Water utility debt regularization: declaratory action limits and falsity referral necessity

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 20 noiembrie 2017 pe rolul Tribunalului Iaşi reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtei faţă de reclamantă, în sumă de 5.777.153,58 RON, cuprins în factura nr. x/02.05.2017, reprezentând regularizare consum apă pentru perioada 28.11.2013-28.02.2017, să se constate inexistenţa dreptului de creanţă al pârâtei faţă de reclamantă, în sumă de 157.138,57 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate la debitul principal în cuantum de 5.777.153,58 RON.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 05 septembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia civilă, s-a respins cererea reclamantei de sesizare a Parchetului cu privire la cercetarea falsului, raportat la dispoziţiile art. 307 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1859 din 29 noiembrie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 748 din 11 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de A. S.A. împotriva încheierii din data de 05.09.2018 şi a sentinţei nr. 1858 din 29.11.2018, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 748 din 11 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.A..

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Iaşi, considerând că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra apelului formulat împotriva încheierii din 05.09.2018, instanţa încălcând normele de procedură prevăzute art. 304 - 307 C. proc. civ., şi dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., decizia fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă.

În acest sens, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, a formulat următoarele critici:

În ceea ce priveşte cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. motivat de faptul că instanţa de apel a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 304-307 C. proc. civ.:

Raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia "premisa menţionată (indicarea autorului falsului sau a complicelui acestuia) este obligatorie pentru a se putea discuta de sesizarea parchetului pentru cercetarea falsului, măsura sesizării fiind la dispoziţia instanţei" este eronat, din interpretarea dispoziţiilor art. 307 C. proc. civ. rezultând fără putinţă de tăgadă că singura chestiune lăsată la aprecierea instanţei priveşte posibilitatea suspendării judecăţii procesului civil până la soluţionarea procesului penal, în măsura în care este indicat autorul falsului sau complicele acestuia, sesizarea parchetului în vederea cercetării falsului fiind obligatorie.

Pe de altă parte, instanţa de apel, deşi a apreciat în mod corect că nu s-ar putea reţine lipsa interesului reclamantei în promovarea apelului cu privire la această dispoziţie a instanţei de fond din încheierea de şedinţă din data de 05.09.2018, totuşi a statuat în mod nelegal că soluţia de respingere a cererii de sesizare a Parchetului pentru cercetarea falsului este întemeiată din perspectiva lipsei de utilitate a înscrisului defăimat ca fals în ansamblul probator din cauză.

Din această ultimă perspectivă, urmează să se constate că înaintarea unui înscris denunţat ca fals Parchetului competent, în vederea cercetării falsului, este o obligaţie a instanţei civile, atunci când este învestită cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., indiferent dacă înscrisul denunţat ca fals este sau nu determinant pentru soluţionarea cauzei, ipoteză care nici nu este avută în vedere de textul de lege.

Pe de altă parte, procesul-verbal în discuţie este esenţial în soluţionarea fondului cauzei, în cuprinsul acestuia consemnându-se pentru prima dată indexul de 7 cifre al contorului, respectiv x, contestat de către reclamantă atât în acţiunea introductivă, în calea de atac a apelului, cât şi în totalitatea notificărilor anterioare şi care a stat la baza emiterii facturii contestate de reclamantă.

În concluzie, intimata a depus un exemplar al procesului-verbal ce poartă o semnătură falsificată în susţinerea argumentelor expuse în întâmpinare, persoana a cărei semnătură a fost falsificată de către reprezentanţii pârâtei nu îşi însuşeşte semnătura şi nici celelalte menţiuni din cuprinsul exemplarului procesului-verbal depus de B. şi care nu se regăsesc în exemplarul original ce se află în posesia A.; fapta de contrafacere a semnăturii reprezentantului reclamantei şi de alterare a înscrisului, prin adăugarea unor menţiuni, urmată de depunerea acestuia în faţa instanţei de fond în vederea producerii unor consecinţe juridice, constituie conţinutul infracţiunii de fals material, incriminat de art. 322 C. pen.

