ICCJ_185473 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

A. Acțiune directă în plată formulată în temeiul dispozițiilor art. 1856 din Codul civil. Condiții de admisibilitate și efecte

B. Contract de ipotecă mobiliară. Concursul dintre titularul acţiunii directe prevăzută de art. 1856 din Codul civil şi creditorul cu ipotecă asupra creanţei

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de antrepriză

Index alfabetic: acțiune directă în plată

contract de antrepriză

contract de subantrepriză

beneficiar

principiul disponibilității

extra petita

contract de ipotecă mobiliară

C. civ., art. 1856, art. 2404, art. 2409, art. 2465

Legea nr. 85/2006, art. 36, art. 76 alin. (1), art. 122, art. 123, art. 149

C. proc. civ. 1865, art. 129 alin. (3), (4), (6), art. 315 alin. (1)

Legea nr. 71/2011, art. 102 alin. (1)-(2), art. 170

Legea nr. 99/1999, art. 84, art. 85

A. Potrivit dispozițiilor art. 1856 C. civ., în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.

În cazul acţiunii directe în plată reglementată de art. 1856 C. civ., este suficient ca titularul ei să aibă o creanţă împotriva debitorului său imediat sau intermediar şi ca subdebitorul să aibă o datorie faţă de debitorul intermediar (care este, de regulă, creditorul său imediat), la momentul exercitării acţiunii. Toate cauzele de stingere a acestor datorii succesive care intervin posterior momentului exercitării acţiunii sunt inopozabile titularului acţiunii directe. Aşadar, numai excepţiile care se întemeiază pe cauze de stingere sau de transmitere a creanţei care constau în operaţii juridice realizate anterior exercitării acţiunii directe sunt şi rămân eficace şi opozabile titularului acţiunii directe.

Specificul acţiunii directe constă în aceea că acordă unui anumit creditor posibilitatea juridică de a acţiona direct împotriva debitorului debitorului său, în nume propriu şi în beneficiul său. Această posibilitate are ca temei un drept propriu al creditorului, care nu trece prin patrimoniul debitorului intermediar. Acţiunea directă nu se confundă cu acţiunea oblică, în care creditorul exercită un drept al debitorului său neglijent. Creditorul neavând, în acest caz, un drept propriu împotriva debitorului debitorului său, este ţinut să suporte concursul celorlalţi creditori ai debitorului.

B. Pentru a fi perfectă, pentru a putea să îşi producă toate efectele asociate unui drept real de garanţie, ipoteca trebuie să fie născută, efectivă şi cu formalităţile de publicitate îndeplinite. Numai întrunirea cumulativă a acestor condiţii asigură caracterul perfect al ipotecii.

În cazul în care la data executării ipotecii mobiliare nu erau întrunite cele două condiţii cumulative, respectiv, deşi exista creanţa ipotecară, nu se putea reţine şi existenţa în patrimoniul constituitorului a bunului ipotecat, nu se poate considera că ipoteca devenise efectivă.

Faptul că la data executării ipotecii mobiliare era deja înregistrată acțiunea directă a subantreprenorului are drept efect imobilizarea creanței care, de la acea dată, este afectată exclusiv pentru plata creditorului direct. Cum acţiunea directă are ca temei un drept propriu al creditorului, acesta nu mai trece prin patrimoniul debitorului intermediar. Aşadar, dreptul propriu al reclamantei asupra creanţei astfel indisponibilizate determină inexistenţa dreptului terţilor de a o urmări iar debitorul intermediar nu poate dispune de ea.

La data la care creditorul cu ipotecă asupra creanţei a pus în executare contractul de ipotecă, a urmărit „bunul afectat garanţiei”, acesta nu se afla în patrimoniul constituitorului, astfel că ipoteca mobiliară, deşi constituită, nu a devenit efectivă şi nu putea produce efectele urmărite prin cererea de intervenţie principală formulată de creditorul garantat.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 2059 din 12 octombrie 2021

Notă : Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței a fost abrogată prin Legea nr. 85/2014 la data de 27 iunie 2014.

I.Prin sentinţa civilă nr. 2327 din 23 septembrie 2015 pronunţată în dosarul nr. x/93/2012, Tribunalul Ilfov, Secția civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.C.S., a admis cererea de intervenție forțată formulată de pârâtă în contradictoriu cu intervenienta C. S.R.L., prin administrator D. Insolvency, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta C. S.R.L., a respins ca neîntemeiată cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta E. S.A., și a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei având ca obiect acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

În fapt, tribunalul a reţinut că între reclamantă, în calitate de subantreprenor, şi S.C. F. S.R.L., în calitate de subantreprenor principal, s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. 802 din data de 14.10.2011, având ca obiect obligaţia subantreprenorului de a executa şi preda în stare funcţională lucrările de montaj tabla de acoperiş şi copertine pentru obiectivul „Centrul Logistic B., Jud. Mureş”, precum şi obligaţia subantreprenorului principal de a plăti contravaloarea lucrărilor stabilită conform contractului, respectiv 996.000 euro. Ulterior, au fost încheiate mai multe acte adiţionale, prin care s-a mărit succesiv valoarea contractului.

Între pârâtă, în calitate de beneficiar şi S.C. G. S.A., în calitate de antreprenor, s-a încheiat contractul de antrepriză generală din data de 06.05.2011, având ca obiect proiectarea şi construcţia la cheie, în stare funcţională, a centrului Logistic B., judeţul Mureş.

Între S.C. G. S.A., în calitate de antreprenor general şi S.C. F. S.R.L., în calitate de subantreprenor s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. 2937 din data de 05.05.2011, având ca obiect execuţia şi predarea în stare funcţională a lucrărilor la obiectivul menţionat anterior.

În drept, tribunalul a reţinut că potrivit art. 1856 C. civ. (aplicabil cererii de chemare în judecată în raport de data încheierii contractului de subantrepriză de către reclamanta): „În măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.”

În cauza de faţă se pune problema exercitării, în temeiul dispoziţiei legale anterior menţionate, a unei acţiuni directe de către reclamanta subantreprenor faţă de pârâta beneficiar. Într-adevăr, pârâta beneficiar a încheiat contractul de antrepriză cu o societate care la rându-i a încheiat un contract de subantrepriză cu o societate comercială ce se află în raporturi contractuale cu reclamanta. Prin urmare, în cauza de faţă se exercită acţiunea directă, recunoscută de dispoziţiile legale precitate, de către o societate ce nu se află în raporturi contractuale directe cu antreprenorul pârâtei beneficiare. În aceste condiţii, tribunalul a apreciat că se tinde la o interpretare eronată a dispoziţiilor legale ce recunosc dreptul la acţiunea directă întrucât, aşa cum a precizat şi pârâta beneficiar, această acţiune reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului şi, ca orice excepţie, trebuie supusă unei interpretări restrictive. Or, art.1856 C. civ. are în vedere existenţa unui dublu raport contractual, între beneficiar şi antreprenor, pe de o parte, precum şi între antreprenor şi lucrător, pe de altă parte, astfel că interpretarea dispoziţiei legale în discuţie nu poate fi extinsă dincolo de această ipoteză.

Aşadar, reclamanta nu poate dispune de beneficiul acţiunii directe împotriva beneficiarului, aceasta având doar posibilitatea de a se îndrepta împotriva societăţii cu care a încheiat contractul de subantrepriză, cu atât mai mult cu cât aceasta nu are legături contractuale directe cu pârâta beneficiar.

Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și respingerea tuturor cererilor de intervenție formulate în cauză.

De asemenea, împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel și intervenienta E. S.A., solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii cererii de intervenție în interes propriu pe care a formulat-o și a obligării pârâtei B. S.C.S. la plata, în principal, a tranșei nr. 20 din contractul de antrepriză în cuantum de 7.248.449,45 de lei, iar, în subsidiar, la plata sumei de 3.093.070 de lei (7.100.000 de lei - 456.930 de lei - 3.550.000 de lei) stabilită conform calculelor realizate de expertul contabil desemnat.

Prin decizia civilă nr. 1560 A/ din 7 octombrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/93/2012, au fost admise apelurile declarate de apelantele A. S.R.L. şi E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2327 din 25 septembrie 2015 pronunţate de Tribunalul Ilfov, Secţia civilă, în dosarul nr. x/93/2012, în contradictoriu cu intimaţii B. S.C.S. şi C. S.R.L., prin administrator judiciar D. S.P.R.L., a fost anulată în parte sentinţa apelată în ce priveşte acţiunea principală şi cererile de intervenţie, reținută cauza spre judecare și menținută sentinţa doar în ce priveşte respingerea cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă; pe fond, a fost respinsă acţiunea principală formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.C.S. și intervenienta C. S.R.L. (fosta G. S.A.), prin administrator judiciar D. S.P.R.L., ca nefondată; de asemenea, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta C. S.R.L. (fosta G. S.A.), prin administrator judiciar D. S.P.R.L., în interesul B. S.C.S.; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altei persoane formulate de pârâta B. S.C.S. privind pe intervenienta C. S.R.L. (fosta G. S.A.), prin administrator judiciar D. S.P.R.L.; a fost respinsă cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta E. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.C.S., reclamanta A. S.R.L. și intervenienta C. S.R.L. (fosta G. S.A.), ca nefondată; au fost obligate apelantele A. S.R.L. şi E. S.A. să plătească intimatei-pârâte B. S.C.S. suma de 2.712,8 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În primul rând, reclamanta apelantă A. S.R.L. a susţinut că, prin motivarea sumară a soluţiei de respingere a acţiunii ca nefondată, în sensul că ,,reclamanta nu poate dispune de beneficiul acţiunii directe împotriva beneficiarului, având doar posibilitatea de a se îndrepta împotriva societăţii cu care a încheiat contractul de subantrepriză”, instanţa de fond a ignorat încheierile interlocutorii şi a încălcat principiul contradictorialităţii, pronunţându-se pe un aspect care nu a fost pus în discuţia părţilor.

Curtea a constatat că deşi, aparent, prima instanţă a respins ca nefondată acţiunea reclamantei, în realitate, în considerentele sentinţei apelate nu se face referire decât la un unic argument în justificarea soluţiei pronunţate, respectiv la îndreptăţirea de a figura în procesul declanşat în calitate de parte.

Din motivarea eliptică a soluţiei de respingere a acţiunii principale, fără a se analiza toate condiţiile cumulative prevăzute de art. 1856 C. civ. pentru acţiunea directă a subantreprenorului împotriva beneficiarului lucrării (pe care îşi întemeiase reclamanta acţiunea), se deduce că instanţa de fond nu îi recunoaşte reclamantei calitatea de titular al dreptului de a formula acţiunea împotriva pârâtei şi, prin aceasta, calitatea procesuală.

Principiul contradictorialităţii, componentă a dreptului fundamental la apărare, impunea instanţei de judecată obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept în baza cărora urma să soluţioneze litigiul.

Din conţinutul încheierii de dezbateri din data de 02.09.2015, se observă că instanţa de fond a luat concluziile părţilor pe fondul cauzei, fără a se invoca şi o excepţie privind lipsa calităţii procesuale.

Pronunţarea asupra litigiului, fără a se analiza toate condiţiile art. 1856 C. civ., care formaseră obiectul dezbaterilor orale, fără a se da posibilitatea reclamantei apelante să îşi exprime punctul de vedere, prin prisma altor motive decât cele care au fost puse în dezbaterea părţilor, conduce la nesocotirea principiului contradictorialităţii, dar şi la încălcarea dreptului la apărare şi, prin aceasta, a dreptului la un proces echitabil.

Verificarea calităţii de parte în proces trebuie să corespundă cu verificarea calităţii de titular al dreptului şi, respectiv, al obligaţiei care formează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii.

În speţă, prin încheierea de şedinţă din data de 01.11.2012 şi, ulterior, prin încheierea din 06.12.2012, prima instanţă rezolvase aceste aspecte litigioase, prin respingerea excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii principale şi a lipsei calităţii procesuale pasive.

Prima instanţă a reţinut expres în cuprinsul încheierii din 01.11.2012 că în temeiul art. 1852 alin. 2 din noul Cod civil, subantreprenorul (reclamanta apelantă) putea promova acţiune directă împotriva beneficiarului lucrării, iar pârâta-intimată B. (în calitate de beneficiar al lucrării) putea sta în judecată ca pârâtă.

Fiind, deci, încheieri interlocutorii care leagă instanţa şi au caracter obligatoriu, instanţa de fond nu mai putea reveni asupra soluţiei, fiind încălcate dispoziţiile art. 268 alin. 3 C. proc. civ. de la 1865, cu consecinţa nelegalităţii şi a nulităţii sentinţei, apelul reclamantei fiind, deci, întemeiat.

În al doilea rând, apelanta E. S.A. (intervenientă în interes propriu) a invocat lipsa considerentelor din sentinţa apelată care au stat la baza respingerii cererii de intervenţie, apelul acesteia fiind, de asemenea, întemeiat.

Într-adevăr, a constatat că, deşi, în dispozitiv, cererea intervenientei este respinsă ca nefondată, din cuprinsul considerentelor hotărârii pronunţate de prima instanţă lipseşte cu desăvârşire motivarea acestei soluţii, element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti pentru exercitarea controlului judiciar.

Cererea de intervenţie a fost omisă din analiza susţinerilor, apărărilor şi probelor din dosar, sentinţei apelate lipsindu-i un element obligatoriu, prevăzut ca atare prin dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cu consecinţa nulităţii acesteia ca act procedural.

Motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa unui eventual arbitrariu judecătoresc, fiind circumscris noţiunii de proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. 2 teza finală C. proc. civ. de la 1865, Curtea a admis apelurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi de intervenienta E. S.A., a anulat sentinţa apelată în parte, cu reţinerea procesului spre judecare prin evocarea fondului, cu privire la toate aspectele şi cu privire la toate părţile, urmând a fi menţinute doar dispoziţiile din sentinţă privind respingerea cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, care nu au format obiectul apelurilor.

Pe fond, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 7.248.449,45 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate la obiectivul „Centrul Logistic B”, jud. Mureş, al cărui beneficiar era pârâta.

Acţiunea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art.1856 C. civ.

Astfel, a reţinut că reclamanta A. S.R.L., în calitate de subantreprenor (subcontractor) a încheiat cu F. S.R.L. (actuală H. S.R.L.), în calitate de subantreprenor principal, un contract de subantrepriză nr. 802/14.10.2011, cu o valoare iniţială de 996.000 Euro, majorată ulterior prin acte adiţionale la suma de 2.134.281,52 Euro plus TVA.

