Admissibility of civil vindication action for communist-era property under special reparative law versus EUH rights and cartular registration

Şedinţa publică din data de 27 mai 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1821 din 30 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B.,C. împotriva deciziei nr. 119/A din 5 februarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, respectiv a încheierilor de şedinţă din 11 decembrie 2019 şi 15 ianuarie 2020 ale aceleiaşi instanţe.

Au fost obligaţi recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-pârât Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 16 octombrie 2020, sub nr. x/2020, contestatorii A., B. şi C. au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 1821 din 30 septembrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2011, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 din C. proc. civ. de la 1865, solicitând admiterea contestaţiei, anularea deciziei contestate şi rejudecarea recursurilor declarate.

În motivarea contestaţiei în anulare astfel exercitate, contestatorii au susţinut în esenţă că nu au fost analizate: motivul II de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prin care s-a criticat hotărârea din apel apreciindu-se că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, motivul III.2 de casare, prin care s-a criticat că hotărârea din apel este nelegală întrucât instanţa de apel nu a asigurat remediul pentru nerespectarea principiilor oralităţii dezbaterii şi al contradictorialităţii, încălcate de către prima instanţă, precum şi motivul III.3 de casare prin care s-a arătat că instanţa de apel nu a motivat respingerea motivului de apel referitor la refuzul primei instanţe de a uni cu fondul excepţia de inadmisibilitate, având în vedere că soluţionarea acestei excepţii impunea administrarea de probe.

De asemenea, se apreciază că instanţa a cărei hotărâre este contestată nu s-a pronunţat pe motivul VI.1 de casare, prin care s-a arătat că hotărârea din apel nu a analizat efectele inaplicabilităţii hotărârii CEDO din cauza D. şi alţii contra României; motivul VI.2 de casare, prin care s-a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine aplicabil speţei raţionamentul CEDO din cauza D. şi alţii contra României, întrucât a fost dată cu aplicarea greşită a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva hotărârii CEDO din 24 oct. 2017 în cauza Dickmann şi Gion c.României şi motivul VI.3 de casare, prin care s-a criticat decizia instanţei de apel care a fost dată cu aplicarea greşită a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO din perspectiva interpretării noţiunii de "bun", generată de înscrierea dreptului de proprietate al reclamanţilor în evidenţele de carte funciară (cu aplicarea greşită a art. 56 alin. (1) din Legea nr. 7/1996) şi efectele hotărârilor CEDO în materia efectelor înscrierii în cartea funciară.

Nu în ultimul rând apreciază contestatorii că nu au fost analizate: motivul VII de casare prin care s-a invocat aplicarea greşită de către instanţa de apel a art. 6 şi 7 din Legea nr. 213/1998 (inclusiv din perspectiva caracterului declarativ şi nu constitutiv de drepturi al unei hotărâri de guvern de inventariere a bunurilor), respectiv nu a analizat condiţia de admisibilitate a revendicării prevăzută de prevederile speciale ale deciziei ICCJ nr. 33/2008, dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, atunci când nu e perturbată siguranţa circuitului civil, imobilul fiind în posesia statului, motivul VIII de casare prin care s-a invocat nelegalitatea deciziei din apel din perspectiva neanalizării încălcării art. 6 par. 1 din CEDO şi efectele hotărârii din 6 noiembrie 2012 în cauza Miu c. României şi motivul IX de casare subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care au criticat decizia din apel întrucât a încălcat dreptul reclamanţilor la nediscriminare prevăzut de art. 14 din CEDO şi de Protocolul nr. 12 la CEDO.

Se apreciază că era obligaţia instanţei de a pronunţa o hotărâre care cuprinde motivele pe care se întemeiază, în raport cu art. 6 din CEDO, premisa formulării contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II a constituind-o modalitatea de motivare omisivă a hotărârii instanţei de recurs, în sensul că aceasta nu a analizat toate motivele de recurs, argumentele invocate de către contestatori în susţinerea recursului având o individualitate distinctă, care implicau cu necesitate pronunţări exprese, cu raţionamente logico-juridice independente unele de altele şi de motivare generică bazată pe argumente generale, fără a fi aplicate cazului concret.

Mai mult, susţin contestatorii, analizarea în bloc a motivelor de casare invocate la punctele VI-IX din memoriul de recurs nu corespunde unei analize şi cercetări concrete, conforme atât standardului naţional de motivare a unei hotărâri consacrat de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (1865), cât şi din perspectiva standardului de protecţie al CEDO în această materie. O analiză conformă acestui standard ar fi impus o motivare asupra uneia dintre problemele de esenţă ale litigiului/recursului, respectiv dacă, prin soluţia pronunţată în cauză - respingerea pe o excepţie de inadmisibilitate a acţiunii, dreptul de acces la justiţie al contestatorilor este atins în substanţa sa, dacă are un scop legitim şi dacă există un raport de proporţionalitate.

Din acest punct de vedere nu poate fi considerată o soluţie motivată ca cea a instanţei de recurs, prin care s-a reţinut doar generic:

"raţionamentul logico-judiciar pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia este corect şi în concordanţă cu normele din dreptul intern şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului", având în vedere că au invocat că există o diferenţă de protecţie a drepturilor fundamentale în dreptul intern faţă de dreptul convenţional, ceea ce implică analiza argumentată a modului în care se rezolvă aplicarea art. 20 din Constituţie în cauză şi hotărârile CEDO invocate cu prioritate.

Contestatorii susţin că, deşi au învederat prin motivele de recurs argumentele greşitei soluţionări a cauzei pe excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, inclusiv cele de tip CEDO posterioare hotărârii din cauza D. şi alţii c. României, instanţa nu le-a analizat, ci s-a limitat să cerceteze doar motivele de casare care ar fi susţinut soluţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, motivând în abstract că soluţia instanţei de apel ar fi corectă, fără să cerceteze nimic din motivele de recurs în care se invoca nemotivarea/neanalizarea motivelor de apel, respectiv nu a cercetat tocmai acele motive de recurs bazate pe un raţionament logico-judiciar diferit de al instanţei de apel.

Instanţa de recurs a precizat că este suficient ca o hotărâre să cuprindă motive de fapt şi de drept suficiente care furnizează părţilor dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost serios analizate de judecător, când, în realitate, hotărârea pronunţată chiar de această instanţă nu este aptă să convingă părţile asupra unei reale şi complete analize a tuturor criticilor recursului.