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine că decizia este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente, sub următoarele aspecte:

În mod contrar celor reţinute de instanţa de apel şi în conformitate cu doctrina invocată, instanţa învestită cu o acţiune în constatare trebuie să cerceteze atât împrejurările în care s-a executat contractul, cât şi clauzele contractuale, în vederea înlăturării incertitudinii cu privire la existenţa dreptului reclamantului sau inexistenţa dreptului pârâtului, după caz.

În absenţa cercetării condiţiilor contractuale care, potrivit art. 1270 C. civ., constituie legea părţilor, instanţa de apel a eludat cu bună-ştiinţă înţelegerea părţilor şi caracterul obligatoriu al dispoziţiilor contractuale.

Cu alte cuvinte, stipularea altor obligaţii în sarcina părţilor ("corectarea unei erori materiale"), independent de voinţa lor, prin raportare la conţinutul iniţial al contractului, fără a se respecta regula simetriei în ceea ce priveşte modificarea contractului (mutus consensus, mutus dissensus), semnifică o încălcare a principiului obligativităţii contractului.

În ceea ce priveşte afirmaţia privind inadmisibilitatea cercetării de către instanţă a împrejurărilor în care s-a executat contractul care, din perspectiva Curţii de Apel Iaşi, ar fi admisibilă doar în cadrul unei acţiuni în răspundere contractuală, solicită să se constate că este neîntemeiată, în lege nefiind stipulată o condiţionare de acest fel, un astfel de raţionament fiind lipsit de fundament juridic.

Pe de altă parte, prin formularea prezentei acţiuni, reclamanta nu a solicitat tragerea la răspundere a intimatei, astfel încât să fie necesar a fi analizate condiţiile răspunderii civile - faptă ilicită, culpă şi legătură de cauzalitate, ci să se constate inexistenţa dreptului de creanţă al intimatei din perspectiva înţelegerii părţilor, consfinţită în contract, cu privire la partea căreia îi revenea obligaţia contractuală de verificare a indexurilor contorului şi situaţiile expres prevăzute în contract în care se poate face regularizarea unei facturi şi modalitatea de efectuare a regularizării.

Prin urmare, argumentele Curţii de Apel Iaşi referitoare la incompatibilitatea dintre solicitările formulate şi obiectul acţiunii sunt neîntemeiate.

Susţine că, potrivit clauzelor contractuale, determinarea consumurilor prin citirea contorului se face în prezenţa ambelor părţi, ca regulă, însă întotdeauna de către reprezentanţii operatorului B., apărările acestuia bazându-se pe o interpretare trunchiată a prevederilor contractuale care prevedeau clar procedura pentru comunicarea consumului. Consideră că intimata nu îşi poate invoca propria culpă în încercarea de recunoaştere sau de valorificare a unui drept. Precizează că nu există un temei contractual care să confere intimatei posibilitatea de a efectua regularizarea după 4 ani, factura fiind nelegal emisă.

În consecinţă, în speţa dedusă judecăţii, reclamanta consideră că se află în situaţia în care ar trebui să suporte, pentru a doua oară, un cost din bugetul propriu, în sumă de aproximativ 1.000.000 euro care, dacă ar fi fost înregistrat la nivelul fiecărui an, ar fi fost în integralitate recunoscut de către ANRE drept cost eligibil.

Recurenta mai arată că, deşi toate argumentele prezentate în cererea de recurs au fost expuse şi în faţa instanţei de fond, totuşi prima instanţă nu a arătat motivele pentru care acestea au fost înlăturate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar instanţa de apel în mod nelegal a considerat că "argumentarea a fost invocată direct în apel, cu ignorarea prevederilor art. 478 C. proc. civ.." şi "nicio obligaţie de motivare a respingerii acestei apărări nu revenea instanţei prin raportare la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ..".

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 06 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 748 din 11 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Termenul pentru judecata recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor, a fost fixat după repartizarea în sistem ciclic a cauzei altui complet de judecată, având în vedere desfiinţarea Completului nr. 6 începând cu data de 9 aprilie 2021 conform Hotărârii din 31 martie 2021 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie coroborată cu Hotărârea nr. 8 din 27 ianuarie 2021 a Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 10 august 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea în totalitate a deciziei instanţei în apel.

