Limiting appellate review to unadjudicated claims; limits of devolutive effect and lack of incidental appeal

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă la 28.03.2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. şi cu pârâtul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a solicitat interzicerea utilizării de către pârâta B. S.R.L., în activitatea sa comercială, în orice mod, a semnului INTEL, precum şi a oricărui semn identic sau similar cu mărcile reclamantei, a numelui comercial B., ca parte a numelui de domeniu B..ro, inclusiv în scop publicitar, atât în mediul online, cât şi offline, de natură a aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală exclusive aparţinând A.; anularea numelui comercial B. şi înregistrarea menţiunii anulării în Registrul comerţului; radierea numelui comercial B. din Registrul Comerţului, de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 896/07.05.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă a admis acţiunea, a interzis pârâtei utilizarea în activitatea sa comercială, în orice mod, a semnului INTEL, precum şi a oricărui semn identic sau similar cu mărcile reclamantei, ca parte a numelui comercial A., inclusiv în scop publicitar, atât în mediul online, cât şi offline, de natură a aduce atingere drepturilor de proprietate intelectuală exclusive aparţinând reclamantei, a dispus anularea numelui comercial A. şi înregistrarea menţiunii anulării în Registrul Comerţului şi a dispus radierea numelui comercial A. din registrul comerţului, de către ONRC.

Prin aceeaşi sentinţă, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată ce decurg din taxa judiciară de timbru.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 1918 A din 4 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L. şi a schimbat în tot sentinţa tribunalului, în sensul că, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Prin aceeaşi decizie, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă B. S.R.L. împotriva încheierilor din şedinţă din data de 19.02.2019 şi 05.03.2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanta A. a declarat recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., susţinând următoarele:

- decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea efectului devolutiv al apelului, instanţa de apel încălcând reguli de procedură incidente în materia căii de atac a apelului, care atrag sancţiunea nulităţii;

- efectul devolutiv al apelului trebuia să se întindă şi cu privire marca naţională verbală nr. x din 03.05.1990 - protejată din punct de vedere juridic de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998, iar Curtea de Apel Bucureşti trebuia să ia în considerare toate pretenţiile şi apărările formulate în primă instanţă:

- deşi existenţa mărcii naţionale verbale - nr. x - deţinute din anul 1990, a fost invocată atât în primă instanţă, prin modificarea cererii de chemare în judecată, cât şi de B., prin apelul formulat, şi de Intel în cadrul întâmpinării, instanţa de apel a reţinut că:

"pe de altă parte, critica este lipsită de interes, întrucât prima instanţă nu a analizat conflictul dintre marca naţională şi semn, ci dintre mărcile comunitare şi semn, astfel că se va valorifica apărarea apelantei în sensul că, în calea de atac, curtea va verifica temeinicia şi legalitatea sentinţei prin prisma temeiurilor de drept reţinute de tribunal";

- argumentul instanţei de apel contravine soluţiei tribunalului şi încalcă normele procedurale incidente în materia căii de atac;

- prin pronunţarea soluţiei fără să procedeze ea însăşi la analiza completă a cauzei în apel, Curtea de Apel Bucureşti a limitat în mod nelegal efectul devolutiv al apelului, excluzând în mod arbitrar anumite probleme de fapt şi drept, în ciuda faptului că acestea au făcut obiectul judecăţii primei instanţe şi ar fi trebuit reanalizate în apel, în vederea respectării dublului grad de jurisdicţie specific procesului civil român;

- instanţa de apel a încălcat normele de drept material - art. 1 alin. (2) şi art. 8 din Convenţia de la Paris;

- raţionamentul Curţii de Apel Bucureşti, în sensul că recunoaşterea dreptului este "nuanţată în cazul firmelor" este eronat, întrucât protecţia numelui comercial, astfel cum este reglementat prin art. 8 din Convenţia de la Paris, face parte din dreptul intern, iar dispoziţiile indicate nu fac o diferenţiere între firmă şi numele comercial;

