Liability for land restitution expenses: procedural capacity of municipal bodies and delictual fault requirements.

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 21.12.2018 pe rolul Judecătoriei Iaşi, sub nr. x/2018, reclamanta Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Iaşi şi Consiliul Local Iaşi, solicitând instanţei obligarea acestora la plata sumei de 374.676,47 RON reprezentând contravaloarea unor investiţii efectuate la terenul atribuit reclamantei în folosinţă, situat în Iaşi, str. x, jud. Iaşi.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 998 din vechiul C. civ. şi art. 1349 din noul C. civ.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei municipiului Iaşi şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local Iaşi.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 4832/25.04.2019, Judecătoria Iaşi, secţia civilă a admis excepţia de necompetenţă şi a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 1770/22.11.2019, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtei Primăria Iaşi, invocată de pârâţi şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi în contradictoriu cu pârâta Primăria Iaşi prin Primar, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Iaşi şi a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Iaşi.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamanta Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia nr. 411 din 21 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 411 din 21 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a declarat recurs reclamanta Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi, recurs cu care a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 4 ianuarie 2021.

Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea, cu consecinţa admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost ea formulată, pentru următoarele motive:

Sub un prim aspect recurenta a apreciat că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel invocate, motiv încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, se susţine că reclamanta a solicitat prin cererea de apel să se constate că are capacitate de folosinţă unitatea administrativ teritorială Primăria Iaşi - prin primar A. şi că instanţa de fond în mod netemeinic a dispus admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale, reţinând totodată că nu poate fi angajată răspunderea consiliului local, motivat de faptul că referatul de specialitate a fost întocmit de către o structură de specialitate din cadrul Primăriei municipiului Iaşi.

Or, prin decizia nr. 411 din data de 21.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, instanţa s-a pronunţat doar în ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a unităţii administrativ teritoriale Primăria Iaşi - prin primar A., fiind omis faptul că instanţa de fond a constatat că are capacitate de folosinţă Consiliul Local Iaşi, deci, poate sta în judecată, însă a respins pe fond cererea de chemare în judecată.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că instanţa de apel a menţinut sentinţa instanţei de fond prin care, în mod eronat, s-a dispus admiterea excepţiei lipsei capacităţii de folosinţă, deşi reclamanta a chemat în judecată unitatea administrativ teritorială care este reprezentantă de primar, care avea capacitate de folosinţă la data introducerii acţiunii, 21.12.2018, când erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 215/2001.

Faptul că la 05.07.2019 au intrat în vigoare dispoziţiile Codului administrativ, apare ca fiind fără relevanţă întrucât la acea dată cadrul procesual era deja stabilit de către părţi, astfel încât nu erau aplicabile noile dispoziţii ce vizau Codul administrativ, iar unitatea administrativ teritorială, prin primar are capacitate de folosinţă.

Consideră recurenta că instanţa s-a aflat în eroare, reţinând că reclamanta se judecă cu o entitate lipsită de personalitate juridică, adică doar cu Primăria Iaşi, ca o entitate funcţională, întrucât la momentul la care a formulat concluziile orale pe excepţie a arătat instanţei de fond că înţelege să se judece cu unitatea administrativ teritorială (Primăria Iaşi), prin primar (A.), motiv pentru care se impunea respingerea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.

Primăria unităţii administrativ-teritoriale este, conform art. 77 din Legea nr. 215/2001, o structură funcţională cu activitate permanentă constituită din primar, viceprimar, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului, structură care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.

Potrivit art. 62 din Legea nr. 215/2001, "primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum şi în justiţie".

Consideră recurenta că analizând aceste dispoziţii legale a rezultat că unitatea administrativ-teritorială, în speţă Primăria Iaşi, are personalitate juridică şi poate sta în nume propriu în judecată, fiind reprezentată de către primar, astfel încât în mod eronat a dispus instanţa de fond admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.

De asemenea, apreciază că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că nu poate fi angajată răspunderea consiliului local, considerând că referatul de specialitate a fost întocmit de către o structură de specialitate din cadrul Primăriei municipiului Iaşi, deoarece Consiliul Local Iaşi are în componenţă "Comisia de amenajarea teritoriului şi urbanism", conform art. 15 din Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale din 30.01.2002.

