Administrators' civil liability for audit non-compliance: prescription interruption via administrative deadlines and administrative measures vs. personal debt recognition

Şedinţa publică din data de 13 mai 2021

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, sub nr. x/2018, la data de 29.01.2018, reclamanţii Consiliul Judeţean Mureş şi Judeţul Mureş au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., F. şi G., obligarea acestora la reîntregirea patrimoniului Regiei Autonome Aeroportul Transilvania Târgu - Mureş cu sumele de bani indicate în tabelul anexă la cererea de chemare în judecată, respectiv: 2.082.368,4 RON, reprezentând prejudiciul suferit de Regie prin neimplementarea măsurilor dispuse prin decizia directorului Camerei de Conturi Mureş nr. 725/28.03.2013; 524.417,68 RON, reprezentând beneficii nerealizate calculate până la 31.12.2017 şi obligarea pârâţilor la plata beneficiilor nerealizate în continuare, până la achitarea efectivă a prejudiciului.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 16 din O.U.G. nr. 109/2011, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă de Tribunalului Mureş:

Prin încheierea nr. 9 din 30 ianuarie 2018, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea nr. 19 din 7 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Mureş, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a fost înaintat dosarul Curţii de Apel Târgu Mureş pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

3. Hotărârea pronunţată în regulator de competenţă de Curtea de Apel Târgu Mureş:

Sesizată cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă conform art. 135 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea nr. 14 din 19 februarie 2018, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia civilă, reţinând că fundamentul juridic al litigiului este răspunderea civilă contractuală, derivând dintr-un contract de mandat.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă.

Prin întâmpinare, pârâţii C., F., E., G., A. şi B. au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

4. Hotărârea Tribunalului Mureş asupra cererii de reexaminare formulate de reclamantul Consiliul Judeţean Mureş.

Prin încheierea nr. 38 din 16 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis cererea de reexaminare formulate de petentul Consiliul Judeţean Mureş, constatând că acesta nu datorează taxă judiciară de timbru.

5. Hotărârea instanţei de fond pronunţată de Tribunal:

Prin sentinţa nr. 1021 din 2 octombrie 2018, Tribunalul Mureş, secţia civilă a respins excepţia necompetenţei materiale şi excepţia netimbrării acţiunii. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, acţiunea. I-a obligat pe reclamanţi la plata, în solidar, către pârâtul F. a sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale şi către pârâta B. a sumei de 10.000 RON, cu acelaşi titlu.

6. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel:

Prin decizia nr. 149 din 2 aprilie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor Consiliul Judeţean Mureş, Judeţul Mureş împotriva sentinţei nr. 1021 din 2 octombrie 2018, pronunţate de Tribunalul Mureş, secţia civilă, pe care a anulat-o, trimiţând cauza, spre rejudecare, instanţei de fond.

7. Hotărârea instanţei de recurs pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual:

Prin decizia nr. 298 din 5 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile declarate de pârâţii A., C., F., B., D. şi G. împotriva deciziei nr. 149/A din 2 aprilie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, în vederea evaluării criticilor reclamanţilor subsumate motivului de apel referitoare la cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie.

8. Hotărârea instanţei de apel în cel de-al doilea ciclu procesual:

Prin decizia nr. 246 din 29 iunie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii Consiliul Judeţean Mureş şi Judeţul Mureş împotriva sentinţei nr. 1021 din 2 octombrie 2018 a Tribunalului Mureş, secţia civilă. I-a obligat pe apelanţi la plata, în solidar, după cum urmează: către intimata E., suma de 8.700 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel şi recurs; către intimatul G., suma de 8.700 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel şi recurs; către intimata C., suma de 50 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs; către intimata B., suma de suma de 50 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs; către intimatul F., suma de suma de 50 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs. A luat act de faptul că intimatul A. a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată.

9. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 246 din 29 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii Consiliul Judeţean Mureş şi Judeţul Mureş la 31 iulie 2020.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 28 august 2020, sub nr. x/2018, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, Completului nr. 8.

