penale nr. 30F/2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2009, desfiinţată în parte prin decizia penală nr. 127/A/24.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 530/13.02.2014, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2012, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi cu dobânda legală aferentă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin încheierea din 23 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca inadmisibile cererile de chemare în garanţie a Casei Naţionale de Pensii şi a Casei de Pensii a Municipiului Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 356 din 27 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Ministerul Justiţiei, în contradictoriu cu pârâţii A., Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti, persoana faţă de care s~a formulat cerere de chemare în garanţie, Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale şi intervenienta accesorie Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială; a obligat pârâtul A. la plata către reclamant a sumei de 869.944,87 RON, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală începând cu data plăţii prejudiciului, 30 decembrie 2015, şi până Ia plata efectivă de către pârât; a obligat pârâta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti la plata către reclamant a sumei de 1.479.244,85 RON, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală începând cu data plăţii prejudiciului, respectiv 30 decembrie 2015, şi până la plata efectivă de către pârâtă; a admis cererea de chemare în garanţie a Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale, formulată de pârâta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti; a obligat chematul în garanţie Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale la plata către pârâta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti a sumei de 1.479.244,85 RON, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală începând cu data plăţii prejudiciului, 30 decembrie 2015, şi până la plata efectivă de către pârâtă; a admis în parte cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială în interesul pârâtei Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 686 A din 27 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti împotriva încheierii din 23 aprilie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 132 A din 07 februarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 356 din 27 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă în dosarul nr. x/2017; a admis apelul formulat de apelantul-chemat în garanţie Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale împotriva aceleiaşi sentinţe; a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie, formulată de pârâta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu chematul în garanţie Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 132 A din 07 februarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs pârâta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate.

Recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti a fost motivat prin însăşi cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., fiind invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Ca şi chestiune prealabilă, recurenta-pârâtă a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru următoarele considerente:

- prin sentinţa penală nr. 3OF/2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, desfiinţată în parte prin decizia penală nr. 127/A/24.04.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 530/13.02.2014, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2012, s-a dispus obligarea inculpaţilor în solidar cu părţile responsabile civilmente la plata unor sume către părţile civile, iar prin sentinţa penală nr. 530/13.02.2014, părţile vătămate Regia Autonomă de Transport Bucureşti, Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 1 Bucureşti, S.C. Metrorex S.A., Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, Consiliul Local Sector 6, Consiliul Local Sector 2, Consiliul Local Sector 3 s-au constituit părţi civile în cursul urmăririi penale, actualizându-şi pretenţiile prin depunerea tabelelor cu sumele datorate de inculpaţii beneficiari;

- în raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, în vigoare la data respectivă, a apreciat că prescripţia dreptului la acţiune al părţilor vătămate pentru repararea pagubei a început să curgă la momentul constituirii ca părţi civile în cursul urmăririi penale;

- cu referire la art. 16 lit. b) şi art. 17 din acelaşi decret, prescripţia începută anterior anului 2009 a fost întreruptă prin trimiterea în judecată a inculpaţilor în dosarul nr. x/2009, noul termen de prescripţie începând să curgă la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, respectiv 13 februarie 2014;

- din perspectiva celor statuate prin decizia nr. 1/2014 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a arătat că prescripţia fiind începută şi neîmplinită înainte de data de 01 octombrie 2011, părţile vătămate puteau formula acţiune în instanţă pentru repararea pagubei până la data de 13 februarie 2017.

- plata benevolă de către Ministerul Justiţiei a întregului prejudiciu, îi dă dreptul să se subroge în drepturile victimei, conform art. 1108 pct. 3 C. civ. de la 1864 - art. 1596 alin. (1) lit. c) din noul C. civ. - şi să solicite suma restantă de la persoanele obligate la plată;

- cu referire la dispoziţiile art. 1593 alin. (1) din noul C. civ., art. 1106 -1109 din C. civ. de la 1864, a susţinut că subrogându-se în drepturile părţilor vătămate, Ministerul Justiţiei a preluat şi dreptul de a solicita suma plătită până la data de 13 februarie 2017.