Ca atare, apreciază recurenta, acest serviciu de amenajare a teritoriului este o structură care şi-a schimbat denumirea pe parcurs, fiind o comisie de specialitate din cadrul Consiliului Local Iaşi şi nu funcţionează în subordinea Primăriei Iaşi, aşa cum a susţinut instanţa de judecată, ci în subordinea Consiliului Local Iaşi.

În ceea ce priveşte referatul de specialitate, cei care au greşit sunt atât comisia de specialitate, cât şi Consiliul Local Iaşi care a luat hotărârea în baza acestui referat, culpa aparţinându-i în continuare consiliului local, în solidar cu unitatea administrativ teritorială Primăria Iaşi.

Consiliul Local Iaşi nu poate să se sustragă de la răspundere, întrucât are la dispoziţie o acţiune în regres împotriva comisiilor de specialitate, pentru actele deficitare sau eronate, şi aşa cum rezultă din acţiune, dar şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamanta consideră că hotărârea Consiliului Local Iaşi (care este constitutivă de drepturi şi obligaţii) a prejudiciat-o, întrucât în baza acesteia i s-a pus la dispoziţie terenul, care mai târziu a fost revendicat.

De asemenea, susţine recurenta, a solicitat instanţei a se observa că pârâtul Consiliul Local Iaşi, cu vinovăţie, a încălcat reguli de conduită şi norme legale, prin acţiunile sale, fapt ce a generat prejudicii unităţii, dispunând (în baza Referatului de specialitate nr. 1232/21.04.2003 aprobat prin HCL nr. 140/31.03.2003) atribuirea în folosinţă gratuită pe durata existenţei construcţiei a terenului în suprafaţă de 677,33 de mp, proprietatea Consiliului Local al municipiului Iaşi, situat în localitatea Iaşi - str. x, Casei de Cultură a Studenţilor Iaşi, în vederea construirii unui bazin care să asigure rezerva de apa P.S.I., fără a verifica situaţia terenului atribuit, deşi în privinţa acestuia era formulată notificare încă din anul 2001, de B., în temeiul Legii nr. 10/2001.

Totodată, pârâtul nu a adus la cunoştinţa reclamantei existenţa dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Iaşi, astfel încât aceasta să aibă posibilitatea de a formula propriile apărări în cauză, fiind deposedată ulterior de terenul în litigiu şi suferind un prejudiciu în sumă de 374.676,47 RON, cu titlu de cheltuieli pentru montajul, amplasarea şi încorporarea celor două rezervoare, ce nu mai poate fi recuperat.

Faţă de toate aceste aspecte, apreciază că s-a dovedit în faţa instanţei de fond faptul că în mod eronat şi cu vinovăţie pârâtul a emis o hotărâre de consiliu local prin care a prejudiciat-o, în sensul în care i-a pus la dispoziţie un teren pentru care era formulată o notificare de revendicare.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-pârâţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Un prim motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel prin decizia nr. 411 din data de 21.09.2020 s-a pronunţat doar în ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a unităţii administrativ teritoriale Primăria Iaşi - prin primar A., fiind omis faptul în cauză sunt doi pârâţi, motiv pentru care ar fi trebuit să se pronunţe cu privire la ambii pârâţi, apelul vizându-i pe amândoi şi nu doar pe prima pârâtă, respectiv unitatea administrativ teritorială Primăria Iaşi. În ceea ce priveşte consiliul local, se arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat, cu atât mai mult cu cât, la fondul cauzei, instanţa de fond a constatat că acesta are capacitate de folosinţă, deci, poate sta în judecată.

Critica este nefondată.

Deşi nu rezultă în mod clar din cererea de recurs ce face obiectul prezentei analize asupra cărui motiv de apel nu s-a pronunţat instanţa de apel, Înalta Curte constată că au fost analizate în concret toate susţinerile şi apărările părţilor.

Astfel, s-a stabilit cu titlu prealabil că prin acţiunea introductivă reclamanta Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi a solicitat obligarea pârâţilor Primăria Iaşi şi Consiliul Local Iaşi la plata sumei de 374.676,47 RON, reprezentând contravaloarea unor investiţii efectuate pe terenul atribuit în folosinţă, situat în Iaşi, str. x, jud. Iaşi, iar, prin sentinţa atacată, Tribunalul Iaşi a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtei Primăria Iaşi, invocată de pârâţi, şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamanta Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi în contradictoriu cu pârâta Primăria Iaşi prin Primar, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală.