Recurenţii-reclamanţi Consiliul Judeţean Mureş şi Judeţul Mureş, prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii, ulterior expunerii situaţiei de fapt şi parcursului dosarului, au susţinut următoarele:

Soluţia instanţei de apel a fost dată cu interpretarea greşită a prevederilor legale, incidente raporturilor dintre administratori şi autoritatea publică tutelară, respectiv a regulilor de drept material aplicabile, a principiului aflării adevărului, prevăzut de art. 22 C. proc. civ. şi interpretării probelor administrate în cauză (înscrisuri).

De asemenea, au susţinut că raporturile dintre părţi sunt guvernate atât de O.U.G. nr. 109/2011, aspect asupra căruia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în cauză, prin decizia nr. 298/2020, cât şi de C. civ., conform art. 2 pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011.

Contractele de mandat încheiate cu administratorii regiilor autonome (executivi şi neexecutivi) sunt supuse dispoziţiilor imperative ale art. 4 din O.U.G. nr. 109/2011, act normativ cu caracter special faţă de C. civ.

Recurenţii arată că actele organului de control sunt obligatorii, atât pentru Regie, ca persoană juridică, cât şi pentru organul de conducere al acesteia, respectiv pentru membrii consiliului de administraţie, iar, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, intimaţii-pârâţi au avut calitatea de mandatari ai Consiliului Judeţean Mureş, autoritate publică tutelară în Consiliul de administraţie al Regiei, în baza contractelor de mandat încheiate în temeiul O.U.G. nr. 109/2011.

În considerarea clauzelor asumate prin contractele de mandat, mandatarii aveau obligaţia de a îndeplini nu numai cele dispuse de organul de control prin decizia nr. 725/2013, dar şi a celor subsecvente, respectiv a dispoziţiilor ce se impuneau în urma verificării modului de aducere la îndeplinire a obligaţiilor stabilite.

Fiecare act administrativ de acordare a unui nou termen de aducere la îndeplinire a celor dispuse iniţial a avut ca efect stabilirea, în sarcina membrilor consiliului de administraţie, în special în sarcina administratorilor executivi, a aceleiaşi obligaţii dispuse iniţial prin decizia nr. 725/2013; prin rămânerea definitivă a actelor de control emise urmare verificării modului de îndeplinire a obligaţiilor stabilite prin prima decizie şi acordarea unor noi termene în sarcina organului de conducere, efectele acestora nu pot fi ignorate.

Consideră recurenţii că instanţa de apel a reţinut greşit că "prelungirea de către organul de control a termenului de implementare a măsurilor nu are nicio influenţă asupra curgerii termenului de prescripţie", ignorând actele administrative ale organului de control, deşi acestea au devenit definitive şi obligatorii pentru conducerea Regiei.

De asemenea, se apreciază că instanţa de apel a interpretat greşit reglementările incidente şi din perspectiva faptului că a reţinut că, din moment ce autoritatea publică tutelară a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască prejudiciul, respectiv data naşterii dreptului la acţiune, precum şi autorii prejudiciului, actele organului de control de prelungire/acordare a unui nou termen nu au vreo influenţă asupra curgerii termenului de prescripţie.

Astfel, în literatura juridică s-a stabilit că termenul de prescripţie este susceptibil de întrerupere, altfel nu s-ar putea vorbi de împlinirea lui, iar în situaţia dată, ca efect al actelor administrative de acordare a unor noi termene, la expirarea fiecărui termen stabilit de organul de control a început să curgă un nou termen de prescripţie.

O altă interpretare ar presupune nerecunoaşterea efectelor actelor organului de control, iar în speţă, cursul termenului de prescripţie a fost întrerupt şi prin îndeplinirea, de către intimaţii-pârâţi, a unor acte voluntare de executare în implementarea măsurilor dispuse şi de recunoaştere a propriilor obligaţii, conform art. 2537 pct. 1 C. civ. (raportul de follow-up din 26.02.2015, anexat cererii de chemare în judecată).