- protecţia conferită de art. 8 al Convenţiei de la Paris, în coroborare cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, trebuie să fie una efectivă, iar interpretarea normei trebuie să fie una restrictivă;

- prin decizia atacată, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat sau aplicat greşit dispoziţiile de drept material privind numele comercial - art. 38, art. 39 din Legea nr. 26/1990, art. 25 din Normele Metodologice nr. 773/1998 -, în raport de art. 8 din Convenţia de la Paris şi art. 9 din Regulament;

- instanţa de apel în mod eronat a apreciat că numele comercial B. conţine o menţiune care să îl deosebească de numele comercial A., în sensul dispoziţiilor art. 38 alin. (2) din Legea nr. 26/1990;

- prin decizia atacată Curtea de Apel Bucureşti a încălcat şi a aplicat greşit normele de drept material prevăzute de art. 9 alin. (2) lit. c), alin. (3) lit. b), d) şi e) din Regulament;

- instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că B. foloseşte numele comercial cu titlu de marcă, în scopul de a distinge produse şi servicii, însă, pe de altă parte, a reţinut că utilizarea semnului (cu titlu de marcă) este justificată de înregistrarea numelui comercial şi conformă practicilor loiale în activitatea comercială, raţionament care nu doar că este departe de scopul avut în vedere de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin decizia de interpretare dată în cauza C-17/06 - Celine, ci a încălcat chiar dispoziţiile art. 9 din Regulament şi art. 36 din Legea nr. 84/1998;

- prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat şi aplică greşit normele de drept material prevăzute de art. 9 alin. (2) lit. b) din Regulament, întrucât nu s-a avut în vedere şi obiectul de activitate secundar al pârâtei.

II.2. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

La data de 01.10.2020, intimatul-pârât Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a formulat întâmpinare, în termen legal, iar recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea depusă la dosar.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1918A din 4 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 8 iunie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-reclamantă a invocat două motive de casare, anume cele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva primului motiv de recurs, de ordin procedural, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului, limitând în mod nelegal analiza cauzei în calea de atac, prin excluderea verificărilor ce trebuiau a se realiza în speţă, prin raportare şi la drepturile sale anterioare decurgând din marca naţională verbală nr. x din 03.05.1990, protejată din punct de vedere juridic de dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998.

În condiţiile în care curtea de apel era ţinută a evalua pretenţiile şi apărările formulate în primă instanţă, s-a susţinut că au fost încălcate reguli de procedură incidente în materia căii de atac a apelului, care atrag sancţiunea nulităţii.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, prin cererea iniţială formulată în faţa primei instanţe, s-a prevalat, din punct de vedere al drepturilor sale exclusive pe care le-a opus pârâtei, de dreptul asupra numelui comercial (pe temeiul art. 8 din Convenţia de la Paris din 1883 pentru protecţia proprietăţii industriale), precum şi de drepturile conferite de următoarele mărci comunitare: marca verbală INTEL, înregistrată la C. sub nr. x la data de 01 aprilie 1996, pentru clasele 9, 16, 38 şi 42; marca combinată INTEL, înregistrată la C. sub nr. x la data de 01 aprilie 1996, pentru clasele 9, 16, 38 şi 42; marca verbală INTEL înregistrată la C. sub nr. x la data de 02 iunie 1998, pentru clasa 42.

Ulterior, prin cererea formulată la data de 18.09.2018, depusă la dosar primă instanţă, reclamanta a depus un înscris intitulat cerere modificatoare prin care a arătat că drepturile de proprietate intelectuală aparţinând INTEL includ şi marca naţională verbală INTEL, înregistrată la OSIM cu nr. x de la data de 3.05.1990; cererea a fost calificată de instanţa de apel drept o completare a cererii de chemare în judecată.