În dezvoltarea motivelor de recurs circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a expus următoarele critici:

Un prim motiv de recurs vizează faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra solicitării referitoare la precizarea obiectului cauzei;

- nepronunţarea asupra excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată determină imposibilitatea instanţei de control judiciar de a verifica legalitatea şi temeinicia sentinţei în contextul în care a judecat cauza fără a ţine cont de provenienţa sumelor, modul de calcul al acestora sau legalitatea plăţilor făcute de Ministerul Justiţiei;

- din înscrisurile depuse la dosarul cauzei rezultă că toate drepturile plătite cu titlu de indemnizaţii au fost recuperate prin casele de pensii sectoriale, iar costurile abonamentelor de transport în comun au fost decontate integral de la bugetele locale ale unităţilor administrative teritoriale;

Al doilea motiv de recurs se referă la împrejurarea că instanţa care a judecat fondul nu a ţinut cont de apărările formulate de pârâtă şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei din care rezultă că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect în condiţiile în care sumele au fost recuperate de Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, deoarece abonamentele au fost decontate integral de unităţile administrativ-teritoriale, context în care Ministerul Justiţiei a efectuat o plată nedatorată, neputându-se subroga în drepturile victimei în contradictoriu cu instituţia recurentă.

- după verificarea situaţiilor plăţilor, reclamantul are posibilitatea de a acţiona în instanţă instituţiile cărora le-a restituit sumele de bani în data de 31 decembrie 2015, pentru recuperarea plăţilor nedatorate, însă nu există niciun temei legal pentru recuperarea acestora de la Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti, conducând la o îmbogăţire fără justă cauză;

Al treilea motiv de recurs vizează capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale, actualizată cu indicele de inflaţie;

- instanţa de apel în mod greşit a considerat că acest capăt de cerere este întemeiat fără a ţine cont de apărările formulate de recurentă şi ale Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială şi de dispoziţiile art. 73 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi cele ale art. 174 şi art. 176 din Legea 207/2015 (Codul de procedură fiscală);

- prin titlul executoriu (hotărârea penală de condamnare), nu s-a reţinut nicio culpă a Agenţiei pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti în producerea prejudiciului cauzat părţilor civile din dosarul penal, răspunderea întemeindu-se exclusiv pe ideea de garanţie generală obiectivă faţă de părţile civile afectate prin activitatea prepuşilor săi şi nu operează o situaţie în care s-a actualizat o creanţă stabilită în bani.

- din perspectiva dispoziţiilor art. 1044, art. 1081, art. 1082 şi art. 1088 din C. civ. de la 1864, a susţinut că Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti nu se găseşte în niciun raport contractual, în niciuna dintre situaţiile reglementate de dispoziţiile legale anterior menţionate şi nu are calitate de debitor în culpă al reclamantului;

- a indicat cadrul normativ în baza căruia pârâta ar fi putut fi obligată la plata acestor dobânzi, respectiv art. 622 alin. (3), art. 627 alin. (1), art. 628 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., art. 1.535 din C. civ. şi O.U.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar;

- cu referire la art. 1 alin. (1), art. 2 şi art. 6 din O.G. nr. 13/2011, precum şi art. 1530 din noul C. civ., a arătat că în speţă nu pot fi acordate dobânzi legale remuneratorii, întrucât sumele care se acordă de la bugetul de stat prin intermediul M.M.J.S. nu pot fi folosiţi în alt scop decât cel pentru care au fost prevăzute în buget, conform Legii 500/2002 privind finanţele publice. Totodată, părţile nu au calitate de profesionişti în condiţiile în care prin activitatea desfăşurată nu se exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, ci sunt instituţii ale statului cu atribuţii stabilite prin lege, care răspund pentru prepuşii lor, în calitate de părţi responsabile civilmente.

Al patrulea motiv de recurs se referă la faptul că instanţa nu a motivat respingerea apărărilor recurentei privind inexistenţa autorizării bugetare pentru asemenea cheltuieli (aprobare dată ordonatorilor de credite de a angaja şi/sau de a efectua plăţi, într-o perioadă dată, în limita creditelor de angajament şi/sau bugetare aprobate), potrivit art. 4 din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, cu modificările ulterioare;