De asemenea, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Iaşi, iar acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Iaşi a fost respinsă ca nefondată.

Ca atare, Înalta Curte constată că excepţia ce a vizat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Iaşi a fost respinsă de instanţa de fond, soluţie favorabilă reclamantei.

Pe de altă parte, după analiza motivelor ce vizau modul de soluţionare a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei municipiului Iaşi (cu menţionarea faptului că nu s-a solicitat chemarea în judecată a unităţii administrativ-teritoriale care este Municipiul Iaşi, ci chiar a Primăriei Iaşi, prin primar), instanţa de apel a arătat în concret în privinţa cererii de chemare în judecată a pârâtului Consiliul Local al municipiului Iaşi de ce a apreciat că soluţia primei instanţe este temeinică şi legală.

Astfel, Curtea a stabilit situaţia de fapt dedusă judecăţii, ce nu este contestată prin prezentul recurs, în sensul că, prin Hotărârea nr. 140/31.03.2003, pârâtul Consiliul Local Iaşi a aprobat atribuirea în folosinţă gratuită pe durata existenţei construcţiei a terenului de 677,33 mp, situat în Iaşi, str. x, Casei de Cultură a Studenţilor Iaşi, în vederea construirii unui bazin care să asigure rezerva de apă PSI (reclamanta-apelantă achiziţionând rezervoarele de apă - 134.125,28 RON şi suportând cheltuielile pentru amplasarea acestora - 240.551,19 RON), însă, prin sentinţa civilă nr. 2761/17.12.2015, Tribunalul Iaşi a dispus restituirea în natură a respectivului teren către persoana îndreptăţită la restituire în baza Legii nr. 10/2001, motiv pentru care reclamanta pretinde a fi despăgubită de către Consiliul Local Iaşi cu sumele achitate pentru achiziţionarea şi montarea rezervoarelor.

Deoarece reclamanta şi-a fundamentat acţiunea pe dispoziţiile răspunderii civile delictuale, faptul delictual invocat fiind adoptarea Hotărârii nr. 140/31.03.2003, curtea de apel a constatat că hotărârea în cauză nu a fost anulată, revocată sau desfiinţată, în orice alt mod, neexistând nicio hotărâre judecătorească care să fi înlăturat prezumţia relativă de legalitate a respectivului act administrativ unilateral.

De asemenea, a arătat că împrejurarea invocată de reclamantă în sensul că, la momentul adoptării hotărârii, pârâtul Consiliul Local al municipiului Iaşi a avut cunoştinţă despre faptul că, în legătură cu terenul dat în folosinţă, a existat o notificare a persoanei îndreptăţite la restituire (B.) încă din anul 2001 nu are caracter delictual, deoarece la data adoptării Hotărârii Consiliului Local Iaşi nr. 140/31.03.2003, Legea nr. 10/2001 nu stipula vreo interdicţie de a dispune asupra imobilului de către persoana juridică deţinătoare în situaţia în care a fost notificată de către persoana îndreptăţită la restituire, o astfel de prohibiţie fiind instituită abia în octombrie 2014, când, prin Legea nr. 135/2014, a fost modificat alin. (5) al art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Instanţa de apel a motivat, de asemenea, de ce a considerat că nu există legătură de cauzalitate între adoptarea Hotărârii Consiliului Local Iaşi nr. 140/31.03.2003 şi prejudiciul pretins de către reclamantă, arătând că după cum reiese din adresa nr. x/10.04.2003 emisă chiar de către reclamantă, construirea unui bazin care să reprezinte rezerva de apă PSI a fost impusă de legislaţia specifică prevenirii şi stingerii incendiilor, constituind o cerinţă esenţială pentru desfăşurarea activităţii Casei de Cultură a Studenţilor Iaşi motiv pentru care a apreciat că nu poate fi considerat vinovat pârâtul Consiliul Local Iaşi pentru cheltuielile suportate de către reclamantă în scopul respectării normelor incidente PSI, cu atât mai mult cu cât prin Hotărârea nr. 140/31.03.2003, pârâtul-intimat nu şi-a asumat atribuirea folosinţei pentru o perioadă nedeterminată, ci doar temporar - pe durata existenţei construcţiei (a bazinului) - iar la data adoptării hotărârii nu existau elemente puternice care să confirme certitudinea retrocedării în natură a terenului.