Această cerere modificatoare, deşi a fost menţionată ca atare de prima instanţă şi a fost urmată şi de enununţarea mărcii naţionale în ansamblul drepturilor de proprietate intelectuală ale reclamantei (arătate în cererea introductivă de instanţă), nu a fost analizată în concret în cuprinsul considerentelor sentinţei tribunalului.

Mai mult decât atât, astfel cum şi curtea de apel a constatat, tribunalul nu a făcut nicio referire la temeiul din dreptul naţional (art. 36 din Legea nr. 84/1998), astfel încât, rezultă că cererea completatoare formulată de reclamantă nu a primit nicio semnificaţie în cadrul analizei juridice a primei instanţe, anume pretinsul conflict dintre marca naţională a acesteia şi semnul utilizat de către pârâtă.

În acest context, Înalta Curte constată că, într-o corectă aplicare a prevederilor art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ., în cadrul apelului declarat de pârâtă, curtea de apel a stabilit limitele efectului devolutiv în calea de atac, determinate de ceea ce s-a apelat şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Stabilirea limitelor judecăţii în apel presupune mai întâi raportarea la criticile formulate prin motivele de apel (tantum devolutum quantum apellatum), iar cel de-al doilea filtru este reprezentat de dispoziţiile art. 478 din C. proc. civ. (tantum devolutum quantum iudicatum), însă, aceasta nu înseamnă că în apel se realizează întotdeauna o devoluţiune totală a cauzei, excepţie făcând doar apelul nemotivat reglementat de art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., ceea ce nu este cazul în speţă, având în vedere că pârâta, titulară a apelului, a procedat la formularea unor critici concrete de nelegalitate şi netemeinicie.

Drept urmare, Înalta Curte constată că, fără corespondent în normele C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine prin motivele de recurs că instanţa de apel era ţinută a cerceteze cauza sub toate aspectele sau să soluţioneze cereri neanalizate de prima instanţă, în absenţa unor critici explicite ale părţii interesate a invoca omisiunea de natură a-i crea o vătămare procesuală, regulă desprinsă din aplicarea prevederilor art. 178 alin. (2) din C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că, într-o justă aplicare a normei anterior invocate, instanţa de apel a înlăturat ca lipsite de interes criticile pârâtei din motivele de apel prin care susţinea anumite neregularităţi de ordin procedural relative la cererea completatoare a reclamantei - absenţa invocării unui temei de drept pentru susţinerea cererii, ceea ce ar fi plasat-o în imposibilitate de a-şi formula apărări şi din acest punct de vedere.

Cum curtea de apel a constatat că tribunalul nu a analizat cererea şi din perspectiva invocată prin cererea completatoare, în mod corect a apreciat că motivele de apel anterior menţionate, susţinute de apelanta-pârâtă, sunt lipsite de interes pentru aceasta.

Înalta Curte constată că o atare omisiune a primei instanţe putea fi remediată prin promovarea unui apel incident de către reclamantă, în condiţiile art. 472 din C. proc. civ., întrucât aceasta era partea căreia i s-a produs o vătămare procesuală prin această analiză incompletă a primei instanţe.

Faţă de aceste constatări, se reţine că în cauză nu sunt întrunite cerinţele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 477 şi art. 478 coroborate cu art. 178 alin. (2) din C. proc. civ., stabilind limitele judecăţii în apel în deplin acord cu regulile de procedură enunţate, astfel încât, se apreciază că nu era posibilă analiza cererii completatoare în apelul pârâtei, în absenţa unui apel incident al reclamantei.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1 alin. (2) şi ale art. 8 din Convenţia de la Paris şi, consecutiv, a dispoziţiilor art. 38 şi 39 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, iar, pe de altă parte, a invocat greşita aplicare a prevederilor art. 9 alin. (2) lit. c) şi alin. (3) lit. b) d) şi e) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European şi al Consiliului privind marca Uniunii Europene.