La data de 31 august 2020, recurenta-reclamanta a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte, solicitând înlăturarea apărărilor acesteia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, în cauza dedusă judecăţii, reclamanta a formulat o acţiune în constatarea inexistenţei dreptului de creanţă cuprins în factura de regularizare emisă de pârătă pentru consumul de apă suplimentar în perioada 2013-2017.

Prin încheierea din data de 5.09.2018, instanţa de fond a respins cererea reclamantei de înscriere în fals împotriva procesului-verbal de citire a contorului, reţinând că nu e un înscris determinant în soluţionarea cauzei.

Prima instanţă a respins acţiunea ca neîntemeiată reţinând, în esenţă, că reclamanta este obligată să achite cantitatea de apă utilizată, ea plătind de 10 ori mai putin dintr-o eroare de citire a apometrului, din culpa ambelor părţi şi că eventualul său prejudiciu cauzat de facturarea cu întârziere a consumului real de apă este nerelevant în acţiunea în constatare, fără angajarea vreunei forme de răspundere.

Instanţa de apel a respins apelul reclamantei, constatând că măsura sesizării parchetului pentru fals nu este imperativă în condiţiile în care partea are posibilitatea de a se adresa direct organelor penale, iar suspendarea procesului şi sesizarea parchetului, împreună, au ca premisă esenţială indicarea autorului, instanţa având posibilitatea de a decide dacă sesizează sau nu parchetul. În plus, a reţinut lipsa de utilitate a înscrisului defăimat.

Pe fond, a reţinut că situaţia de fapt în privinţa consumului este neechivocă, acesta calculându-se prin înmulţirea cu 10 a indexului contorului de 6 cifre şi că eroarea în citirea apometrului nu poate înlătura obligaţia reclamantei de a plăti întreaga apă consumată.

A apreciat că împrejurările ce ţin de executarea contractului şi răspunderea contractuală nu pot fi analizate pe calea unei acţiuni în constatare şi a reţinut că argumentele privind posibilitatea aplicării Legii nr. 123/2012 au fost invocate direct în apel.

Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat normele de procedură prevăzute de art. 304-307 C. proc. civ. atunci când a considerat că măsura sesizării parchetului, fiind la dispoziţia instanţei, nu este una imperativă, în realitate, singura chestiune lăsată la aprecierea instanţei priveşte posibilitatea suspendării judecăţii procesului civil până la soluţionarea procesului penal, în măsura în care este indicat autorul falsului sau complicele acestuia.

Înalta Curte apreciază că, deşi corecte afirmaţiile recurentei, ele nu sunt de natură a determina, în prezenta cauză, desfiinţarea hotărârii recurate şi a încheierii de primă instanţă atacate. Aceasta pentru că cel de-al doilea aspect analizat de către instanţele de fond şi anume lipsa de utilitate a înscrisului defăimat ca fals în ansamblul probator din cauză a fost, contrar susţinerilor recurentei, considerat esenţial în adoptarea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a parchetului.

De principiu, în măsura în care un înscris încuviinţat ca probă a fost defăimat ca fals iar partea care l-a propus declară că insistă a se folosi de el, instanţa îl înaintează parchetului pentru cercetarea falsului, opţională fiind suspendarea cauzei, chestiunea fiind lăsată la aprecierea instanţei, cu condiţia să fi fost indicat autorul falsului.

Raţiunea instituirii acestei proceduri este aceea de a oferi certitudinea că înscrisurile utilizate ca probă pentru pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice, care reflectă adevărul judiciar, au un conţinut conform cu realitatea pretinsă de partea care îl exhibă.

Cu toate acestea, în măsura în care respectivul înscris îşi pierde valoarea probatorie, fiind înlăturat din ansamblul dovezilor utilizate în cauză de instanţa care judecă litigiul, interesul în utilizarea acestei proceduri în faţa instanţei civile dispare, partea având la dispoziţie, în cazul în care apreciază că acesta este fals, plângerea penală directă la parchet.

