Civil delictual liability of the State and prison administration for systemic overcrowding and inadequate detention conditions under Article 3 ECHR

Şedinţa publică din data de 26 mai 2021

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti la data de 08 februarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Penitenciarul Jilava şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 65.000 euro, reprezentând daune morale pentru condiţiile improprii de detenţie şi afectarea stării de sănătate a reclamantului, sumă proporţională cu gravitatea afecţiunilor medicale dobândite în detenţie şi ireversibilitatea acestora.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1357-1371 din C. civ. şi cele ale art. 205-208 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 11794 din 25 septembrie 2018, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 05 noiembrie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

2. Hotărârea pronunţată la fond

Prin sentinţa civilă nr. 1377 din 10 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis, în parte, cererea, a obligat, în solidar, pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro, reprezentând daune morale, convertibile în RON, la cursul valutar valabil la data plăţii, şi a respins cererea, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Jilava, ca nefondată.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 383A din 25 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia tardivităţii motivării apelului declarat de reclamantul A. şi a respins apelurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1377 din 10 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 383A din 25 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs recurenţii-pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cereri cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 06 august 2020 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 383A din 25 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, casarea, în parte, a deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel în ceea ce priveşte apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În dezvoltarea cererii de recurs, recurentul-pârât a susţinut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă, recurentul-pârât a susţinut că faptele reclamate nu pot fi reţinute în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, deoarece reclamantul a invocat un presupus prejudiciu suferit din cauza condiţiilor de detenţie, cu consecinţa afectării stării sale de sănătate, prin raportare la faptele ilicite ale altor instituţii ale statului, iar nu în legătură cu fapta proprie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În decizia civilă recurată, s-a reţinut că pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor asigură organizarea şi coordonarea activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, dotarea cu bunuri şi mijloace materiale în funcţie de obiectivele sistemului penitenciar, priorităţile şi resursele materiale şi financiare avute la dispoziţie, elaborează proiectul bugetului său de venituri şi cheltuieli, pe care îl propune spre avizare ministrului justiţiei, asigură executarea bugetului în condiţiile legii precum şi administrarea patrimoniului său, conform art. 6 din H. G. nr. 1849/2004.

Totodată, în mod corect, instanţa de fond şi cea de apel au stabilit că, în conformitate cu art. 16 şi art. 18, coroborat cu anexa nr. 3 la H.G. nr. 83/3005, dar şi cu Legea nr. 293/2004, Administraţia Naţională a Penitenciarelor este una dintre unităţile aflate în subordinea Ministerului Justiţiei, fiind organizată ca instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, constituită în temeiul Legii nr. 293/2004, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestei administraţii fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Recurentul-pârât a susţinut că motivarea instanţei de apel în sensul că Statul Român, prin Ministerului Finanţelor Publice are obligaţia pozitivă de asigurare a condiţiilor necesare pentru executarea pedepselor privative de libertate este nefondată şi nelegală, interpretarea dată de instanţa de apel apărărilor sale nefiind conformă cu realitatea, iar singurul aspect, parţial corect, din hotărârea recurată cu privire la activitatea şi atribuţiile Ministerului Finanţelor Publice este cel referitor la concepţia bugetară.

În cauza dedusă judecăţii nu s-a făcut dovada că Administraţia Naţională a Penitenciarelor a cuprins în proiectele bugetului său de venituri şi cheltuieli sume pentru dotarea cu bunuri şi mijloace materiale a penitenciarelor şi că organul ierarhic superior, respectiv Ministerul Justiţiei, a aprobat un astfel de proiect de buget, pentru a se ajunge să se impute Ministerului Finanţelor Publice faptul că nu a alocat fonduri în acest scop.

Recurentul a mai arătat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru fapta proprie, în condiţiile în care fapta este comisă de către o altă instituţie cu personalitate juridică şi pentru care legea nu menţionează atragerea răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurentul-pârât a învederat că nu are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece nu există un text de lege care să instituie o răspundere generală a statului pentru activitatea şi actele juridice emise de instituţiile publice, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 224 C. civ., care dispun în sensul că, dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.

Pe fondul cauzei, recurentul-pârât a arătat că motivul pentru care instanţa de apel a menţinut în sarcina pârâţilor obligaţia de despăgubire este faptul că instituţiile statului nu s-au conformat Ordinului nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, în sensul ca spaţiul de cazare să fie de cel puţin 4 mp pentru fiecare persoană privată de libertate, încadrată în regimul închis sau de maximă siguranţă, precum şi pentru minori, tineri şi persoane arestate preventiv.

