Prisoner’s late appeal against dismissal for lack of passive procedural capacity; validity of service at detention facility and peremption

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

I.1 Circumstanţele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea, secţia a I-a civilă, sub nr. x/2019, la data de 09 mai 2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca, prin hotararea ce se va pronunţa, să fie obligat pâratul să-i platească daune morale în valoare de 1.000.000 euro.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că începând cu anul 2011, în timp ce se afla în executarea unor pedepse privative de libertate în cadrul penitenciarelor româneşti, a suferit un accident vascular cerebral pentru care nu a primit tratamentul adecvat pentru recuperare. De asemenea, a susţinut că prin sentinţa penală nr. 107/2012, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2011, penitenciarul a fost obligat a-i acorde tratament adecvat însă, nefiindu-i acordată îngrijirea medicală necesară, în anul 2018 a suferit un infarct miocardic.

În drept, au fost invocate prevederile art. 3 din CEDO, art. 22 din Constituţia României, REC. 2006/2 pct. 39, Ordinul nr. 429/C/2012 al Ministerului Justiţiei, Ordinul nr. 125/2012 a Ministerului Sănătaţii, art. 71 din Legea nr. 254/2013.

2. Sentinţa tribunalului:

Prin sentinţa civilă nr. 601 din 17 decembrie 2019, Tribunalul Vrancea, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, invocată de instanţă din oficiu; a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Judecata în apel:

Prin decizia civilă nr. 118/A din 23 noiembrie 2020, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a admis excepţia tardivităţii, invocată din oficiu, şi a respins, ca tardiv, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 601 din 17 decembrie 2019 a Tribunalului Vrancea.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei curţii de apel a exercitat recurs reclamantul A., la data de 10 decembrie 2020, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 25 ianuarie 2021.

În argumentarea recursului, fără invocarea incidenţei vreunuia dintre motivele de casare, prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii curţii de apel, apreciind că aceasta, în mod nelegal, a respins ca tardivă cererea de apel, în contextul în care "nu a fost informat la timp pentru a face apel, fiind în tranzit între mai multe penitenciare din ţară".

5. Apărările formulate în cauză:

La data de 23 februarie 2021, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare în cadrul căreia a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a hotărârii curţii de apel.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi:

Examinând hotărârea atacată, în limita impusă de criticile din cererea de recurs susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantului, ca nefondat, pentru considerentele care vor succede:

În drept, conform art. 10 alin. (1) din C. proc. civ., părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.

Pentru părţi se instituie, printre altele, obligaţia de a îndeplini actele de procedură în termenele stabilite de lege. În caz de nerespectare a acestei obligaţii, intervin, în condiţiile legii, sancţiuni, precum nulitatea, decăderea sau perimarea.

Astfel, legiuitorul român, prin art. 468 alin. (1) din C. proc. civ., a statuat că, pentru exercitarea apelului, termenul este de 30 de zile, care începe să curgă de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.

În ceea ce priveşte regula după care se calculează curgerea termenelor procedurale, art. 182 din C. proc. civ. prevede că, "(1) Termenul care se socoteşte pe zile, săptămâni, luni sau ani se împlineşte la ora 24:00 a ultimei zile în care se poate îndeplini actul de procedură. (2) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie depus la instanţă sau într-un alt loc, termenul se va împlini la ora la care activitatea încetează în acel loc în mod legal, dispoziţiile art. 183 fiind aplicabile."

Dispoziţiile art. 185 din C. proc. civ. prevăd că atunci când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

În cauza pendinte, aşa cum s-a arătat anterior, recurentul-reclamant nu a procedat la indicarea tezei de nelegalitate de care se prevalează pentru susţinerea recursului, însă, Înalta Curte, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., constată că argumentele invocate face posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin motivele invocate, recurentul-reclamant tinzând să susţină greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 468 din C. proc. civ. referitoare la termenul de declarare a apelului şi momentul de la care începe să curgă acest termen procedural.