Înalta Curte constată că recurenta susţine că instanţa de apel nu a aplicat dispoziţiile Convenţiei de la Paris, parte a dreptului intern, întrucât nu a acordat protecţie numelui său comercial în sensul prevederilor art. 8 din Convenţie, protecţie care, în coroborare cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, trebuie să fie una efectivă.

O atare critică a fost determinată de cele reţinute de curtea de apel în sensul că recunoaşterea dreptului este "nuanţată în cazul firmelor".

Din analiza considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de către recurentă, că instanţa de apel, în analiza sa, a pornit întocmai de la premisa prevederilor art. 8 din Convenţia de la Paris din 20 martie 1883, reţinând în mod neechivoc că numele comercial al reclamantei este protejat şi pe teritoriul României, având în vedere că această Convenţie (revizuită Stockholm la 14 iulie 1967) face parte din dreptul intern, urmare a ratificării ei prin Decretul nr. 1177/1968.

Totodată, instanţa de apel în mod corect constatat că deşi dreptul asupra numelui comercial este protejat în toate ţările Uniunii, Convenţia însăşi nu indică mijloacele juridice prin care o atare protecţie se realizează, apreciind că mijloacele de protecţie juridică sunt cele stabilite prin dispoziţiile dreptului intern al fiecărei părţi contractante.

Înalta Curte constată că această dezlegare reprezintă, în drept, o aplicare a principiului tratamentului naţional pe teritoriul României şi pentru toţi titularii de drepturi de proprietate industrială, obiect al Convenţiei, provenind din oricare dintre ţările Uniunii (statele semnatare ale Convenţiei de la Paris), principiu care are o consacrare expresă în dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Convenţie în următorii termeni:

"Cetăţenii fiecărei ţări a Uniunii se vor bucura în toate celelalte ţări ale Uniunii, în ceea ce priveşte protecţia proprietăţii industriale, de avantajele pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda în viitor naţionalilor, aceasta fără a se prejudicia drepturile prevăzute în mod special de prezenta Convenţie. În consecinţă, ei se vor bucura de aceeaşi protecţie ca naţionalii şi de aceleaşi mijloace legale de apărare împotriva oricărei atingeri aduse drepturilor lor, sub rezerva îndeplinirii condiţiilor si formalităţilor impuse naţionalilor."

Atât instanţele de fond, cât şi părţile cauzei, deşi au desemnat acest conflict de drepturi, într-o primă perspectivă, ca fiind unul dintre două nume comerciale, în realitate, întreaga argumentaţie, precum şi analiza juridică, fie cea propusă de părţi, fie a instanţelor de fond, au avut în vedere conflictul dintre denumirile sociale ale celor două societăţi, deşi cele două noţiuni nu coincid, pentru că o denumire socială (firmă) are ca obiect identificarea unei societăţi, în timp ce un nume comercial sau o emblemă are ca obiect desemnarea unui fond de comerţ; or, numele comercial al unei societăţi poate fi diferit de denumirea sa socială sau comercială, după cum poate coincide în tot sau în parte cu denumirea sa socială.

Pe de altă parte, astfel cum s-a arătat, recurenta-reclamantă, prin motivele de recurs, invocă protecţia art. 8 din Convenţia de la Paris în corelaţie cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 26/1990, raportându-se aşadar, în concret, la denumirile sociale ale fiecăreia dintre părţi, astfel încât, în aceste coordonate va fi realizată şi analiza în prezenta decizie, anume pretinsul conflict între cele două denumiri comerciale sau între două nume comerciale identice denumirilor sociale ale părţilor.

Or, în acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal s-a raportat la prevederile art. 30 alin. (1) şi (4) şi art. 38 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 26/1990 în analiza conflictului între denumirile sociale ale părţilor.

Astfel, art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 stabileşte că:

"(1) Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează."

Iar art. 38 din acelaşi act normativ prevede: "(1) Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente.

(2) Când o firmă nouă este asemănătoare cu o alta, trebuie să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în orice alt mod."