Din sumele cuvenite reclamantei, aceasta susţine că nu i s-a achitat suma de 7.245.733,17 lei, rezultată din facturile nr. 12644/31.01.2012, nr. 12675/16.03.2012, nr. 12734/12.06.2012, nr. 125/03.07.2012 şi nr. 126/03.07.2012.

Această creanţă nu a mai putut fi recuperată de la societatea cu care contractase, întrucât a intrat în procedura insolvenţei, reclamanta A. fiind înscrisă în tabelul de creanţe al debitoarei.

Curtea a constatat că, într-adevăr, pe cale de excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, art. 1856 C. civ. permite persoanelor angajate de antreprenor să îl acţioneze direct pe beneficiar, până la concurenţa sumei pe care acesta o datorează antreprenorului.

În speţă, acţiunea a fost îndreptată împotriva beneficiarului lucrării, pârâta B. Astfel, în data de 06.05.2011, între B. (beneficiar) şi G. S.A. (actuala C. SRL), în calitate de antreprenor, s-a încheiat contractul de antrepriză generală având ca obiect proiectarea şi construcţia „Centrului Logistic B.” din judeţul Mureş, termenul de finalizare a lucrărilor fiind stabilit pentru data de 23.02.2012.

La rândul său, G. S.A. (antreprenorul general) a încheiat cu F. S.R.L., contractul de subantrepriză nr. 2937/05.05.2011, privind efectuarea lucrărilor de zidărie, excavaţii, amenajări spaţii verzi, lucrări exterioare de evacuare ape menajere pentru acelaşi obiectiv „Centrul Logistic B.” din judeţul Mureş, stabilindu-se un preţ de 32.298.775,65 lei fără TVA.

Acţiunea directă se află la îndemâna subantreprenorilor, sfera persoanelor având acces la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1856 C. civ., fiind extinsă faţă de dispoziţiile mult mai restrictive din Codul civil de la 1864.

Prin încheierile premergătoare din data de 01.11.2012 şi din 06.12.2012 au fost soluţionate de către instanța de fond excepţiile lipsei calităţii procesuale, lipsei de interes şi inadmisibilităţii acţiunii, acestea nefiind atacate cu apel.

Curtea a mai reținut și că, prin încheierea de şedinţă din data de 18.03.2014 a Tribunalului Ilfov, au fost respinse excepţiile invocate de intervenienta forţată C. SRL privind prematuritatea acţiunii principale și necompetenţa instanţei, fiind respinsă şi cererea de suspendare a judecăţii cauzei în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, în considerarea calităţii procesuale a acesteia, încheiere interlocutorie care, de asemenea, nu a fost atacată cu apel.

Reclamanta A. S.R.L. (subcontractor) nu se află, deci, în situaţia premisă avută în vedere de art. 1856 C. civ., de a fi contractat cu antreprenorul general G. S.A. (actuala C. SRL), ci cu subantreprenorul acesteia, F. (actuala H. SRL).

În același timp, pârâta (beneficiarul lucrării - B.) nu a avut raporturi contractuale directe cu subantreprenorul F. S.R.L., cu care contractase reclamanta A. S.R.L., ci doar cu antreprenorul general G. S.A.

Pentru a putea fi obligat beneficiarul lucrării la plata sumelor datorate direct către persoanele angajate de antreprenor, instanţa este chemată să verifice dacă beneficiarul (în speță pârâta B.) nu a plătit lucrările antreprenorului la termenele şi în cuantumul convenit.

Astfel, acţiunea directă putea fi admisă doar în limita sumelor datorate de beneficiar antreprenorului la momentul introducerii acţiunii -14.08.2012.

În apărarea sa, pârâta, în calitate de beneficiar al lucrării, poate opune excepţiile pe care le-ar fi putut opune propriului său creditor până la introducerea acţiunii directe. Aceasta presupune, în mod necesar că, atâta timp cât datoria pârâtei față de antreprenor nu a ajuns la scadenţă, subcontractantul antreprenorului nu poate pretinde plata acestei datorii.

În cauză s-a efectuat o expertiză contabilă care a concluzionat, în răspunsul la obiecţiuni, că la data introducerii acţiunii - 14.08.2012, G. S.A. (antreprenorul general) mai avea de facturat către beneficiarul B. o sumă de 7.100.000 lei, reprezentând tranşa finală contractuală (tranşa 20). Aceasta nu era, însă, scadentă, în raport de dispoziţiile art. 5 din actul adiţional nr. 4/14.09.2012 la contractul de antrepriză semnat de părţi în data de 6.05.2011, nefiind îndeplinite condiţiile cumulative în legătură cu procesul-verbal de recepţie semnat de beneficiar, procesul-verbal de acceptare a remedierii deficienţelor şi predarea unei scrisori de garanţie bancară în valoare de 5% din valoarea contractului.

Înscrisul în care este evidențiată înțelegerea părților - actul adiţional nr. 4 care modificase clauzele iniţiale ale contractului - a fost semnat ulterior introducerii acţiunii, însă, în baza unui acord final din data de 04.07.2012, care marchează înțelegerea propriu-zisă (negotium) și care este anterior introducerii acţiunii de către reclamantă.

Prin urmare, nu se poate reţine, din actele dosarului, o fraudare a interesului reclamantei prin semnarea actului adiţional nr. 4/14.09.2012 de către pârâta B. şi intervenienta G. S.A., în scopul evitării consecințelor acțiunii directe demarate de reclamantă, cu atât mai mult cu cât acestea nu aveau raporturi contractuale cu reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 227 din 24.03.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a V-a civilă a fost, într-adevăr, anulată o convenţie de compensare a datoriilor reciproce între antreprenorul general C. S.R.L. (fostă G. S.A.) şi subantreprenorul H. SRL (fostă F.), fiind menţinut contractul de subantrepriză care a stat la baza operaţiunii de compensare, această hotărâre producând efecte doar în ce priveşte debitele înregistrate între cele două societăţi, aflate ambele în procedura insolvenţei, precum și asupra creditorilor înscriși în tabelul de creanțe.

Curtea are în vedere că, potrivit legii, în acţiunea directă întemeiată pe dispozițiile art. 1856 C. civ., reclamanta creditoare acţionează în limita drepturilor debitorului său raportate la data introducerii acţiunii.

În speță, debitoarea reclamantei, societatea F. S.R.L. (actuala H. S.R.L. în insolvență) cu care încheiase contractul de subantrepriză reclamanta, nu deţinea în data de 14.08.2012 o creanţă exigibilă împotriva beneficiarului B., nefiind, deci, îndeplinite condiţiile unei acţiuni directe, pentru ca acesta să fie obligat la plata sumelor datorate direct către reclamantă.

În ce privește datoriile achitate de pârâtă ulterior introducerii acțiunii directe (în data de 14.08.2012), s-a reținut că plata efectuată în data de 26.09.2012 acoperă factura nr. 201209003 emisă în data de 14.09.2012, în temeiul unui act adiţional nr. 4 din 7 septembrie 2012, semnat după introducerea acţiunii.

Nu are, deci, relevanţă, nefiind constatată vreo datorie în raport cu beneficiara pârâtă B., după cum nu are relevanţă nici plata facturii nr. 201208001 din 8 august 2012 emisă de antreprenorul general G. S.A. şi nu de F. S.R.L., cu care contractase reclamanta A. S.R.L. Nici această factură, de altfel, nu era scadentă la data introducerii acţiunii (14.08.2012), ci abia în termen de 30 zile de la emiterea facturii, potrivit clauzelor agreate de părți.

Reclamanta care a învestit instanţa cu acţiunea directă era chemată să facă dovada că antreprenorul nu a plătit persoanele angajate care au efectuat lucrările respective, înregistrându-se un deficit probatoriu în ce priveşte existenţa şi întinderea datoriei intervenientei G. S.A. (antreprenorul general - actuala C. SRL) către subantreprenorul (F.-actuala H. SRL) cu care contractase reclamanta. De altfel, această societate (F.) nici nu face parte din cadrul procesual stabilit de reclamantă în acest dosar, instanța putând soluționa cauza doar în limitele dictate de principiul disponibilității procesuale.

Nu a fost primit argumentul reclamantei, în sensul că pentru admiterea acţiunii ar fi suficient să se probeze existenţa unei datorii a beneficiarului (B.) faţă de antreprenorul general G. S.A., şi a subantreprenorului său către reclamanta A. S.R.L., orice creanţă deţinută de reclamantă împotriva subantreprenorului F. S.R.L. fiind automat şi o creanţă împotriva antreprenorului general G. S.A.

Cele două societăţi sunt, într-adevăr, afiliate, întrucât C. S.R.L. (fosta G. S.A.) deţine 90% din capitalul social al H. S.R.L. (fosta F.), însă aceste societăți participă în nume propriu la circuitul civil şi nu trebuie să se piardă din vedere că personalitatea juridică oferă societăţii calitatea de subiect de drept distinct de constituentul său, urmând, deci, să răspundă în nume propriu pentru obligaţiile asumate contractual.

În acelaşi timp, acţiunea directă este reglementată ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, dispoziţiile legale ale art. 1856 C. civ., fiind, deci, de strictă interpretare şi aplicare, norma juridică neputând fi extinsă şi la alte situaţii pe care aceasta nu le prevede (art. 10 C. civ.).

Prin urmare, interpretarea extensivă prin analogie în ce priveşte dispoziţiile art. 1856 C. civ., care reglementează acţiunea directă a subantreprenorului, în forma avansată prin acţiunea principală de reclamantă, nu este permisă de lege.

Pentru motivele expuse, nefiind, deci, îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1856 C. civ., acţiunea nu era fondată, cu consecința respingerii acesteia.

Societatea G. S.A. (actuala C. SRL) a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtei B., în sensul respingerii acţiunii principale formulate de reclamanta A. SRL.

Având în vedere raportul de dependenţă faţă de acţiunea principală, ca urmare a respingerii acesteia ca nefondată, în temeiul dispoziţiilor art. 51 şi art. 55 C. proc. civ., Curtea a admis cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei formulată de intervenienta C. SRL.

La rândul său, pârâta B. a formulat cerere de introducere forţată în proces a intervenientei C. SRL (fosta G. S.A.), în temeiul dispoziţiilor art. 58 C. proc. civ., în considerarea calităţii acesteia de antreprenor general, care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamanta A. S.R.L. privind debitele restante ale pârâtei rezultate din contractul de antrepriză încheiat cu intervenienta, pentru opozabilitatea hotărârii.

Constatându-se netemeinicia pretenţiilor reclamantei care au format obiectul acțiunii principale, în limita verificărilor efectuate în acest cadru procesual, din concluziile expertizei efectuate în dosar reținându-se că nu existau debite scadente ale acestei interveniente asupra pârâtei la data introducerii acțiunii, Curtea a respins, în temeiul art. 57 şi art. 58 C. proc. civ., cererea pârâtei de chemare în judecată a altei persoane privind intervenienta C. S.R.L. (fostă G. S.A).

Intervenienta E. S.A. a formulat la prima instanță cerere de intervenţie în interes propriu în data de 19.11.2013, precizată în data de 21.01.2014, prin care a solicitat, în calitate de cesionar al contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010 încheiat cu intervenienta G. S.A. (actuala C. SRL), obligarea pârâtei B. la plata sumei de 7.248.449,45 lei, parte a creanţei cedate de G. S.A., cerere formulată și în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L. şi intervenienta G. S.A.

În ce priveşte situaţia de fapt, Curtea a constatat că, prin contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010, G. S.A, în calitate de cedent şi intervenienta E. S.A., în calitate de cesionar, în vederea garantării tuturor obligaţiilor asumate de cedent prin contractul de credit nr. 216/23.10.2008 (în valoare de 10 milioane Euro), a instituit în favoarea cesionarului o garanţie reală mobiliară asupra creanţelor prezente şi viitoare, precum şi asupra veniturilor prezente şi viitoare.

Garanţia reală mobiliară cuprindea o universalitate a creanţelor prezente şi viitoare împreună cu toate drepturile, dobânzile, beneficiile şi garanţiile aferente acestora, astfel cum erau datorate de debitorii cedaţi din contractele comerciale identificate în anexa la contract.

Părţile au stipulat că orice plată a debitorilor cedaţi urma să se facă direct în contul cedentului.

În anexa la contract, conţinând condiţiile comerciale şi tabelul creanţelor cesionate, a fost indicat şi contractul de antrepriză din 06.05.2011, în ce priveşte debitorul cedat B., fiind indicată creanţa de 71 milioane lei (rest de încasat) în anul 2011.

Contractul a suferit modificări succesive prin actele adiţionale nr. 1 şi nr. 2 din 08.06.2011, în sensul extinderii obiectului garanţiei.

Nu au fost primite susţinerile intervenientei E. S.A., în sensul că prin acest contract a operat o veritabilă cesiune de creanţă a cărei executare ar fi fost doar amânată, condiţionat de neîndeplinirea obligaţiei de plată a creditului contractat de cedenta G. S.A.

Ceea ce se urmăreşte prin contractul analizat, încheiat sub imperiul Codului civil de la 1864, nu este doar funcţia de transmitere a unor obligaţii, ci în mod neîndoielnic instituirea unei garanţii reale mobiliare în favoarea intervenientei creditoare E. S.A.

În situaţia în care cesiunea de creanţă ar fi stipulată în locul executării obligaţiei proprii, ca o varietate a dării în plată, ar prezenta importanţă asupra existenţei şi întinderii creanţei intervenientei E. asupra G. S.A., în timp ce în situaţia garanţiei reale mobiliare, creditoarea îşi păstrează dreptul de a executa silit atât obligaţia garantată (rezultată din contractul de credit), cât şi garanţia.

Intervenienta în interes propriu este înscrisă, de altfel, în tabelul de creanţe din procedura insolvenţei, în calitate de creditor garantat al debitoarei G. S.A.

Distincţia teoretică între cesiunea de creanță, cesiunea în scop de garanție și ipotecă asupra creanței, care se apropie prin prisma efectelor recunoscute de lege, nu prezintă o relevanţă deosebită în soluţionarea cererii de intervenţie, astfel cum a fost formulată.

Prin actul adiţional nr. 3 din 6 aprilie 2012, de extindere a garanţiei asupra noilor creanţe, urmare a intrării în vigoare a dispoziţiilor din Noul Cod civil, părţile au adaptat contractul iniţial la terminologia specifică şi la instituţia ipotecii asupra creanţelor, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţiile art. 2398 C. civ., cererea de intervenție fiind întemeiată pe dispozițiile din acest ultim act adițional.

