Sufficiency of non-exclusive license versus general contract for authorizing broadcast use of copyrighted phonograms and artistic performances under collective management obligations

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 23.07.2015, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., obligarea pârâtei la plata sumei estimate de 15.281,63 RON (cu TVA inclus), reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea prin intermediul postului de televiziune "B." a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, aferentă perioadei 01.04.2012-31.03.2015, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă; obligarea pârâtei la plata sumei estimate de 8.144,05 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente remuneraţiei datorate pe capătul 1 de cerere, penalităţi calculate până la data de 22.07.2015, urmând ca suma reală să fie stabilită prin expertiză contabilă; obligarea pârâtei să pună la dispoziţia A. în varianta completă, conform art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe (pentru fonograme) şi lista tuturor prestaţiilor transmise în emisiuni (pentru prestaţiile artistice din domeniul audiovizual) pentru perioada 01.04.2012-31.03.2015; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa nr. 639/8.04.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 23.792,16 RON, reprezentând remuneraţie pentru activitatea de radiodifuzare desfăşurată de postul de televiziune "B.", aferentă perioadei 01.04.2012-31.03.2015, precum şi suma de 31.566,99 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi a obligat pârâta să pună la dispoziţia reclamantului lista completă a fonogramelor utilizate în serviciile de programe (pentru fonograme) şi lista tuturor prestaţiilor artistice transmise în emisiuni (pentru prestaţiile artistice din domeniul audiovizual) aferente perioadei 01.04.2012-31.03.2015, cu cheltuieli de judecată în sumă de 3.600 RON, reprezentând onorariu expert, onorariu expert parte, onorariu avocaţial, taxa judiciară de timbru.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 471A/10.06.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei menţionate, cu cheltuieli de judecată în apel în sumă de 1.500 RON.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, a declarat recurs pârâta, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi susţinând următoarele:

- Hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în ceea ce priveşte efectele convenţiei încheiate de către reclamant cu organismul corespondent din Italia, C..

Recurenta a arătat că, în virtutea calităţii sale de organ naţional de gestiune colectivă, A. exercită atribuţii de gestiune colectivă şi pentru membrii C., organismul de gestiune colectivă din Italia, conform convenţiei încheiate între aceştia.

Acest contract bilateral a intrat în vigoare, însă, la data de 18.06.2015, astfel încât în perioada reclamată, 01.04.2012 - 31.03.2015, A. nu avea atribuţii de reprezentare a artiştilor italieni, din moment ce efectele contractului se produc de la data încheierii contractului, şi nu retroactiv.

În acest fel, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 130 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, faţă de absenţa unui contract valabil încheiat în formă scrisă cu un organism de gestiune colectivă similar din străinătate pentru perioada în litigiu, cu menţionarea modului de realizare a schimbului de informaţii privind repertoriul părţilor, a drepturilor gestionate, a duratei şi a modalităţilor de plată, dar şi pe cele ale art. 130 alin. (1) lit. c) şi d) din lege.

Instanţa de apel a omis, totodată, să ia în considerare procesul-verbal din data de 5.08.2015 întocmit de IPJ ILFOV-SICE, favorabil recurentei-pârâte, în cuprinsul căruia se menţionează că postul de televiziune nu difuzează decât opere ale artiştilor din Italia, apreciind în mod eronat că ar fi nedovedită pentru perioada în litigiu susţinerea potrivit căreia apelanta ar radiodifuza (comunica public) doar prestaţiile unor artişti (interpreţi) italieni.

- Hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, după cum urmează:

Din motivarea deciziei reiese că între licenţa neexclusivă/autorizaţie şi contractul general există echivalenţă în condiţiile în care, în fapt, licenţa neexclusivă/autorizaţia este un act unilateral emis de A., iar contractul este un act bilateral, o manifestare de voinţă concordantă.

Art. 130 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996 prevede obligaţia organismelor de gestiune colectivă de a încheia, în numele titularilor de drepturi care le-au mandatat sau pe baza convenţiilor încheiate cu organisme similare din străinătate, contracte generale cu organismele de radiodifuziune ori de televiziune având ca obiect autorizarea de utilizare a repertoriului protejat.

Or, în speţă, nu s-a încheiat niciun contract între organismul de gestiune colectivă şi pârâtă, la dosarul cauzei regăsindu-se doar un proiect de contract tipizat care nu a fost completat de niciuna dintre părţi.