Recurentul a opinat că suma acordată pentru acoperirea prejudiciului moral trebuie să fie justă, echitabilă şi nu exagerată, ţinându-se cont de criteriul gravităţii prejudiciului moral, art. 3 din Convenţie impunând statului să se asigure că orice persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, iar modalităţile de executare nu supun partea în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care sa depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei, precum şi că, ţinând seama de cerinţele practice din închisoare, sănătatea şi confortul prizonierului să fie asigurate în mod corespunzător (Kudta împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, 92-94, CEDO 2000-XI).

Recurentul a mai susţinut că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1357-1371 C. civ. pentru a se antrena răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru că presupusele acţiuni ilicite manifestate prin inacţiunea penitenciarelor, invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, nu atrag răspunderea delictuală a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa încât acesta nu poate fi tras la răspundere pentru fapte neimputabile, neexistând raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi nici vinovăţia Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, statul răspunde doar pentru erori judiciare, răspunderea fiind una obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru fapta proprie sau în calitate de comitent.

Conchizând, recurentul a susţinut că, întrucât în cauză nu este incidenţă niciuna dintre aceste ipoteze, instanţa de apel, în mod greşit, a constatat că apelul pârâtului Statul român este, în parte, nefondat.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a solicitat desfiinţarea deciziei atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată faţă de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unei fapte culpabile a acestei instituţii, iar, sub aspectul respingerii lipsei calităţii procesuale pasive a ANP, hotărârea nu este motivată.

Recurenta a susţinut că, ţinând cont de prevederile art. 36 din C. proc. civ., Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are legitimitate procesuală în cauza dedusă judecăţii, întrucât, din modul în care reclamantul a prezentat situaţia de fapt, se reţine că pretinsa faptă ilicită îi este imputabilă exclusiv Penitenciarului Jilava, iar ANP a fost chemată în judecată prin prisma faptului că ar răspunde pentru instituţiile aflate în subordinea sa, susţinere care, însă, nu poate fi primită având în vedere dispoziţiile art. 222 C. civ. şi faptul că Penitenciarul Jilava poate sta în judecată în nume propriu, pentru că are personalitate juridică, potrivit art. 1 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a unităţilor aprobat prin Decizia directorului general al ANP nr. 507/2012 (abrogat prin OMJ nr. 2724/C/2018, dar aplicabil în perioada executării pedepsei).

De asemenea, potrivit art. 11 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, unităţile penitenciare au personalitate juridică.

Prin urmare, penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu şi sunt ordonatori terţiari de credite, astfel că responsabilitatea organizării activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate revine, în primul rând, penitenciarelor ca structuri funcţionale ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi numai cu titlu subsidiar Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Totodată, recurenta a susţinut că Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, însă eventualele inacţiuni în acest sens nu sunt consecinţa unei atitudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării conform standardelor minime a locurilor de detenţie.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cazul problemelor de cu caracter structural (astfel cum este precaritatea condiţiilor de igienă din penitenciar, calitatea scăzută a hranei), care nu privesc situaţia strictă a unui deţinut, acesta din urmă nu dispune de o cale de atac efectivă în dreptul român pentru a ridica această problemă în faţa instanţelor naţionale (Fane Ciobanu împotriva României, nr. 27240/03, pct. 59, 11 octombrie 2011),

Astfel, recurenta a solicitat instanţei să analizeze pretenţiile reclamantului şi prin prisma art. 3 din Convenţie, conform căruia statul membru are obligaţia de a se asigura că privarea de libertate a oricărei persoane se realizează în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, modalităţile de executare nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau încercări de intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei, ţinând seama totodată de cerinţele practice din închisoare, astfel încât sănătatea şi confortul persoanei deţinute să fie asigurate în mod corespunzător.

Recurenta a făcut referire şi la hotărârea pilot Rezmiveş şi alţii contra României, din 25 aprilie 2017, prin care Curtea a solicitat statului român, ca în termen de şase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei, un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate apte să soluţioneze problema supraaglomerării carcerale şi a condiţiilor inadecvate de detenţie (atribuţii ce nu intră în sarcina ANP şi a penitenciarelor), în conformitate cu principiile Convenţiei astfel cum sunt enunţate în hotărârea pilot.

În continuare, recurenta a făcut referire la o serie de hotărâri judecătoreşti, invocate ca practica judiciară, arătând că Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice este răspunzător patrimonial de eventualele prejudicii suferite de deţinuţi din cauza condiţiilor de detenţie.