Astfel, contractul nr. G63 a fost calificat chiar de părţi drept „contract de ipotecă mobiliară”, G. S.A. a fost denumită „debitor ipotecar”, iar E. S.A. „creditor ipotecar”.

În lista anexă conţinând tabelul creanţelor ipotecate, la poziţia 3, a fost înscrisă şi valoarea rămasă neîncasată în data de 31.03.2012 de la debitorul cedat B. în temeiul contractului de antrepriză încheiat în data de 06.05.2011, în valoare de 29.820.000 lei.

Notificarea efectuată în data de 06.02.2013, a debitorului ipotecar G. S.A., s-a efectuat sub denumirea de „notificare a ipotecii mobiliare” instituite prin contractul de ipotecă mobiliară asupra creanţelor nr. G63/02.08.2010.

Astfel, creditorul ipotecar (E. S.A.) a dobândit drepturi asupra creanțelor ipotecate rezultate din contractul de antrepriză încheiat între pârâta B. şi debitoarea G. SA, în limita valorică a garanţiei sale, intervenienta în interes propriu subrogându-se în drepturile constituitorului ipotecii, respectiv în drepturile intervenientei forţate G. S.A. (actuala C. SRL - în insolvență).

Apărarea reclamantei A. S.R.L. privind clauza inserată în art. 6.6 din contractul de antrepriză încheiat între B. şi G. S.A., prin care se condiţionează cesiunea/gajarea drepturilor antreprenorului rezultate din acest contract de acordul scris al beneficiarului (pârâta) nu are relevanţă, din moment ce partea în favoarea căreia a fost instituită clauza respectivă nu înţelege să se prevaleze de efectele acesteia.

Intervenienta în interes propriu E. S.A. are, într-adevăr, posibilitatea recunoscută de lege de a exercita o acţiune directă împotriva B. (debitor al creanţei ipotecate), în temeiul contractului de antrepriză în care nu este parte, fiind îndeplinită şi condiţia de includere în cadrul procesual a G. S.A. (actuala C. SRL), aflată în procedura de insolvenţă, doar pentru raţiuni de opozabilitate.

Intervenţia în interes propriu, deşi nu urmăreşte decât obligarea pârâtei B. la plata sumelor restante din contractul de antrepriză încheiat în data de 06.05.2011, este îndreptată şi împotriva reclamantei din acţiunea principală, A. S.R.L., în sensul negării dreptului de prioritate asupra aceluiaşi drept de creanţă.

Sub acest aspect, se constată că, în principiu, acţiunea directă (cum este cea întemeiată pe art. 1856 C. civ.) exercitată împotriva terţului debitor al propriului debitor are avantajul că valoarea urmărită trece din patrimoniul terţului, direct în patrimoniul creditorului urmăritor, fără a mai suporta riscul concursului altor creditori.

În speţă, însă, acţiunea principală nu este fondată, pentru considerentele expuse pe larg anterior, nefiind cazul unui concurs al reclamantei cu intervenienta creditoare pentru aceeaşi creanţă.

În plus, potrivit legii, dreptul de ipotecă conferă un drept de preferinţă creditorului ipotecar, cum este cazul intervenientei E. S.A., având, deci, dreptul de a-şi satisface creanţa înaintea altor creditori chirografari, precum şi a creditorilor cu rang inferior.

Intervenienta, în calitate de creditor ipotecar, şi-a exercitat, în speţă, dreptul de a se îndrepta împotriva debitorului creanţei ipotecate, pentru a percepe plata acestei creanţe ipotecate.

Art. 2400 C. civ. condiţionează dreptul respectiv de o prealabilă notificare privind existenţa ipotecii, a creanţei ipotecate, a sumei datorate, a locului şi a modalităţii de plată.

Din actele dosarului, se reţine că intervenienta a îndeplinit obligaţia de publicitate, privind înregistrarea în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare a garanţiei mobiliare iniţiale, efectuând după modificarea contractului prin actul adițional nr. 3 şi notificarea individuală a pârâtei B. cu privire la obligaţia de a achita creanţele datorate cedentului G. S.A. în baza contractului de antrepriză încheiat cu aceasta, mai întâi în data de 01.05.2012 şi ulterior, în data de 06.02.2013.

Din cuprinsul cererii de intervenţie, rezultă că obiectul său se referă în concret la plata de către pârâta-beneficiar al lucrării (B.) a tranşei nr. 20, aferentă contractului de antrepriză încheiat în data de 06.05.2011 cu societatea C. SRL (fostă G. S.A.).

Potrivit legii, ca efect al garanţiei, creditorul ipotecar are dreptul de a percepe toate sumele care i se cuvin debitorului său, în calitate de creditor al creanţei ipotecate, drepturile sale fiind limitate nevoii proprii de a-şi satisface creanţa până la concurenţa creanţei garantate cu ipoteca.

Cererea nu este, însă, întemeiată, întrucât tranşa finală contractuală în valoare de 7.100.000 lei plus TVA nu a mai devenit scadentă, potrivit clauzelor contractuale asumate cu valoare obligatorie de părți prin art. 5 din actul adiţional semnat în data de 07.09.2012.

Prin art. 5 din actul adiţional nr. 4/14.09.2012, a fost modificat art. 7 din contractul de antrepriză, în sensul că „plata ultimei facturi, reprezentând tranşa 20 - conform graficului de facturi şi plăţi cuprins în anexa 7 la contractul de antrepriză - se face de către beneficiar (B.) după efectuarea recepţiei formale interne şi finalizarea remedierii tuturor deficienţelor, verificarea obiectivă şi de specialitate, predarea scrisorii de garanţie bancară, în valoare de 5% din suma de 71 milioane lei, cel târziu în termen de 30 de zile calendaristice de la primirea facturii”, obligații care nu au mai fost aduse la îndeplinire, societatea G. S.A. intrând în insolvență.

Ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei asumate drept condiţie pentru a se putea emite factura aferentă tranşei nr. 20, nici creanţa privind ultima tranşă a preţului contractual nu a mai devenit scadentă, neputându-se solicita, prin urmare, nici plata acesteia de către creditorul ipotecar prin cererea de intervenţie în interes propriu.

Propunerea avansată de intervenienta creditoare de a se interpreta clauzele contractuale în sensul imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale ale antreprenorului de a mai accesa o scrisoare de garanţie bancară, urmare a intrării în insolvență, şi de a se înlătura cu această motivare aplicarea clauzei respective, urmată de deducerea acestei valori de 5% direct din contravaloarea tranşei finale, nu poate fi primită, având în vedere cadrul procesual limitat fixat, în virtutea principiului disponibilităţii, chiar de către intervenientă prin cauza cererii cu care a învestit instanţa de fond.

Din modul în care şi-a precizat la prima instanță, în temeiul art. 132 C. proc. civ. de la 1865, cererea de intervenţie, în data de 21.01.2014, se desprinde concluzia că E. S.A. a solicitat direct pârâtei debitoare B. plata creanţei ipotecate.

Intervenienta urmărea, deci, prin cererea sa, îndeplinirea prestaţiilor datorate potrivit contractului dintre beneficiarul B. și antreprenorul general G. S.A. pe calea unei acţiuni în executare, condiţii care nu erau, însă, îndeplinite, pentru argumentele expuse anterior, obligaţia a cărei executare se solicită nefiind exigibilă.

Ca principiu, obligaţiile contractuale trebuie să se execute întocmai şi de bună-voie. Examinarea modului concret de îndeplinire/neîndeplinire a obligaţiei asumate prin contractul de antrepriză încheiat de părţi în data de 06.05.2011, precum şi excepţia de neexecutare invocată de pârâtă în apărarea sa puteau fi analizate doar în cadrul unei acţiuni în răspundere contractuală, cu care instanţa de fond nu a fost învestită.

Prin urmare, cererea de intervenţie în interes propriu a E. S.A. nu putea fi admisă în temeiul art. 50 şi art. 55 C. proc. de la 1865, nefiind fondată.

Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a deciziei atacate și, rejudecând fondul cauzei, admiterea acțiunii introductive astfel cum a fost formulată, menținând celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

De asemenea, împotriva acestei decizii civile a declarat recurs și apelanta-intervenientă E. S.A., prin care a solicitat admiterea acestuia și, în principal, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de intervenție în interes propriu pe care a formulat-o și a obligării pârâtei B. S.C.S. la plata, în principal, a tranșei nr. 20 din contractul de antrepriză în cuantum de 7.248.449,45 de lei, iar, în subsidiar, la plata sumei de 3.093.070 de lei (7.100.000 de lei - 456.930 de lei - 3.550.000 de lei) stabilită conform calculelor realizate de expertul contabil desemnat.

Prin decizia nr. 1617 din 7 noiembrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/93/2012 au fost admise recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de intervenienta E. S.A. împotriva deciziei nr. 1560 A din 7 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Premergător formulării oricăror considerente cu privire la recursurile promovate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reluat premisele de fapt avute în vedere de părţi şi de instanţa de apel la soluţionarea cauzei.

Între B. SCS şi Societatea G. SA (devenită ulterior C. SRL) s-a încheiat contractul de antrepriză generală la 6.05.2011, obiectul acestuia fiind proiectarea şi realizarea unei construcţii la cheie, mai exact, Centrul logistic B., jud. Mureş.

Între antreprenorul general şi Societatea F. SRL, parte a aceluiaşi grup, s-a încheiat un prim contract de subantrepriză, cu nr. 2937 la 5.05.2011, având ca obiect execuţia si predarea în stare funcţională a lucrărilor la obiectivul menţionat anterior.

Ulterior, la 14.10.2011, societatea subantreprenoare F. SRL a încheiat cu reclamanta A. SRL un contract de subantrepriză cu nr. 802 din 14.10.2011, care a avut ca obiect executarea şi predarea în stare funcţională a lucrărilor de montaj tablă acoperiş şi copertine pentru obiectivul Centrul logistic B. din judeţul Mureş, act care a fost modificat succesiv, prin 6 acte adiţionale.

Întrucât Societatea F. SRL (devenită Societatea H. SRL) nu a achitat A. SRL preţul convenit pentru executarea lucrărilor contractate, iar Societatea H. SRL a intrat în procedura insolvenţei, reclamanta a acţionat pe calea unei acţiuni directe, în temeiul art. 1856 C. civ. împotriva beneficiarului antreprizei, B. SCS pentru plata datoriilor pe care aceasta le avea, faţă de antreprenor la data formulării acţiunii, 14.08.2012, mai exact contravaloarea tranşei 20 a contractului de antrepriză generală, în cuantum de 71.000.000 lei.

Pentru a zădarnici demersurile creditorilor societăţii intrate în insolvenţă, deci, pentru a lipsi de fundament acţiunea directă promovată în cauză, la 23.11.2012, între C. SRL şi H. SRL s-a încheiat o convenţie de compensare cu nr. 479, care a fost însă anulată prin decizia civilă irevocabilă nr. 227/24.03.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, constatând tocmai conivenţa la fraudă a acestora.

După începerea litigiului, la 14.08.2012, între beneficiarul lucrării şi antreprenorul general a intervenit actul adiţional nr. 4 la contractul de antrepriză generală, încheiat la 7.09.2012, act prin care plata ultimei facturi, aferente tranşei 20 din contractul de antrepriză, însumând 7.100.000 lei, va fi făcută după efectuarea recepţiei formale interne şi finalizarea remedierii tuturor deficienţelor, verificarea obiectivă şi de specialitate şi predarea scrisorii de garanţie bancară în 30 de zile de la primirea facturii.

Pe parcursul litigiului în prima instanţă în proces au fost formulate cereri incidentale, prima, având ca obiect introducerea în cauză, pe temeiul art. 58 C. proc. civ., a SC G. SA (actuală C. SRL), a doua, având ca obiect o cerere de intervenţie voluntară, în interesul pârâtei, a antreprenorului general, SC G. SA. De asemenea, a intervenit în cauză, în interes propriu E., cu o cerere prin care a solicitat, în contradictoriu cu A. SRL, respingerea acţiunii reclamantei, deoarece dreptul de creanţă care face obiectul pretenţiei este datorat de către pârâtă direct intervenientei, în baza unui contract de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie, G63 din 2.08.2010, act la care s-au adăugat 3 acte adiţionale. Ulterior, intervenienta principală a solicitat ca pârâta B. să fie obligată la plata sumei de 7.100.000 direct în favoarea sa.

Pe aceste premise litigiul a fost soluţionat de instanţele de fond, iar într-un prim considerent instanţa de apel a admis apelurile declarate, reţinând că prin încheierea interlocutorie din 1.11.2012, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a B. SCS şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pornite pe fundamentul art. 1856 C. civ., iar această încheiere nu a fost atacată, dar şi că cererea de intervenţie principală a fost respinsă fără a fi motivată soluţia de primă instanţă.

Astfel, a fost anulată sentinţa primei instanţe şi procesul a fost reţinut spre rejudecare de către instanţa de apel fiind pronunţată decizia atacată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând criticile formulate, a constatat că un prim considerent al deciziei pronunţate, criticat de către recurenta A. SRL în propriul recurs, are ca fundament dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi supune verificării greşita interpretare a actului dedus judecăţii, actul adiţional nr. 4/14.09.2012 la contractul de antrepriză generală, act care, în opinia recurentei, a fost întocmit cu fraudarea intereselor reclamantei.

Deşi este adevărat că actul adiţional la contractul de antrepriză generală cu nr. 4/14.09.2012 a fost valorificat ca probă procesuală, stabilindu-se în condiţiile art. 5 al acestuia că scadenţa ratei 20 a contractului de antrepriză nu este împlinită, totuşi, nu este fondată apărarea intimatei-pârâte, care arată că prin această critică recurenta propune o reevaluare a probei pentru reconsiderarea stării de fapt lămurite în apel.

Totodată, Înalta Curte a arătat şi că în mod greşit critica recurentei s-a fondat pe dispoziţiile pct. 8 din art. 304 C. proc. civ., în realitate prin conţinutul criticii, aceasta nesupunând controlului o greşită interpretare a actului juridic, prin deturnarea înţelesului lămurit al acestuia într-o manieră în care adevărata voinţă a părţilor să fi fost nesocotită.

În realitate, critica vizează lipsa oricărei cercetări efective şi consistente a instanţei de apel referitoare la caracterul fraudulos al actului, act care, în opinia sa, a fost preconstituit, prin conivenţa celorlalte părţi, după începerea litigiului, în scop procesual pentru zădărnicirea demersului reclamantei. Scopul contestării actului a fost obţinerea, de către reclamantă, a înlăturării acestei probe din dosar şi lipsirea sa de orice relevanţă în stabilirea stării de fapt.