Se mai arată că instanţa de apel a reţinut că actele de începere a executării sunt emise de un organ al autorităţii controlate de Curtea de Conturi, iar nu de persoana fizică chemată în judecată în prezenta cauză şi contrar celor stabilite cu putere de lucru judecat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 298/2020, în sensul că raporturile dintre părţi sunt guvernate de prevederile O.U.G. nr. 109/2011, instanţa de apel, indirect, a reţinut lipsa calităţii procesuale pasive a intimaţilor, fără să dispună asupra acesteia.

Deşi este de netăgăduit că actele voluntare de executare (acte juridice) provin de la un organ al entităţii controlate, nu se poate ignora cauza prezentei acţiuni, respectiv că organul de conducere i-a avut în componenţă pe intimaţii-pârâţi, în calitate de mandatari ai autorităţii tutelare, şi nici faptul că actele materiale au fost săvârşite de aceştia, astfel că se solicită a se constata că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat greşit prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ. şi art. 16 din O.U.G. nr. 109/2011, conform cărora "administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor", acţiunea în răspundere introducându-se împotriva acestora, răspunderea fiind personală pentru actele şi faptele săvârşite în timpul mandatului.

Recurenţii apreciază că instanţa de apel a golit de conţinut prevederile art. 16 din O.U.G. nr. 109/2011, prin acest act normativ fiind reglementat un organ colegial de conducere al Regiei - consiliul de administraţie - iar nu unul unipersonal, iar în condiţiile în care adoptarea hotărârii nr. 5/26.02.2015 de către administratorii Regiei şi transmiterea acesteia Consiliului Judeţean Mureş a avut ca efect recunoaşterea, în sensul art. 2537 pct. 1, raportat la art. 2538 C. civ., a existenţei obligaţiei din prezenta acţiune, precum şi recunoaşterea, de către toţi intimaţii-pârâţi, a propriilor obligaţii în îndeplinirea celor dispuse prin decizia nr. 725/2013, decizia atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 2537 pct. 1 C. civ., coroborate cu cele ale art. 16 din O.U.G. nr. 109/2011.

Ca atare, recurenţii au solicitat să se constate că autoritatea publică tutelară a acţionat în interiorul termenului general de prescripţie de 3 ani care a început să curgă la 30.06.2013, dar care a fost întrerupt la 26.02.2015.

10. Întâmpinările şi răspunsul la întâmpinări

Prin întâmpinările depuse, intimaţii F., B., E., G. şi C. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Intimatul A. a invocat, prin întâmpinare, excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurenţii nu au depus răspuns la întâmpinare.

11. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 1 aprilie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii Consiliul Judeţean Mureş şi Judeţul Mureş împotriva deciziei civile nr. 246 din 29 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la 13 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Obiectul prezentului litigiu îl reprezintă o acţiune în angajarea răspunderii civile contractuale a foştilor administratori ai Regiei Autonome "Aeroportul Transilvania Târgu - Mureş" pentru neluarea măsurilor dispuse prin Decizia Directorului Camerei de Conturi Mureş nr. 725/28 martie 2013, acţiune ce a fost fundamentată pe prevederile contractelor civile de mandat (guvernate de dispoziţiile O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice) încheiate între Consiliul Judeţean Mureş şi pârâţii persoane fizice.

Soluţionând acţiunea, prima instanţă a constatat ca fiind prescris dreptul la acţiune în temeiul dispoziţiilor art. 2523 din C. civ., în condiţiile în care a apreciat că termenul de prescripţie a început să curgă la 30 iunie 2013 - termen limită stabilit pentru aducerea la îndeplinire a măsurilor prevăzute prin Decizia nr. 725/28 martie 2013 a Camerei de Conturi Mureş - şi s-a împlinit la 30 iunie 2016, în timp ce acţiunea a fost formulată la 29 ianuarie 2018.

