Appeal annulled for failure to articulate legal error in road accident damages quantum

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 teza a II - a C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare", Înalta Curte constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, la data de 06 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii şi cu intervenientul-forţat F., au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 10.000 euro (45.000 RON), echivalent în RON la data efectuării plăţii, reprezentând daune morale, şi a sumei de 4.631,60 RON, reprezentând daune materiale, către reclamantul B.; obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 euro (225.000 RON), echivalent în RON la data efectuării plăţii, către reclamanta A., reprezentând daune morale; obligarea pârâtului la plata sumei de 45.000 euro (202.500 RON), echivalent în RON la data efectuării plăţii, către reclamantul C., reprezentând daune morale; obligarea pârâtului la plata sumei de 30.000 euro (135.000 RON), echivalent în RON la data efectuării plăţii, către reclamantul D., prin reprezentant legal, A., reprezentând daune morale; obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro (450.000 RON), echivalent în RON la data efectuării plăţii, către reclamantul E., reprezentând daune morale.

În motivare, reclamanţii au arătat că la data de 14 aprilie 2015, au fost victimele unui accident rutier ce a avut drept urmare vătămarea lor corporală.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi cele cuprinse în Norma nr. 23/2014 a Comisia privind Supravegherea Asigurărilor.

I.2 Judecata în primă instanţă:

Prin încheierea din 20 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a Vl-a civile a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată, în favoarea secţiilor civile ale Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 03 iulie 2017, sub nr. x/2016.

La data de 13 decembrie 2017, pârâta Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat schimbarea calităţii procesuale a pârâtului F., din intervenient forţat în pârât, iar, pe fond, a solicitat admiterea, în parte, a cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din data de 17 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a dispus rectificarea citativului în sensul că Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România are calitate de pârât.

La data de 25 iulie 2018, intervenientul forţat a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii, arătând ca accidentul s-a produs ca urmare a angajării în depăşirea unei coloane de utilaje agricole, de către B., fără a observa că primul tractor din coloană a semnalizat şi a virat la stânga.

Prin sentinţa civilă nr. 1845 din 09 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantului B., a sumei de 1969,25 RON, reprezentând daune materiale şi a sumei de 10.000 RON, reprezentând daune morale; în favoarea reclamantei A., a sumei de 60.000 RON, reprezentând daune morale; în favoarea reclamantului C., a sumei de 60.000 RON, reprezentând daune morale; în favoarea reclamantului D., a sumei de 40.000 RON, reprezentând daune morale, în favoarea reclamantului E., a sumei de 90.000 RON, reprezentând daune morale.

I.3. Judecata în apel:

Prin decizia civilă nr. 429A din 03 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul reclamantului E. împotriva sentinţei civile nr. 1845 din 09 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 125.000 RON, reprezentând daune morale, în favoarea reclamantului E.; a respins, ca nefondate, celelalte apeluri formulate de reclamanţii A., B., C., D. şi de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, împotriva sentinţei civile nr. 1845 din 09 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

I.4 Judecata în recurs. Procedura de filtru:

Împotriva deciziei civile nr. 429A din 03 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D. şi E., la data de 28 iulie 2020, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 13 august 2020 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora, la stabilirea despăgubirilor, în cazul vătămării corporale, se au în vedere daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

S-a mai invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 privind prejudiciul material, a dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) şi (2) din C. civ., care prevăd obligaţia reparării integrale a prejudiciului, şi a dispoziţiilor art. 1391 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, în caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Recurenţii-reclamanţi au învederat, în acest sens, că instanţa de apel, la determinarea în concret a daunelor morale, nu a procedat la o analiză amplă a repercusiunilor evenimentului rutier din anul 2015 în care au fost implicaţi, astfel că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare la data producerii evenimentului rutier, cât şi cu încălcarea criteriilor jurisprudenţiale, respectiv fără a se ţine cont de consecinţele negative suferite de reclamanţi în plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu are au fost percepute consecinţele vătămării.