În aceste condiţii, consideră contestatorii, se impunea ca instanţa de recurs să furnizeze o motivare corespunzătoare fiecăreia dintre motivele de recurs mai sus expuse, deoarece forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Se mai susţine că motivarea instanţei de recurs ar fi trebuit să conţină o minimă analiză în concret a limitării dreptului de acces la o instanţă prin raportare la criticile recurenţilor privind greşita soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, în privinţa căreia recurenţii au invocat raţionamentul CEDO din hotărârea din cauza Albina c. României, care este pe deplin incident şi în analiza lipsei motivării deciziei atacate.

Conform jurisprudenţei Curţii, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă şi inteligibilă, să nu se rezume la o însuşire de fapte şi argumente, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să răspundă în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi să conducă în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

În continuare, contestatorii au amintit hotărâri ale instanţelor naţionale şi internaţionale în cadrul cărora s-a reţinut, printre altele, că "obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia", că "motivarea trebuie să fie coerentă, clară şi lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii. Ea trebuie să permită urmărirea unui raţionament care a condus judecătorul la aceasta. Motivarea trebuie să exprime respectarea de către judecător a principiilor enunţate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în special respectarea drepturilor la apărare şi dreptul la un proces echitabil. Motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloacelor de apărare. Această garanţie este esenţială deoarece permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate şi deci că judecătorul le-a avut în vedere" sau că "între garanţiile dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţie se înscrie şi obligaţia tribunalelor de a-şi motiva hotărârile; deciziile instanţelor trebuie să precizeze în mod suficient motivele pe care se întemeiază, astfel încât să arate că părţile au fost ascultate şi să garanteze posibilitatea unui control public al administrării justiţiei. Altfel spus, art. 6 îi atribuie "instanţei" obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi probelor părţilor, cu excepţia cazului în care se apreciază relevanţa acestora şi fără a fi înţeleasă ca implicând un răspuns detaliat pentru fiecare argument".

De asemenea, s-au adus argumente rezultate din conţinutul hotărârilor pronunţate de CEDO în mai multe cauze cum ar fi Boldea c. României, Ruiz Torija împotriva Spaniei, Perez împotriva Franţei, Van de Hurk împotriva Olandei, Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Helle împotriva Finlandei, Georgiadis contra Greciei, etc.

Astfel, contestatorii au solicitat să se anuleze hotărârea atacată, făcând aplicarea principiilor rezultate atât din dreptul intern (art. 261 pct. 5 C. proc. civ.), cât şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6 din Convenţie, care impun obligativitatea motivării unei hotărâri, ca o faţetă intrinsecă a dreptului la un proces echitabil, care implică atât obligaţia instanţelor naţionale de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa, cât şi indicarea cu claritate a motivelor pe care îşi întemeiază deciziile şi examinarea problemelor esenţiale care îi sunt supuse aprecierii.

Analizând hotărârea atacată din perspectiva motivării în sensul jurisprudenţei interne, dar şi jurisprudenţei CEDO, se solicită ca instanţa să asigure pe această cale remediul intern pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil, constatând că hotărârea atacată nu răspunde exigenţelor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului din perspectiva pronunţării motivate asupra tuturor motivelor de recurs mai sus expuse.

Pentru toate motivele de fapt şi de drept arătate în cuprinsul contestaţiei în anulare s-a solicitat anularea deciziei atacate şi rejudecarea recursului, pentru a putea fi cercetate toate motivele de recurs rămase necercetate.

Examinând contestaţia în anulare în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de prevederile art. 318 alin. (1), teza a 2-a C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Conform art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. de la 1865 (aplicabil în cauză raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectul litigiului iniţial în a cărei cale extraordinară de atac ne aflăm), se constată că, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Contestatorii au susţinut în esenţă că nu au fost analizate motivele II, III.2, III.3, VI.1, VI.2, VI.3, VII, VIII şi IX de casare invocate în cadrul cererii de recurs şi apreciază că era obligaţia instanţei de a pronunţa o hotărâre care să cuprindă motivele pe care se întemeiază, în raport cu art. 6 din CEDO, iar analizarea în bloc a motivelor de casare invocate la punctele VI-IX din memoriul de recurs nu corespunde unei analize şi cercetări concrete, conforme atât standardului naţional de motivare a unei hotărâri consacrat de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (1865), cât şi din perspectiva protecţiei instituită de CEDO în această materie.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (1865) reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Din această perspectivă, raportat şi la garanţiile date de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele acesteia. Astfel, motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă însă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că necercetarea unui motiv de recurs în înţelesul art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. (1865) trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (1865) neimpunând judecătorului reluarea întocmai a motivelor de recurs invocate în cererea de recurs, practica judiciară în materie stabilind că acesta poate sintetiza cererile formulate astfel încât să se răspundă în esenţă susţinerilor părţilor.

Or, din conţinutul deciziei recurate nu rezultă că instanţa de recurs a omis a cerceta vreunul din motivele de casare inserate în cuprinsul cererii cu care a fost învestită care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. (1865), aşa cum se va arăta în continuare.

Astfel, sub un prim aspect contestatorii invocă omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivul II de casare sub aspectul criticii prin care s-a invocat necesitatea unei motivări decurgând dintr-o analiză comparativă privind norma mai favorabilă (internă sau convenţională) protecţiei dreptului de proprietate al contestatorilor, ce se impunea în dovedirea admisibilităţii acţiunii în revendicare, admisibilitate care era justificată în virtutea principiului primordialităţii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă decât legea internă, în raport de art. 20 din Constituţie.

În cadrul deciziei ce face obiectul prezentei analize s-a arătat în analiza motivului de recurs invocat de către contestatori că:

"Instanţa de apel a motivat că prin hotărârile mai sus arătate, care sunt obligatorii, s-a lămurit în ceea ce priveşte acest tip de acţiuni în revendicare, care este sensul noţiunii de "bun actual" din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi care este modalitatea de rezolvare a concursului dintre legea specială, Legea nr. 10/2001, şi legea generală, C. civ., respectiv, în ce condiţii poate fi acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în procesele de revendicare a unor imobile care cad în sfera de aplicare a legii speciale (situaţie particulară cu privire la care instanţele de fond au statuat că nu se regăseşte în procesul pendinte).

În evaluarea excepţiei inadmisibilităţii, instanţa de apel a motivat că soluţia s-a impus, pe de o parte, în considerarea dezlegărilor date normelor de drept invocate ca temei de drept în jurisprudenţa naţională şi a Curţii Europene iar, pe de altă parte, în considerarea circumstanţelor particulare ale cererii deduse judecăţii - cerere de revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, îndreptată împotriva entităţii deţinătoare a imobilului, imobil pentru care părţii reclamante nu i s-a recunoscut un drept actual de proprietate şi pentru care aceasta nu a urmat calea legii speciale.