Cu titlu prealabil, se observă că mare parte din problemele de drept deduse judecăţii deja au primit dezlegare într-un ciclu procesual anterior prin Decizia nr. 298/5 februarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018, prin care au fost admise recursurile declarate de pârâţi împotriva deciziei nr. 149/A din 2 aprilie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă şi, ca urmare a casării acesteia s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În cadrul acestei decizii s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2532 pct. 3 C. civ., potrivit cărora prescripţia nu începe să curgă, iar dacă a început să curgă, ea se suspendă "între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate".

Pentru a ajunge la această concluzie s-a stabilit că sfera atribuţiilor membrilor consiliului de administraţie aşa cum rezultă din dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 109/2011 era una mult mai largă şi complexă decât cea la care se referă dispoziţiile art. 2532 pct. 3 cu trimitere la art. 793 C. civ. (ce descrie conţinutul instituţiei juridice a administrării bunurilor altuia) şi că nu există niciun argument de a sublima raporturile juridice (de mandat) dintre părţi la raporturile specifice celui ce administrează bunurile altuia ori de a le caracteriza după conţinutul limitat al acestora din urmă, pentru a justifica reţinerea ca fiind incidentă acestora a cauzei legale de suspendare prevăzută de norma art. 2532 pct. 3 din C. civ.

Totodată concluzionând că nici în conţinut, dar nici în raţiunea normei, dispoziţiile art. 2532 pct. 3 C. civ. nu pot fi reţinute ca incidente raporturilor juridice dintre părţi, Înalta Curte, admiţând recursurile declarate, a casat hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se evalua criticile reclamanţilor subsumate celui de-al doilea motiv de apel referitoare la cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie.

Instanţa de apel învestită cu rejudecarea cauzei, având în vedere cele statuate în cadrul deciziei de casare a ajuns la concluzia că în speţă nu se poate considera incidenţa motivelor de întrerupere a cursului prescripţiei invocate de către apelanţi, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 2537 pct. 1 din C. civ., potrivit cărora prescripţia se întrerupe "printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia."

Recurenţii critică hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar prin prima interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor de drept material, respectiv a art. 2537 pct. 1 C. civ. (enunţat anterior) şi art. 16 din O.U.G. nr. 109/2011, conform căruia " administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor prevăzute de lege şi de actul de înfiinţare".

Trebuie precizat că, urmare a epuizării ciclului procesual anterior, aşa cum în mod corect a reţinut Curtea de Apel Târgu Mureş, a intrat în puterea lucrului judecat statuarea instanţei de fond potrivit căreia termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 30 iunie 2013, aspect care, de altfel, nici nu a fost criticat prin cererea de recurs de faţă.

S-a apreciat că la această dată reclamanţii cunoşteau, sau ar fi trebuit să cunoască, faptul că măsurile dispuse prin decizia Directorului Camerei de Conturi Mureş nr. 725 din 28 martie 2013 nu au fost aduse la îndeplinire, iar ca urmare a acestei inacţiuni a fost cauzat un prejudiciu regiei şi, de asemenea, aveau posibilitatea de a determina întinderea prejudiciului şi persoanele care au avut un grad de vinovăţie la producerea acestuia, astfel că acesta este momentul de la care, potrivit dispoziţiilor art. 2523 C. civ., începe să curgă termenul de prescripţie, la această dată luând naştere dreptul reclamanţilor de a se îndrepta împotriva celor responsabili de producerea prejudiciului prin acţiunile sau inacţiunile săvârşite.

Pornind de la aceste statuări care se bucură de autoritate de lucru judecat în temeiul dispoziţiilor art. 430 alin. (4) şi 501 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a analiza susţinerile recurenţilor în sensul că au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile privind existenţa unor cazuri de întrerupere a prescripţiei.

Astfel, în esenţă, recurenţii au arătat că o primă cauză de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată ca fiind acordarea de către organul de control de noi termene de aducere la îndeplinire a obligaţiilor dispuse prin actul iniţial, decizia nr. 725/2013, cea de-a doua cauză de întrerupere a cursului prescripţiei ar fi aceea că intimaţii, în calitatea lor de foşti mandatari, respectiv administratori ai Regiei, au îndeplinit acte materiale de aducere la îndeplinire a celor dispuse de organul de control, iar cea de-a treia recunoaşterea de către intimaţi a obligaţiei de implementare a măsurilor dispuse de către organul de control.