Instanţa de apel a nesocotit şi dispoziţiile art. 50 pct. l lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 privind prejudiciul material, întrucât nu s-a pronunţat asupra motivului de apel privind majorarea cuantumului daunelor materiale solicitate de reclamantul B..

Recurenţii au arătat că au depus, la dosar, practică judiciară din care reiese că instanţele de judecată au acordat, în situaţii similare, cu titlu de daune morale, sume mult superioare celor acordate de către instanţa de apel, însă, în mod nelegal, instanţa de apel s-a limitat la a reţine că, deşi este reală descrierea traumelor, a şocului, sperieturii, sechelelor şi a suferinţelor descrise de reclamanţi în cererea de apel, despăgubirea acordată de tribunal este una corectă, fără a indica ce criterii a avut în vedere pentru o astfel de apreciere.

Or, sumele reprezentând daune morale constituie o limitare disproporţionată şi nejustificată a dreptului la despăgubire, prin raportare la jurisprudenţă şi la criteriile stabilite în practică.

Instanţa de apel nu a avut în vedere că despăgubirile acordate nu trebuie să aibă numai un caracter pur simbolic, ci trebuie să fie suficiente pentru a uşura sau compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care reclamanţii le-au îndurat şi pe care trebuie să le mai îndure.

S-a mai arătat că instanţa de apel a nesocotit decizia nr. 300/2019 din data de 14 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că:

"se impune ca instanţa de trimitere să stabilească cuantumul daunelor morale în urma evaluării tuturor criteriilor jurisprudenţiale în materie (...) sens în care va tine seama atât de toate considerentele suportate de reclamant în urma accidentului, cât şi de criteriul echităţii şi proporţionalitătii daunei cu despăgubirea acordată, precum şi de jurisprudenţă în cauze similare".

Conchizând, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel nu s-a raportat la criteriul echităţii şi nici la principiul proporţionalitătii daunei cu despăgubirea acordată, consacrate pe cale jurisprudenţială în materia stabilirii daunelor morale.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze la susţinerile şi apărările părţilor, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile raportului depus judecăţii.

Or, în opinia recurenţilor instanţa de apel nu a analizat probele administrate în cauză şi nici nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale, ci s-a limitat la a face simple menţiuni cu privire la situaţia de fapt, fără o aplicare concretă a normelor substanţiale şi procedurale incidente. Ca atare, motivarea instanţei de apel nu corespunde exigenţelor dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., iar instanţa de control judiciar, într-o asemenea situaţie, este în imposibilitatea de a exercita un control efectiv al hotărârii atacate.

S-a mai susţinut că instanţa de apel nu a analizat argumentele care justificau majorarea cuantumului daunelor morale, în raport de criteriile statuate pe cale jurisprudenţială de practica judiciară, de circumstanţele particulare ale speţei, de consecinţele suportate de reclamanţi în urma accidentului.

Prin urmare, recurenţii-reclamanţi au arătat că li s-a încălcat dreptul la un proces echitabil şi li s-a cauzat o vătămare procesuală, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin aplicarea prevederilor art. 497 C. proc. civ.

I.5 Apărările formulate în cauză:

Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România la data de 22 septembrie 2020 şi intimatului-intervenient F. la 24 septembrie 2020 .

La data de 29 septembrie 2020, în termen legal, intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat; în cuprinsul întâmpinării, intimatul a susţinut faptul că recurenţii au invocat formal motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi că, în concret, nu au adus critici de nelegalitate a hotărârii recurate.

Întâmpinarea a fost comunicată celorlalte părţi la data de 06 octombrie 2020, iar intimatului-intervenient F. la 13 octombrie 2020.