În cauză, instanţa de recurs reţine că, iniţial, instanţa de fond a încuviinţat proba cu înscrisuri, între care şi procesul-verbal în care s-a consemnat indexul la demontarea contorului, înscris referitor la care reclamanta contestă semnătura reprezentantului său şi celelalte menţiuni, denunţându-l ca fiind contrafăcut.

Cu toate acestea, prima instanţă a revenit asupra dovezii primite, considerând că înscrisul respectiv nu are un caracter util şi înlăturându-l astfel din sistemul probator întrucât a apreciat că teza în sprijinul căreia era propus este nerelevantă în economia speţei.

Instanţa de apel a validat această concluzie, corectă, contrar susţinerilor recurentei, întrucât, ceea ce se contestă în cauză, nu sunt cifrele care compun indexul propriu-zis, ci modul de calcul al consumului real de apă prin raportare la aceste cifre.

Or, această împrejurare a fost dovedită şi cu alte mijloace de probă, motiv pentru care, semnat sau nu de către reprezentantul reclamantei, înscrisul ce conţine cifrele contorului, la momentul demontării acestuia, nu reprezintă proba esenţială care a stat la baza calculării debitului.

Prin urmare, criticile cu privire la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 304-307 C. proc. civ. de natură a atrage nulitatea încheierii atacate, sunt nefondate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs formulat în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa învestită cu o acţiune în constatarea inexistenţei unui drept de creanţă, trebuie să cerceteze atât împrejurările în care s-a executat contractul, cât şi clauzele contractuale, în vederea înlăturării incertitudinii cu privire la existenţa dreptului reclamantului sau inexistenţa dreptului pârâtului, după caz. Reproşează instanţei de apel că a eludat cu bună-ştiinţă înţelegerea părţilor şi caracterul obligatoriu al dispoziţiilor contractuale, stipulând în sarcina sa alte obligaţii, străine de contract.

Învederează că nu a solicitat tragerea la răspundere a intimatei, astfel încât să fie necesar a fi analizate condiţiile răspunderii civile - faptă ilicită, culpă şi legătură de cauzalitate, ci doar să se constate inexistenţa dreptului de creanţă al intimatei din perspectiva înţelegerii părţilor, consfinţită în contract, cu privire la partea căreia îi revenea obligaţia contractuală de verificare a indexurilor contorului şi situaţiile expres prevăzute în contract în care se poate face regularizarea unei facturi şi modalitatea de efectuare a regularizării.

Critica este nefondată.

Astfel, corect a reţinut instanţa de fond că interpretarea clauzelor contractuale în privinţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi stabilirea răspunderii contractuale în sarcina părţii care nu şi-a respectat aceste obligaţii, nu pot fi analizate şi sancţionate pe calea unei acţiuni în constatare, ci a uneia în realizare. Cu atât mai mult problema culpei nu reprezintă un element al acţiunii în constatare, ci al uneia în răspundere contractuală, iar existenţa unui cadru legal sau contractual în care poate fi emisă o factură de regularizare nu poate fi verificată decât prin interpretarea textelor de lege aplicabile în cazul furnizării de utilităţi şi a clauzelor contractului încheiat în baza acestora.

De altfel, chiar susţinerile recurentei referitoare la aplicarea principiului forţei obligatorii a contractului sau la situaţia intimatei care îşi invocă propria culpă, sunt aspecte ce nu pot fi analizate decât în cadrul mecanismului răspunderii contractuale în care prejudiciul este suportat proporţional cu culpa fiecărei părţi.

Prin urmare, în cauză nu se pune problema existenţei sau inexistenţei dreptului de creanţă materializat în factura de regularizare emisă, ci a cantităţii de apa consumate, a modalităţii în care acest consum a fost înregistrat şi facturat şi a culpei părţilor contractante în îndeplinirea obligaţiilor asumate, aspecte care, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de apel, excedează limitelor de apreciere ale unei acţiuni în constatare, fiind de natura unei acţiuni în răspundere contractuală.

Faţă de aceste constatări, apare ca lipsită de relevanţă critica privind nepronunţarea instanţelor asupra incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 123/2012 privind înregistrarea debitului drept cost eligibil.

Pentru aceste considerente, reţinând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 748 din 11 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2021.