Din această perspectivă, critica a fost încadrată din oficiu, în dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 7 C. proc. civ. şi a fost apreciată fondată, întrucât concluzia instanţei de apel nu prezintă argumente concrete care să releve realizarea cercetării judecătoreşti adecvate.

În acest sens, analiza instanţei sesizate cu această apărare trebuia să aibă în vedere nu doar circumstanţe temporale, legate de data întocmirii actului, şi principiul libertăţii contractuale a părţilor actului de antrepriză, ci, mai mult decât atât să evalueze dacă în condiţiile art. 10 din contractul de antrepriză, coroborat cu întocmirea proceselor-verbale de recepţie încheiate succesiv la 5.06.2012, 25.10.2012, a împrejurării că după recepţie societatea pârâtă şi-a înscris în cartea funciară imobilul construit şi că acesta a fost folosit cu destinaţia avută în vedere de către beneficiar, a faptului că după 7.09.2012 B. a comandat şi au fost executate lucrări suplimentare, dar şi împrejurarea că G. SA a emis la 14.09.2014 facturi care au fost în parte achitate de către pârâtă în perioada procesului, contextul şi situaţia reală justificau sub auspicii oneste încheierea actului adiţional pentru executarea contractului iniţial, sau dacă acest demers a avut doar un scop procesual.

Din acest punct de vedere, instanţa de apel nu a răspuns adecvat unei apărări importante a cauzei, vizând îndeplinirea unei condiţii cuprinse în dispoziţiile art. 1856 C. civ. evocat ca temei al acţiunii, referitoare la scadenţa creanţei beneficiarului, acest motiv de recurs fiind fondat şi imprimând necesitatea reevaluării cauzei.

Tot în acest context, Înalta Curte a subliniat că este nereală apărarea intimatei B. SCS care opune împrejurarea că frauda sub care a fost încheiat actul adiţional a fost pentru prima dată invocată în recurs. În condiţiile în care actul adiţional nr. 4/14.09.2012 a fost depus pentru prima dată în faţa tribunalului după data de 18.03.2014, o primă contestare a actului a fost realizată în faţa primei instanţe înainte de dezbaterea fondului, fiind reiterată prin motivele de apel.

Chiar şi în condiţiile în care, depăşind chestiunea caracterului fraudulos al actului adiţional, existenţa şi executarea acestuia condiţionează scadenţa creanţei antreprenorului general, creanţă deţinută împotriva B., instanţa de fond avea îndatorirea de a verifica executarea sa la data soluţionării cauzei, în condiţiile art. 5 ale convenţiei adiţionale.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs recurenta A. SRL a susţinut interpretarea greşită a actului de compensare din 23.11.2012, convenţie anulată prin decizia civilă nr. 227/24.03.2015 irevocabil, dar şi schimbarea înţelesului lămurit al acesteia, în sensul că a considerat nedovedite datoriile dintre antreprenorul principal şi subantreprenorul F. SRL.

Cu privire la această critică, instanţa de recurs a subliniat că, în raport cu decizia evocată, s-a valorificat în acest proces efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Aşa fiind, instanţa de apel nu a realizat un examen în interpretare al convenţiei de compensare, într-o manieră străină de voinţa părţilor.

Cu toate acestea, instanţa de apel a reţinut un deficit de probe atunci când a constatat că obligaţia A. de a proba existenţa unei datorii între G. SA (actuală C. SRL) şi F. SRL (actuală H. SRL) nu a fost îndeplinită. Această concluzie nu s-a justificat însă pe date ale cauzei şi nici nu a argumentat necesitatea unei asemenea demonstraţii în condiţiile în care erau activate dispoziţiile art. 1856 C. civ., arătând doar că această acţiune are caracter excepţional şi dispoziţiile legale trebuie interpretate restrictiv.

Pe baza celor reţinute, Înalta Curte a arătat că, deşi nu se pune în cauză problema interpretării convenţiei de compensare între antreprenorii anteriori reclamantei A., anulate printr-o decizie irevocabilă, la analiza condiţiilor acţiunii directe este necesar un răspuns efectiv la acele apărări care tind să demonstreze sau să infirme îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, într-o măsură care să facă precis şi complet raţionamentul instanţei de fond.

Un al doilea motiv al recursului a vizat, în opinia reclamantei, greşita aplicare a legii. Într-o primă argumentare, recurenta consideră că în motivarea curţii de apel există contradicţii. Aceasta pentru că, pe de-o parte, instanţa de apel a statuat că acţiunea directă a subantreprenorilor care au acces la acţiunea directă fondată pe dispoziţiile art. 1586 C. civ. este mai extinsă prin comparaţie cu sfera persoanelor care aveau acest drept potrivit reglementării din Codul civil de la 1864 şi că în temeiul art. 1852 alin. (2) C. civ. reclamanta poate promova acţiunea directă împotriva beneficiarului B. care poate sta în judecată, iar, pe de altă parte, a statuat, în considerente succesive, că interpretarea extensivă prin analogie a dispoziţiilor art. 1856 C. civ. în forma avansată de reclamantă prin acţiunea principală nu este permisă de lege.

Deşi dezvoltarea motivului de recurs nu corespunde unei greşite aplicări a legii, ci unei motivări contradictorii, încadrând din oficiu aceste critici în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat.

Astfel, un prim motiv al anulării sentinţei atacate la instanţa de apel a fost acela că nicio parte litigantă nu a atacat cu apel încheierea interlocutorie din 1.11.2012, prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii fondate pe dispoziţiile art. 1852 alin. (2) şi art. 1856 C. civ. Prin această încheiere s-a stabilit că dispoziţiile legale nu trebuie interpretate restrictiv şi că pot fi extinse şi la subantreprenori, inclusiv la contractul de subantrepriză încheiat cu un subantreprenor general, având în vedere şi dispoziţiile art. 1852 alin. (2) C. civ. care stabilesc că subantrepriza este supusă dispoziţiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză.

Chiar instanţa de apel a stabilit, în mod corect, că prin neapelarea acestei încheieri care rezolvă chestiuni litigioase lăsând să se întrevadă o soluţie asupra litigiului, efectele acestea se consolidează prin dobândirea puterii de lucru judecat şi nu ar mai putea fi repuse în discuţie, opunându-se în litigiu pe tot parcursul soluţionării sale.

De aceea, afirmaţia concluzivă a instanţei de apel, în acea parte a considerentelor referitoare la apelul reclamantei, prin care a statuat că acţiunea directă deschisă de art. 1856 C. civ. este reglementată ca o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, dispoziţiile legale fiind de strictă interpretare, astfel încât nu pot fi extinse, prin analogie, la situaţia avansată de reclamant prin acţiunea principală, vine în totală contradicţie cu considerentele proprii reţinute în paragrafele anterioare.

Or, o contradicţie de o asemenea anvergură în cadrul considerentelor cu caracter decisiv pentru soluţia adoptată creează părţii o îndoială justificată asupra raţionamentului juridic aplicat de instanţa care a soluţionat procesul şi asupra clarităţii soluţiei adoptate.

De aceea, fiind această îndoială asupra justificării pe care instanţa a dat-o soluţiei pronunţate, asupra modului în care cauza a fost analizată, Înalta Curte a arătat că se impune reluarea judecăţii la instanţa de fond, prin acordarea deplinului efect al puterii de lucru judecat înglobat de încheierea prin care se statuează asupra împrejurărilor litigioase referitoare la admisibilitatea acţiunii în forma avansată de reclamantă.

O ultimă critică a recurentei A. SRL vizează greşita aplicare a legii, a dispoziţiilor art. 1856 C. civ. care nu condiţionează admiterea acţiunii de condiţia ca datoria beneficiarului să fie scadentă la data acţiunii.

Acest motiv de recurs nu a fost considerat fondat şi Înalta Curte l-a înlăturat. Interpretarea dispoziţiilor art. 1865 C. civ., care reglementează acţiunea directă împotriva beneficiarului a persoanelor care au prestat o activitate pe baza unui contract încheiat cu antreprenorul, implică valorificarea, de către antreprenor, a tuturor excepţiilor pe care beneficiarul le poate opune contractantului său direct. Enumerându-se printre acestea şi condiţia exigibilităţii creanţei, este firesc ca această apărare să poată fi opusă de beneficiar titularului acţiunii directe, chiar dacă acesta nu se află într-un raport contractual cu reclamantul, câtă vreme nu va putea să răspundă decât în limita şi în condiţiile în care ar răspunde faţă de antreprenor. Cu toate acestea, condiţia exigibilităţii, potrivit considerentelor anterior redate în această decizie va fi reevaluată cu prilejul rejudecării, pentru aprecierea temeinicei acţiunii, ţinând cont de principiul disponibilităţii, dar verificându-se şi dacă reclamanta şi-a fundamentat acţiunea pe dispoziţiile art. 110 C. proc. civ.

Examinând, mai departe recursul declarat de intervenienta în interes propriu E., Înalta Curte a constatat că un prim motiv de recurs deduce analizei nelegalitatea actului de procedură pentru lipsa motivării dar şi pentru motive succesive contradictorii.

Astfel, această recurentă consideră că este nefundamentată juridic concluzia potrivit căreia nu poate fi acceptată propunerea intervenientei de interpretare a clauzelor contractuale în sensul că, din cauza unei imposibilităţi a G. SA (actuală C. SRL) de a mai accesa o scrisoare de garanţie bancară, este justificată obligarea la plată a B. a tranşei 20 a contractului de antrepriză cu reţinerea unui procent de 5% din totalul sumei care ar corespunde valorii înglobate de garanţie. De asemenea, recurenta a subliniat şi că există o contradicţie în considerentele instanţei de apel care, anterior promovării acestei concluzii, a arătat că intervenienta E. are deplina justificare de a pretinde direct debitorului ipotecar, societatea B., plata ultimei tranşe a contractului de antrepriză, procedând chiar la analiza pe fond a acestei pretenţii, atunci când a reţinut că, de fapt, tranşa 20, în valoare de 7.100.000 lei, nu este scadentă în condiţiile art. 5 ale actului adiţional nr. 4 la contractul principal.

Examinând aceste critici, Înalta Curte a constatat că sunt doar parţial fondate.

Instanţa de apel a dezvoltat corect mecanismul garanţiei constituite în favoarea cesionarei în garanţie, E, adaptată la 6.04.2012 ca ipotecă asupra creanţelor, stabilind că actul G63/02.08.2010 are primordial funcţia de garantare a obligaţiilor angajate de Societatea G. SA şi nu este o simplă cesiune de creanță sau o veritabilă dare în plată.

Sub acest aspect accesarea garanţiei implică anumite condiţii sub care creditorul ipotecar poate cere debitorului ipotecar plata directă a creanţelor care se constituie ca obiect al garanţiei şi se substituie dreptului constituitorului ipotecii, G. SA. Prin considerentele contestate ca fiind nemotivate, instanţa de apel a explicat că, prin efectul subrogării, creanţa creditorului ipotecar nu poate fi valorificată decât în condiţiile contractului de antrepriză, astfel cum acesta a fost modificat prin actul adiţional nr. 4. Mai precis, instanţa de apel a stabilit că prin efectul art. 5 al actului adiţional, tranşa 20 rămasă de plată nu este scadentă ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei stabilite în sarcina antreprenorului.

Mai departe, curtea de apel a statuat că cererea creditorului ipotecar de a se accesa tranşa 20 cu o reţinere de 5% care ar fi corespuns valorii rămase în garanţie într-o scrisoare bancară care nu mai poate fi accesată din cauza insolvenţei antreprenorului principal, semnifică o înlăturare a dispoziţiilor art. 5 din actul adiţional, care nu ar putea fi primită.

Înalta Curte a arătat că această expunere a considerentelor nu conţine nicio contradicţie în raţionamentul dezvoltat de instanţa de apel, iar această instanţă nu realizează, prin prevalenţa clauzei din art. 5 la actul adiţional, nicio interpretare a contractului care nu ar corespunde voinţei netăgăduite a părţilor.

Totuşi, ceea ce s-a solicitat instanţei de apel de către E. nu a fost nici inactivarea art. 5 al actului adiţional, nici reinterpretarea acestei clauze, ci o evaluare a modalităţii sale de executare, în situaţia în care condiţia accesării scrisorii de garanţie bancară a devenit, prin intrarea G. SA (actuala C.) în insolvenţă, o obligaţie imposibil de executat.

Din această perspectivă nu se poate reţine lipsa totală de motivare sau motivarea contradictorie, ci un deficit al considerentelor care trebuia să răspundă acestei solicitări, de natură să impună reanalizarea cauzei.

Succesiv, recurenta-intervenientă a arătat că decizia a fost pronunţată cu interpretarea ori aplicarea greşită a legii, reţinându-se greşit că E. deţine o ipotecă mobiliară, în fapt, aceasta fiind cesionara directă a creanţei G. SA împotriva B.

Dincolo de împrejurarea că recurenta nu identifică dispoziţiile legale a căror aplicare ori interpretare s-au realizat printr-o greşeală de judecată, caracterizarea obiectului actelor juridice încheiate între G. SA şi E. începând cu 8.02.2010 s-a făcut printr-o valorificare a clauzelor convenţiei dintre părţi. Instanţa de apel a stabilit conținutul acestora prin interpretarea literală a termenilor conveniţi de părţi, profesionişti al căror exerciţiu în acest gen de operaţiuni are caracter curent, dublată de împrejurarea că acţiunile ulterioare ale părţilor în executarea acestei convenţii au corespuns sensului stabilit prin aceasta.

De aceea acest motiv de recurs este nefondat şi a fost înlăturat.

Celelalte aspecte criticate de recurenta E. pe temeiul greşitei aplicări ori interpretări a legii dezvoltă un set de argumente care corespund, parţial, chiar celor stabilite de instanţa de apel, iar unei părţi a acestora Înalta Curtea le-a răspuns deja prin considerente a căror reluare nu se impune.

În fine, cu prilejul rejudecării cauzei, analiza temeiniciei cererii E. presupune, pe lângă cele deja stabilite, verificarea îndeplinirii tuturor condiţiilor stabilite în art. 5 al actului adiţional nr. 4 la contractul de antrepriză, referitoare şi la efectuarea recepţiei interne, remedierea deficienţelor şi efectuarea verificărilor de specialitate, printr-o completă valorificare a materialului probator al cauzei.

De aceea, pentru toate aceste considerente, recursurile declarate au fost admise, decizia atacată casată, iar în temeiul art. 304 pct. 5 şi 7, raportat la art. 312 alin. (3) şi art. 314 C. proc. civ., cauza a fost trimisă pentru rejudecare la instanţa de apel.

II. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă, la data de 15.01.2018, sub nr. x/ 93/ 2012*.

La data de 30.05.2018, a fost depusă de C. S.R.L. cerere de intervenţie accesorie în interesul intervenientei E. S.A., prin care a solicitat să se dispună admiterea cererii de intervenție în interes propriu și respingerea cererii de chemare în judecată formulate de A. S.R.L., ca inadmisibilă. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulate de A. S.R.L., ca nefondată. De asemenea, a solicitat admiterea cererii de intervenție formulată de E. S.A. și obligarea pârâtei B. S.C.S. la plata sumei de 7.248.449,45 de lei.

De asemenea, la aceeași dată, C. S.R.L. a depus la dosarul cauzei cerere de renunțare la judecata cererii de intervenție accesorie formulate în interesul pârâtei B. S.C.S.

Prin încheierea de ședință din data de 31.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/ 93/ 2012* s-a luat act de renunțarea C. S.R.L. la judecata cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtei B. S.C.S.; de asemenea, s-a admis în principiu cererea de intervenție accesorie în interesul apelantei-interveniente E. S.A., formulată de C. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 938/29.05.2019 pronunţată în dosarul nr. x/93/2012*, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a calificat apărare de fond excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată, invocată de intervenienta accesorie C. S.R.L, a admis apelurile formulate de apelantele A. S.R.L. și E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2327/ 25.09.2015 pronunțate de Tribunalul Ilfov, Secția civilă, în dosarul nr. x/93/2012, în contradictoriu cu intimatele B. S.C.S. și C. S.R.L., prin lichidator judiciar CII I., a anulat în parte sentința civilă apelată în ceea ce privește soluțiile pronunțate relativ la cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., la cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de intimata B. S.C.S., la cererea de intervenție voluntară principală formulată de intimata E. S.A. și la cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei B. S.C.S., formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L., și, reținând cauza spre rejudecare, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.C.S., a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 7.248.449,3 lei, reprezentând contravaloare lucrări executate la Centrul Logistic B., a luat act că reclamanta A. S.R.L. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B. S.C.S. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L., ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A. în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., pârâta B. S.C.S. și intervenienta în interes propriu C. S.R.L., ca neîntemeiată, a respins cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantei-intervenientă principală E. S.A., formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L., ca neîntemeiată, a luat act că apelanta A. S.R.L. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată, a respins cererea apelantei E. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, a luat act că intimata B. S.C.S. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce privește excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată, invocată de intervenienta accesorie C. S.R.L., Curtea, față de motivele invocate de parte în susținerea sa , a apreciat că aceasta are natura juridică a unei apărări pe fondul cauzei.

Ca atare, la analiza fondului cauzei, Curtea a avut în vedere motivele de fapt și de drept expuse de intervenienta accesorie C. S.R.L. în susținerea excepției invocate.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 84 C. proc. civ. din anul 1865, Curtea a calificat apărare de fond excepția inadmisibilității formulării cererii de chemare în judecată, invocată de intervenienta accesorie C. S.R.L.

Analizând apelurile declarate, Curtea a reținut următoarele:

A constatat că, potrivit art. 295 alin. 1 teza I C. proc. civ. din anul 1865, instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Acest text legal reglementează regula tantum devolutum quantum apellatum, regulă care semnifică faptul că instanța de apel va proceda la o nouă judecată asupra fondului numai în limitele criticii formulate de apelant. În alte cuvinte, poate judeca doar atât cât i s-a cerut.

De asemenea, Curtea a reținut că, în cadrul apelului, ca un corolar al textului legal anterior menționat, trebuie avute în vedere, dacă legea nu prevede altfel, numai motivele expuse de apelant în cererea de apel. Ca atare, nu pot fi avute în vedere motivele de apel noi, expuse în cereri depuse de parte după împlinirea termenului de apel sau după casarea deciziei civile din apel de instanța de recurs sau prin cuvântul pe fondul apelului.

De asemenea, în analiza cererilor de apel formulate în cauză, Curtea a avut în vedere prevederile art. 315 alin. 1 C. proc. civ. din anul 1865, prevederi potrivit cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

a. Așa cum s-a reținut anterior, prin încheierea de ședință din data de 31.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/93/2012*, s-a luat act de renunțarea C. S.R.L. la judecata cererii de intervenție accesorie în interesul pârâtei B. S.C.S.

Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că aceasta determină anularea sentinței civile a primei instanțe cu privire la soluția pronunțată de aceasta asupra cererii de intervenție accesorie formulate de C. S.R.L. în interesul pârâtei B. S.C.S.

b. Prin cererile formulate, apelantele A. S.R.L. și E. S.A. au invocat anumite neregularități relative la judecata în primă instanță și la sentința civilă pronunțată de prima instanță. Având în vedere că sancțiunea care intervine în această situație este, față de prevederile art. 295 și cele ale art. 297 C. proc. civ. din anul 1865, nulitatea sentinței civile pronunțate de prima instanță, Curtea a apreciat că aceste motive de apel trebuie analizate cu prioritate.

În ceea ce o privește pe apelanta-reclamantă A. S.R.L., Curtea, verificând motivele acesteia de apel, a constatat că partea a invocat - în esență - faptul că prima instanță a ignorat încheierile interlocutorii pronunțate în cauză și a încălcat principiul contradictorialității atunci când s-a pronunțat asupra unor aspecte care nu au fost puse în discuția părților.

Curtea a reținut că prin încheierea de ședință din data de 01.11.2012, Tribunalul Ilfov, Secția civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte B. S.C.S., ca neîntemeiată. De asemenea, prima instanță a respins și excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată.

În ceea ce privește prima excepție, Curtea a constatat că prima instanță a reținut, în esență, că prevederile art. 1.856 C. civ. din anul 2009 nu trebuie interpretate în mod strict, în sensul că au dreptul la acțiune directă împotriva beneficiarului numai persoanele care au încheiat contract cu antreprenorul. A mai reținut că aceste raporturi juridice pot fi extinse și la subantreprenori, respectiv contractului de subantrepriză încheiat între un subantreprenor general și subantreprenori speciali/subcontractor, cum e cazul celui din cauză, având în vedere prevederile art. 1.852 alin. 2 C. civ. din anul 2009. Prima instanță a reținut că, în temeiul art. 1.852 alin. 2 C. civ. din anul 2009, subantreprenorul poate promova acțiune directă împotriva beneficiarului lucrării, scopul legiuitorului fiind acela de a nu îngreuna situația creditorilor, ce au executat lucrări, în recuperarea prețului de la beneficiarul final. Pe cale de consecință, prima instanță a reținut că, având în vedere că intimata-pârâtă B. S.C.S. are calitatea de beneficiar al lucrării, aceasta poate sta în judecată ca pârâtă, având, astfel, calitate procesuală pasivă.

Relativ la cea de-a doua excepție, Curtea a constatat că prima instanță a reținut că prin art. 1.852 C. civ. din anul 2009 s-a reglementat subantrepriza care nu era prevăzută expres în vechiul cod civil, dar care implicit o recunoștea atunci când făcea referiri la „zidari, lemnari și ceilalți lucrători întrebuințați“, „persoane ce a întrebuințat”- art. 1.487 - 1.489 C. civ. din anul 1864. Așadar, prin art. 1.852 C. civ. din anul 2009 este expres reglementat contractul de subantrepriză, iar prin art. 1.856 din același act normativ, ce poate face acel subantreprenor pentru a încasa preţul cuvenit de la beneficiar, respectiv dreptul de a promova o acţiune directă împotriva beneficiarului lucrării pentru recuperarea preţului cuvenit. Deci art. 1.856 nu poate fi interpretat că se referă doar la lucrători-persoane fizice.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că prin încheierea de ședință din data de 06.12.2012, Tribunalul Ilfov, Secția civilă, a respins excepția inadmisibilității cererii și excepția lipsei de interes cu aceeași opinie exprimată de instanță prin încheierea din data de 01.11.2012.

Având în vedere că prin aceste încheieri prima instanță a rezolvat anumite aspecte litigioase ale procesului care lasă să se întrevadă care va fi soluția acestuia, Curtea a apreciat că au natura juridică a unor încheieri interlocutorii (art. 268 alin. 3 C. proc. civ. din anul 1865). Ca atare, aceste încheieri leagă instanța, aceasta nemaiputând reveni asupra lor.

Având în vedere considerentele expuse de prima instanță pentru fundamentarea soluției, Curtea a constatat că aceasta, deși a respins cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă ca neîntemeiată, a avut în vedere numai posibilitatea apelantei-reclamante de a figura în procesul declanşat în calitate de parte, neanalizând îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de art. 1.856 C. civ. din anul 2009. În alte cuvinte, Curtea a constatat că prima instanță, ignorând considerentele pentru care au fost respinse excepțiile menționate anterior, considerente expuse, în esență, în încheierea interlocutorie din data de 01.11.2012, a reținut că apelanta-reclamantă nu are calitatea de titular al dreptului de a formula acţiunea prevăzută de art. 1.856 C. civ. din anul 2009 împotriva intimatei-pârâte B. S.C.S. Pe cale de consecință, ceea ce susține prima instanță este lipsa calității procesuale active a apelantei-reclamante A. S.R.L.

Având în vedere aceste considerente, precum și faptul că încheierile menționate anterior sunt încheieri interlocutorii care leagă instanţa şi care au caracter obligatoriu, Curtea a apreciat că prima instanță nu mai putea reveni asupra soluţiilor pronunțate prin acestea. Ca atare, a reținut încălcarea dispoziţiilor art. 268 alin. 3 C. proc. civ. din anul 1865. Pe cale de consecință, sub acest aspect, sentința civilă apelată este nelegală, ceea ce determină nulitatea acesteia.

Pe de altă parte, având în vedere principiul contradictorialităţii, care este o componentă a dreptului la apărare, Curtea a apreciat că prima instanță avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor toate chestiunile de fapt şi de drept în temeiul cărora urma să soluţioneze litigiul. În acest sens, Curtea a avut în vedere prevederile art. 129 alin. 4 C. proc. civ. din anul 1865, prevederi potrivit cărora, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

Verificând încheierea de amânare a pronunțării din data de 02.09.2015, Curtea a constatat că prima instanță a luat concluziile părţilor numai cu privire pe fondul cauzei, fără a se invoca o excepţie privind lipsa calităţii procesuale (active sau pasive).

Pe cale de consecință, pronunţarea asupra litigiului, fără a se analiza îndeplinirea sau nu a condițiilor prevăzute de art. 1.856 C. civ. din anul 2009, care formaseră obiectul dezbaterilor orale, și fără a se da posibilitatea apelantei-reclamante să îşi exprime opinia, raportat la alte motive decât cele care au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, duce la nerespectarea principiului contradictorialităţii, precum şi la încălcarea dreptului la apărare al apelantei-reclamante. Pe cale de consecință, Curtea a constatat că prima instanță a încălcat și dreptul apelantei-reclamante la un proces echitabil.

În ceea ce o privește pe apelanta-intervenientă E. S.A., Curtea, verificând motivele acesteia de apel, a constatat că partea a invocat, în esență, faptul că prima instanță nu a expus niciun argument pentru care a respins cererea sa de intervenție în interes propriu.

Cu prioritate, Curtea a constatat că, în dispozitivul sentinței civile apelate, prima instanță a menționat că respinge cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta E. S.A., ca neîntemeiată.

Cu toate acestea, în considerentele sentinței civile apelate nu s-a motivat în niciun mod această soluție de respingere.

Pe de altă parte, potrivit art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. din anul 1865, hotărârea va cuprinde motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Verificând sentința civilă apelată, Curtea a constatat că aceasta nu conține niciun fel de considerente cu privire la cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A. Ca atare, având în vedere că sentinţei civile apelate îi lipsește un element obligatoriu, Curtea a constatat că au fost încălcate prevederile art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. din anul 1865. Pe cale de consecință, din această perspectivă, se impune anularea acesteia.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 297 alin. 2 teza finală C. proc. civ. din anul 1865, Curtea a admis apelurile formulate de apelantele A. S.R.L. și E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2327/25.09.2015 pronunțate de Tribunalul Ilfov, Secția civilă în dosarul nr. x/93/2012, în contradictoriu cu intimatele B. S.C.S. și C. S.R.L.

Ca atare, a anulat în parte sentința civilă apelată în ceea ce privește soluțiile pronunțate relativ la cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., la cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de intimata B. S.C.S., la cererea de intervenție voluntară principală formulată de intimata E. S.A. și la cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei B. S.C.S. [având în vedere și considerentele expuse la lit. a)], formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L., și a reținut cauza spre rejudecare.

c. Cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă A. S.R.L., Curtea a reținut următoarele:

La data de 14 octombrie 2011, apelanta-reclamantă A. S.R.L., în calitate de subcontractor/subantreprenor, a încheiat cu H. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului), în calitate de subantreprenor principal, contractul de subantrepriză nr. 802.

Potrivit art. 2 teza I din contract, apelanta-reclamantă se obliga se execute și să predea în stare funcțională lucrările de montaj tablă de acoperiș și copertine pentru obiectivul „Centrul logistic B., Jud. Mureș”, în conformitate cu Oferta de preț și cu prevederile proiectului tehnic, la termenele intermediare și finale stabilite și cu obligațiile asumate prin prezentul contract.

De asemenea, potrivit art. 3 din același contract, prețul stabilit a fost de 996.000 de euro, fără TVA.

Prin actele adiţionale încheiate la contractul menționat anterior, prețul contractului a fost majorat la suma de 2.134.281,52 de euro, la care se adaugă TVA.

Pe de altă parte, la data de 06 mai 2011, intimata-pârâtă B. S.C.S., în calitate de beneficiar, a încheiat cu intimata-intervenientă C. S.R.L. (G. S.A. la data încheierii contractului), în calitate de antreprenor, contractul de antrepriză generală nr. 2011.1 referitor la construcția la cheie a unui centru logistic în Iernut, România.

Potrivit art. 1 din contract, obiectul convenţiei îl reprezintă proiectarea și construcția la cheie, în stare funcțională a centrului Logistic B., din Mureș, România, și amenajările exterioare, conform bazelor contractuale din art. 2 și volumului de lucrări descris în detaliu la art. 3, în limitele proprietății identificate prin Carte Funciară nr. 50776,50777, Iernut.

Acest contract de antrepriză a fost modificat prin mai multe acte adiționale.