În atare condiţii, solicitarea părţii reclamante de a obţine răspunsuri detaliate la argumentele prin care pretindea statuări privind inexistenţa unui raport rezonabil de proporţionalitate între scopul legii speciale şi necesitatea protejării dreptului de proprietate ori privind existenţa unei incompatibilităţii între soluţia de inadmisibilitate şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în considerarea caracterului mai favorabil al normelor de drept convenţionale, se dovedeşte a fi excesivă, întrucât aceste probleme au fost analizate şi dezlegate în cuprinsul hotărârilor din cauza D. ş.a. contra României şi nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care instanţa de apel a făcut trimitere".

Ca atare, nu pot fi primite susţinerile contestatorilor referitoare la împrejurarea că instanţa de recurs nu ar fi analizat aceste motive de recurs, argumentele instanţei fiind expuse în cadrul hotărârii atacate, aşa cum rezultă din paragrafele anterior citate.

De altfel, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanţa a omis să cerceteze şi motivul de recurs prin care s-a invocat incidenţa în cauză a raţionamentului CEDO din cauzele ulterioare hotărârii din cauza pilot D. şi alţii c. României (2010): Dickmann şi Gion c. României, Miu c. României, invocate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. (motivul II de casare).

Cu privire la acest aspect instanţa de recurs a arătat că " prin argumentele invocate în dezvoltarea acestui motiv de recurs, partea reclamantă, în realitate, nu pretinde o lipsă de motivare a hotărârii recurate, ci apreciază că se impunea o altă motivare, fundamentată pe un raţionament logico-judiciar diferit decât cel expus de instanţa de apel în susţinerea soluţiei pronunţate, sub motiv că unele dintre argumentele invocate în apărare, dacă ar fi fost corect examinate şi altfel motivate, ar fi impus soluţia de respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

O astfel de manieră de susţinere a criticii de nelegalitate, care nu se întemeiază pe hotărârea recurată, nu este permisă, ştiut fiind că instanţa de judecată, în exercitarea atribuţiilor conferite de lege, are obligaţia de a motiva, într-o manieră coerentă, propriul raţionamentul logico-juridic pe care şi-a fundamentat soluţia şi că motivarea din decizia recurată se analizează de instanţa de recurs din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ..".

De asemenea, cauzele Dickmann şi Gion c. României, respectiv, Ana Ionescu şi alţii c. României, etc. au fost analizate de către instanţa de recurs, apreciindu-se că în cadrul acestora părţile litigante aveau obţinute hotărâri definitive de constatare a nelegalităţii confiscării bunurilor de către statul comunist şi de recunoaştere a unui drept de proprietate legitim cu efect retroactiv asupra bunurilor preluate de statul comunist, adică deţineau un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Relativ la argumentul referitor la ineficienţa sistemului reparator instituit de statul român prin Legea nr. 165/2013, s-a apreciat că este invocat formal, întrucât "mecanismul de restituire, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 165/2013, a fost instituit în favoarea persoanele deposedate de bunuri în perioada comunistă care au urmat procedurile legilor speciale de reparaţie şi care deţin titluri valabile cu privire la drepturile pretinse, ceea ce nu a afirmat şi demonstrat partea reclamantă în procesul pendinte".

Ca atare, aceste aspecte au fost analizate în cadrul motivării hotărârii a cărei anulare se solicită, astfel încât nu pot fi primite susţinerile contestatorilor care tind în realitate a solicita instanţei învestită cu calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare să facă propria judecată de valoare asupra fondului cauzei, ceea ce nu este permis conform dispoziţiilor strict şi limitativ prevăzute de C. proc. civ. în această materie.

Raportat la cele mai sus expuse, privind imposibilitatea creării pe calea contestaţiei în anulare a unui recurs la recurs, se constată că instanţa de contencios european a stabilit în cauza Mitrea vs. România, 26105/03, pronunţată la 29 iulie 2008, că o cale extraordinară de atac nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanţa a cărei hotărâre este atacată a apreciat greşit probele sau a aplicat greşit legea, în absenţa unui "defect fundamental" care poate conduce la arbitrariu.

De asemenea, în cauza Ryabikh c. Rusiei s-a stabilit că o atare cale de atac nu trebuie să constituie un apel deghizat, iar o excepţie de la această regulă se admite numai atunci când este justificată de circumstanţe riguroase şi de substanţă, cum este cel al lipsei efectivităţii accesului la justiţie garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce a fost constatată în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivul III.2 de casare referitor la încălcarea principiilor oralităţii dezbaterilor şi al contradictorialităţii, contestatorii invocă faptul că instanţa de recurs a reţinut doar că "este în competenţa preşedintelui de şedinţă să stabilească ordinea în care sunt dezbătute problemele litigioase" dar aceasta nu răspunde criticii aduce prin recurs, respectiv că modalitatea de acordare a cuvântului a încălcat dreptul părţilor litigante de a-şi susţine pretenţiile pe fondul cauzei şi să se apere împotriva pretenţiilor ce le sunt opuse de partea adversă.

Astfel cum s-a arătat în motivarea recursului, această critică avea în vedere faptul că a fost limitat dreptul la cuvânt al apărătorului contestatorilor, în sensul că i s-a refuzat dreptul de a pune concluzii pe fondul excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, nefiind respectată ordinea firească şi legală a susţinerilor părţilor, prima instanţă acordând cuvântul "atât asupra cererii de suspendare, cât şi în subsidiar, asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, urmând a rămâne în pronunţare asupra ambelor aspecte".

Au mai susţinut contestatorii că prin decizia atacată nu a fost analizat motivul de recurs prin care se arăta că pârâţii erau reclamanţi în excepţia invocată şi, ca atare, ordinea susţinerilor prevăzută de lege era să acorde cuvântul în continuare reclamanţilor, ca să se apere pe fondul excepţiei, în condiţiile în care nu s-a dispus de instanţă unirea ei cu fondul în vederea administrării probelor solicitate. Această ordine de susţinere din partea părţilor este impusă de principiul in excipiendo reus fir actor ("în cazul excepţiei, pârâtul devine reclamant"). În acest mod, instanţa nu a cercetat critica din recurs ce viza faptul că instanţa de apel nu a observat că reclamanţii nu au putut pune concluzii pe fondul excepţiei înainte ca autorul excepţiei să şi-o susţină şi înainte ca instanţa să se pronunţe cu prioritate asupra cererii de unire cu fondul a excepţiei, în vederea administrării probatoriilor solicitate de reclamanţi şi nici cea care viza nerespectarea principiului contradictorialităţii.