În această etapă procesuală, este necontestat că recurenta-reclamantă are o denumire socială anterioară intimatei-pârâtei (intimata-pârâtă fiind înregistrată la ONRC din februarie 1998), motiv pentru care verificarea cerinţelor din art. 38 alin. (2) anterior citat, a fost realizată de instanţa de apel cu referire la denumirea comercială a pârâtei, astfel încât, în aplicarea acestei norme, s-au reţinut în mod corect diferenţe care exclud confuzia între cele două denumiri comerciale A. şi B., în analiza cererii prin care reclamanta a solicitat anularea înregistrării acestui element de identificare a intimatei-pârâte.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 9 alin. (2) lit. c) şi alin. (3) lit. b), d) şi e) din Regulamentul (UE) 2017/1001 al Parlamentului European şi al Consiliului privind marca Uniunii Europene, dar şi prevederile art. 9 alin. (2) lit. b) din acelaşi Regulament; totodată, s-a susţinut şi denaturarea principiilor de interpretare stabilite de CJUE prin hotărârea pronunţată în cauza Celine C-17/06.

În consecinţa dezlegărilor date primului motiv de recurs, Înalta Curte constată că nu pot fi evaluate nici în cadrul acestui motiv de recurs criticile recurentei privind pretinsa greşită aplicare a prevederilor art. 2 şi 36 din Legea nr. 84/1998, având în vedere că instanţele de fond nu au evaluat, în ansamblul circumstanţelor cauzei, drepturile reclamantei decurgând din marca naţională; drept urmare, se reţine că argumentele recurentei, circumscrise motivului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt străine de considerentele deciziei recurate, fiind, aşadar, lipsite de obiect.

În ceea ce priveşte principiile de interpretare stabilite de CJUE în Cauza Celine C-17/06, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestora în analiza conflictului dintre mărcile comunitare ale reclamantei şi semnul utilizat de către pârâtă, în analiza cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 9 alin. (2) lit. b) şi c) din Regulamentul mărcii Uniunii Europene.

Astfel, se constată că în mod corect curtea de apel a stabilit reperul temporal al anului 2007 (anul aderării României la Uniunea Europeană), moment de la care recurenta-reclamantă poate opune unui comerciant din România exclusivitatea drepturilor sale de proprietate intelectuală decurgând din mărcile comunitare, în speţă, acestea fiind înregistrate la D. în anul 1996 şi, respectiv 1998 (sub imperiul Regulamentului 40/1994).

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod nelegal recurenta susţine că mărcile sale comunitare erau opozabile intimatei-pârâte începând din anul 1996, ignorându-se dispoziţiile art. 159a alin. (1) din Regulamentul mărcii comunitare nr. 40/1994, succedate, de art. 165 alin. (1) din Regulamentul nr. 207/2009 şi, în prezent, de art. 209 din Regulamentul mărcii Uniunii Europene nr. 1001/2017.

În aplicarea regulilor de interpretare din cauza Celine, instanţa de apel a reţinut că o denumire socială, un nume comercial sau o emblemă nu au, în sine, funcţia de a distinge produse sau servicii, funcţie proprie mărcii, făcându-se o distincţie explicită între regimul juridic diferit al acestora.

De asemenea, s-a arătat că denumirea socială are ca obiect identificarea unei societăţi, în timp ce numele comercial sau emblema are ca obiect desemnarea unui fond de comerţ, reţinându-se că, atunci când utilizarea unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme se limitează la identificarea unei societăţi sau la desemnarea unui fond de comerţ, această utilizare nu ar putea fi considerată ca având loc "pentru produse sau servicii".

Pornind de la aceste premise, s-a constatat, în acord cu cele stabilite în aceeaşi cauză Celine, că apare un conflict între o marcă şi un nume comercial ori o denumire socială sau emblemă, în ipoteza în care terţul aplică semnul care constituie denumirea sa socială, numele său comercial sau emblema sa pe produsele pe care le comercializează, întrucât, în acest caz, are loc o utilizare "pentru produse", aşadar, terţul utilizează denumirea socială, numele comercial sau emblema cu funcţia de marcă, dincolo de limitele regimului juridic propriu al acestora, ce permite utilizarea exclusiv pentru identificare sau pentru desemnarea fondului său de comerţ.