Cu privire la actul adițional nr. 4/14.09.2012, instanța de apel, în acord cu dezlegările instanței de recurs, a reținut următoarele:

Cu prioritate, Curtea a constatat că acest act adițional a fost încheiat după ce apelanta-reclamantă o înștiințase pe intimata-pârâtă B. S.C.S. despre faptul că H. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului) nu îi achitase contravaloarea lucrărilor executate în temeiul contractului de subantrepriză nr. 802/14.10.2011.

Aceste aspecte rezultă din adresa intimatei-pârâte B. S.C.S. către apelanta-reclamantă din data de 11.07.2012. În această adresă intimata-pârâtă B. S.C.S. a arătat următoarele: „Obiectivul (respectiv Centrul Logistic B. din Iernut - nota Curții) a fost deja recepționat oficial de la antreprenor împreună cu autoritățile locale astfel că acesta este în proprietatea, administrarea și folosința noastră (a intimatei-pârâte B. S.C.S. - nota Curții) în acest moment. Înțelegem că firma dumneavoastră a acționat în calitate de subantreprenor de specialitate și că există creanțe nestinse între compania dumneavoastră și antreprenor. (sublinierea Curții) Vă informăm în acest sens că societatea noastră și-a îndeplinit toate obligațiile de plată către S.C. G. S.A. (C. S.R.L. în prezent - nota Curții) potrivit termenilor și condițiilor contractului. Firma noastră a plătit 90% din contravaloarea contractului cu S.C. G. S.A. B. SCS a agreat și aprobat în data de 04.07.2012 lucrările suplimentare solicitate de către S.C. G. S.A.”.

De asemenea, în adresa intimatei-pârâte B. S.C.S. către apelanta-reclamantă din data de 20.07.2012 s-au menționat următoarele: „...societatea noastră (B. S.C.S. - nota Curții), în calitate de beneficiar al lucrărilor de construire de la depozitul din Iernut a procedat la încheierea Procesului Verbal de Recepție a Lucrărilor cu antreprenorul general S.C. G. S.A. și autoritățile competente anterior corespondenței purtate cu subscrisa referitor la plățile datorate Dvs. de către subantreprenorul S.C. F. S.A. (...) Ulterior semnării procesului verbal cu autoritățile subscrisa a procedat și la intabularea construcției pe numele societății noastre”.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că actul adițional nr. 4/14.09.2012 a fost încheiat după ce apelanta-reclamantă o înștiințase și pe intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv) despre faptul că H. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului) nu îi achitase contravaloarea lucrărilor executate în temeiul contractului de subantrepriză nr. 802/14.10.2011.

Aceste aspecte rezultă din adresele apelantei-reclamante nr. 130/10.07.2012 și nr. 136/27.07.2012.

De asemenea, în adresa intimatei C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv), în calitate de antreprenor general al proiectului „Depozit B.”, către apelanta-reclamantă din data de 10.07.2012 s-au menționat următoarele: „...vă comunicăm că în cursul acestei săptămâni vom face toate demersurile necesare pe lângă subantreprenorul cu care ați încheiat contractul de subantrepriză în vederea reglementării situației dumneavoastră financiare.”.

Mai constată Curtea că din adresa intimatei-pârâte B. S.C.S. către intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv) rezultă că acestea aveau cunoștință de faptul că subantreprenorii acesteia din urmă formulaseră plângeri cu privire la neplata facturilor scadente.

La data de 5 iunie 2012, a fost încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. RO1335 privind lucrarea „Depozit produse alimentare și nealimentare, birouri și anexe sociale, cabină poartă, parcaje auto, drumuri de incintă și platforme, steaguri, indicatoare rutiere, împrejmuire, rețele tehnico-edilitare de incintă, amenajare acces din DN 14 A, organizare de șantier” executată în cadrul contractului din data de 06.05.2011 încheiat între intimata-pârâtă B. S.C.S. și intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv). Potrivit acestui proces-verbal, comisia de recepție a propus admiterea recepției și remedierea unor deficiențe/lipsuri până la data de 20 iunie 2012.

La data de 4 iulie 2012, intimata-pârâtă B. S.C.S. și intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv) au încheiat un acord final, în care s-au menționat următoarele: „Pentru oricare deficiențe, stabilite prin protocolul de recepție din 5 iunie 2012, care nu au fost agreate de către antreprenor (...), beneficiarul (...) primește o reducere de costuri în valoare de 265.000 EUR (net). Ca sold pentru costurile suplimentare și minimale se va stabili o sumă în valoare de 1.815.000 EUR (net). Suma finală suplimentară față de valoarea de bază a contractului este în valoare de 1.550.000 EUR (net). Prin această sumă sunt compensate orice lucrări care mai sunt necesare pentru punerea în funcțiune a centrului logistic. (...) Orice creanțe de costuri suplimentare și minimale care nu au fost menționate separat până astăzi, în anexa 1, sunt compensate prin acest acord final.”.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a apreciat că încheierea, la data de 07.09.2012 sau la data de 14.09.2012 (în privința datei încheierii actului adițional, Curtea a constatat că în cuprinsul acestuia sunt menționate, ca dată de încheiere, atât data de 07.09.2012, cât și data de 14.09.2012), de către intimata-pârâtă B. S.C.S. și intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv) a actului adițional nr. 4 la contractul de antrepriză generală 2011.1/ 06.05.2011 referitor la construcția la cheie a unui Centru Logistic în Iernut, România, s-a realizat și cu scopul de a paraliza demersurile apelantei-reclamante de recuperare a creanței pe care o pretinde în prezenta cauză.

Astfel, Curtea a constatat că părțile acestui act adițional nu au indicat, având în vedere atât procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. RO1335/05.06.2012, cât și acordul final din data de 04.07.2012, care sunt motivele concrete pentru care au încheiat acest act, atât timp cât se poate prezuma, în condițiile art. 1203 C. civ. din anul 1864 [aplicabil speței având în vedere prevederile art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/ 2011], că prin încheierea acordului final părțile contractului și-au lămurit toate aspectele rezultate din executarea contractului de antrepriză pe care l-au încheiat. În alte cuvinte, Curtea a apreciat că părțile acestui act adițional nu au justificat, în mod concret și obiectiv, necesitatea încheierii acestuia.

În final, Curtea a apreciat că nu se poate ignora faptul că la momentul la care intimata-pârâtă B. S.C.S. a formulat întâmpinare, respectiv la data de 27.09.2012, aceasta nu a susținut că ar fi încheiat actul adițional nr. 4 cu intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv), deși acesta fusese întocmit anterior, respectiv la data de 07.09.2012 sau la data de 14.09.2012.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a considerat că, în aprecierea scadenței eventualelor sume de bani pe care intimata-pârâtă B. S.C.S. le mai avea de achitat intimatei C. S.R.L. la momentul introducerii prezentei acțiuni de către apelanta-reclamantă (respectiv la data de 14.08.2012), nu se pot avea în vedere prevederile art. 5 din actul adițional nr. 4/2012, întrucât, față de probele administrate în cauză, încheierea acestuia s-a realizat și cu scopul de a paraliza demersurile apelantei-reclamante de recuperare a creanței pe care o pretinde în prezenta cauză.

În final, contrar celor susținute de intimata-pârâtă B. S.C.S., referitoare la faptul potrivit căruia scadența ultimei tranșe din prețul contractului de antrepriză generală depinde de emiterea de către intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) a facturii aferente, Curtea a considerat că, față de acordul final din data de 04.07.2012, părțile au convenit ca plata ultimelor sume din contract să se realizeze numai în temeiul acestuia.

Mai mult, Curtea a apreciat că apărarea intimatei-pârâte este una pur formală, atât timp cât partea nu a arătat, în concret, care sunt motivele de substanță care o determină să refuze plata ultimei tranșe. În acest sens, Curtea a considerat că nu se poate ignora faptul că intimata-pârâtă B. S.C.S. și-a înscris în cartea funciară dreptul de proprietate asupra construcției edificate de intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.), așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei și din susținerile părții [adresa intimatei-pârâte B. S.C.S. către apelanta-reclamantă din data de 20.07.2012]. La fel, nu se poate ignora nici faptul că respectiva construcție a fost folosită cu destinația avută în vedere de beneficiar, respectiv de intimata-pârâtă B. S.C.S. (așa cum, de altfel, a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia pronunțată în recurs).

A mai reținut Curtea că intimata-pârâtă B. S.C.S. nu a susținut că ar fi formulat vreo acțiune împotriva intimatei C. S.R.L., acțiune în care să reclame nerespectarea de către aceasta din urmă a contractului de antrepriză generală pe care l-au încheiat.

Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că ar da dovadă de un formalism excesiv dacă ar avea în vedere această apărare a intimatei-pârâte B. S.C.S.

Pe de altă parte, la data de 05 mai 2011, intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv) a încheiat cu H. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului), contractul de subantrepriză nr. 2937.

Potrivit art. 2 teza I din contract, H. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului) se ,,obliga să execute și să predea în stare funcțională lucrările de organizare de șantier, săpături, excavații și decopertări, drumuri, amenajări spații verzi, lucrări exterioare de evacuare ape menajere, lucrări de zidărie, lucrări beton și lucrări de execuție a sapelor pentru obiectivul „Centrul logistic B din Loc. Iernut, Jud. Mureș, România, în conformitate cu prevederile proiectului tehnic (anexa 1), la termenele intermediare și finale stabilite (anexa 3) și cu obligațiile asumate prin prezentul contract”.

De asemenea, potrivit art. 3 din același contract, prețul contractului a fost de 32.298.775,65 de lei, fără TVA.

Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, apelanta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.C.S. obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 7.248.449,45 de lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor executate la obiectivul Centrul Logistic B. Iernut, obiectiv al cărui beneficiar este intimata-pârâtă.

Temeiul de drept al acțiunii, indicat de apelanta-reclamantă, constă în prevederile art. 1.856 C. civ. din anul 2009, prevederi potrivit cărora, în măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.

Curtea a apreciat că, pentru a putea fi admisă o acțiune întemeiată pe prevederile acestui text legal, este necesar ca beneficiarul să datoreze antreprenorului anumite sume de bani la data formulării acesteia.

De asemenea, Curtea a constatat că există și o limitare a sumei la care un beneficiar poate fi obligat. Astfel, aceasta nu poate fi obligat decât până la concurenţa sumei pe care beneficiarul o datorează antreprenorului.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că acțiunea prevăzută de art. 1.856 C. civ. din anul 2009 constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului.

S-a mai reținut că acţiunea directă se află și la îndemâna subantreprenorilor, sfera persoanelor care au acces la acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1.856 C. civ. din anul 2009 fiind extinsă faţă de dispoziţiile mai restrictive ale art. 1488 C. civ. din anul 1864.

În final, a reținut Curtea că, fiind o acțiune directă, starea de insolvabilitate sau falimentul antreprenorului nu se răsfrânge asupra creanțelor subantreprenorului. Acesta îl acționează direct pe beneficiar și, prin urmare, nu are a suporta concursul celorlalți creditori ai antreprenorului (dacă aceștia nu au făcut o poprire asupra sumelor datorate de beneficiar în mâinile acestuia, înainte de intentarea acțiunii directe).

Prin cererea de chemare în judecată, apelanta-reclamantă a susținut că nu i s-a achitat de către H. S.R.L. (F. S.R.L. la data încheierii contractului) suma de 7.248.449,45 de lei, sumă care ar rezulta din facturile nr. 12644/31.01.2012, nr. 12675/16.03.2012, nr. 12734/12.06.2012, nr. 125/03.07.2012 şi nr. 126/03.07.2012.

Această creanță nu a mai putut fi recuperată de la societatea cu care contractase, întrucât față de aceasta s-a deschis procedura insolvenţei, apelanta-reclamantă fiind înscrisă în tabelul de creanţe al respectivei societăți.

Față de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, Curtea a considerat că trebuie să analizeze dacă H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) datorează anumite sume de bani apelantei-reclamante A. S.R.L. în temeiul contractului de subantrepriză nr. 802/14.10.2011, dacă intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) datorează anumite sume de bani societății H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) în temeiul contractului de subantrepriză nr. 2937/05.05.2011 și dacă intimata-pârâtă B. S.C.S. datorează anumite sume de bani intimatei C. S.R.L. (fosta G. S.A.) în temeiul contractului de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011.

În primul rând, așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în fața primei instanțe, expertul a constatat că facturile ce fac obiectul cauzei au fost acceptate drept creanțe certe, lichide și exigibile și apar în tabelul creanțelor în procesul de insolvență al H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.), așa cum a fost publicat de J. SPRL, lichidatorul judiciar al acestei societăți. A mai constatat expertul că în cazul facturilor nr. 12644/31.01.2012, nr. 12675/16.03.2012 și nr. 12734/12.06.2012 suma facturată coincide cu suma acceptată de H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) în situațiile de lucrări semnate. De asemenea, expertul a constatat că în cazul facturii nr. 12734/12.06.2012 suma facturată este mai mică decât cea acceptată de H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) în situația de lucrări semnată. În privința facturilor nr. 125/03.07.2012 şi nr. 126/03.07.2012, expertul contabil a reținut că au fost emise în baza procesului-verbal fără obiecțiuni. În concluzie, expertul contabil a arătat că situațiile de lucrări și facturile sunt întocmite în baza contractului de subantrepriză și există concordanță între facturile emise de apelanta-reclamantă A. S.R.L. și situațiile de lucrări acceptate de către H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.).

Concluzii identice sunt expuse și în răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiză contabilă judiciară.

Mai mult, verificând dosarul cauzei, Curtea a constatat că părțile nu au contestat cu argumente pertinente că apelanta-reclamantă A. S.R.L. deține o creanță neachitată față de societatea H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.).

Deși în fața primei instanțe intimata-pârâtă B. S.C.S. a susținut că apelanta-reclamantă nu a executat în mod corespunzător activitățile a căror contravaloare o solicită, Curtea a constatat că partea nu a dovedit prin niciun mijloc de probă, în condițiile art. 1169 C. civ. din anul 1864, cele susținute.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reținut că societatea H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) datorează apelantei-reclamante A. S.R.L. în temeiul contractului de subantrepriză nr. 802/14.10.2011 suma de 7.248.449,3 lei, reprezentând contravaloare lucrări executate la Centrul Logistic B. Aceasta este suma care rezultă din însumarea valorilor menționate în facturile nr. 12644/31.01.2012, nr. 12675/16.03.2012, nr. 12734/12.06.2012, nr. 125/03.07.2012 şi nr. 126/03.07.2012 și scăderea sumei de 1.100.000,02 lei, achitată apelantei-reclamante.