Cu privire la cele susţinute de recurenţi se observă că aceştia se raportează în exclusivitate, atunci când susţin întreruperea cursului prescripţiei prin acte întreruptive, la cele ce vizează măsurile dispuse prin decizia Directorului Camerei de Conturi Mureş nr. 725 din 28 martie 2013.

Analizând această decizie cu ocazia stabilirii situaţiei de fapt de către instanţele anterioare, aspect care nu face obiectul prezentului control judiciar, s-a stabilit că prin aceasta s-au constatat o serie de deficienţe, cum ar fi: nu au fost evidenţiate potrivit reglementărilor contabile aplicabile, cauţiunile din litigii şi garanţiile de bună execuţie reţinute conform clauzelor prevăzute în contractele de achiziţie publică încheiate de regie, au fost angajate şi efectuate cheltuieli fără documente justificative întocmite potrivit legii, care să confirme prestarea serviciilor de audit care au făcut obiectul contractului de prestări servicii nr. x din 18 mai 2012, nu au fost facturate, înregistrate şi încasate în cuantumul şi în cadrul termenelor prevăzute în contractele de închiriere a unor spaţii şi terenuri aflate în administrarea regiei, veniturile cuvenite, înregistrate şi încasate de la operatorul H., au fost angajate şi efectuate cheltuieli majorate nejustificat reprezentând remuneraţii lunare brute, premii şi tichete de masă acordate fără temei legal directorului general al regiei, fiind estimate plăţi nelegale în sumă totală de 80674 RON, au fost angajate şi efectuate cheltuieli de personal majorate nejustificat prin acordarea unor sporuri salariale fără temei legal fiind estimate plăţi nejustificate în sumă de 84807 RON şi contribuţii sociale aferente de 23358 RON, au fost angajate şi efectuate cheltuieli de deplasare fără documente justificative întocmite potrivit legii, care să confirme exactitatea şi realitatea sumelor decontate, au fost angajate şi efectuate cheltuieli pentru servicii de amenajări florale şi spaţii verzi fără documente justificative întocmite potrivit legii, care să confirme prestarea şi recepţionarea serviciilor achitate, au fost angajate şi efectuate cheltuieli majorate nejustificat prin achitarea unor servicii de supraveghere tehnică a unor lucrări de reparaţii peste valoarea prevăzută în oferta financiară contractată, etc.

Obiectul cererii de chemare în judecată de faţă nu este obligarea pârâţilor la înlăturarea acestor deficienţe, ci obligarea acestora la reîntregirea patrimoniului Regiei Autonome Aeroportul Transilvania Tîrgu-Mureş, respectiv la plata sumelor de bani indicate în tabelul anexă la cererea de chemare în judecată: suma de 2082368,4 RON reprezentând prejudiciul suferit de Regie prin neimplementarea măsurilor dispuse prin decizia Directorului Camerei de Conturi Mureş nr. 725 din 28 martie 2013, suma de 524417,68 RON reprezentând beneficii nerealizate ca urmare a nerespectării aceloraşi măsuri calculate până la data de 31 decembrie 2017 şi în continuare până la achitarea efectivă a prejudiciului.

Aplicând dispoziţiile art. 2537 pct. 1 din C. civ., cauzelor întreruptive ale cursului prescripţiei invocate de recurenţi se observă că acestea pot consta doar în acte voluntare de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.

Fiind vorba despre modificări ce sunt aduse cursului prescripţiei, cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie sunt cele limitativ prevăzute de lege, iar normele ce le instituie sunt de strictă interpretare şi aplicare, aplicarea lor prin analogie ori unor situaţii asemănătoare nefiind permisă.