La 16 octombrie 2020, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinarea depusă de intimatul-pârât, prin care au solicitat respingerea apărărilor invocate de intimat şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

La 22 octombrie 2020, intimatul-intervenient F. a depus răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 06 octombrie 2020, în termen legal, intimatul-intervenient F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, considerând că decizia atacată este motivată în fapt şi în drept; în cuprinsul întâmpinării, intimatul a susţinut faptul că sumele acordate de instanţele de fond sunt mari, în raport consecinţele producerii accidentului, iar acest lucru conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a recurenţilor reclamanţi, care nu au depus înscrisuri medicale noi în dovedirea faptului că nu sunt pe deplin recuperaţi şi că ar fi rămas cu vreo infirmitate. A mai arătat că există practică judiciară din care reiese faptul că, în situaţii similare, s-au acordat daune morale inferioare celor acordate de curtea de apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, din perspectiva posibilităţii încadrării aspectelor de nelegalitate invocate, în motivele de casare, expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată următoarele:

Prioritar, Înalta Curte reţine că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac, reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege, prin motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părţilor unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neavând competenţa legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reţinută ori de a cenzura situaţia de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul nu presupune evocarea unei simple nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greşită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanţă în oricare dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nu vor fi sancţionate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate şi nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege va atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., invocate de către recurenţii-reclamanţi, prevăd următoarele:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Învestită cu soluţionarea apelului exercitat de reclamanţi, curtea de apel, raportându-se la situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, a reţinut, caracterul judicios şi bine argumentat al daunelor recunoscute reclamanţilor de către această instanţă.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, criticate atât de către reclamanţii A., B., C., D. cât şi de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, instanţa de apel a reţinut că, deşi jurisprudenţa citată şi criteriile evocate sunt, de principiu, pertinente, acestea nu vădesc că sumele acordate cu titlu de daune morale ar fi fost greşit stabilite, enumerarea generică a unor criterii de evaluare a daunelor morale nepunând în lumină vreun element care să fi fost nevalorificate de prima instanţă, cu excepţia daunelor morale acordate reclamantului E..

De asemenea, a mai reţinut că în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, tribunalul s-a raportat la impactul faptei ilicite asupra fiecărui reclamant şi a modului cum au fost resimţite urmările accidentului, concretizate în numărul de zile de îngrijiri medicale, natura tramatismelor, teama post-traumatică, împrejurarea că doi dintre reclamanţi erau minori la data producerii accidentului, că victimele sunt membrii aceleiaşi familii, astfel că suferinţa proprie a fost accentuată de conştientizarea faptului că şi alţi membri de familie au fost accidentaţi şi au suferit vătămări, această situaţie determinând ca suferinţa lor să nu poată fi alinată de membrii familiei care se aflau la rândul lor în aceeaşi situaţie.

În ceea ce îl priveşte pe reclamantul E., curtea de apel a reţinut că, în speţă, criteriile factuale descrise de tribunal indică necesitatea unei compensaţii superioare în condiţiile urmărilor accidentului care au condus la amputarea gambei, şi, ca atare, a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 125.000 RON, reprezentând daune morale.

Din verificarea argumentelor inserate în cuprinsul memoriului de recurs, circumscrise motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi nu au învederat vreo situaţie care să poată fi încadrată în vreuna din ipotezele vizate de norma legală menţionată.

Astfel, recurenţii-reclamanţi s-au rezumat a releva că "instanţa de apel nu a analizat probele administrate", că "nu a stabilit împrejurările de fapt esenţiale, ci s-a limitat la a face simple menţiuni cu privire la situaţia de fapt, însă nu a făcut aplicarea concretă a normelor substanţiale şi procedurale incidente", şi că "nu a stabilit în mod clar situaţia de fapt şi nu s-a raportat la totalitatea repercusiunilor evenimentului rutier şi nu a determinat criteriile pentru acordarea daunelor morale.

În acest context, deşi se invocă incidenţa tezei privind lipsa motivării soluţiei pronunţate de curtea de apel, prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi nu au arătat care sunt, în concret, aspecte de netemeinicie sau de nelegalitate pe care le-ar fi invocat prin propriul apel şi pe care instanţa de apel nu le-a analizat.