De asemenea, după ce face referire la contracte, în sensul de negotium iuris, care includ şi licenţa neexclusivă, instanţa de apel se contrazice, apreciind că ideea unui contract negociat este, în primul rând, străină de realitatea în care organismul de gestiune colectivă trebuie să încheie în mod curent acte similare cu o multitudine de utilizatori, forma contractului de adeziune fiind cea mai adecvată în acest context. Prin urmare, instanţa de apel apreciază, în mod greşit, că autorizaţia neexclusivă nu este un contract de adeziune.

De asemenea, motivarea instanţei de apel este confuză şi contradictorie şi cu privire la încheierea actelor prevăzute de art. 130 alin. (1) lit. a), respectiv lit. c) din Legea nr. 8/1996.

Astfel, după ce face referire la forţa obligatorie a contractelor încheiate, cât şi la autorizaţia neexclusivă, instanţa de apel apreciază, în mod greşit, că ar fi vorba de o abordare formalist-birocratică, străină principiului consensualismului, aceea în care s-ar cere o succesiune de acte-întâi contract, apoi autorizaţie (cum procedează unele organisme de gestiune colectivă).

Din interpretarea art. 130 alin. (1) lit. a) şi c), reiese faptul că legea impune cerinţa ambelor acte, atât autorizaţie, cât şi contract general, aspect pe care, în mod evident nelegal, instanţa de apel îl apreciază ca fiind neesenţial, respectiv o abordare formalist-birocratică.

Recurenta a criticat şi aprecierea instanţei de apel potrivit căreia "identificarea veniturilor obţinute doar din televiziune" se face pe baza play-listelor, în realitate acestea conţinând doar titlurile fonogramelor şi nume de artişti retransmişi de televiziune, în timp ce "veniturile" sunt exprimate prin cifre contabile, facturi şi contracte depuse la dosar şi prevăzute în balanţele contabile (inclusiv veniturile din activităţi extra televiziune) ce au un diferit regim legal.

Prin motivele de recurs, s-a mai susţinut inversarea sarcinii probei şi încălcarea dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ., în condiţiile în care obligaţia de a-şi proba susţinerile revenea reclamantei.

Din motivarea hotărârii recurate nu rezultă motivele pentru care pârâta trebuie să-şi probeze susţinerile, pe când reclamanta, cea care a introdus acţiunea pretinzând plata unor sume de bani de la pârâtă, nu a probat în niciun fel că televiziunea B. a transmis fonograme şi artişti protejaţi de organismul de gestiune colectivă A..

Pe parcursul procesului, instanţa de apel nu a cerut reclamantei A. să-şi probeze susţinerile, ci a sancţionat-o pe pârâtă pentru că nu a furnizat informaţii intimatei-reclamante, deşi între cele două părţi nu există niciun contract aferent perioadei de difuzare 01.04.2012-31.03.2015, s-a mai arătat în motivarea recursului.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 06 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat şi a fixat termen de judecată la data de 18 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta - pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimatul reclamant şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de recurs ce vizează efectele convenţiei încheiate de către reclamantul A. cu organismul de gestiune colectivă similar din Italia a fost formulat în legătură cu apărarea constantă a recurentei - pârâte B. S.R.L. potrivit căreia a radiodifuzat exclusiv interpreţi italieni în perioada 01.04.2012 - 31.03.2015.

De altfel, această susţinere a fost reiterată chiar prin motivele de recurs, pârâta criticând constatarea instanţei de apel referitoare la nedovedirea apărării sale pe acest aspect şi neluarea în considerare a unui alt mijloc de probă, relevant în dovedirea faptului pretins.

Aşadar, prin primul motiv de recurs, pârâta tinde la reaprecierea situaţiei de fapt pe aspectul obiectului radiodifuzării şi, pe cale de consecinţă, la constatarea de către Înalta Curte a absenţei obligaţii a pârâtei de a plăti reclamantului remuneraţia cuvenită pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, cât timp fonogramele şi prestaţiile artistice utilizate vizau doar artişti interpreţi italieni.

Astfel conturată, critica recurentei este lipsită de finalitate, deoarece reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate interesează temeinicia, şi nu legalitatea deciziei recurate, neîncadrându-se în vreunul dintre motivele de recurs descrise de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Drept urmare, constatarea instanţei de apel în sensul că pârâta nu a probat susţinerea referitoare la radiodifuzarea doar a interpreţilor italieni în perioada de referinţă a litigiului nu poate fi cenzurată în această etapă procesuală, impunându-se ca premisă a analizei motivelor de recurs, după cum nu poate fi reapreciat probatoriul administrat, pentru a se verifica eventuala ignorare a unui mijloc de probă pretins relevant, cât timp stabilirea situaţiei de fapt excedează atribuţiile acestei instanţe de control judiciar.