Recurenta a mai arătat că reclamantul a invocat presupuse încălcări ale unor drepturi ce privesc condiţiile de cazare, precum şi supraaglomerarea din Penitenciarul Jilava, iar organul competent să soluţioneze plângerile acestuia, sub aspectul presupuselor încălcări ale drepturilor, era judecătorul de supraveghere din cadrul Penitenciarului Jilava, aceasta fiind şi practica instanţei supreme de contencios administrativ şi fiscal, iar prin decizia nr. 2761/2012 s-a constatat inadmisibilitatea acţiunii de către instanţa supremă tocmai pentru că petentul s-a adresat direct instanţei de judecată cu privire la nerespectarea unor drepturi, în loc să apeleze la calea instituită prin Legea nr. 254/2013 (prin care a fost abrogată Legea nr. 275/2006), respectiv la judecătorul de supraveghere, neavând relevanţă care era obiectul drepturilor încălcate, ci faptul că erau vizate încălcări ale drepturilor prevăzute de Legea nr. 275/2006, respectiv de Legea nr. 254/2013 şi asupra cărora se pronunţă judecătorul de supraveghere, iar nu instanţa de judecată.

În cauza dedusă judecăţii, nu au fost depuse dovezi în acest sens, constând în încheieri ale judecătorului de supraveghere din penitenciar prin care să se constate vreo încălcare a unui drept reglementat de Legea nr. 254/2013 (Legea nr. 275/2006).

Prin urmare, recurenta a conchis că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că fapta ilicită ce îi este imputabilă constă în neasigurarea cerinţelor minime de spaţiu, potrivit prevederilor art. 48 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 254/2013, deoarece Statul Român este cel căruia îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, conform art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, iar condiţiile răspunderii civile delictuale nu sunt dovedite şi întrunite în prezenta cauză.

5. Apărările formulate în cauză.

Cererile de recurs au fost comunicate intimatului Penitenciarul Jilava la 17 septembrie 2020, iar celorlalte părţi la 18 septembrie 2020.

La data de 30 septembrie 2020, în termen legal, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

La data de 19 octombrie 2020, intimatul-pârât Penitenciarul Jilava a depus întâmpinare la recursurile formulate în cauză, prin care a solicitat admiterea recursurilor, aşa cum au fost formulate, şi răspuns la întâmpinarea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

La data de 4 noiembrie 2020, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea depusă de Penitenciarul Jilava, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de Statul Român, prin Ministeryul Finanţelor Publice.

6. Procedura de filtru.

Raportul privind admsibilitatea în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor iar prin încheierea din data de 31 martie 202, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis în principiu recursurile şi a acordat termen la 26 mai 2021, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării pe fond a acestora.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând decizia prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce priveşte recursul exercitat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Înalta Curte constată că, în esenţă, criticile au vizat nelegalitatea deciziei curţii de apel din perspectiva respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale sale pasive şi reţinerii întrunirii condiţiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale a acestuia pentru fapta proprie, în temeiul dispoziţiilor art. 1357-1371 din C. civ.

Cu privire la prima critică, Înalta Curte reţine că, în drept, potrivit art. 36 din C. proc. civ., "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii (…)."

Obiectul cauzei priveşte solicitarea reclamantului A. de obligare a pârâţilor la plata de despăgubiri, prin angajarea răspunderii civile delictuale, ca urmare a condiţiilor de detenţie, incompatibile cu prevederile art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, reclamantul a invocat înregistrarea unui prejudiciu moral ca efect al condiţiilor de detenţie în care a executat pedeapsa cu închisoarea, condiţii inumane şi degradante, incompatibile cu demnitatea umană, solicitând acordarea unor despăgubiri pentru compensarea prejudiciului astfel cauzat.

În cauza dedusă judecăţii, din perspectiva calităţii procesuale pasive a Statului Român, în absenţa unor norme cu caracter special prin care să se reglementeze o cale de atac internă, astfel cum prevede art. 13 din Convenţie, prin intermediul căreia o instanţă independentă şi imparţială, să poată analiza pretinse încălcări ale art. 3 din Convenţie, de natura celor reclamate în cauza de faţă, Înalta Curte constată că instituţia răspunderii civile delictuale prin care se tinde la angajarea răspunderii Statului Român pentru încălcările afirmate reprezintă temeiul juridic incident şi adecvat al cauzei, răspunderea civilă delictuală fiind, potrivit dreptului intern, răspunderea de drept comun.

Conform art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului:"Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicţia lor drepturile şi libertăţile definite în Titlul I al prezentei Convenţii."

Potrivit art. 13 din Convenţie,"Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale."