Argumentul privind pretinsa nemotivare de către instanţa de apel din perspectiva neanalizării probelor administrate în cauză, nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. şi nici nu poate fi subsumat unui alt motiv de recurs din cele prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ., aprecierea asupra oportunităţii, pertinenţei şi utilităţii unei probe aparţinând, în exclusivitate, instanţelor de fond, fără ca soluţia privitoare la analiza sau nu a unor probe să poată fi supusă cenzurii de către instanţa de recurs, în lipsa unor motive care să vizeze aplicarea sau interpretarea greşită a unor norme de drept procesual sau material.

Tot astfel, chestiunea legată de omisiunea instanţei de apel de a se fi pronunţat cu privire la cererea de majorare a cuantumului daunelor materiale solicitate de reclamantul B. nu poate reprezenta un argument în susţinerea motivului de recurs, indicat de recurenţii-reclamanţi -art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere că acest motiv de casare vizează situaţia în care instanţa de apel face o aplicare sau interpretare greşită a unei norme de drept material, o pretinsă neanalizare a unui motiv de apel neputând fi circumscrisă acestui motiv de recurs, ci, cel mult, motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Or, chiar analizând o atare susţinere din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi, în mod nepermis, ignoră faptul că instanţa de apel, răspunzând solicitării acestora din apel, de a fi admisă în totalitate această cerere, a realizat, în speţă, o evaluare atât în privinţa daunelor morale, cât şi a celor materiale acordate, prin inserarea considerentelor comune, anterior expuse. Prin urmare, o atare susţinere nu este aptă să reliefeze un viciu de legalitate a deciziei recurate care să poate face obiectul cenzurii în recurs.

În atare context, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs a fost invocat, fără a fi susţinut de veritabile critici de nelegalitate, în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că un prim argument al reclamanţilor, în susţinerea acestui motiv de recurs, a vizat împrejurarea că instanţa de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor morale, fără a ţine seama de consecinţele negative suferite pe plan psihic, importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

O atare critică nu poate fi însă circumscrisă motivului de casare invocat, pentru două aspecte: această afirmaţie antamează chestiuni legate de probatorii, astfel că pretinsa neluare în seamă a circumstanţelor factuale ale cauzei reprezintă o chestiune de netemeinicie care excedează controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Astfel, în privinţa aplicării criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daunele morale, instanţa supremă a stabilit printr-o jurisprudenţă constantă, imposibilitatea analizei, în recurs, a chestiunii cuantumului daunelor morale sau materiale în astfel de acţiuni în răspundere civilă delictuală, cum este cea pendinte, apreciindu-se că aceasta nu reprezintă o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, astfel încât nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspecte de nelegalitate.

Pe de altă parte, argumentele invocate de către reclamanţi nu vizează silogismul judiciar al instanţei de apel care a menţinut cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă reclamanţilor A., B., C., D., respectiv a reevaluat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului E. în considerarea următoarelor criterii: impactul faptei ilicite asupra fiecăruia în parte, numărul de zile de îngrijiri medicale, natura traumatismelor, teama post-traumatică, circumstanţele personale ale victimelor, calitatea acestora de membrii ai aceleiaşi familii, astfel că suferinţa proprie a fost accentuată de conştientizarea împrejurării că şi alţi membri de familie au fost accidentaţi şi au suferit vătămări.

Cum din analiza deciziei recurate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu moral, a avut în vedere criteriile consacrate pe cale jurisprudenţială, reprezentate de consecinţele negative suferite de reclamanţi, pe plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămarii şi măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, se reţine că, în realitate, recurenţii pretind nu o omisiune a instanţei de apel de a valorifica aceste criterii, ci îşi exprimă nemulţumirea asupra modalităţii în care acestea au fost aplicate în relaţie cu cadrul factual verificat, în urma reanalizării, în mod corespunzător, a materialului probator, aspect care excedează, însă, controlului de legalitate care poate fi realizat în recurs.

Cu privire la pretinsa aplicare şi interpretare greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, din perspectiva în care instanţa de apel a soluţionat pretenţia acestora de majorare a cuantumului daunelor materiale solicitate de reclamantul B., Înalta Curte constată că, în esenţă, susţinerea din recurs vizează nemulţumirea acestui reclamant cu privire la aprecierea primei instanţe, validată de către instanţa de apel, referitoare la faptul că daunele materiale solicitate au fost doar parţial probate.