În atare context, susţinerea recurentei conform căreia actul juridic ce atestă reprezentarea de către reclamantul A. a interpreţilor italieni, a fost încheiat cu organismul similar din Italia abia ulterior datei de 31.03.2015 şi, astfel, nu produce efecte juridice în cauză, nu ar putea conduce la înlăturarea obligaţiei pârâtei de a plăti remuneraţia către reclamant, cât timp acesta din urmă are calitatea de colector al remuneraţiei pentru tipurile de utilizare din speţă, calitate în care a emis autorizaţia licenţă neexclusivă prevăzută de lege.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a constatat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de informare a organismului de gestiune colectivă în privinţa obiectului radiodifuzării şi de a depune playlist-urile aferente programelor radiodifuzate, acestea nefiind păstrate şi, deci, nici nu au fost remise expertului judiciar desemnat de instanţă în prezenta cauză pentru calcularea remuneraţiei.

Constatarea pe acest aspect, ce nu poate fi cenzurată de către instanţa de recurs, semnifică imposibilitatea identificării, din culpa recurentei - pârâte, a eventualelor fonograme şi prestaţii artistice vizând artişti interpreţi italieni şi, implicit, imposibilitatea excluderii acestora din calculul remuneraţiei.

În consecinţă, este lipsită de relevanţă împrejurarea dacă reclamantul era sau nu era îndreptăţit la colectarea remuneraţiei pentru interpreţi italieni, cât timp o eventuală constatare pe acest aspect nu ar putea fi valorificată la calcularea remuneraţiei.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte va înlătura critica formulată prin primul motiv de recurs.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, se constată că susţinerile se încadrează în cazul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care recurenta, deşi a invocat în mod explicit ipoteza motivelor contradictorii, a criticat, de fapt, modul de interpretare şi de aplicare a dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 8/1996 de către instanţa de apel.

În acest context, este de subliniat că instanţa de apel a reţinut în fapt emiterea de către reclamantul A. a unor licenţe neexclusive - pentru prestaţiile vizate de pretenţiile din prezenta cauză - prin care a autorizat, în numele şi în beneficiul titularilor de drepturi pe care îi reprezintă, utilizarea de către pârâtă a repertoriului protejat, pe temeiul art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, fără a încheia, însă, un contract general în sensul art. 130 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege.

Recurenta susţine, în esenţă, că normele în discuţie impun cerinţa încheierii ambelor acte juridice, atât a contractului general, cât şi autorizaţiei/licenţă neexclusivă, astfel încât nu poate fi vorba despre o echivalenţă între acestea, concluzie rezultată şi din natura lor diferită, stabilită, de altfel, în mod greşit prin decizia recurată.

Criticile astfel formulate sunt nefondate.

În conformitate cu art. 130 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, "Organismele de gestiune colectivă au următoarele obligaţii:

a) să acorde autorizaţii neexclusive utilizatorilor, la cererea acestora, efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat, în schimbul unei remuneraţii, prin licenţă neexclusivă, în formă scrisă;

b) să elaboreze metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite, ce trebuie negociate cu utilizatorii în vederea plăţii acestor drepturi, în cazul acelor opere al căror mod de exploatare face imposibilă autorizarea individuală de către titularii de drepturi;

c) să încheie, în numele titularilor de drepturi care le-au acordat mandat sau pe baza convenţiilor încheiate cu organisme similare din străinătate, contracte generale cu organizatorii de spectacole, cu utilizatorii care desfăşoară activităţi de comunicare publică, cu organismele de radiodifuziune ori de televiziune sau cu distribuitorii de servicii de programe prin cablu, având ca obiect autorizarea de utilizare a repertoriului protejat; (...)".

Obligaţiile stabilite prin norma citată în sarcina organismelor de gestiune colectivă relevă gestionarea prin intermediul acestora a dreptului de autorizare a utilizării oricărei opere, după caz, a unei interpretări sau execuţii.

În cazul radiodifuzării unei interpretări sau execuţii, sunt relevante dispoziţiile art. 98 din Legea nr. 8/1996.

Astfel, alin. (1) prevede că "Artistul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice următoarele: (...) g) radiodifuzarea şi comunicarea publică ale interpretării sau ale execuţiei sale, cu excepţia cazului în care interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată; g^1) în situaţia specificată la lit. g) au dreptul numai la remuneraţie echitabilă."

Potrivit alin. (3) din art. 98, "Remuneraţia echitabilă prevăzută la alin. (1) lit. g) se stabileşte şi se colectează conform procedurii prevăzute la art. 131, 131^1, 1312şi 133".