În acest cadru juridic, contrar susţinerilor din cuprinsul memoriului de recurs potrivit cărora angajarea răspunderii civile delictuale nu poate fi reţinută în absenţa unei norme legale care să instituie răspunderea statului pentru faptele imputate de către reclamant, calitatea procesuală pasivă a Statului român pentru pretenţiile deduse judecăţii derivă din art. 1 coroborat cu art. 46 al Convenţiei care instituie obligaţia generală a statelor semnatare ale Convenţiei de a respecta garanţiile art. 3 din Convenţie.

Instanţa de recurs apreciază, în acord cu jurisprudenţa dezvoltată de instanţa de contencios european a drepturilor omului, că, în ipoteza persoanelor private de libertate, care este ipoteza speţei deduse judecăţii, condiţiile de detenţie se impun a fi analizate pe terenul articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, reamintind că, în cauza pilot Rezmiveş şi alţii contra României, hotărârea din 25 aprilie 2017, s-a constatat încălcarea sistemică a articolului 3 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru condiţiile materiale de detenţie din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenţie.

Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condiţiile de detenţie, în special, suprapopularea şi condiţiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală.

Relativ la acest aspect, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a reţinut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice şi financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deţinuţilor respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României).

Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenţie impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane şi că modalităţile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei (cauzele Kudla împotriva Poloniei (MC), par. 94, şi Enăşoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014, par. 46)

Un argument hotărâtor pentru dezlegarea acestui aspect supus judecăţii, respectiv al răspunderii pentru condiţiile de detenţie din penitenciarele din România, se regăseşte în hotărârea pilot Rezimveş şi alţii contra României, deja citată, în care Curtea Europeană a apreciat că situaţia particulară a reclamanţilor nu poate fi disociată de problema generală, cauzată de o disfuncţionalitate structurală, caracteristică sistemului penitenciar din România, care a afectat şi poate afecta şi în viitor numeroase persoane (par. 110).

Curtea a reţinut că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin, de regulă, din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală (cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, par. 199). Chiar şi în cazul în care este prevăzută posibilitatea de a obţine despăgubiri, este posibil ca o cale de atac să nu ofere perspective rezonabile de succes, în special atunci când acordarea unei despăgubiri este condiţionată de stabilirea unei culpe din partea autorităţilor (par. 124).

În această decizie, Curtea Europeană a reamintit că, deşi măsurile privative de libertate implică de obicei pentru persoana deţinută, unele inconveniente, suferinţa şi umilinţa survenite în cursul executării pedepsei închisorii nu trebuie, totuşi, să le depăşească pe cele pe care le presupune, în mod inevitabil, o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. De asemenea, Curtea a reamintit că pedeapsa închisorii nu determină pierderea, de către deţinut, a drepturilor garantate prin Convenţie. Dimpotrivă, în anumite cazuri, persoana privată de libertate poate avea nevoie de protecţia sporită, din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale şi pentru că se află în întregime în grija statului, în acest sens art. 3 impunând autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu supun persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate în mod corespunzător (Norbert Sikorski împotriva Poloniei, nr. 17599/05, pct. 130 şi 131, 22 octombrie 2009)."

În consecinţă, Înalta Curte constată că este corectă dezlegarea dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român, în soluţionarea cererii deduse judecăţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 3 din CEDO şi art. 1357 şi următoarele din C. civ., fiind nefondate argumentele recurentului-pârât, potrivit cărora, în lipsa unor prevederi legale şi ale unor fapte imputabile, nu se justifică calitatea procesuală pasivă a acestuia.

Pentru aceleaşi considerente, sunt nefondate şi susţinerile referitoare la inexistenţa unei obligaţii pozitive a statului de asigurare a condiţiilor necesare pentru executarea pedepselor privative de libertate, curtea de apel reţinând, în mod corect, faptul că, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, obligaţia pozitivă de asigurare a condiţiilor necesare pentru executarea pedepselor privative de libertate revine statului, acesta fiind cel care conduce, îndrumă şi verifică activitatea privind executarea pedepselor privative de libertate aplicate condamnaţilor, pune la dispoziţia locurilor de detenţie fondurile necesare în vederea desfăşurării activităţii lor; fundamentează şi elaborează proiectul bugetului de stat pentru activitatea unităţilor subordonate, coordonează şi îndrumă activitatea economică, de investiţii şi administrativă, a unităţilor subordonate ministerului

Nefondate sunt şi susţinerile întemeiate pe dispoziţiile art. 224 din C. civ., întemeiate pe faptul că presupusa faptă este comisă de instituţii cu personalitate juridică, cu atribuţii specifice în domeniul aplicării pedepselor, în contextul în care, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, existenţa unor condiţii inadecvate de executare a măsurilor privative de libertate este cauzată de o problemă structurală şi sistemică, ce nu poate fi rezolvată decât de Statul Român.