Criticile sunt nefondate.

În cuprinsul deciziei atacate, cu privire la aceste aspecte, s-a arătat în mod expres următoarele:

"Norma de drept prevăzută de dispoziţiile art. 128 alin. (3) C. proc. civ. este o normă clară care nu suscită interpretări diferite, ea statuând că: În caz de trebuinţă, preşedintele poate da cuvântul de mai multe ori, putându-l mărgini în timp de fiecare dată.

Verificând conţinutul hotărârii recurate, se constată că instanţa de apel a găsit nefondată critica, argumentat de faptul că încheierea de dezbateri din data de 21.11.2018 relevă faptul că preşedintele şedinţei de judecată a acordat cuvântul tuturor părţilor asupra chestiunilor litigioase puse în discuţie, după o ordine prestabilită, şi că acestea şi-au expus oral şi pe larg punctele de vedere, în condiţii de contradictorialitate, susţinerile orale fiind consemnate în cuprinsul încheierii de dezbateri.

Instanţa de apel a constatat că prin apel partea reclamantă, în realitate, îşi exprimă nemulţumirea cu privirea ordinea stabilită de preşedintele şedinţei de judecată pentru dezbaterea chestiunilor litigioase, părţilor fiindu-le acordat cuvântul la dezbateri atât asupra cererii de suspendare a judecăţii cauzei, cât şi asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată

Cât priveşte această nemulţumire, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu pune în discuţie încălcarea dreptului la apărare ori a principiilor oralităţii şi contradictorialităţii dezbaterilor, dat fiind că este în competenţa preşedintelui de şedinţă să stabilească ordinea în care sunt dezbătute problemele litigioase ca, de altminteri, şi acordarea cuvântului pentru a doua oară în cadrul dezbaterilor.

Nici împrejurarea că partea reclamantă ar fi vorbit prima asupra excepţiei inadmisibilităţii, deşi, procedural, primul cuvânt s-ar fi impus a fi fost acordat pârâtului (care nu a ridicat vreo obiecţiune) nu este de natură să pună în discuţie, astfel cum corect a reţinut instanţa de apel, nulitatea actelor procesuale, întrucât nu este de natură să producă vreo vătămare părţilor, cât timp drepturile procesuale le-au fost respectate.

Aşa fiind, cum instanţa de apel a analizat şi a motivat considerentele pentru care a respins aceste critici formulate prin apel şi cum, prin recurs, partea reclamantă nu a demonstrat încălcarea normelor de procedură de către instanţa de apel, Înalta Curte găseşte critica a fi nefondată".

Ca atare nu se poate aprecia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a pronunţat asupra motivului de recurs în care s-a criticat aspectul ordinii legale de luare a cuvântului, ci a reţinut că drepturile procesuale ale părţilor au fost respectate, iar împrejurarea că partea reclamantă ar fi vorbit prima asupra excepţiei inadmisibilităţii nu pune în discuţie nulitatea actelor procesuale, întrucât nu este de natură să producă vreo vătămare părţilor.

Contestatorii apreciază că această concluzie este greşită, dar, aşa cum s-a arătat anterior, calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare nu dă dreptul instanţei de control judiciar să facă propria evaluare asupra judecăţii pe fond a cauzei, ci, în temeiul dispoziţiilor art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., în măsura în care hotărârea cuprinde considerente care conduc la concluzia cercetării în integralitate a motivelor de recurs, o reanalizare a corectitudinii acestora nu este permisă de lege, întrucât ar însemna a acorda părţii dreptul la un nou recurs deghizat.

Cu privire la susţinerea că instanţa de recurs a omis a cerceta motivul III.3 de casare prin care s-a invocat nemotivarea respingerii de către instanţa de apel a motivului prin care se invoca greşita aplicare a art. 137 C. proc. civ. de către prima instanţă sub aspectul refuzului de uni cu fondul excepţia de inadmisibilitate, contestatorii apreciază că soluţionarea acestei excepţii impunea administrarea de probatorii pentru verificarea prioritară a situaţiei juridice a imobilului aflat în litigiu, din perspectiva inexistenţei unui mod originar de dobândire a proprietăţii de către Statul român, în condiţiile în care principala motivare a excepţiei era bazată pe argumentul inexistenţei unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, iar apărarea lor consta în invocarea dispoziţiilor Deciziei RIL nr. 33/2008 care vizează tocmai situaţiile de excepţie în care poate fi verificată pe fond o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi că excepţia de inadmisibilitate nu era de ordine publică şi nu putea fi invocată decât de Statul Român şi nu de ceilalţi intimaţi pârâţi, întrucât aceştia erau doar detentori precari ai imobilului în litigiu şi nu ar fi putut invoca alte apărări decât pretinsul titular al dreptului de proprietate publică.

Deşi chiar în cuprinsul contestaţiei în anulare se susţine că instanţa de recurs a răspuns acestei critici, contestatorii apreciază că aceasta s-a rezumat doar la a oferi argumente de ordin general în sensul că aspectele litigioase invocate în susţinerea criticii ar fi făcut obiectul examinării instanţelor de fond sau că reclamanţii nu ar fi indicat care erau dovezile suplimentare, aflate în legătură cu fondul şi care s-ar fi impus a fi administrate în vederea soluţionării excepţiei (deşi erau indicate la par. 71 al recursului).

Aceste critici vizează în realitate nemulţumirea cu privire la o pretinsă eroare de judecată a instanţei de recurs şi nu o necercetare a motivelor de recurs care nu se subsumează temeiului de drept invocat de contestatori.

În literatura de specialitate s-a subliniat în mod constant faptul că aceste dispoziţii au un câmp limitat de aplicare, astfel că ele trebuie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv, pentru a nu deschide în ultimă instanţă calea unui veritabil recurs la recurs.

Or, susţinerea că instanţa de recurs în mod greşit nu a apreciat că în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii era obligatorie verificarea prioritară a situaţiei juridice a imobilului aflat în litigiu şi a existenţei bunului în patrimoniul contestatorilor, prin prisma celor două paliere: raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi C. civ. de la 1864 şi raportul dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reprezintă o critică adusă modului de soluţionare pe fond a cauzei şi nicidecum o omisiune de a cerceta motivele de recurs.