Al cincilea motiv de recurs se raportează la faptul că instanţa care a judecat fondul cauzei, deşi a admis în principiu cererea de intervenţie a Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, conform art. 65 alin. (1) din C. proc. civ., prin sentinţă nu s-a pronunţat asupra apărărilor formulate de această instituţie în susţinerea Agenţiei pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti, încălcând astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Al şaselea motiv de recurs a arătat că respingerea în parte a cererii de intervenţie a Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială s-a făcut tară ca instanţa să invoce temeiurile de fapt şi de drept ale acestei soluţii, încălcând astfel dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte al şaptelea motiv de recurs, a arătat că instanţa a admis cererea de chemare în judecată obligând, pe de o parte, prepusul reclamantei la plata întregii sume, iar pe de altă parte, au fost obligaţi şi ceilalţi pârâţi, prin însumare, încă o dată la plata întregii sume, astfel că Ministerul Justiţiei beneficiază de dublul plăţii achitate;

- din perspectiva principiilor răspunderii civile delictuale şi ale acţiunii în regres, reclamanta putea fie să beneficieze de plata întregii sume de la propriul prepus, fie proporţional de la fiecare persoană obligată prin sentinţa penală, soluţia pronunţată în prezenta cauză fiind lipsită de temei legal;

Cu referire la dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 113/2011, a arătat că este organizată şi funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale (MMPS), cu atribuţii prevăzute de lege şi funcţionează în subordinea Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, iar cea din urmă este ordonator secundar de credite pentru Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti.

Atâta timp cât între aceasta şi Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti există raporturi juridice obligaţionale, poate sta în judecată în calitate de parte, iar raportat la obiectul dosarului - "pretenţii", potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 a finanţelor publice, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, repartizează creditele bugetare în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 09 martie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 132 A din 07 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen pentru judecata recursului la data de 20 aprilie 2021, complet C6 noul C. proc. civ., în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 07 august 2020 (data depunerii prin poşta electronica), în termenul legal, intimatul-pârât Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

La data de 13 august 2020 (data depunerii prin poştă electronică), în termenul legal, intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat de pârâta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti.

La data de 24 august 2020 (data depunerii la oficiul poştal), în termenul legal, intimatul-reclamant Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca tardiv formulată, şi a recursului, ca nefondat.

La data de 24 august 2020 (data depunerii la oficiul poştal), recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, prin care a solicitat respingerea apărărilor, cu consecinţa admiterii recursului, astfel cum a fost formulat.

La data de 27 august 2020 (data depunerii la oficiul poştal), aceeaşi parte a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, prin care a arătat că achiesează la apărările formulate de această instituţie.

La data de 14 septembrie 2020 (data depunerii la oficiul poştal), recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât Ministerul Justiţiei, prin care a solicitat respingerea apărărilor, cu consecinţa admiterii recursului şi respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prima critică vizează nemulţumirile recurentului legate de modul de soluţionare a excepţiei dreptului la acţiune, apreciindu-se că prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei a început să curgă la momentul constituirii ca părţi civile în cursul urmăririi penale; iar pe de altă parte, potrivit art. 16 lit. b) şi art. 17 din Decretul 167/1958, ar fi operat întreruperea prescripţiei începută anterior anului 2009 urmare a trimiterii în judecată a inculpaţilor în dosarul nr. x/2009, noul termen de prescripţie începând să curgă la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, respectiv 13 februarie 2014.

Motivul invocat nu este fondat. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca instanţa să fi pronunţat o hotărâre care să fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Or, în contextul operaţiunii de interpretare şi aplicare a prevederilor legale incidente în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, instanţa de apel a constatat în mod corect că pârâta a invocat direct în cadrul căii de atac excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar reclamantul Ministerul Justiţiei a solicitat decăderea din dreptul de a se invoca această excepţie. De asemenea, în mod just s-au interpretat prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., conform cărora "prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit", precum şi dispoziţiile art. 6 alin. (4) C. civ., care prevăd că "prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit". Pe de altă parte, s-a dat legala interpretare deciziei 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în judecarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că "prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigiile începute după 1 octombrie 2011".

În cadrul operaţiunii de determinare a momentului de începere a curgerii termenului de prescripţie, corect s-a statuat că dreptul material la acţiune al reclamantului în cauza de faţă a început să curgă la data de 30.12.2015, respectiv 31.12.2015, date la care acesta a efectuat plata către RATB, Metrorex S.A., Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, Direcţia Impozite şi Taxe sector 1 Bucureşti, Direcţia Venituri Buget Local sector 2, Direcţia Impozite şi Taxe sector 3 Bucureşti, Direcţia Impozite şi Taxe sector 6 Bucureşti, în temeiul sentinţei penale nr. 30F/2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2009, desfiinţată în parte prin decizia penală nr. 127/A/24.04.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2012, definitivă prin decizia penală nr. 530/13.02.2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2012.