În speţă, instanţa de apel a fost învestită cu o cerere de apel exercitată de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 601 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Vrancea, astfel că, în acest caz, premisa anterior menţionată presupunea, în acord cu prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., verificarea formulării în termenul legal a cererii de apel din perspectiva valabilităţii actului de procedură al comunicării sentinţei tribunalului.

Procedând la analiza excepţiei tardivităţii căii de apel a apelului, invocată din oficiu, instanţa de apel a constatat caracterul întemeiat al acesteia, reţinând că deşi reclamantului i-a fost comunicată sentinţa tribunalului la data de 17 ianuarie 2020, calea de atac a fost formulată la data de 11 martie 2020, data poştei, cu depăşirea termenului legal, care s-a împlinit la 17 februarie 2020.

Soluţia curţii de apel este una legală pentru următoarele considerente:

Verificând conţinutul înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine că, la data de 17 ianuarie 2020, reclamantului A. i-a fost comunicată sentinţa civilă nr. 601 din 17 decembrie 2019, pronunţată de Tribunalul Vrancea, în condiţiile art. 161 alin. (6), coroborat cu art. 162 alin. (1) din C. proc. civ., conform dovezii aflate la dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Vrancea.

Conform dispoziţiilor art. 181 din C. proc. civ., termenul pentru formularea apelului s-a împlinit la 17 februarie 2020.

Calea de atac a apelului a fost formulată la data de 11 martie 2020, aşa cum reiese din ştampila aplicată pe plicul care a însoţit cererea de apel, aflat la dosarului nr. x/2019 al Curţii de Apel Galaţi, cu 22 de zile peste termenul legal.

Prin susţinerile din cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant tinde să justifice nevalabilitatea actului de procedură al comunicării, ceea ce este incompatibil cu dispoziţiile art. 468 alin. (1) C. proc. civ., pentru că, dacă actul de procedură al comunicării sentinţei tribunalului este lovit de nulitate, rezultă că acesta nu are aptitudinea de a declanşa, în mod valabil, curgerea termenului de declarare a apelului, consecinţa fiind că reclamantul ar fi fost în termen legal de formulare a apelului, în absenţa unei comunicări valabile a hotărârii primei instanţe, ipoteză care, în cauză, nu este întrunită.

Astfel, Înalta Curte constată că, în mod legal, instanţa de apel a stabilit că actul de procedură al comunicării soluţiei primei instanţe este valabil, acesta îndeplinind toate cerinţele legale prevăzute de art. art. 164 alin. (1) lit. 1 a, c, d, e şi f din C. proc. civ., cu referire la menţiunile a căror lipsă, conform dispoziţiilor 164 alin. (4) C. proc. civ., se sancţionează cu nulitatea actului de procedură.

Dintre acestea, cea care interesează în cauză este prevăzută de art. 164 alin. (1) lit. f) din C. proc. civ., potrivit cu care:"Dovada de înmânare a citaţiei sau a altui act de procedură ori, după caz, procesul-verbal va cuprinde: semnătura celui care a primit citaţia sau alt act de procedură, precum şi semnătura agentului sau, după caz, funcţionarului de la primărie care o certifică, iar în cazul în care se întocmeşte proces-verbal, semnătura agentului, respectiv a funcţionarului primăriei."

Conform art. 165 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. "Procedura se socoteşte îndeplinită: 1. la data semnării dovezii de înmânare ori, după caz, a încheierii procesului-verbal prevăzut la art. 164, indiferent dacă partea a primit sau nu citaţia ori alt act de procedură personal".