În realitate, instanţa de recurs a analizat în mod exhaustiv acest motiv de recurs apreciind însă că este nefondată critica prin care partea reclamantă pretinde că instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ. deoarece partea reclamantă în dezvoltarea criticii, reiterează aceleaşi chestiuni litigioase care au fost examinate de instanţele de fond cu ocazia verificărilor impuse de soluţionarea excepţiei, fără a indica dovezi suplimentare, aflate în legătură cu fondul, şi care s-ar fi impus a fi administrate în vederea soluţionării excepţiei şi dezvoltă propriul raţionament în legătură cu aspectele de fapt ale litigiului (astfel cum acestea au fost reţinute de instanţele de fond) pretinzând însă că se impunea concluzia contrară potrivit căreia raportul juridic dedus judecăţii era exceptat de la aplicarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât timp deţine în patrimoniu un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi cât timp Statul Român nu deţine dovada unui mod originar de dobândire a acestui imobil.

Dezlegând, pe fond, aceste aspecte, Înalta Curte a apreciat că în mod corect instanţa de apel, prin considerentele hotărârii recurate, ignorate însă de partea reclamantă, a reţinut că examinarea excepţiei inadmisibilităţii nu depindea de lămurirea altor aspecte de fapt şi nu impunea suplimentarea probatoriilor, ci doar de raţionamente juridice ce trebuiau făcute în aplicarea normelor de drept invocate ca şi temei de drept al pretenţiei de revendicare, astfel cum aceste raţionamente au fost făcute şi de partea reclamantă în dezvoltarea criticii.

Ca atare, instanţa de recurs a analizat în concret motivele de recurs privitoare la aceste aspecte apreciind însă că sunt nefondate, deoarece hotărârea recurată face dovada examinării reale şi corecte a problemei de drept relative la aplicarea dispoziţiilor art. 137 alin. (2) C. proc. civ. de către instanţa de apel, considerentele reţinute fiind suficiente şi lămuritoare.

Referitor la omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivul VI.1 de casare prin care s-a solicitat a se constata inaplicabilitatea hotărârii CEDO din cauza D. şi alţii c. României, contestatorii au susţinut că există deosebiri fundamentale existente între prezentul litigiu şi situaţia faptică din hotărârea CEDO din cauza D. şi alţii c. României, pe care instanţa de recurs a refuzat a le cerceta, respectiv că prezenta cauză are ca obiect, revendicarea unui imobil preluat de Statul român în perioada regimului comunist, fără titlu, spre deosebire de situaţia petentelor D. şi E., ale căror demersuri judiciare au urmărit recuperarea unui imobil preluat în baza unui titlu, respectiv în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile.

Apreciază contestatorii că diferenţa dintre cele două ipoteze este fundamentală, întrucât în cauză, în absenţa vreunui titlu de preluare, imobilul în litigiu nu a intrat niciodată în patrimoniul Statului sau al vreunei alte entităţi, context în care acţiunea în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun (art. 480-481 C. civ. şi art. 44 din Constituţia României) este admisibilă şi se impunea a fi soluţionată ca atare de instanţă, prin aplicarea criteriilor specifice comparării titlurilor exhibate de părţile litigante şi că în recurs s-a invocat necesitatea analizei acestor deosebiri şi prin raportare la alte argumente, care nu au fost analizate (spre exemplu: dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 stabilesc faptul că "fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", ipoteză care nu era îndeplinită în cauză; H.G. nr. 1133/2008, prin care s-a transmis imobilul din administrarea RAPPS în administrarea Ministerului Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, nu constituie titlu de proprietate şi nici temei al preluării, nu este similar Decretului nr. 92/1950 din hotărârea D., astfel că, nefiind vorba de aceeaşi situaţie-premisă, imobilul din litigiu nu urmează regimul juridic al cauzei-pilot, care se referă la un imobil preluat în proprietatea statului în temeiul unui act normativ, modul în care statul dispune prin act declarativ asupra dreptului de a folosi/administra un bun, nu poate constitui un drept opozabil în cadrul unei acţiuni în revendicare).

Contrar susţinerilor contestatorilor se observă că instanţa de recurs a examinat aceste argumente, dar a apreciat că raţionamentul logico-judiciar pe care instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia este corect şi în concordanţă cu normele din dreptul intern şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului invocate şi cu dezlegările date acestora prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prin hotărârea-pilot din 12.10.2010 din cauza D. şi alţii contra României.

Analizând aceste aspecte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a răspuns în mod detaliat tuturor acestor susţineri.

Astfel, s-a arătat în cuprinsul hotărârii atacate că "dispoziţiile Legii nr. 10/2001 se aplică imobilelor preluate de statul comunist în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, indiferent dacă preluarea s-a realizat în baza unui titlu (a cărui valabilitate se verifică sau nu în raport de cerinţele legii în vigoare la data deposedării) sau, dimpotrivă, în afara oricărui titlu, prin simpla deposedare a proprietarului.

Cât priveşte faptul deţinerii în prezent a imobilului în litigiu de către stat (necontestat), împrejurarea că partea pârâtă nu a prezentat dovezi pentru a se stabili în ce condiţii a operat preluarea dreptului de proprietate de la titularul iniţial de către statul comunist, susţine concluzia reţinută de instanţele de fond şi afirmată de partea reclamantă, potrivit căreia imobilul a fost preluat în mod abuziv de statul comunist, fără titlu.

În atare circumstanţe, în mod corect instanţele de fond au statuat că au fost învestite cu judecata unei acţiuni în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, de către partea reclamantă, care pretinde că a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate de la autorul invocat, F., fiind astfel îndreptăţită la restituirea imobilului de către stat, deşi nu a urmat procedura legii speciale."

Ca atare calitatea de bun preluat în mod abuziv de Statul Român a imobilului litigios a fost stabilită în concret în speţa de faţă, astfel încât nu se poate considera că instanţa de recurs ar fi apreciat că modalitatea de preluare a bunului este similară cu cea din cauza D. ş.a. contra României şi că nu ar fi fost analizată cauza sub acest aspect.

Cu toate acestea a arătat instanţa de recurs că, deşi în susţinerea cererii, partea reclamantă, a invocat statuările din decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţi, potrivit cărora persoana care deţine un "bun" poate introduce o acţiunea în revendicare întemeiată pe normele dreptului comun, cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere siguranţei circuitului civil şi că instanţele nu erau ţinute de dezlegarea dată noţiunii autonome de "bun" prin hotărârea pilot D. ş.a. contra României, trebuie a se verifica, cu prioritate, dacă partea reclamantă deţine un "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Examinând această condiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, în ceea ce priveşte acest tip de acţiuni în revendicare, noţiunea de "bun" a fost lămurită de Curtea Europeană prin hotărârea pilot dată în cauza D. ş.a. contra României şi că nu sunt argumente care să o înlăture de la aplicare.