Astfel, dreptul a cărui acţiune se prescrie este acela de a solicita obligarea pârâţilor la plata sumelor de bani indicate în petitul acţiunii, astfel că un act voluntar de executare trebuie să vizeze achitarea de bună voie a acestor sume, nicidecum efectuarea unor alte operaţiuni cum ar fi luarea unor măsuri impuse printr-o decizie de control sau acordarea de către organul de control de noi termene de aducere la îndeplinire a obligaţiilor dispuse prin actul iniţial, decizia de control nr. 725/2013.

De asemenea, recunoaşterea făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia, în speţă pârâţii persoane fizice, trebuie să privească existenţa datoriei lor de a plăti sumele pretinse, nu recunoaşterea obligaţiei de implementare a măsurilor dispuse de către organul de control.

În mod cert, este o mare diferenţă între a lua măsuri, spre exemplu, pentru a recupera prejudiciul de la angajaţii care au încasat remuneraţii lunare brute, premii şi tichete de masă, sporuri salariale fără temei legal sau de la societăţile comerciale cărora li s-au făcut plăţi nelegale, şi între a recunoaşte că tu, ca persoană fizică, eşti dator a plăti din patrimoniul propriu sumele pretinse de reclamanţi.

Întreruperea cursului prescripţiei în cazul dreptului pretins de reclamanţi, acela de achitare de către pârâţii persoane fizice a unor sume cu titlu de prejudiciu, poate avea loc doar în situaţia în care aceştia recunosc existenţa în pasivul patrimoniului lor a datoriei către reclamanţi, a creanţei acestora din urmă.

Faţă de cele arătate anterior, apar ca fiind fără relevanţă susţinerile recurenţilor în sensul că întreruperea prescripţiei a avut loc prin îndeplinirea unor acte voluntare de executare în implementarea măsurilor dispuse de către un organ al entităţii controlate, care i-a avut în componenţă pe intimaţii-pârâţi, în calitate de mandatari ai autorităţii tutelare şi că actele materiale au fost săvârşite de aceştia.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile referitoare la faptul că instanţa de apel ar fi golit de conţinut prevederile art. 16 din O.U.G. nr. 109/2011, prin care este reglementat ca organ colegial de conducere al Regiei consiliul de administraţie, cu atât mai mult cu cât adoptarea hotărârii nr. 5/26.02.2015 de către administratorii Regiei şi transmiterea acesteia Consiliului Judeţean Mureş nu a avut ca efect recunoaşterea de către intimaţii-pârâţi a existenţei obligaţiei din prezenta acţiune, de a plăti din bugetul propriu sumele solicitate, ci a vizat măsuri pentru îndeplinirea celor dispuse prin decizia nr. 725/2013, respectiv recuperarea banilor de la terţi.

Aşa cum s-a arătat anterior, recunoaşterea existenţei obligaţiei din prezenta acţiune reprezintă recunoaşterea că pârâţii persoane fizice au de plată suma de bani pretinsă prin cererea de chemare în judecată şi nicidecum că au de îndeplinit anumite măsuri administrative dispuse prin decizia de control.

În aceste condiţii, pentru motivele arătate în prezenta decizie, în mod corect instanţa de apel a apreciat că în speţă nici în conţinut, dar nici în raţiunea normei, dispoziţiile art. 2537 pct. 1 C. civ. nu pot fi reţinute ca incidente.

Este adevărat că, în primul ciclu procesual, în faţa Înaltei Curţi, în privinţa contractelor de mandat ale intimaţilor s-a stabilit că sunt supuse O.U.G. nr. 109/2011, dar, totodată, s-a statuat că dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 109/2011 care guvernează raporturile juridice dintre părţi impun autorităţii publice tutelare (conform art. 17) obligaţii de evaluare şi verificare anuală a îndeplinirii sarcinilor ce revin administratorilor, conform contractului de mandat şi obligaţiilor indicatorilor de performanţă financiare şi nefinanciare, aprobaţi de autoritate,..., iar în raporturile sale cu membrii consiliului de administraţie, autoritatea tutelară este, dimpotrivă, obligată să realizeze permanent un control şi o evaluare a îndeplinirii de către aceştia a însărcinărilor date, ceea ce îi asigura sau ar trebui să-i asigure permanent o bună cunoaştere a stării sau situaţiei activităţii regiei autonome, neputând fi justificată ori prezentă o stare de imposibilitate materială, juridică sau morală în a acţiona în sensul protejării drepturilor acesteia, scopul şi rolul acestui permanent control fiind, de altfel, tocmai acesta. Ca atare, era în obligaţia reclamanţilor a verifica periodic activitatea pârâţilor şi, în măsura în care luau la cunoştinţă de existenţa unui prejudiciu, cum s-a întâmplat în cazul de faţă, să acţioneze de îndată.