În legătură cu argumentele, subsumate aceleiaşi critici de nelegalitate, prin care recurentul-pârât a susţinut că, în cauză, în sarcina Ministerului Finanţelor, în calitate de reprezentant al Statului Român, nu a fost reţinută nicio faptă culpabilă şi, ca atare, nu poate fi obligat la plata de despăgubiri, se constată că acestea ignoră faptul că răspunderea patrimonială a statului poate fi atrasă şi în cazul în care se constată încălcări ale dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, în mod obiectiv, (independent de existenţa unei culpe în sarcina sa), instanţele de fond reţinând în mod corect, legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, care se justifică, în speţă, din perspectiva obligaţiilor generale pozitive pe care statele care au ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului le au de a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale reglementate de aceasta.

Totodată, Înalta Curte constată că Ministerul Finanţelor se bucură, ope legis, de o mandatare legală, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., potrivit cărora: "în raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens."

În mod corelativ, în H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 3 alin. (1) pct. 81 se prevede astfel: "în realizarea funcţiilor sale, Ministerul Finanţelor Publice are, în principal, următoarele atribuţii: (...) 81. reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor. precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit. în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ."

Ca atare, Ministerul Finanţelor Publice stă în proces pentru exercitarea mandatului legal de reprezentare a Statului Român, chemat în judecată să răspundă în mod nemijlocit, în nume propriu, pentru încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, decurgând din condiţiile precare şi inadecvate de detenţie cu care recurentul-reclamant s-a confruntat pe durata detenţiei în Penitenciarul Jilava.

În ceea de priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1357 şi următoarele din C. civ., demonstrând, în mod judicios, îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului român, anume: fapta ilicită, prejudiciile cauzate demnităţii umane, vinovăţia şi legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităţilor şi prejudiciul cauzat reclamantului.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, cum s-a reţinut în cauză, aceasta este reprezentată de neasigurarea condiţiilor minime de detenţie, de natură a asigura celor încarceraţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.

Astfel, s-a constatat caracterul degradant al condiţiilor de detenţie, constând în supraaglomerarea carcerală severă- condiţiile de detenţie din Penitenciarul Jilava în perioada minimă de ocupare oferea reclamantului un spaţiu maxim de 2mp, minimul rezultat din acelaşi tabel fiind în medie de 1mp pentru fiecare deţinut, ce confirmă caracterul degradant al tratamentului suportat de reclamant în acest penitenciar, unde a fost deţinut, din perspectiva art. 3 din Convenţie.

În susţinerea acestei concluzii, s-a făcut trimitere la elementele de referinţă avute în vedere, între care se regăsesc acte ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţa relevantă a acestei Curţi, recomandările Comitetului European pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante, precum şi dispoziţiile naţionale relevante, Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 433 din 2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condiţiile de cazare a persoanelor private de libertate, şi Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 429/2012 privind asigurarea asistenţei medicale persoanelor private de libertate aflate în custodia Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Faţă de situaţia de supraaglomerare severă a penitenciarului în care reclamantul a executat, în perioada 03 mai 2012- 22 august 2017, în mai multe intervale de timp, pedepse privative de libertate, suficientă pentru constatarea îndeplinirii condiţiilor privind angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că nu mai este necesară analiza celorlalte argumente invocate de reclamant, cu privire la restul condiţiilor de detenţie, referitoare la spaţiile de luat masa, transport, acces la apa potabilă şi la apă caldă.

În ceea ce priveşte vinovăţia, s-a reţinut că aceasta îmbracă forma culpei în neluarea măsurilor de asigurare a unor condiţii corespunzătoare de detenţie, sub aspectele descrise mai sus.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral suferit de către intimatul-reclamant, instanţa de apel a constatat că aprecierea tribunalului asupra existenţei acestuia este corectă, iar cuantificarea lui este justă şi echitabilă raportat la situaţia concretă a reclamantului, astfel cum aceasta a fost relevată.