Aşadar, în situaţiile în care interpretarea a fost deja fixată sau radiodifuzată (cum este cazul fonogramelor, dar se pot regăsi şi în privinţa prestaţiilor artistice din audiovizual), autorul interpretării sau execuţiei poate exercita dreptul patrimonial exclusiv la care se referă art. 98 alin. (1) doar prin intermediul organismului de gestiune colectivă, care acţionează conform dispoziţiilor art. 130 şi următoarele din lege.

Această constatare este de natură să clarifice aspectele esenţiale pe care le evocă motivele de recurs din prezenta cauză.

După cum reiese din dispoziţiile legale citate, autorizarea utilizării unei interpretări sau execuţii este obligatorie, astfel încât un terţ nu le poate utiliza, inclusiv în modalitatea radiodifuzării, fără consimţământul organismului de gestiune colectivă.

Dacă terţul utilizează o prestaţie a unui artist interpret sau executant fără autorizare prealabilă, o asemenea faptă are temei delictual, organismul de gestiune colectivă fiind îndreptăţit să solicite despăgubiri pentru neplata remuneraţiei şi repararea integrală a prejudiciului pe temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Drept urmare, în măsura în care s-ar înlătura efectele autorizaţiilor/licenţe neexclusive emise, astfel cum preconizează pârâta prin motivele de recurs, nu ar fi înlăturată şi obligaţia de plată a remuneraţiei către organismul de gestiune colectivă, ci ar trebui verificată întrunirea răspunderii civile delictuale în persoana pârâtei pe temei delictual. Or, pârâta nu a formulat asemenea apărări în cauza de faţă, tinzând exclusiv la constatarea inexistenţei obligaţiei sale de plată a remuneraţiei, finalitate care nu poate fi în niciun caz acceptată.

Pe de altă parte, prevederile art. 130 alin. (1) lit. a) şi c) din Legea nr. 8/1996, la care se referă motivele de recurs, trebuie interpretate tocmai prin prisma caracterului obligatoriu al autorizării utilizării unei interpretări sau execuţii, ce presupune că terţul nu poate proceda la o asemenea utilizare fără o autorizare prealabilă.

Ambele ipoteze legale reglementează încheierea unor acte juridice care au ca obiect tocmai autorizarea utilizării, după cum rezultă în mod explicit din conţinutul lor, iar consimţământul se acordă pentru fiecare utilizator în parte, împrejurare ce exclude necesitatea perfectării ambelor acte - autorizaţia/licenţă neexclusivă şi contractul general -, astfel cum pretinde recurenta, pentru că legiuitorul nu pretinde o dublă autorizare în cazul aceluiaşi utilizator.

Existenţa unei autorizări prealabile utilizării echivalează cu întrunirea unui acord de voinţă al utilizatorului, care este obligat să o solicite înainte de utilizare şi al organismului de gestiune colectivă, care acţionează în numele şi pe seama titularului de drepturi, iar acest raport juridic corespunde unui contract în ambele ipoteze legale, astfel cum, în mod corect, a apreciat instanţa de apel, şi nu unui act juridic unilateral, ce presupune, conform art. 1324 C. civ., numai manifestarea de voinţă a autorului său.

Din punctul de vedere al formei, este suficientă forma scrisă ad probationem, astfel încât odată ce a obţinut autorizarea scrisă din partea organismului de gestiune colectivă, terţul este îndreptăţit la utilizare, cu plata corespunzătoare a remuneraţiei, în raport de repertoriul protejat utilizat.

Chiar dacă în cazul unui organism de televiziune autorizarea ar trebui dată în cadrul unui contract general, potrivit prevederilor exprese ale art. 130 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996, faptul încheierii unui contract cu altă denumire, respectiv aceea prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. a), nu) lipseşte de efecte juridice manifestarea concordantă de voinţă a părţilor, cât timp actul juridic a fost încheiat în formă scrisă şi conţine autorizarea utilizării repertoriului protejat.

În aceste condiţii, nu pot fi primite susţinerile recurentei referitoare la consecinţele neîncheierii în cauză a unui contract cu denumirea prevăzută de art. 130 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996 şi este, totodată, lipsită de relevanţă stabilirea naturii actului, chiar în cazul unei autorizaţii/licenţă neexclusivă, ca fiind sau nu un contract de adeziune în sensul art. 1175 C. civ.

Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ.

Pe temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenta-pârâtă B. S.R.L. va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către intimatul-reclamant în cuantum de 1.000 RON, constând în onorariu de avocat, conform extrasului de cont bancar din data de 21.12.2020 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 471A din data de 10 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON către intimata-reclamantă Asociaţia A. (fostă A.).

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2021.