Câtă vreme s-a stabilit cu putere de lucru judecat că termenul de prescripţie a început să curgă la data de 30 iunie 2013 şi că la această dată reclamanţii cunoşteau, sau ar fi trebuit să cunoască, prejudiciul pretins şi persoanele vinovate de producerea acestui prejudiciu, rezultă că era obligaţia acestora de a promova cererea de chemare în judecată în termenul de trei ani de la această dată, cu atât mai mult cu cât art. 4 din O.U.G. nr. 109/2011 stabileşte clar care sunt persoanele responsabile, statuând: competenţa luării deciziilor de administrare şi a deciziilor de conducere a întreprinderii publice şi răspunderea, în condiţiile legii, pentru efectele acestora revine consiliului de administraţie şi directorilor, dacă le-au fost delegate atribuţiile de conducere, sau, după caz, consiliului de supraveghere şi directoratului.

Nu are relevanţă în speţă faptul că raporturile dintre părţi sunt guvernate atât de O.U.G. nr. 109/2011, cât şi de dispoziţiile C. civ. (conform art. 2 pct. 11 din O.U.G. nr. 109/2011), câtă vreme dispoziţiile din legea specială nu cuprind reguli derogatorii de la dispoziţiile legii civile în materia prescripţiei şi nu adaugă şi alte cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, pe lângă cele de la art. 2537 C. civ., care să fie incidente în speţă.

Recurenţii susţin că efectul actelor administrative de acordare a unor noi termene este acela că la expirarea fiecărui termen stabilit de organul de control a început să curgă un nou termen de prescripţie.

Aşa cum s-a arătat anterior, acordarea unor termene de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin actul de control nu constituie un motiv de întrerupere a prescripţiei în înţelesul art. 2537 C. civ., raportat strict la obiectul acţiunii de faţă ce vizează plata unor sume de bani din patrimoniul propriu al pârâţilor.

Ca atare, întrucât în mod corect s-a stabilit că autoritatea publică tutelară nu a acţionat în interiorul termenului general de prescripţie de 3 ani care a început să curgă la 30.06.2013 şi că în speţă nu au fost dovedite cauze de întrerupere a cursului prescripţiei, vor fi respinse criticile recurenţilor în sensul că hotărârea atacată este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material.

Nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Consiliul Judeţean Mureş şi Judeţul Mureş împotriva deciziei civile nr. 246 din 29 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, în considerarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., vor fi obligaţi recurenţii la plata a câte 3000 RON către fiecare dintre intimaţii D. şi G., cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată în recurs, solicitate de intimaţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

În aplicarea textului art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nu se intervine în contractul de asistenţă judiciară, care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut, faţă de mărimea pretenţiilor şi de complexitatea cauzei.

Înalta Curte, făcând o apreciere a proporţionalităţii şi necesităţii onorariului perceput de către apărător în faza desfăşurată în faţa instanţei de recurs, constată că onorariul fixat de intimaţi cu apărătorul lor este disproporţionat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la un cuantum care se apreciază că este corespunzător complexităţii cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar şi deplasărilor la instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Consiliul Judeţean Mureş şi Judeţul Mureş împotriva deciziei civile nr. 246 din 29 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţi la plata a câte 3000 RON către fiecare dintre intimaţii D. şi G., cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 mai 2021.