Întrucât cuantificarea despăgubirilor nu este supusă unor criterii legale de determinare, acestea stabilindu-se prin apreciere, în speţă, în mod corect, instanţa de apel a făcut referire în acest sens la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, subordonându-le conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

În acelaşi context, este necesar să se sublinieze, faţă de critica din recurs referitoare la necesitatea ca reclamantul să dovedească faptul că prin condiţiile de detenţie asigurate i-a fost lezată personalitatea umană peste limita normală, în sensul că simpla afirmaţie a acestuia nu are capacitatea de a proba prejudiciul creat de situaţia încarcerării, că sentimentele de umilinţă, afectarea demnităţii umane a acestuia au fost reclamate şi constatate ca o consecinţă a condiţiilor de detenţie. De altfel, o atare constatare este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a reţinut că, chiar în absenţa scopului de umilire sau de înjosire a reclamantului, se poate constata încălcarea art. 3 din Convenţie.

În aprecierea existenţei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa de apel a reţinut că aceasta rezultă din chiar existenţa faptelor ilicite denunţate în cauză, raţionament confirmat de instanţa de recurs, întrucât nerespectarea de către recurentul- pârât a obligaţiei de a asigura condiţii decente de detenţie, garantate de lege, în respectarea demnităţii umane, produce, în mod indiscutabil, un prejudiciu moral intimatului reclamant.

Privitor la recursul exercitat de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, subsumat motivului de recurs, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia curţii de apel, în esenţă, din perspectiva respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, precum şi pentru greşita reţinere de către instanţa de apel a culpei acesteia în neasigurarea cerinţelor minime de spaţiu, în acord cu prevederile art. 48 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 254/2013.

În ceea ce priveşte critica vizând respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, Înalta Curte reţine că recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei curţii de apel din perspectiva în care a apreciat că atragerea acesteia în proces, în calitate de pârâtă, nu a fost întemeiată pe dispoziţiile care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale, ci a fost justificată de împrejurarea că are în subordinea sa unitatea în care au fost executate de către reclamant pedepsele privative de libertate, respectiv pârâtul Penitenciarul Jilava (art. 222 din C. civ.).

Or, din conţinutul sentinţei tribunalului, reiese că instanţa a reţinut că, întrucât reclamantul nu şi-a întemeiat acţiunea pe temeiul antrenării răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia, ci pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 222 din C. civ., aspect necontestat de către recurenta-pârâtă prin motivele de apel.

Astfel, argumentele în susţinerea criticii de nelegalitate a deciziei curţii de apel care fac trimitere la dispoziţiile art. 222 din C. civ. sunt formulate omisso medio, şi, ca atare, nu pot face obiect de analiză în recurs.

În argumentarea susţinerii potrivit căreia Administraţia Naţională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă, recurenta, invocând şi jurisprudenţa naţională în materie, a arătat că răspunzător pentru supraaglomerarea şi asigurarea condiţiilor de detenţie în sistemul penitenciar este Statul Român căruia îi incumba această obligaţie.

Cu privire la acest motiv de recurs sunt de reţinut următoarele:

Pentru a susţine lipsa calităţii procesuale pasive este necesar să se demonstreze că nu există identitate între pârât şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios.

Faptul că ar exista identitate (şi) între o altă persoană şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios poate constitui un argument în plus, dar nedeterminant pentru evaluarea calităţii procesuale pasive, care trebuie raportată la pârâtul cu privire la care s-a invocat lipsa calităţii procesuale pasive, pentru a se stabili dacă există identitate între acesta şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios.

Reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, în solidar cu Statul român şi Penitenciarul Jilava, pentru a fi obligată să plătească suma de 65.000 euro ce reprezintă daune morale pentru suferinţa pricinuită prin detenţia inumană şi relele tratamente, cauzată de condiţiile de detenţie din Penitenciarul Jilava.

Ca atare, în speţă, trebuie verificat dacă există identitate între pârâtă şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios întemeiat pe răspunderea civilă delictuală, răspundere în cadrul căreia fapta pretins ilicită constă în neluarea măsurilor care se impuneau pentru a asigura condiţiile de încarcerare corespunzătoare.

Pentru a determina dacă pârâta poate fi subiect pasiv în cadrul acestui raport juridic litigios, adică dacă i se poate imputa săvârşirea acestei fapte ilicite, instanţa de apel s-a raportat la prevederile Legii nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, precum şi la dispoziţiile din cuprinsul Hotărârii Guvernului nr. 1849/2004 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor

Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că Administraţia Naţională a Penitenciarelor este una dintre unităţile aflate în subordinea Ministerului Justiţiei, fiind organizată ca instituţie publică de interes naţional, cu personalitate juridică, constituită în temeiul Legii nr. 293/2004, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile acestei administraţii fiind stabilite prin hotărâre a Guvernului, care asigură organizarea şi coordonarea activităţilor referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, dotarea cu bunuri şi mijloace materiale în funcţie de obiectivele sistemului penitenciar, priorităţile şi resursele materiale şi financiare avute la dispoziţie, elaborează proiectul bugetului său de venituri şi cheltuieli, pe care îl propune spre avizare ministrului justiţiei, asigură executarea bugetului, în condiţiile legii, precum şi administrarea patrimoniului său, conform art. 6 din H.G. nr. 1849/2004.