Or, în speţă, curtea de apel a constatat că intimata-pârâtă foloseşte semnul nu doar pentru propria sa identificare sau pentru individualizare între ceilalţi comercianţi, întrucât semnul B. a fost aplicat pe produse şi servicii, reţinându-se că utilizarea numelui comercial cu funcţia de marcă rezultă din deţinerea unui nume de domeniu (B..ro) prin intermediul căruia îşi face cunoscute produsele şi serviciile pentru sisteme termice, sub denumirea B., începând cu anul 2002, situaţie valabilă şi după anul 2007, dar şi la data formulării cererii de chemare în judecată de către reclamantă, în anul 2018.

Odată stabilite aceste premise, curtea de apel a analizat cererea în contrafacerea mărcilor comunitare ale reclamantei, în raport de temeiurile invocate de către aceasta - art. 9 alin. (2) lit. c) şi lit. b) din Regulamentul mărcii Uniunii Europene.

În aplicarea art. 9 alin. (2) lit. c), instanţa de apel a enunţat condiţiile stabilite de această normă: identitatea sau similitudinea mărcii şi a semnului în conflict; existenţa unui renume al mărcii anterioare; existenţa unui risc ca utilizarea fără un motiv întemeiat a mărcii să genereze un profit necuvenit din caracterul distinctiv sau din renumele mărcii anterioare sau să aducă atingere acestora.

Aceste condiţii sunt cumulative, iar neîndeplinirea uneia dintre ele este suficientă pentru a face inaplicabilă prevederea invocată.

Dintre condiţiile anterior enunţate, curtea de apel a reţinut că nu este îndeplinită cea de-a treia, întrucât reclamanta nu a arătat prin cererea de chemare în judecată şi nu a demonstrat în ce constă atingerea adusă mărcilor al căror titular este şi care sunt factorii relevanţi în cauză care demonstrează că utilizarea de către pârâtă a semnului similar generează un profit necuvenit pentru aceasta sau prejudiciază renumele mărcilor comunitare ale reclamantei.

Ca atare, instanţa de apel a constatat că reclamanta nu a oferit în cauză elemente care să contureze modul în care este probabil ca pârâta să profite de puterea de atracţie a mărcilor sale şi că va exploata, fără a trebui să facă eforturi proprii în această privinţă, efortul comercial al titularului mărcilor pentru a crea şi pentru a menţine imaginea acestei mărci, după cum nu a învederat nici indicii ale riscului de diluare a mărcii.

S-a apreciat că stabilirea riscului de profit necuvenit sau de diluare a mărcii nu poate avea loc pe baza unor simple supoziţii, ci prin deducţii logice decurgând din analiza probabilităţii ca imaginea mărcii de renume sau caracteristicile pe care aceasta din urmă le proiectează să fie transferate asupra produselor desemnate de semnul ulterior, astfel încât, comercializarea acestora să poată fi facilitată prin asocierea cu marca anterioară de renume.

O astfel de dezlegare este în sensul reţinerii doar a unui risc ipotetic privind obţinerea unui profit necuvenit de către intimată, ceea ce nu este suficient întrucât nu corespunde îndeplinirii cerinţei analizate.

Astfel, în jurisprudenţa instanţelor Uniunii, s-a reţinut că titularul mărcii anterioare nu este obligat să demonstreze existenţa unei atingeri efective şi actuale aduse mărcii sale, fiind suficient însă ca din împrejurările cauzei să se aprecieze în sensul existenţei unui risc viitor şi neipotetic de profit necuvenit sau de prejudiciu (Hotărârea Tribunalului SPA FINDERS).