În hotărârea menţionată, Curtea Europeană a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

Concluzia s-a impus deoarece art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat, astfel cum eronat pretinde partea reclamantă, în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia.

Cum partea reclamantă nu a obţinut recunoaşterea unui drept actual de proprietate, cu efect retroactiv asupra imobilului în litigiu preluat de statul comunist, în mod corect instanţele de fond au statuat că partea reclamantă nu deţine un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Pe cale de consecinţă, nefiind titulara unui "bun", partea reclamantă nu poate pretinde, astfel cum eronat susţine, că este îndreptăţită la examinarea pe fond a acţiunii în considerarea situaţiei de excepţie prevăzută în decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care s-a recunoscut, în mod excepţional, posibilitatea titularilor unui "bun" de a formula acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, cu condiţia ca aceasta să nu aducă atingere drepturilor de proprietate dobândite de terţi de bună-credinţă, întrucât aceasta nu este incidentă în cauză.

Ca atare, instanţa de recurs a justificat în concret de ce apreciază că reclamanţii nu se bucură de existenţa unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Faptul că instanţa de recurs s-a raportat în definirea acestei noţiuni la considerentele Hotărârii CEDO în cauza D. ş.a. contra României în cadrul căreia Curtea Europeană a Drepturilor Omului a înţeles să dea o definiţie generală conceptului de bun actual, aplicabilă unor situaţii diverse şi nu doar celei examinate, nefiind obligatorie identitatea situaţiei factuale a speţei de faţă cu cea din respectiva cauză, ţine de raţionamentul juridic ce a condus la soluţia pronunţată şi nicidecum o necercetare a motivelor de recurs ce poate fi îndreptată pe calea contestaţiei în anulare.

Aprecierile contestatorilor în sensul că se impunea ca instanţa de recurs să analizeze acest motiv de recurs din perspectiva apărării esenţiale a recurenţilor, că prezenta cauză a vizat revendicarea unui imobil, pentru recuperarea căruia nu a fost declanşată de aceştia vreo altă procedură administrativă sau judiciară reglementată de legea specială de reparaţie (Legea 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare), spre deosebire de cazul petentelor din speţa-pilot D., că hotărârea dată în acea cauză nu înlătură, ci dimpotrivă, consolidează efectele deciziei RIL nr. 33/2008, că nu au fost avute în vedere susţinerile bazate pe interpretarea corectă a noţiunii de bun dată prin hotărârea din cauza pilot şi prin alte hotărâri posterioare acesteia, că dreptul reclamanţilor de acces la o acţiune în revendicare trebuia analizat şi din perspectiva existenţei unei "speranţe legitime" cu privire la posibilitatea exercitării dreptului lor, la respectarea proprietăţii asupra bunului intabulat, în condiţiile Deciziei RIL nr. 33/2008 a ICCJ şi alte asemenea susţineri, reprezintă în realitate critici ale soluţiei pronunţate de către instanţa de recurs care nu pot fi analizate în cadrul limitativ impus de dispoziţiile ce reglementează calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

Pentru aceleaşi considerente vor fi respinse şi criticile contestatorilor cu privire la omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivul VI.2 de casare referitor la aplicarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO din perspectiva evoluţiei jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens se arată că s-a invocat în recurs efectul hotărârilor ulterioare cauzei pilot anterior menţionate, pronunţate de Curte (din care ar rezulta că CEDO nu generalizează aplicarea Legii nr. 10/2001 oricărui tip de cauză privitoare la imobile preluate de stat, ci individualizează, particularizează cazurile specifice care se raportează la legea specială, fără a exclude dreptul persoanei vătămate prin actele de deposedare comise de stat, de a se adresa instanţelor judecătoreşti, în baza normelor din materia revendicării) şi că instanţa de recurs nu a analizat efectul paragrafelor 10-11 din hotărârea pronunţată la data de 24 octombrie 2017 în cauza Dickmann şi Gion împotriva României, neavând în vedere că nicio procedură nu era disponibilă pentru foştii proprietari care, în lipsa restituirii, ar fi avut dreptul la despăgubiri, dar care nu au avut acces la acestea din cauza faptului că împrejurările care făceau imposibilă restituirea au devenit cunoscute după expirarea termenului pentru depunerea cererilor de despăgubire (...).

Înalta Curte constată că instanţa de recurs, în contra a ceea ce susţin contestatorii, a analizat însă şi aceste aspecte.

Astfel, referitor la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, s-a arătat că, deşi iniţial Curtea Europeană a reţinut că nu constituie o cale de atac eficientă, în înţelesul art. 6 (1) din Convenţie, întrucât punea persoanele interesate în imposibilitatea de a supune deciziile administrative emise în baza acestei legi controlului jurisdicţional prevăzut de lege, această jurisprudenţă a fost incidentă acţiunilor în revendicare formulate anterior pronunţării deciziei în interesul legii nr. XX/19 martie 2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie prin care, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.

În speţă, instanţa de recurs a constatat că acţiunea în revendicare a fost dedusă judecăţii de partea reclamantă ulterior anului 2007, anume la data de 14 iulie 2011, caz în care statuările Curţii Europene mai sus arătate nu mai prezintă relevanţă şi în atare condiţii, nu pot fi primite susţinerile părţii reclamante potrivit cărora nu avea a urma calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, sub motiv că procedura prevăzută de acest act normativ nu constituia un remediu eficient până în anul 2007, cu luarea în considerare a împrejurării că termenul de formulare a notificărilor în procedura legii speciale a expirat la 14.02.2002.

De asemenea, s-a apreciat că un atare raţionament nu poate fi primit, întrucât partea reclamantă nu avea formulată o acţiune în revendicare anterior intrării în vigoare a legii speciale în cadrul căreia să poată pretinde examinarea pe fond a pretenţiilor pe motiv că Legea nr. 10/2001 nu reprezenta o cale atac efectivă şi că, "dimpotrivă, partea reclamantă a înregistrat acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun abia 14 iulie 2011, adică ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi ulterior pronunţării deciziei în interesul legii nr. XX/19 martie 2007 prin care s-a corectat această deficienţă a legii speciale.