Or, din cuprinsul dovezii de îndeplinire a procedurii de comunicare a sentinţei tribunalului, reiese că înmânarea a avut loc la data de 17 ianuarie 2021, către destinatarul actului de procedură, reclamantul A., la Penitenciarul Focşani, unde acesta se afla încarcerat, în executarea unei pedepse privative de libertate, în cuprinsul dovezii de comunicare regăsindu-se şi semnătura olografă a recurentului, care confirmă primirea actului comunicat; o atare modalitate de comunicare a actului de procedură este prevăzut in terminis de dispoziţiile art. 161 alin. (6) C. proc. civ., consecinţa fiind aceea a comunicării valabile a actului de procedură către partea însăşi.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 164 alin. (4) C. proc. civ. prevăd în mod expres că: "Menţiunile din procesul-verbal privitoare la faptele constatate personal de cel care l-a întocmit nu pot fi combătute decât prin procedura înscrierii în fals."

În aceste condiţii, susţinerea recurentului-reclamant din cuprinsul motivelor de recurs în sensul că "nu a fost înştiinţat la timp despre comunicarea hotărârii primei instanţe", este nefondată, având în vedere că menţiunea în discuţie nu poate fi înlăturată decât prin procedura înscrierii în fals (întrucât prezenţa recurentului-reclamant la adresa de comunicare a actului de procedură, respectiv Penitenciarul Focşani şi semnătura care atestă primirea actului procedural, reprezintă o constatare personală a agentului procedural), procedură de care însă recurentul nu a înţeles să uzeze în speţă.

În acest context factual, împrejurarea că reclamantul s-a aflat în tranzit între mai multe penitenciare din ţară (Focşani şi Timişoara, după cum însuşi precizează), care nu i-a permis, în opinia sa, formularea în termen a căii de atac, respectiv, formularea la data de 21 ianuarie 2021, a unei cereri adresate curţii de apel, de eliberare a unei copii, certificate, de pe dosarele de fond, nu este aptă a demonstra caracterul nelegal al sancţiunii tardivităţii aplicate de curtea de apel, aceasta cu atât mai mult cu cât, în procedura apelului, legiuitorul nu a impus, în sarcina recurentului, obligaţia de a motiva apelul, sub sancţiunea anulării cererii de apel, fiind suficient ca partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe să îşi exprime neechivoc voinţa de a declara apel.

Analizând pricina şi din perspectivă convenţională, a respectării dreptului de acces la instanţă, reglementat şi garantat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deşi aceste aspecte nu au fost relevate prin cererea de recurs, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa sa, Curtea EDO a fost constantă în a statua în sensul că stabilirea unor condiţionări pentru exercitarea căilor de atac nu constituie o încălcare a dreptului la liber acces la justiţie; în acest sens este şi jurispudenţa Curţii Constituţionale care în Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a stabilit că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte şi este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.

De asemenea, prin Decizia nr. 279 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 725 din 22 august 2018, Curtea a reţinut că principiul accesului liber la justiţie trebuie interpretat şi prin prisma art. 6 paragraful 1 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Cu privire la interpretarea acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor implicit admise dacă acestea sunt permise de lege, urmăresc un scop legitim şi sunt proporţionale cu scopul urmărit (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragrafele 37 şi 38).

Prin Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci împotriva României, paragraful 36, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 7 iulie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că accesul liber la justiţie implică, prin natura sa, o reglementare din partea statului şi poate fi supus unor limitări, atât timp cât nu este atinsă substanţa dreptului. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 22 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Stubbings împotriva Regatului Unit, paragrafele 51 şi 52, a reţinut că instituirea unor termene pentru efectuarea diferitelor acte de procedură, termene de prescripţie şi cele de decădere sau sancţiunile pentru nerespectarea acestora nu sunt de natură a încălca art. 6 paragraful 1 din Convenţie, acestea fiind restricţii admise atât timp cât nu aduc atingere dreptului la un tribunal în substanţa sa.

Făcând aplicarea acestor principii în cauză, Înalta Curte reţine că, în raport de circumstanţele particulare ale pricinii, care nu relevă o imposibilitate obiectivă a recurentului de a declara calea de atac a apelului în termenul imperativ instituit prin lege, sancţiunea tardivităţii aplicată este una legală, urmărind un scop legitim şi este proporţională cu scopul urmărit.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 118/A din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 118/A din 23 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2021.