În mod corect curtea de apel a reţinut că, în cazul în care se invocă riscul de diluare a mărcii, era necesar ca reclamanta să fi demonstrat totuşi o modificare a comportamentului economic al consumatorului mediu al produselor sau al serviciilor pentru care sunt înregistrate mărcile sale, drept consecinţă a utilizării ulterioare de către pârâtă a semnului similar, ceea ce, în speţă, reclamanta nu a făcut.

Cu privire la aceste concluzii ale instanţei de apel, recurenta-reclamantă nu formulează vreo critică prin care să combată, în prezenta cale de atac, constatările instanţei anterioare în analizarea acestei condiţii legale.

Înalta Curte apreciază că trimiterile recurentei din cuprinsul memoriului de recurs la demersuri similare declanşate împotriva unor terţi, precum şi la Decizia OSIM de respingere nr. x din 8 martie 2013 a cererii pârâtei de înregistrarea a unei mărci la care acesta a făcut opoziţie, soldată cu respingerea cererii de înregistrare, nu pot fi interpretate drept critici de nelegalitate, în condiţiile în care recursul permite instanţei exercitarea exclusiv a unei cenzuri de legalitate, nefiind permisă reaprecierea probelor ori analizarea temeiniciei hotărârii.

În plus, Decizia OSIM pronunţată în opoziţie, nefiind hotărâre judecătorească, nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, astfel încât, constatările acestui organ administrativ-jurisdicţional (în condiţiile necontestării deciziei în instanţă) nu pot fi opuse ulterior, într-o procedură jurisdicţională, cu efectele unei hotărâri judecătoreşti, în special, din perspectiva art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum tinde recurenta.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a prevederilor art. 9 alin. (2) lit. b) din Regulament, recurenta-reclamantă arată că în analiza similarităţii serviciilor sau produselor s-a limitat doar la o parte dintre serviciile aparţinând B..

Astfel, analiza a vizat doar serviciile sau produsele pentru care numele comercial B. este folosit cu titlu de marcă, însă, s-a omis a se analiza totalitatea activităţilor intimatei, anume a celor secundare, înregistrate în obiectul său de activitate: sisteme de automatizări, monitorizare şi telegestiune - traductoare şi senzori - activităţi care, în opinia recurentei, în mod indirect, implică utilizarea serviciilor protejate de clasele 9, 16, 38 şi 42 pentru care au fost înregistrate mărcile INTEL protejate pe întreg teritoriul Uniunii Europene.

În consecinţă, mai susţine recurenta, ambele condiţii prevăzute de art. 9 alin. (2) lit. b) din Regulament sunt îndeplinite, astfel încât, instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze şi riscul de confuzie.

Înalta Curte constată, fără a relua analiza juridică realizată de instanţa de apel în soluţionarea cererii în contrafacere întemeiate pe această normă (în absenţa contestării raţionamentului instanţei de apel), că s-a apreciat în sensul unei similarităţi de nivel mediul între mărcile reclamantei şi semnul utilizat de pârâtă cu titlu de marcă, concluzionându-se, însă, că nu există similaritate între produsele protejate prin mărcile reclamantei şi produsele şi serviciile pârâtei, ci acestea sunt diferite, astfel încât, s-a conchis că nu mai este necesară analizarea riscului de confuzie.

Înalta Curte reţine că, astfel cum reiese din jurisprudenţa constantă a CJUE, riscul de confuzie, incluzând şi riscul de asociere cu marca anterioară, se apreciază global, ţinându-se cont de toţi factorii pertinenţi, în special de gradul de cunoaştere a mărcii pe piaţă, de asocierea ce poate fi făcută cu semnul anterior înregistrat, de gradul de similaritate dintre cele două mărci, precum şi între produsele sau serviciile marcate prin acestea (Hotărârea CJUE în cauza C-251/95 Sabel, în cauza C-39/97 Canon, C-342/97 Lloyd etc.).