Mai mult, partea reclamantă a înregistrat acţiunea în revendicare ulterior pronunţării hotărârii din 12.10.2010 în cauza D. ş.a. contra României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecţiuni, de pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin hotărârea menţionată, Curtea Europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare întemeiate pe prevederile civile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 (1) din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.

Aceste statuări nu pot fi înlăturate de la aplicare în procesul pendinte, astfel cum eronat se pretinde prin recurs, nici sub motiv că pentru imobilul în litigiu nu există declanşată de partea reclamantă, în prealabil sau concomitent, o altă procedură administrativă dintr-o lege specială, astfel cum aveau părţile din hotărârea instanţei europene, întrucât acest aspect nu prezintă relevanţă din punct de vedere al analizei. De altminteri, susţinerea este inexactă parţial, întrucât cu privire la imobilul în litigiu, astfel cum au reţinut instanţele de fond, există declanşată de o terţă persoană o procedură administrativă, în baza notificării întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 formulate de numita G., care se pretinde, la rându-i îndreptăţită la restituire."

Ca atare, instanţa de recurs a răspuns în detaliu motivelor de recurs invocate astfel încât nu pot fi primite nici criticile contestatorilor subsumate aspectelor privind interpretarea corectă a situaţiei de excepţie reglementate prin decizia ICCJ nr. 33/2008, prin raportare la invocarea hotărârilor CEDO sau cele privind data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, noţiunea de "bun actual", situaţia nerecurgerii la Legea nr. 10/2001 din cauza Dickmann şi Gion, speranţa legitimă de a obţine recunoaşterea efectivă a unui drept de proprietate, etc.

Este adevărat că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia, dar în speţă, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de recurs a procedat în concret la examinarea elementelor esenţiale şi determinante care au condus la soluţia pronunţată.

Contestatorii au mai invocat omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivul VI.3 de casare referitor la specificul situaţiei juridice în care se găsesc reclamanţii, prin raportare la criteriile şi principiile explicative decurgând din jurisprudenţa CEDO referitoare la înscrierile de carte funciară şi la efectele pe care acestea le generează în concret în circuitul civil, în sensul că instanţa trebuia să analizeze în concret că în cauză statul a opus doar o preluare în fapt a imobilului, abuzivă prin raportare la aspectul notoriu al perioadei de totalitarism în care s-a produs deposedarea autorilor, de natură să vicieze orice posesie ulterioară şi mai ales să confirme că statul nu a dobândit în baza unuia din modurile originare de dobândire a proprietăţii imobilul ce constituie obiectul material al litigiului, iar sintagma globală a respingerii "criticilor de la pct. IV- VIII în memoriul de recurs" dovedeşte că recurenţilor le-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil din perspectiva nemotivării respingerii recursului, întrucât fiecare dintre aceste motive de recurs aveau o individualitate şi argumente distincte, care nu puteau fi respinse printr-o unică motivare.

Critica este nefondată.

Astfel, în ceea ce priveşte motivarea soluţiei, instanţa de recurs a analizat cererea de recurs dedusă judecăţii, a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, dezvoltând un raţionament judiciar în concordanţă cu soluţia pronunţată.

Faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat împreună criticile formulate la pct. IV -VIII în memoriul de recurs nu poate constitui un motiv încadrabil în dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.

În practica judiciară, inclusiv din perpectiva hotărârilor CEDO, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic.

Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotârârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt reţinute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situaţiei reţinute.

Din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanţa de recurs a motivat judicios, în fapt şi în drept, soluţia pronunţată înlăturând susţinerile recurenţilor, neputându-se reproşa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de recurs.

Cu titlu de exemplu, referitor la menţiunile din registrele de publicitate imobiliară de la momentul deposedării abuzive, a căror valoare probatorie se verifică în raport de dispoziţiile legale în vigoare la acea dată şi în acord şi cu dispoziţiile art. 25 raportat la art. 56 din Legea nr. 7/1996, instanţa de recurs a menţionat că ele devin relevante cu ocazia examinării calităţii de proprietar a persoanei deposedate ori a succesorilor acestei persoane, examinare care îşi dovedeşte utilitatea în cazul în care instanţele au a soluţiona pe fond o acţiune în revendicare admisibilă, în condiţiile legii.

În atare condiţii, date fiind limitele în care s-a desfăşurat judecata în fond, configurate de întinderea verificărilor impuse pentru analizarea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare întemeiate pe normele dreptului comun, examinarea valabilităţii dreptului de proprietate al autorului F. asupra imobilului în litigiu din perspectiva menţiunilor actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.03.1942 de secţia Notariat a Tribunalului Ilfov şi a celor din registrele de publicitate imobiliară excedează cadrului procesual, motiv pentru care analiza nu îşi justifica utilitatea.

Aceasta, întrucât, examinarea excepţiei de inadmisibilitate impunea, în mod obligatoriu şi cu prioritate, verificări privind existenţa unui drept actual de proprietate în patrimoniul părţii reclamante, titulara acţiunii în revendicare, în speţă, verificări privind existenţa unui drept de proprietate în patrimoniul reclamanţilor A., B., C..

Or, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că tocmai acest drept actual de proprietate, manifestat ulterior preluării abuzive de către stat, nu există în patrimoniul reclamanţilor, nu se mai impunea analiza în continuare a dispoziţiilor art. 25 şi 56 din Legea nr. 7/1996 şi a celorlalte susţineri privind efectele înscrierilor în cartea funciară şi a preeminenţei hotărârilor CEDO, din perspectiva protecţiei conferite titularilor înscrişi în evidenţele de carte funciară.

Argumentele inserate în cadrul contestaţiei în anulare cu privire la greşita dezlegare dată de către instanţa de recurs acestor aspecte nu pot fi primite raportat la cadrul procesual restrictiv impus de dispoziţiile legale în materie, aşa cum s-a arătat anterior.

Cu privire la omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivul VII de casare, prin care s-a criticat neaplicarea prevederilor art. 6 şi 7 din Legea nr. 213/1998, contestatorii susţin că era necesar a se analiza critica prin care s-a invocat relevanţa jurisprudenţei previzibile a ICCJ, care a statuat că doar în cadrul unei acţiuni de drept comun poate fi analizat efectul de inopozabilitate al unei hotărâri de guvern ca cea invocată de intimaţii pârâţi, prin care s-a transmis un pretins drept de administrare al unui bun, care nu are însă la bază niciun alt drept dobândit legal de stat şi opozabil reclamanţilor.