Pe de altă parte s-a apreciat că nu există un prejudiciu cert câtă vreme reclamanta-apelantă a primit în folosinţă gratuită o suprafaţă importantă de teren (677,33 mp), situată în zona ultracentrală a municipiului Iaşi, teren pe care l-a folosit din 2003 până în 2017 (când persoana îndreptăţită la restituire a solicitat reclamantei ridicarea rezervoarelor), în vederea derulării propriei sale activităţi.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a motivat soluţia sa de respingere a apelului reclamantei, apreciind că nu a probat îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv producerea unui prejudiciu, fapta ilicită, legătura dintre acestea şi vinovăţia pârâtului intimat, a analizat în concret cererea de apel dedusă judecăţii, a indicat considerentele în temeiul cărora şi-a format convingerea, dezvoltând un raţionament judiciar în concordanţă cu soluţia pronunţată.

Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotârârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt reţinute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situaţiei reţinute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perpectiva hotărârilor CEDO, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de apel a motivat judicios soluţia pronunţată înlăturând susţinerile apelantei reclamante, neputându-se reproşa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile recurentei sub acest aspect.

Un alt motiv de recurs, încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, vizează faptul că instanţa de apel a menţinut sentinţa prin care instanţa de fond a dispus admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.

Recurenta susţine că a chemat în judecată unitatea administrativ teritorială care este reprezentantă de către primar şi care avea capacitate de folosinţă la data introducerii acţiunii, 21.12.2018, când erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 215/2001.

Referitor la modul de soluţionare a excepţiei capacităţii procesuale de folosinţă, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a înţeles să cheme în litigiu (atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin cererea de apel) Primăria municipiului Iaşi şi nu unitatea administrativ-teritorială care este Municipiul Iaşi.

Or, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit, iar conform art. 3 din acelaşi act normativ, (1) Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii, (2) Acest drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

Din conţinutul legii invocate de recurenta reclamantă nu rezultă că unitatea administrativ-teritorială cu personalitate juridică ar fi Primăria municipiului Iaşi, ci personalitate juridică are Municipiul Iaşi.

Această concluzie reiese chiar din conţinutul art. 77 din Legea nr. 215/2001, indicat de către recurentă potrivit căruia primarul, viceprimarul, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcţională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, oraşului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.

Ca atare, potrivit dispoziţiilor invocate de recurentă, Primăria este doar o structură funcţională care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local şi dispoziţiile primarului, aşa cum în mod corect a observat instanţa de apel, şi nu o unitate administrativ teritorială cu personalitate juridică.

Deşi recurenta susţine că la momentul la care a formulat concluziile orale pe excepţie a arătat instanţei de fond că înţelege să se judece cu unitatea administrativ teritorială (Primăria Iaşi), prin Primar (A.), din chiar conţinutul acestor motive rezultă că raportarea la unitatea administrativ teritorială s-a făcut tot prin prisma noţiunii de primărie şi nu de municipiu, cum era corect.

În aceste condiţii, faţă de cadrul procesual stabilit de reclamantă în faţa primei instanţe, în sensul că a solicitat chemarea în judecată a Primăriei şi nu a unităţii administrativ teritoriale municipiul, apar ca fiind fără relevanţă juridică susţinerile potrivit cărora art. 62 din Legea nr. 215/2001 prevede că "primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum şi în justiţie".

Pe cale de consecinţă, vor fi respinse criticile din cererea de recurs referitoare la greşita admitere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Iaşi, aceasta neavând calitatea de unitate administrativ-teritorială aşa cum susţine recurenta.

Referitor la motivul de recurs încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte în mod exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Deşi nu indică în concret care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greşit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere dispoziţiile referitoare la răspunderea civilă delictuală.

Recurenta apreciază că în mod eronat instanţa de fond a reţinut că nu poate fi angajată răspunderea consiliului local (deoarece hotărârile acestuia sunt luate în baza referatelor de specialitate emise de către de direcţiilor de specialitate din cadrul Primăriei Iaşi, iar Consiliul Local Iaşi are în componenţă "Comisia de amenajarea teritoriului şi urbanism", conform art. 15 din Regulamentul cadru de organizare şi funcţionare a consiliilor locale din 30.01.2002) şi că, în ceea ce priveşte referatul de specialitate, cea care a greşit este comisia de specialitate, dar şi Consiliul Local Iaşi, care a luat hotărârea în baza acestuia, culpa aparţinându-i în continuare consiliului local, care a emis hotărârea care a prejudiciat-o, întrucât în baza acesteia i s-a pus la dispoziţie terenul, care mai târziu a fost revendicat.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza probele depuse la dosar, cum ar fi referatul de specialitate în discuţie, aşa cum solicită recurenta, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele anterioare.