Pentru a susţine lipsa calităţii procesuale pasive a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru neluarea măsurilor pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare şi pentru asigurarea unor condiţii de detenţie corespunzătoare standardelor CEDO, recurenta-pârâtă a invocat considerentele mai multor hotărâri judecătoreşti pronunţate în această materie, printre care decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă nr. 460/2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi decizia civilă nr. 3074 din 11 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Ilfov, în cadrul cărora s-a reţinut că doar Statul român ar avea calitate procesuală pasivă în această materie, pe considerentul că fenomenul generalizat la nivelul sistemului penitenciar, supraaglomerarea, nu poate fi imputată decât statului, deoarece acesta este cel care stabileşte politica penală.

Or, simpla invocare a considerentelor unor hotărâri judecătoreşti, cu titlu de practică judiciară, nu este suficientă pentru a susţine lipsa calităţii procesuale pasive a recurentei- pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor în cauză.

În plus, invocarea respectivelor hotărâri judecătoreşti de către recurenta-pârâtă ar putea avea doar valenţă de practică judiciară, în speţe similare, instanţei revenindu-I, însă, sarcina de a face distincţie între circumstanţele specifice fiecărei pricini.

În acest context, trebuie subliniat şi că există decizii ale instanţei supreme, (decizia civilă nr. 582 din 27 februarie 2020 sau decizia civilă nr. 705 din 11 martie 2020, pronunţate în cadrul aceluiaşi gen de litigii), în care, faţă de circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii, a fost reţinută calitatea procesuală pasivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, alături de cea a Statului Român.

Analizând, în continuare, dacă instanţa de apel a interpretat corect dispoziţiile legale care au justificat calitatea procesual pasivă a recurentei-pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor în cauză şi, pe cale de consecinţă, obligarea acesteia la plata de despăgubiri în legătură cu supraaglomerarea din penitenciare, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de apel este legală, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, activitatea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se desfăşoară în conformitate cu prevederile Constituţiei României, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale etc.

Art. 2 alin. (2) din aceeaşi Hotărâre de Guvern, invocat, de altfel, prin cererea de recurs şi de către recurenta-pârâtă, stabileşte că: "(2) Administraţia Naţională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti", astfel încât, reţinându-se în cauză conduita omisivă a autorităţilor naţionale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie, se confirmă calitatea procesuală pasivă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor pentru valorificarea pretenţiilor deduse judecăţii.

În mod corect s-a reţinut că răspunderea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor a fost angajată pentru fapta proprie legată de neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor prevăzute de prevederile art. 2 din Normele de aplicare a Ordinului nr. 433/2010, de art. 6 din Hotărârea nr. 756/2016 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi de art. 10 şi art. 48 din Legea nr. 254/2013.

Se constată, astfel, că pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor îi revine obligaţia de aplicare a dispoziţiilor cu caracter normativ privind gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziţie în cadrul politicii financiare a Statului Român.

Ca atare, din interpretarea sistematică a acestor prevederi legale şi pornind de la atribuţia esenţială a instituţiei recurentei-pârâte, care, în calitate de autoritate publică are sarcina de a asigura supravegherea activităţii unităţilor din subordine, în categoria cărora se afla şi penitenciarele, corelată cu prerogativele acesteia de a coordona şi de a verifica modul în care unităţilor din subordine îşi exercită atribuţiile legale, reiese că legitimitatea procesuală pasivă aparţine Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aceasta fiind ţinută să răspundă de modul în care reclamantului, în perioada detenţiei, i s-au recunoscut şi respectat drepturile conferite de lege, în raport de calitatea sa de persoană aflată în executarea unei pedepse privative de libertate.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei-pârâte Administraţia Naţională a Penitenciarelor, potrivit căreia Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condiţiilor de detenţie, eventualele inacţiuni nefiind consecinţa unei atutudini de rea-credinţă, ci se subscriu dificultăţilor întâmpinate în sistemul bugetar privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziţionării şi dotării, conform standardelor minime, a locurilor de detenţie, Statul Român neasigurând finanţarea necesară luării măsurilor necesare pentru evitarea supraaglomerării din penitenciare, acesta nu reprezintă un motiv pentru a se reţine lipsa calităţii procesuale a pârâtei în prezenta cauză, faţă de considerentul că aceasta avea la dispoziţie posibilitatea formulării unei cereri de chemare în garanţie împotriva Statului Român, conform art. 72 C. proc. civ., ceea ce nu s-a întâmplat în speţă.