Cu titlu prealabil, se observă că instanţa de recurs nu a dat eficienţă vreunei hotărâri de guvern prin care să se fi transmis un pretins drept de administrare al unui bun, ci a stabilit că imobilul a fost preluat în mod abuziv de statul comunist, fără titlu.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 (potrivit cărora:

"Bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie"), instanţa de recurs a verificat modul cum a fost soluţionat de către instanţele de fond concursul dintre legea de drept comun (art. 480 C. civ.) şi legea specială (Legea nr. 10/2001), la care face trimitere norma de drept mai sus arătată şi a constatat că acesta a fost deja dezlegat prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a stabilit că acest concurs dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În consecinţă, a apreciat instanţa de recurs că după data pronunţării deciziei în interesul legii, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti de la data publicării, 23 februarie 2009, părţile interesate în examinarea pe fond a pretenţiilor de retrocedare a imobilelor de care au fost deposedate în mod abuziv de statul comunist aveau obligaţia de a urma procedura Legii nr. 10/2001 pentru a obţine restituirea în natură sau, după caz, despăgubiri, nemaiavând deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun.

Aşa fiind, cum partea reclamantă a înregistrat acţiunea în revendicare la data de 14 iulie 2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că în mod corect instanţele de fond au constatat că ea cade sub incidenţa deciziei în interesul legii menţionate şi, în consecinţă, au statuat că pretenţia de restituire a imobilului pe temeiul normelor civile de drept comun nu mai poate fi examinată pe fond.

Ca atare, în cadrul hotărârii atacate cu prezenta contestaţie în anulare a avut loc o analiză concretă a deciziei ÎCCJ nr. 33/2008 apreciindu-se că în mod corect a fost admisă excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare, aspect care nu mai poate fi suspus cenzurii în această cale extraordinară de atac.

Referitor la omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivul VIII de casare prin care s-a invocat încălcarea dreptului la examinarea cauzei, ca element component al dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 par. 1 din CEDO, contestatorii susţin că nu s-a verificat dacă limitarea dreptului de acces la o instanţă este una justificată, în sensul de a fi îndeplinite următoarele condiţii: limitările impuse să nu restrângă accesul în asemenea măsură încât dreptul să fie atins chiar în substanţa sa; limitarea să aibă un scop legitim şi să existe un raport de proporţionalitate.

Motivul de recurs prin care s-a pretins că prin soluţia de inadmisibilitate pronunţată şi prin neanalizarea pe fond a acţiunii în revendicare a fost încălcat dreptul de acces la o instanţă, prevăzut de art. 6 (1) Convenţie, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a fost analizat în concret, în mod exhaustiv, în cuprinsul hotărârii atacate.

Înalta Curte a apreciat însă că apărarea nu a fost primită de instanţele de fond şi nu se susţine nici în recurs, deoarece partea reclamantă a înregistrat acţiunea în revendicare ulterior pronunţării hotărârii din 12.10.2010 în cauza D. ş.a. contra României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecţiuni, de pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin hotărârea menţionată, Curtea Europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare întemeiate pe prevederile civile de drept comun, motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 (1) din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă.

Or, aşa cum s-a arătat în continuare, reclamanţii aveau posibilitatea de a uza în mod efectiv de prevederile Legii nr. 10/2001, cum de altfel a procedat o terţă persoană, numita G., care se pretinde, la rându-i îndreptăţită la restituire şi care a iniţiat procedura administrativă, în baza notificării întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

De asemenea, Înalta Curte a mai reţinut că nu exista o acţiune în revendicare anterior intrării în vigoare a legii speciale în cadrul căreia să poată pretinde examinarea pe fond a pretenţiilor pentru astfel de motiv ci, dimpotrivă, partea reclamantă a înregistrat acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun abia 14 iulie 2011, adică ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi ulterior pronunţării deciziei în interesul legii nr. XX/19 martie 2007 prin care s-a corectat această deficienţă a legii speciale. Mai mult, partea reclamantă a înregistrat acţiunea în revendicare ulterior pronunţării hotărârii din 12.10.2010 în cauza D. ş.a. contra României, prin care Curtea Europeană a luat act, fără obiecţiuni, de pronunţarea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca atare, nu se poate aprecia că există o necercetare a acestui motiv de recurs, aprecierea ca fiind nerelevante a unor apărări în detrimentul altora constituind însăşi esenţa raţionamentului logico-juridic ce a condus la pronunţarea soluţiei şi nu poate constitui nicidecum un motiv de retractare a hotărârii pe calea contestaţiei în anulare.

Cu referire la susţinerea că instanţa de recurs a omis a cerceta motivul IX de casare prin care a fost invocată discriminarea contestatorilor în posibilitatea de a recurge la normele dreptului comun în raport de persoana care încalcă dreptul de proprietate se constată că şi acesta a fost analizat de către Înalta Curte.

Astfel, examinând dispoziţiile art. 14 din Convenţie, instanţa de recurs a arătat că discriminarea presupune un tratament preferenţial acordat unei persoane în legătură cu drepturile şi libertăţile recunoscute Convenţie şi se impune a fi examinată prin comparaţie, dar partea reclamantă nu a indicat care este dreptul recunoscut de Convenţie ce pretinde că i-a fost încălcat, nici în ce constă încălcarea şi nici care este termenul de comparaţie în raport cu care pretinde analizarea discriminării.

De asemenea, s-a apreciat că nici soluţia pronunţată de instanţele de judecată nu poate releva în sine un tratament discriminatoriu, din perspectiva încălcării dreptului de proprietate de către o persoană fizică sau de către stat, deoarece interpretarea dată normelor convenţionale şi de drept intern în procesul pendinte a fost făcută în concordanţă cu dezlegările date problemelor litigioase prin hotărârea din cauza D. ş.a. contra României a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ambele obligatorii pentru instanţele de judecată şi, în consecinţă, aplicate tuturor persoanelor care formulează acţiuni în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform jurisprudenţei consolidate la nivelul instanţelor judecătoreşti.

Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că, în speţă, instanţa de recurs a cercetat, în esenţă, dar şi exhaustiv toate motivele cu care a fost învestită, expunând pe larg argumentele de drept care conduceau la soluţia adoptată şi care făceau inutilă analizarea altor apărări astfel încât, nefiind întrunite condiţiile art. 318 C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii B., A. şi C. împotriva deciziei nr. 1821 din 30 septembrie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2011.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., vor fi obligaţi contestatorii, ca părţi căzute în pretenţii, la plata către intimatul Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi a sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii B., A. şi C. împotriva deciziei nr. 1821 din 30 septembrie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2011 .

Obligă pe contestatori la plata către intimatul Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi a sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 mai 2021.