Urmare a interpretării şi aplicării juste a prevederilor legale, s-a reţinut în mod legal că acţiunea formulată de către reclamant are caracterul unei acţiuni în regres a comitentului plătitor al prejudiciului împotriva prepusului şi a celuilalt comitent pentru prepuşii acestuia din urmă, reclamantul tinzând la recuperarea sumelor la care a fost obligat în temeiul solidarităţii faţă de persoanele prejudiciate.

În mod just nu s-a considerat data de început al curgerii dreptului material la acţiune al reclamantului, ca efect al întreruperii cursului prescripţiei, data rămânerii definitive a hotărârii penale, în condiţiile în care, la data rămânerii definitive a hotărârii penale, reclamantul nu deţinea un drept de regres, ci o obligaţie de plată către terţii prejudiciaţi RATB, Metrorex S.A., Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, Direcţia Impozite şi Taxe sector 1 Bucureşti, Direcţia Venituri Buget Local sector 2, Direcţia Impozite şi Taxe sector 3 Bucureşti, Direcţia Impozite şi Taxe sector 6 Bucureşti.

Aşadar, nu pot fi primite criticile de nelegalitate invocate sub acest aspect, ce vizează prescripţia extinctivă, Curtea de apel concluzionând în mod corect că sunt incidente prevederile noului C. civ., şi anume art. 2513 C. civ. şi deci, că este aplicabilă sancţiunea decăderii pârâtei Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, nemaiimpunându-se analiza acesteia pe fond, în condiţiile în care recurenta pârâtă nu a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în faţa primei instanţe.

În ceea ce priveşte motivul de recurs invocat de pârâtă, prin prisma incidenţei prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ce vizează o eventuală nepronunţare a instanţei asupra solicitării pârâtei referitoare la precizarea obiectului cererii reclamantei, acesta nu poate fi primit. În primul rând, nu se poate reţine aplicabilitatea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci acesta ar putea fi încadrat în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care ar fi fost incident în situaţia încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Or, în cauză, nu se constată nicio încălcare a vreunei reguli de procedură, Curtea concluzionând în mod corect că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată, specifică în mod clar obiectul dedus judecăţii, reclamantul arătând atât motivele de fapt, cât şi motivele de drept, ceea ce nu poate conduce la anularea cererii, aşa cum solicitase recurenta. Instanţa de apel a reţinut corect că tribunalul s-a pronunţat asupra solicitării pârâtei referitoare la precizarea obiectului cererii, formulată prin notele de şedinţă din 23.03.2018, în condiţiile în care, prin încheierea din 17.05.2018, instanţa i-a solicitat reclamantului să formuleze precizări cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, reclamantul depunând aceste precizări la data de 22.06.2018 .

Obiectul acţiunii formulate de Ministerul Justiţiei l-a constituit recuperarea unor sume pe care acesta le-a plătit ca şi parte responsabilă civilmente către părţile civile din dosarul penal, respectiv către RATB, Metrorex S.A., Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, Direcţia Impozite şi Taxe sector 1 Bucureşti, Direcţia Venituri Buget Local sector 2, Direcţia Impozite şi Taxe sector 3 Bucureşti, Direcţia Impozite şi Taxe sector 6 Bucureşti. iar instanţa s-a pronunţat întocmai asupra acestuia, nesubzistând criticile recurentei referitoare la nepronunţarea de către instanţă asupra excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte criticile recurentei, prin care se invocă faptul că instanţa nu a ţinut cont de apărările formulate de pârâtă şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, din care rezultă că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect în condiţiile în care sumele au fost recuperate de Casa de Pensii a Municipiului Bucureşti, acestea nu pot atrage incidenţa vreunui motiv de nelegalitate din cele reglementate de art. 488 C. proc. civ.. Cererea de chemare în judecată a vizat acţiunea în regres. a comitentului plătitor (reclamantul) împotriva propriului prepus, cât şi împotriva celuilalt comitent, sumele solicitate nu au fost achitate, iar instanţa de apel a conchis în mod corect că sumele ce făceau obiectul cauzei invocate de recurentă proveneau dintr-o altă cauză penală, soluţionată prin sentinţa penală nr. 866/15.11.2010 pronunţată în dosarul nr. x/2006, conform menţiunilor din cuprinsul întâmpinării, decât cele ce fac obiectul prezentei cauze.