Aşa fiind, similaritatea între marcă şi semn şi similaritatea între produsele şi serviciile titularului mărcii şi cele ale terţului reprezintă factori pertinenţi în evaluarea riscului de confuzie, astfel că, Înalta Curte constată că doar formal instanţa de apel nu a statuat şi în sensul inexistenţei riscului de confuzie, date fiind premisele deja menţionate ale aplicării art. 9 alin. (2) lit. b) din Regulament - similaritate de nivel mediu între mărcile comunitare ale recurentei şi semnul utilizat de pârâtă cu titlu de marcă, dar şi concluzia produselor şi serviciilor diferite protejate de mărcile reclamantei şi cele pentru care pârâta utilizează semnul litigios.

Cu referire la acest ultim aspect, recurenta contestă analiza instanţei de apel, susţinând că, o atare analiză trebuia să ia în considerare nu numai serviciile pentru care intimata-pârâtă utilizează efectiv semnul B. (prin publicitate pe propriu site), ci şi celelalte servicii menţionate în obiectul său secundar de activitate, în raport cu care cerinţa similarităţii s-ar verifica.

Înalta Curte apreciază că nu poate fi primită o astfel de susţinere, întrucât o cerere în contrafacere urmăreşte să sancţioneze o conduită comisivă a celui chemat în judecată, respectiv acte de utilizare a unui semn identic sau similar pentru produse sau servicii identice sau similare celor protejate în favoarea titularului de marcă, de natură a genera un risc de confuzie pentru public.

Cum instanţa de apel a identificat actele de utilizare a semnului cu titlu de marcă de către intimată ce fiind cele ce reies din înscrisurile depuse la dosarul primei instanţe, stabilind că acestea reprezintă acte de publicitate referitoare la sisteme termice, echipamente termice, protecţie termică şi instalaţii industriale, diferite de cele pentru care s-au înregistrat mărcile reclamantei - calculatoare, componente electrice, electronice şi mecanice ale calculatoarelor, aparate video, aparate şi echipamente pentru înregistrare, microprocesoare, programe pentru calculator, circuite integrate, plăci video, aparate şi instrumente pentru înregistrare, camere, căşti, mouse, alte dispozitive ce fac parte din produsele menţionate etc. din clasa 9.

De asemenea, similaritatea nu a putut fi reţinută nici pentru produsele din clasa 16 (cărţi, periodice, reviste, hârtie, produse pentru birou, cutii pentru depozitare, birouri, coşuri pentru birou), clasa 38 (servicii de comunicare) sau din clasa 42 (service pentru calculatoare).

În aceste condiţii, s-a concluzionat că între produsele pentru care sunt înregistrate mărcile reclamantei nu se numără produsele pentru care pârâta utilizează semnul B. sau produse ce pot fi considerate similare.

Drept urmare, contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a analizat doar actele de utilizare efectivă a semnului de către pârâtă cu funcţia de marcă, iar nu în raport cu obiectul său de activitate secundar, întrucât, pentru acest posibil segment al activităţii intimatei-pârâte, nu au fost identificate acte de utilizare efectivă, de natură a fi fost sancţionabile prin admiterea acţiunii în contrafacere, dacă pentru acestea s-ar fi reţinut identitatea sau similaritatea cu cele protejate în favoarea reclamantei, similaritate de un nivel corespunzător, conform jurisprudenţei CJUE, pentru a putea fundamenta concluzia riscului de confuzie, în aplicarea art. 9 alin. (2) lit. b) din Regulamentul mărcii Uniunii Europene.

Deşi în cuprinsul memoriului de recurs recurenta-reclamantă a enunţat şi greşita aplicare de instanţa de apel a prevederilor art. 9 alin. (3) lit. b), d) şi e) din acelaşi Regulament, aceasta nu a dezvoltat în mod concret nicio critică referitoare la acest aspect, astfel încât, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu are obiect.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei, întrucât în cauză nu se verifică niciunul dintre motivele de casare invocate - art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

PENTRU SCESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1918 A din 04 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2021.