Or, în acest context, în lipsa unei critici concrete care să vizeze modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea şi interpretarea art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, reevaluarea cuantumului daunelor materiale solicitate excedează limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac, având în vedere că acestea presupun o reevaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu.

Nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate, astfel cum s-a arătat anterior.

În dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că, în apel, instanţa devolutivă nu a valorificat, în mod concret, soluţiile pronunţate la nivel jurisprudenţial, în speţe similare, argumentând că "sumele acordate cu titlu de daune morale de instanţele de fond reprezintă o limitare disproporţionată şi nejustificată a dreptului de despăgubiri prin raportare la jurisprudenţă şi la criteriile stabilite în practică " .

Cu privire la aceste afirmaţii, Înalta Curte reţine că, în contextul în care instanţa de apel nu a ignorat această jurisprudenţă, ci a apreciat, raportat la particularităţile cauzei, că sumele acordate cu titlu de daune morale au fost corect stabilite, în considerarea criteriilor valorificate şi în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti invocate (cu excepţia celor acordate reclamantului E., reevaluate în apel), susţinerile recurenţilor reclamanţi nu se pot încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece reprezintă aspecte care implică reevaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care excedează cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

În ipoteza invocării prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în oricare dintre tezele descrise în cuprinsul acestui text legal - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material -era în sarcina recurenţilor să argumenteze raţiunea pentru care consideră că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit prevederile legale invocate prin memoriul de recurs ori principiile desprinse din jurisprudenţa naţională sau europeană referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale.

De asemenea, prin cererea de recurs, deşi au pretins că instanţa de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor într-un mod care constituie o limitare disporporţionată şi nejustificată a dreptului de despăgubiri, în contextul în care suferinţele îndurate erau similare cu cele din speţele învederate prin hotărârile depuse la dosarul cauzei, recurenţii-reclamanţi nu au expus, în concret, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, care este greşeala instanţei de apel, aprecierile acestora de ordin personal cu privire la practica recentă a instanţelor de judecată în materia acordării daunelor morale, respectiv la faptul că, în opinia recurenţilor, "magistraţii au acordat, în situaţii similare, sume de bani cu titlu de daune morale mult superioare celor acordate de către instanţa de apel" reprezentând argumente fără valenţa unor critici susceptibile a fi analizate în condiţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi, conform cărora instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, art. 50 pct. 1 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, dispoziţiile art. 1385 alin. (1) şi (2) din C. civ., care prevăd obligaţia reparării integrale a prejudiciului, şi prevederile art. 1391 alin. (1) C. civ., fără a se raporta la principiile care guvernează acordarea daunelor morale şi la silogismul judiciar expus în considerentele deciziei recurate rămân simple alegaţii, fără consecinţe în planul analizei legalităţii deciziei recurate, în lipsa unor critici concrete care să vizeze modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea şi interpretarea prevederilor legale invocate.

În ceea ce priveşte descrierea amplă şi amănunţită a suferinţelor fizice şi a traumelor pe care recurenţii-reclamanţi le-au trăit, ca urmare a evenimentului rutier a cărui victime au fost, şi care, în opinia acestora, ar fi impus acordarea unui cuantum mai mare al daunelor morale, Înalta Curte reţine faptul că determinarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale nu poate forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care excedează cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Ca atare, aspectele relevate de recurenţii-reclamanţi în cuprinsul filelor x din cererea de recurs nu pot constitui elemente pentru analiza legalităţii soluţiei criticate, acestea vizând în esenţă, situaţia de fapt.

Concluzionând, Înalta Curte reţine că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, de către instanţa de recurs, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs, strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Cum argumentele invocate prin memoriul de recurs nu se constituie în veritabile critici de nelegalitate a deciziei, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., conform cărora recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanţii A., E., D., C. şi B., împotriva deciziei civile nr. 429 A din data de 3 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanţii A., E., D., C. şi B., împotriva deciziei civile nr. 429 A din data de 3 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2021.