Şi motivul de recurs invocat de recurentă privind modalitatea de soluţionare de instanţă a cererilor accesorii privind dobânda legală şi actualizarea cu indicele de inflaţie (circumscris dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) este nefondat, neputându-se identifica interpretarea sau aplicarea nelegală a vreunei prevederi legale, de drept comun, privind dobânda legală şi actualizarea cu indicele de inflaţie. Corect instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 731 din Legea nr. 500/2002 nu sunt aplicabile cauzei de faţă, câtă vreme plata efectuată de către Ministerul Justiţiei nu prezintă caracterul unei "plăţi nelegale din fonduri publice", că ea a fost efectuată în baza unei hotărâri judecătoreşti, iar temeiul acţiunii formulată de reclamant împotriva pârâte este mecanismul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, ceea ce nu poate atrage incidenţa unei plăţi bugetare nelegale.

Astfel, nu se justifică criticile formulate deoarece în mod just nu s-a reţinut caracterul fiscal al creanţei, considerându-se de către instanţă că antrenarea răspunderii civile a pârâtei s-a făcut nu în calitate de autor al prejudiciului, ci de comitent, fiind vorba de o răspundere civilă obiectivă, independentă de culpa comitentului, şi drept urmare, nu subzistă nici motivele ce vizează inexistenţa autorizării bugetare.

Curtea de apel a mai reţinut că operează întârzierea de drept, faţă de dispoziţiile art. 1523 lit. e) C. civ., aplicabile în materia răspunderii civile delictuale, nefiind necesară punerea în întârziere, iar dobânzile la care pârâta a fost obligată sunt penalizatoare. Pe de altă parte, corect s-a reţinut cumulul dobânzii legale cu actualizarea cu indicele de inflaţie, nefiind justificată critica privind nelegala interpretare a prevederilor art. 622 alin. (3), art. 627 alin. (1), art. 628 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., art. 1.535 din C. civ. sau ale O.U.G. nr. 13/2011.

Un alt motiv, de asemenea, nefondat, vizează faptul că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra apărărilor formulate de intervenienta Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială, în susţinerea pârâtei Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti. Cu privire la această critică formulată şi în apel, corect s-a statuat că prima instanţă a reţinut în considerentele hotărârii că cererea de intervenţie accesorie a fost admisă în parte, în sensul celor reţinute cu privire la cererea de chemare în judecată, respectiv că pârâta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti nu răspunde pentru pârâtul A. întrucât acesta este prepusul reclamantului şi că, drept urmare, respingerea în parte a cererii de intervenţie accesorie a fost efectul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi a obligării pârâtei APISMB la plata unei părţi dintre pretenţiile formulate de reclamantă. Astfel, nu se verifică cele invocate privind o greşită interpretare sau aplicare a prevederilor legale incidente.

Nici al şaselea motiv de recurs invocat nu este fondat, deşi se arată că respingerea în parte a cererii de intervenţie a Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială s-a dispus fără ca instanţa să invoce temeiurile de fapt şi de drept ale acestei soluţii, nu se verifică vreo încălcare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie.

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Astfel, pentru a opera motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Or, în cauză, instanţa de apel a indicat temeiurile de fapt şi de drept ale soluţiei pronunţate, inclusiv pe cererea de intervenţie a Agenţiei Naţionale pentru Plăţi şi Inspecţie Socială.

În ceea ce priveşte motivul de recurs, prin care se arată că instanţa a admis cererea de chemare în judecată obligând, pe de o parte, prepusul reclamantei la plata întregii sume, iar pe de altă parte, au fost obligaţi şi ceilalţi pârâţi, prin însumare, încă o dată la plata întregii sume, astfel că Ministerul Justiţiei beneficiază de dublul plăţii achitate, nici acesta nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate. Aşa cum a considerat şi instanţa de apel, nu există o obligare a celor doi pârâţi la plata întregii sume solicitate de reclamant, ci doar la plata unor părţi din sumele solicitate de reclamantă, proporţional cu prejudiciul produs de pârâţi, şi care cumulate, nu depăşesc sumele solicitate de reclamant.

Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 132 A din 07 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 132 A din 07 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.