Prin decizia civilă nr. 227/R/24.03.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/3/2013 a fost anulată convenția autentificată sub nr. 479/23.11.2012 la BNP K. încheiată între societatea H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) și intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.).

Prin această convenție anulată societatea H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) și intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.). au convenit stingerea în totalitate a debitului de 13.823.620 de lei, pe care aceasta din urmă îl avea față de prima societate, debit reprezentând rest de plată la facturile seria F nr. 20123002/31.03.2012 și nr. 201204007/30.04.2012. Așa cum rezultă din ansamblul hotărârii judecătorești menționate anterior, Curtea a constatat că aceste facturi au fost emise în temeiul contractului de subantrepriză nr. 2937/05.05.2011 încheiat de intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.), în calitate de antreprenor general, cu H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.).

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reținut că intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) datora la data formulării acțiunii deduse judecății (respectiv la data de 14.08.2012) societății H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) în temeiul contractului de subantrepriză nr. 2937/05.05.2011 suma de 13.823.620 de lei.

În sensul că această sumă era datorată la data formulării acțiunii deduse judecății, Curtea a avut în vedere principiul retroactivității efectelor nulității, potrivit cărora nulitatea produce efecte nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, adică efectele nulității se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil. În temeiul retroactivității efectelor nulității actului juridic civil, părțile ajung în situația în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic. În acest sens, Curtea a avut în vedere prevederile art. 1.254 alin. 1 C. civ. din anul 2009 [aplicabil efectelor nulității, având în vedere data încheierii convenției autentificate sub nr. 479, respectiv data de 23.11.2012, care se situează după data intrării în vigoare a Codului civil din anul 2009, respectiv după data de 01.10.2011 (art. 220 alin. 1 din Legea nr. 71/2011)].

Pe de altă parte, contrar celor susținute de intervenienta accesorie C. S.R.L. prin cererea de intervenție accesorie în interesul apelantei-interveniente E. S.A., Curtea a apreciat că faptul că societatea H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) nu este înscrisă, în calitate de creditor, în tabelul definitiv de creanțe împotriva averii sale nu constituie un impediment de natură legală în promovarea de către apelanta-reclamantă A. S.R.L. a acțiunii deduse judecății.

Astfel, chiar dacă, potrivit art. 76 din Legea nr. 85/2006, societatea H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) nu ar mai avea dreptul de a-și realiza creanța împotriva intervenientei accesorii C. S.R.L., Curtea a apreciat că ceea ce trebuie să se verifice într-o acțiune întemeiată pe prevederile art. 1.856 C. civ. din anul 2009 este dacă, la data promovării acesteia (respectiv la data de 14.08.2012), intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) datora societății H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) vreo sumă de bani, iar nu dacă respectiva sumă de bani mai poate să fie plătită la un moment ulterior acestei date.

Cum la data promovării acțiunii deduse judecății, respectiv la data de 14.08.2012, față de intervenienta accesorie C. S.R.L. nu se deschisese procedura insolvenței, care a fost deschisă la data de 18.06.2013, și având în vedere principiul retroactivității efectelor nulității enunțat anterior, Curtea a constatat că la data formulării acțiunii, așa cum s-a reținut deja, intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) datora societății H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) în temeiul contractului de subantrepriză nr. 2937/05.05.2011 suma de 13.823.620 de lei.

Faptul că ulterior datei de 14.08.2012 față de intervenienta accesorie C. S.R.L. s-a deschis procedura insolvenței nu are nicio relevanță juridică, atât timp cât condiția arătată mai sus era îndeplinită la data promovării acțiunii deduse judecății și cât apelanta-reclamantă nu tinde să își valorifice creanța sa din patrimoniul intimatei C. S.R.L. (fosta G. S.A.), ci din patrimoniul intimatei-pârâte B. S.C.S.

În final, Curtea a apreciat că acțiunea apelantei-reclamante, întemeiată pe prevederile art. 1.856 C. civ. din anul 2009, nu fraudează dispozițiile Legii nr. 85/2006, atât timp cât apelanta-reclamantă nu tinde să își valorifice creanța sa din patrimoniul intimatei C. S.R.L. (fosta G. S.A.) sau al societății H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.), ci din patrimoniul intimatei-pârâte B. S.C.S.

Așa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă judiciară efectuat în fața primei instanțe, expertul a constatat că tranșa finală de 7.100.000 de lei mai era de facturat de către intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) la data promovării acțiunii deduse judecății.

În alte cuvinte, această sumă era datorată de intimata-pârâtă B. S.C.S. intimatei C. S.R.L. (fosta G. S.A.) la data promovării acțiunii deduse judecății, respectiv la data de 14.08.2012, având în vedere că, așa cum s-a reținut anterior, în aprecierea scadenței eventualelor sume de bani pe care intimata-pârâtă B. S.C.S. le mai avea de achitat intimatei C. S.R.L. la momentul introducerii prezentei acțiuni de către apelanta-reclamantă, nu se pot avea în vedere prevederile art. 5 din actul adițional nr. 4/2012.

A mai reținut expertul că, în temeiul contractului de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011, intimata-pârâtă B. S.C.S. a mai achitat intimatei C. S.R.L. (fosta G. S.A.), după promovarea acțiunii deduse judecății, suma de 396.180 de lei, sumă care reprezintă un procent de 15% din tranșa nr. 18. Suma a fost achitată la data de 07.09.2012, în temeiul unei facturi emise de intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) la data de 08.08.2012.

De asemenea, a mai arătat expertul că, după introducerea acțiunii, în temeiul actului adițional nr. 4/2012, intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) a emis factura nr. 201209003/14.09.2012 în valoare de 6.471.762,93 de lei, reprezentând „Lucrări suplimentare”. Această sumă a fost achitată de către intimata-pârâtă B. S.C.S. la data de 26.09.2012. Expertul a reținut că nu a primit de la această ultimă intimată o situație de lucrări atașată acestei facturi pentru a putea ști când s-au prestat serviciile suplimentare ce fac obiectul actului adițional nr. 4/2012 și dacă s-au prestat înainte sau după introducerea acțiunii.

Având în vedere aceste aspecte, Curtea a reținut că intimata-pârâtă B. S.C.S. datora la data formulării acțiunii deduse judecății (respectiv la data de 14.08.2012) intimatei C. S.R.L. (fosta G. S.A.) în temeiul contractului de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011 suma totală de 13.967.942,93 de lei. Această sumă reprezintă însumarea valorilor menționate anterior.

Curtea a constatat că intimata-pârâtă B. S.C.S. nu mai trebuia să achite intimatei C. S.R.L. (fosta G. S.A.) sumele de 396.180 de lei și de 6.471.762,93 de lei, având în vedere că, așa cum s-a reținut mai sus, apelanta-reclamantă o înștiințase pe prima despre faptul că H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) nu îi achitase contravaloarea lucrărilor executate în temeiul contractului de subantrepriză nr. 802/14.10.2011. Achitând sumele de 396.180 de lei și de 6.471.762,93 de lei, intimata-pârâtă B. S.C.S. s-a expus riscului de a fi obligată să achite și apelantei-reclamante A. S.R.L. sumele datorate acesteia de societatea H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.), având în vedere prevederile art. 1.856 C. civ. din anul 2009.

Având în vedere aceste considerente, Curtea a constatat că H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) datorează anumite sume de bani apelantei-reclamante A. S.R.L. în temeiul contractului de subantrepriză nr. 802/14.10.2011, că intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) datorează anumite sume de bani societății H. S.R.L. (fosta F. S.R.L.) în temeiul contractului de subantrepriză nr. 2937/05.05.2011 și că intimata-pârâtă B. S.C.S. datorează anumite sume de bani intimatei C. S.R.L. (fosta G. S.A.) în temeiul contractului de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011.

Pe cale de consecință, Curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată formulată de apelanta-reclamantă este întemeiată cu privire la suma de 7.248.449,3 lei, reprezentând contravaloare lucrări executate la Centrul Logistic B.

d. În ceea ce privește cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B. S.C.S. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L., Curtea a reținut următoarele:

La data de 25.10.2012, intimata-pârâtă B. S.C.S. a formulat, în temeiul art. 57 - 58 C. proc. civ. din anul 1865, cerere de chemare în judecată a altor persoane în contradictoriu cu C. S.R.L.

Așa cum rezultă din această cerere, intimata-pârâtă B. S.C.S. a formulat-o pentru ca hotărârea care se va pronunța să fie opozabilă intervenientei în interes propriu C. S.R.L. (fosta G. S.A.). În alte cuvinte, Curtea a constatat că intimata-pârâtă B. S.C.S. a solicitat ca, în cazul în care se va constata că datorează anumite sume de bani în temeiul contractului de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011, instanța de judecată să stabilească cărei persoane trebuie să i le plătească.

La termenul de judecată din data de 06.12.2012, prima instanță a reținut că C. S.R.L. (fosta G. S.A.) va avea dublă calitate. Astfel, C. S.R.L. (fosta G. S.A.) a dobândit calitatea de intervenient în interes propriu (în temeiul art. 58 C. proc. civ. din anul 1865) și calitatea de intervenient accesoriu (în temeiul art. 49 alin. 3 și a art. 52 C. proc. civ. din anul 1865).

Având în vedere că cererea de chemare în judecată formulată de către apelanta-reclamantă A. S.R.L. este întemeiată, Curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B. S.C.S. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L. (fosta G. S.A.) este neîntemeiată, neputându-se acorda aceeași sumă de bani și acesteia din urmă.

Mai mult, Curtea a avut în vedere chiar natura juridică a acțiunii prevăzute de art. 1.856 C. civ. din anul 2009, respectiv de acţiune directă împotriva beneficiarului, acțiune care constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. În alte cuvinte, această acțiune îl pune la adăpost pe subantreprenor de eventualele pretenții ale antreprenorului cu privire la sumele datorate acestuia de către beneficiar.

În final, Curtea a avut în vedere la respingerea cererii de chemare în judecată a altor persoane formulate de pârâta B. S.C.S. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L. (fosta G. S.A.) - pentru a nu le relua inutil - considerentele expuse pe larg în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată formulată de către apelanta-reclamantă A. S.R.L.

Pentru aceste considerente, Curtea a apreciat că cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B. S.C.S. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L. (fosta G. S.A.) este neîntemeiată.

e. În ceea ce privește cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A., Curtea a reținut următoarele:

La data de 19.11.2013, apelanta-intervenientă E. S.A. a formulat, în temeiul art. 49 - 50 C. proc. civ. din anul 1865, cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de apelanta-reclamantă A. S.R.L.

Ulterior, la data de 21.01.2014, apelanta-intervenientă E. S.A. a depus la dosarul cauzei o cerere completatoare/precizatoare a cererii de intervenție în interes propriu. În această cerere apelanta-intervenientă a arătat că solicită respingerea cererii de chemare în judecată, admiterea cererii de intervenție și obligarea intimatei-pârâte B. S.C.S., în calitate de debitor cedat, la plata sumei de 7.248.449,45 de lei, reprezentând parte a creanței cesionate cu titlu de garanție în favoarea sa de către cedentul C. S.R.L. (fosta G. S.A.).

În speță, Curtea a constatat că, prin contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010, intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.), în calitate de cedent, şi apelanta-intervenientă E. S.A., în calitate de cesionar, în vederea garantării tuturor obligaţiilor asumate de cedent prin contractul de credit nr. 216/23.10.2008 (în valoare de 10.000.000 de euro), a instituit în favoarea cesionarului o garanţie reală mobiliară asupra creanţelor prezente şi viitoare, precum şi asupra veniturilor prezente şi viitoare.

Deși nu este indicat în mod explicit în cuprinsul contractului, Curtea a reținut că temeiul juridic al încheierii acestui contract îl constituie prevederile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, titlu care reglementează regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare.

Acest contract a fost modificat prin trei acte adiționale, fiind extins obiectului garanţiei.

Așa cum rezultă din anexa nr. 1 la actul adițional nr. 2/08.06.2011 și din anexa nr. 1 la actul adițional nr. 3/06.04.2012, anexe care conțin tabelul creanţelor cesionate, una dintre creanțele avute în vedere de intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) şi apelanta-intervenientă E. S.A. a fost și cea rezultată din contractul de antrepriză generală nr. 2011.1/06.05.2011. Această creanță îl privea pe debitorul cedat B. S.C.S., fiind indicată creanţa de 71.000.000 de lei (rest de încasat în anul 2011) și - ulterior - creanța de 29.820.000 de lei (valoare rămasă de încasat la 31.03.2012 - exclusiv TVA).

A mai reținut Curtea că acestui contract și actelor adiționale nr. 1 și 2, având în vedere că au fost încheiate anterior datei de 01.10.2011, dată la care a intrat în vigoare Codul civil din anul 2009 [având în vedere prevederile art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/ 2011], li se aplică prevederile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, având în vedere dispozițiile art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, dispoziții potrivit cărora contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.

Actului adițional nr. 3, având în vedere că a fost încheiat ulterior datei de 01.10.2011, dată la care a intrat în vigoare Codul civil din anul 2009 [potrivit prevederilor art. 230 lit. a) din Legea nr. 71/2011], i se aplică prevederile referitoare la ipotecile asupra creanțelor conținute de acest ultim act normativ, față de dispozițiile art. 102 alin. 2 din Legea nr. 71/2011. Conform acestui text legal, modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării; în privinţa elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt aplicabile dispoziţiile alin. 1.

Pe de altă parte, garanţia reală mobiliară constituită potrivit contractului menționat anterior cuprinde o universalitate a creanţelor prezente şi viitoare împreună cu toate drepturile, dobânzile, beneficiile şi garanţiile aferente acestora, astfel cum erau datorate de debitorii cedaţi din contractele comerciale identificate în anexa la contract, așa cum acesta a fost modificat.

În privința naturii juridice a contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010, Curtea a considerat că aceasta nu este a unei cesiuni de creanță [a cărei executare ar fi fost doar amânată, raportat la o eventuală neîndeplinire a obligaţiei de plată a creditului contractat de cedenta C. S.R.L. (fosta G. S.A.)], așa cum susține prin cererea de apel apelanta-intervenientă E. S.A., ci a unei garanții reale mobiliare constituite în condițiile Titlului VI al Legii nr. 99/1999. În alte cuvinte, ceea ce se urmăreşte prin contractul analizat, încheiat sub imperiul Titlului VI al Legii nr. 99/1999, nu este funcţia de transmitere a unor drepturi de creanță, ci, în mod evident, instituirea unei garanţii reale mobiliare în favoarea apelantei-interveniente E. S.A.