Aşa cum se poate observa din considerentele hotărârii ce face obiectul controlului judiciar, instanţa de apel nu s-a raportat în stabilirea faptei ilicite la existenţa referatului de specialitate la care face referire recurenta ci, chiar la Hotărârea nr. 140/31.03.2003 a consiliului local, însă a apreciat că nu există faptă ilicită din variate motive cum ar fi: hotărârea nu a fost anulată, revocată sau desfiinţată, în orice alt mod, neexistând nicio hotărâre judecătorească care să fi înlăturat prezumţia relativă de legalitate a respectivului act administrativ unilateral; la data emiterii ei, Legea nr. 10/2001 nu stipula vreo interdicţie de a dispune asupra imobilului de către persoana juridică deţinătoare în situaţia în care a fost notificată de către persoana îndreptăţită la restituire.

De asemenea, s-a concluzionat că nu există legătură de cauzalitate între falta ilicită pretinsă de reclamantă şi prejudiciul invocat deoarece construirea unui bazin care să reprezinte rezerva de apă PSI a fost impusă de legislaţia specifică prevenirii şi stingerii incendiilor, constituind o cerinţă esenţială pentru desfăşurarea activităţii Casei de Cultură a Studenţilor Iaşi şi nici vinovăţie, întrucât nu poate fi considerat vinovat pârâtul Consiliul Local Iaşi pentru cheltuielile suportate de către reclamantă în scopul respectării normelor incidente PSI, el neasumându-şi atribuirea folosinţei pentru o perioadă nedeterminată, ci doar temporar, iar la data adoptării hotărârii nu existau elemente puternice care să confirme certitudinea retrocedării în natură a terenului.

Nici în privinţa prejudiciului nu s-a constatat că acesta este cert, în înţelesul art. 1532 C. civ., câtă vreme prin Hotărârea nr. 140/31.03.2003, reclamanta-apelantă a primit în folosinţă gratuită o suprafaţă importantă de teren (677,33 mp), situată în zona ultracentrală a municipiului Iaşi, teren pe care l-a folosit din 2003 până în 2017 (când persoana îndreptăţită la restituire a solicitat reclamantei ridicarea rezervoarelor), în vederea derulării propriei sale activităţi.

Aceste concluzii sunt consecinţa interpretării probatoriului administrat în cauză şi reprezintă modul în care instanţele anterioare au stabilit situaţia de fapt dedusă judecăţii şi nicidecum modul în care au interpretat dispoziţiile legale incidente, iar prin raportare la elementele factuale stabilite de instanţele de fond, Înalta curte constată că neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a fost corect statuată. Mai mult, în privinţa acestora recurenta nu aduce critici concrete care să vizeze nelegalitatea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, ci doar reiterează susţinerile din cererile adresate primei instanţe.

De altfel, nici afirmaţia în sensul că pârâta nu a adus la cunoştinţă reclamantei existenţa dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Iaşi, astfel încât să aibă posibilitatea de a formula propriile apărări în dosar nu a putut fi primită deoarece aşa cum s-a susţinut prin cererea de chemare în judecată, dar şi prin cererea de apel, Primăria Iaşi este cea care nu a considerat necesar să solicite judecarea cauzei şi in contradictoriu cu unitatea apelantă sau măcar să notifice şi să aducă la cunoştinţa reprezentanţilor apelantei a situaţiei existente.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, acţiunea demarată împotriva Primăriei Iaşi a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, astfel încât, în mod corect au constatat instanţele anterioare că prin cererea de chemare în judecată nu este imputată consiliului local (ci primăriei) fapta ilicită de a nu fi înştiinţat pe reclamantă despre existenţa dosarului nr. x/2012, Consiliul Local Iaşi nefiind, de altfel, parte în acel litigiu.

Faţă de cele arătate anterior se constată că nu sunt fondate criticile invocate de recurentă, motiv pentru care, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi împotriva deciziei nr. 411 din 21 septembrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi împotriva deciziei nr. 411 din 21 septembrie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 mai 2021.