Cu privire la susţinerea potrivit căreia, în urma pronunţării hotărârii pilot, Rezmiveş şi alţii contra României, Curtea a apreciat că Statul Român este cel căruia îi revine obligaţia de a lua măsurile generale adecvate, apte a soluţiona problema supraaglomerării carcerale şi a condiţiilor inadecvate de detenţie, Înalta Curte reţine că chiar dacă s-ar ajunge la concluzia că doar statul român are calitate procesuală pasivă în cazul litigiilor care au ca obiect solicitarea despăgubirilor pentru prejudiciile produse ca urmare a supraaglomerării din penitenciare, pentru motivul că, în cadrul paragrafului 124 al hotărârii pilot, pronunţată în cauza amintită, s-a statuat că relele condiţii de detenţie nu sunt neapărat rezultatul unor deficienţe imputabile administraţiei penitenciarului, ci provin de obicei din factori mai complecşi, cum ar fi problemele de politică penală, raportat la circumstanţele prezentei cauze, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor justifică calitate procesuală pasivă şi din perspectiva în care aceasta este o instituţie publică, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Justiţiei, ce are ca scop coordonarea şi controlul unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa şi aplică strategia Guvernului României în ceea ce priveşte executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti (art. 10 din Legea nr. 254/2013).

Potrivit art. 1 din Legea nr. 351 din 27 decembrie 2018 privind finanţarea activităţii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a unităţilor subordonate finanţarea activităţii Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi a unităţilor subordonate acesteia se face în conformitate cu dispoziţiile art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, adică din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, după caz.

Ca atare, faţă de atribuţiile expres prevăzute de lege în sarcina Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aceasta nu poate invoca lipsa unei finanţări corespunzătoare pentru a justifica atingerea adusă drepturilor persoanei private de libertate, inexistenţa fondurilor bugetare pentru asigurarea condiţiilor minime de cazare neputând constitui un element relevant în aprecierea calităţii sale procesuale pasive.

În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit normele legale privind angajarea răspunderiii civile delictuale, considerând că nu este culpa acestei instituţii pentru săvârşirea faptei ilicite omisive în cauză.

Cu privire la aceste critici este de observat că argumentarea în fapt a inexistenţei faptei ilicite se raportează la aceleaşi aspecte redate în susţinerea motivului de recurs ce privea calitatea procesuală pasivă, ca atare, nu se impune o analiză separată a acestora.

În ceea ce priveşte pretinsul caracter contradictoriu al considerentelor sentinţei tribunalului potrivit cărora:

"se reţine că reclamantului nu i-au fost asigurate condiţiile minime de detenţie pe durata încarcerării la Penitenciarul Jilava, cu toate acestea, instanţa respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi admite, în parte, cererea de chemare în judecată, ca urmare a nerespectării de către pârâtă a obligaţiilor privind asigurarea condiţiilor minime de detenţie,", Înalta Curte reţine că, în temeiul prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa de recurs are competenţa de a a analiza exclusiv legalitatea deciziei recurate, care, în speţă este reprezentată de decizia civilă nr. 383 din 25 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Ca atare, Înalta Curte reţine că excedează controlului de legalitate aspectele relevate de recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor referitoare la o pretinsă motivare contradictorie a hotărârii primei instanţe.

În al doilea rând, recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a stabilit că intimatului-reclamant i-a fost creat un prejudiciu şi că, automat, constatarea existenţei supraaglomerării conduce la crearea, în sarcina recurentei pârâte, a obligaţiei de plată a unor despăgubiri, în contextul probatoriului pe care l-a administrat pârâta şi din care ar rezulta că personalitatea acestuia nu a fost afectată.

Observând conţinutul acestor critici, aşa cum au fost argumentate, este de reţinut că prin acestea se tinde la reaprecierea probatoriului administrat în cauză pentru a se ajunge la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, atât cu privire la existenţa unui prejudiciu, cât şi cu privire la evaluarea acestuia, astfel că acestea vizează temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate, şi, în consecinţă, nu pot fi încadrate în prevederile limitative ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele anterior arătate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge respinge recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, împotriva deciziei civile nr. 383 A din 25 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, împotriva deciziei civile nr. 383 A din 25 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 mai 2021.