În acest sens, Curtea a avut în vedere art. 5 din contract, potrivit căruia, în caz de neexecutare, creditorul (respectiv apelanta-intervenientă E. S.A.) poate folosi mijloacele proprii pentru luarea în posesie a bunului afectat garanției. De asemenea, art. 5.1 lit. b), drepturile conferite cesionarului (respectiv apelantei-interveniente E. S.A.) de legislația română în vigoare, precum și de prezentul contract, vor putea fi puse în executare în orice moment ca urmare a apariției unui caz de nerespectare a obligațiilor asumate de împrumutat [respectiv intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.)] prin contractul de credit și/sau acest contract; astfel, cesionarul va putea exercita următoarele drepturi, fără a se limita la acestea: (…) să colecteze/ încaseze direct creanțele debitorilor cedați și alte venituri ale cedentului, până la îndeplinirea în totalitate de către împrumutat a obligațiilor garantate.

Ca atare, având în vedere natura juridică a contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/ 02.08.2010, Curtea a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 62 - 89 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999.

Astfel, potrivit art. 62, în cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul va putea să aleagă între a iniţia procedura de executare prevăzută de Codul de procedură civilă sau a executa garanţia reală potrivit prevederilor prezentului capitol; dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile prezentului capitol se aplică numai garanţiilor reale asupra bunurilor cu care se garantează îndeplinirea unei obligaţii care cade sub incidenţa prezentului titlu; obligaţia trebuie să fie certă şi exigibilă.

De asemenea, potrivit art. 63, în cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia, creditorul are dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei; în acest scop, creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod paşnic, bunul afectat garanţiei sau produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum şi titlurile şi înscrisurile care constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului, fără a fi necesară vreo autorizaţie sau notificare prealabilă şi fără a plăti taxe sau vreun tarif; în exercitarea dreptului de a lua în posesie bunul creditorul nu poate tulbura ordinea publică, nici nu poate face uz de forţă fizică sau de orice alt tip de intimidare asupra persoanei debitorului ori să recurgă la orice alt mijloc de a-l constrânge pe debitor în momentul luării în posesie; în timpul intrării paşnice în posesia bunului, în nici un moment creditorul nu poate fi însoţit de un funcţionar public sau poliţienesc; pentru a putea lua în posesie bunul potrivit alin. 1 - 3, contractul de garanţie trebuie să includă următoarea formulă, redactată cu caractere majuscule, având dimensiunea de cel puţin 12 puncte (0,5 cm): "ÎN CAZ DE NEEXECUTARE CREDITORUL POATE FOLOSI MIJLOACELE PROPRII PENTRU LUAREA ÎN POSESIE A BUNULUI AFECTAT GARANŢIEI".

În final, Curtea a avut în vedere și prevederile art. 84 - 85 din același act normativ, prevederi potrivit cărora creditorul garantat cu o garanţie reală asupra unor drepturi de creanţă poate exercita următoarele drepturi, la alegerea sa: a) să intre în mod paşnic în posesia documentelor care constată drepturile de creanţă; în acest scop creditorul poate folosi mijloace paşnice pentru încasarea sumelor din creanţele constituite ca garanţie până la concurenţa sumei datorate, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol; b) să preia sau să cedeze altei persoane drepturile de creanţă asupra cărora s-a constituit garanţia reală, până la concurenţa creanţei garantate, restul urmând a fi transmis celorlalţi creditori ori debitorului, potrivit regulilor de distribuire a sumelor rezultate din vânzare, stabilite în prezentul capitol; când bunul afectat garanţiei, constând într-o creanţă bănească, este cesionat, cesionarul trebuie să notifice cesiunea, în scris, debitorului cedat; notificarea se poate face fie prin act sub semnătură privată, fie prin intermediul instanţei sau printr-un act autentificat de notarul public; notificarea trebuie să facă menţiune despre creanţa cedată, suma de plată, numele său, modul şi locul plăţii; din momentul în care debitorul primeşte notificarea, acesta se poate elibera de obligaţie numai prin efectuarea plăţii către cesionar în modul indicat în notificare; cu toate acestea, dacă debitorul cere ca cesionarul să prezinte dovada cesiunii, iar acesta nu o face în termen de 15 zile de la data cererii, debitorul poate să continue efectuarea plăţilor către cedent; dovada cesiunii se poate face prin copia certificată de pe contractul de cesiune sau de pe contractul de garanţie ori prin copia de pe înregistrarea cesiunii la arhivă.

În privința neîndeplinirii de către intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) a obligațiilor pe care și le-a asumat prin contractul de credit (nedepus la dosarul cauzei) și/sau contract de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010, Curtea a constatat că apelanta-intervenientă E. S.A. este înscrisă în tabelul de creanţe din procedura insolvenţei, în calitate de creditor garantat al acestei intimate.

Ca atare, Curtea a apreciat că se poate prezuma, în condițiile art. 1203 C. civ. din anul 1864, că intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) nu și-a îndeplinit obligațiile pe care și le-a asumat prin contractul de credit și/sau contract de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010, atât timp cât administratorul judiciar al acesteia a dispus înscrierea în tabelul de creanțe al intimatei a creanței deținute de apelanta-intervenientă E. S.A. (creanță care reprezintă, așa cum rezultă din tabelul preliminar de creanțe asupra averii intimatei C. S.R.L., linie de credit restantă, scrisori de garanție, dobânzi restante aferente liniei de credit, comisioane restante etc.), la ordinea de preferință prevăzută de art. 121 alin. 1 pct. 2 din Legea nr. 85/2006 (creanţe ale creditorilor garantaţi).

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că nu se poate ignora natura juridică a acțiunii promovate de intimata-reclamantă A. S.R.L., întemeiate pe dispozițiile art. 1.856 C. civ. din anul 2009, respectiv de acţiune directă împotriva beneficiarului, acțiune care constituie o excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. În alte cuvinte, această acțiune îl pune la adăpost pe subantreprenor de eventualele pretenții ale antreprenorului cu privire la sumele datorate acestuia de către beneficiar. De asemenea, Curtea a constatat că acţiunea directă exercitată împotriva terţului debitor al propriului debitor are avantajul că valoarea urmărită trece din patrimoniul terţului direct în patrimoniul creditorului urmăritor, fără a mai suporta riscul concursului altor creditori. În alte cuvinte, cel care exercită acțiunea directă nu are a suporta concursul celorlalți creditori ai antreprenorului.

Pe cale de consecință, Curtea, contrar celor susținute de apelanta-intervenientă E. S.A. prin cererea de apel, a apreciat că creanța intimatei-reclamante A. S.R.L. are prioritate față de creanța invocată de apelanta-intervenientă.

Mai mult, Curtea a considerat că, având în vedere mecanismul instituit de Titlul VI din Legea nr. 99/1999 (care este cvasiidentic mecanismului ipotecii asupra creanțelor, reglementat de Codul civil din anul 2009), apelanta-intervenientă E. S.A. a avut posibilitatea de a se prevala de garanția sa numai la momentul la care a constatat că intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) nu și-a îndeplinit obligațiile pe care și le-a asumat prin contractul de credit și/ sau contract de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010.

Cum apelanta-intervenientă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă, în condițiile art. 1169 C. civ. din anul 1864, momentul la care intimata C. S.R.L. (fosta G. S.A.) nu și-a îndeplinit obligațiile pe care și le-a asumat, Curtea a apreciat că se poate prezuma, în condițiile art. 1203 C. civ. din anul 1864, că aceasta din urmă nu și-a mai îndeplinit obligațiile începând cu data la care s-a deschis față de ea procedura insolvenței, respectiv data de 18.06.2013.

Ca atare, numai de la această dată apelanta-intervenientă E. S.A. a avut posibilitatea de a se prevala de garanția sa.

Cum la această dată era deja promovată de către apelanta-reclamantă A. S.R.L. acțiunea întemeiată pe prevederile art. 1.856 C. civ. din anul 2009, Curtea a apreciat că această creanță beneficiază de prioritate.

Față de aceste considerente, Curtea a reținut că este de prisos analizarea celorlalte motive de apel expuse de apelanta-intervenientă E. S.A. prin cererea de apel pe care a formulat-o, constatarea ca fondate a acestora nefiind de natură a duce la admiterea cererii sale de intervenție voluntară principală.

La fel, având în vedere considerentele expuse anterior, Curtea a reținut că nu se mai impune verificarea, așa cum a arătat Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia pronunțată în recurs, a îndeplinirii tuturor condițiilor stabilite în art. 5 al actului adițional nr. 4 la contractul de antrepriză. În acest sens, Curtea a mai avut în vedere și cele reținute anterior, respectiv faptul că încheierea, la data de 07.09.2012 sau la data de 14.09.2012, de către intimata-pârâtă B. S.C.S. și intimata C. S.R.L. (G. S.A. la momentul respectiv) a actului adițional nr. 4 la contractul de antrepriză generală 2011.1/06.05.2011 referitor la construcția la cheie a unui Centru Logistic în Iernut, România, s-a realizat și cu scopul de a paraliza demersurile apelantei-reclamante de recuperare a creanței pe care o pretinde în prezenta cauză.

Pentru aceste considerente, Curtea a reținut că cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A. în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L., pârâta B. S.C.S. și intervenienta în interes propriu C. S.R.L. este neîntemeiată.

3. În ceea ce privește cererea de intervenţie accesorie în interesul apelantei-intervenientă principală E. S.A., formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L., Curtea a reținut următoarele:

La data de 30.05.2018, a fost depusă de C. S.R.L. cerere de intervenţie accesorie în interesul intervenientei E. S.A., prin care a solicitat să se dispună admiterea cererii de intervenție în interes propriu și respingerea cererii de chemare în judecată formulate de A. S.R.L., ca inadmisibilă. În subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată formulate de A. S.R.L., ca nefondată. De asemenea, a solicitat admiterea cererii de intervenție formulată de E. S.A. și obligarea pârâtei B. S.C.S. la plata sumei de 7.248.449,45 de lei.

Având în vedere că cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A. a fost respinsă, Curtea - apreciind că apărarea intervenientei accesorii C. S.R.L. nu a fost de natură a duce la câștigarea litigiului de către partea pentru care a intervenit - constată netemeinicia cererii de intervenţie accesorie.

Prin decizia civilă nr. 1284/08.07.2020, pronunţată în dosarul nr. x/93/2012*, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a admis recursurile declarate de recurenta-intervenientă E. S.A. şi de recurenta S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar I. S.P.R.L., împotriva deciziei civile nr. 938 din 29 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a casat decizia civilă nr. 938 din 29 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă şi a trimis cauza Curţii de Apel București, Secţia a VI-a civilă în vederea rejudecării.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Primul motiv de recurs invocat de recurenta-intervenientă E. S.A. întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. relativ la încălcarea dispozițiilor art. 137 alin. 1 C. proc. civ. și nerespectarea ordinii de soluționare a incidentelor procedurale, a fost considerat fondat pentru argumentele ce succed:

Ca incident procedural, excepţia se va soluţiona cu prioritate faţă de actele de cercetare a cauzei în fond. Mai mult, excepţia, prin neregularitățile pe care le aduce în discuţie şi a căror soluţionare o impune, are uneori rolul de a simplifica cercetarea judecătorească sau de a ajuta la o bună administrare a actelor judecăţii. În acest sens, conform prevederilor art. 137 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., soluţionarea excepţiilor se face în etapa de cercetare a procesului, etapă în care se îndeplinesc, în condiţiile legii, acte de procedură la cererea părţilor ori din oficiu, pentru pregătirea dezbaterii în fond a procesului, dacă este cazul. Regula generală stabilită de Codul de procedură civilă este ca instanţa să se pronunţe mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei - art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

Precizarea din art. 137 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere, generic, regula ca excepţia procesuală să fie rezolvată înainte de analiza fondului, indiferent de soluţia ce urmează să fie dată acesteia (de admitere sau respingere).

Instanţa trebuie să califice în mod corect excepţiile invocate şi să stabilească ordinea de soluţionare a acestora atunci când ele sunt invocate simultan.

Respectarea principiului dreptului la apărare și a principiului contradictorialităţii impune punerea în discuţia contradictorie a părţilor a calificării aşa-zisei excepţii ca apărare de fond sau, eventual, invers, dacă este cazul; instanţa se va pronunţa prin încheiere asupra acestui aspect, ca asupra unei chestiuni prealabile, în caz contrar, actul jurisdicțional fiind lipsit de transparența pe care o impune dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 din CEDO.

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte a reținut că, deşi excepţia inadmisibilității acțiunii directe a subantreprenorului a fost invocată de intervenienta C. S.R.L. încă de la termenul din data de 30 mai 2018, instanța de apel a apreciat ca fiind prioritară necesitatea discutării probelor, cu încălcarea regulii instituite de dispozițiile art. 137 alin. 1 C. proc. civ., menținând această stare de incertitudine până la momentul rămânerii în pronunțare -17 aprilie 2019, când a pus în discuţie calificarea excepției invocate ca fiind o apărare de fond.

Înalta Curte a reţinut, astfel, că în cauză s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al părților şi a principiului contradictorialității, prin ignorarea normei din art. 137 C. proc. civ. și a naturii juridice a incidentului procedural care obligă instanța de judecată fie la o soluționare imediată, fie la o calificare, tot imediată, a incidentului intervenit ca fiind o simplă apărare de fond, după ce acest aspect a fost pus în discuția părților, fie la unirea excepției invocate cu fondul cauzei, în condițiile art. 137 alin. 2 C. proc. civ.

Ca atare, incidentele procesuale, categorie în care se regăsesc şi excepțiile procesuale, impun o reacție imediată a instanței de judecată, întrucât ele reprezintă un mijloc de apărare pus la îndemâna părţilor cu scopul de a pune capăt procesului înainte de a se intra în cercetarea judecătorească, astfel încât instanța este obligată să ia măsura, prin încheiere motivată, de soluționare sau de recalificare pentru respectarea dreptului de apărare atât al părții care a invocat un atare incident, cât și al celei care i se opune, asigurând transparența actului jurisdicțional şi, implicit, dreptul de acces la instanţă.

Recurenta-intervenientă E. S.A. a mai invocat în cadrul motivelor formulate încălcarea dispozițiilor art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a apreciat ca fiind de prisos analizarea tuturor motivelor de apel formulate de intervenientă prin cererea sa de apel, deoarece constatarea ca fondate a acestora nu determină admiterea cererii de intervenție voluntară formulată, recurenta-intervenientă susținând că, astfel, soluția instanței de apel este una pur formală, făcând dificilă exercitarea controlului judecătoresc.

Înalta Curte a reţinut ca fiind întemeiată şi critica recurentei-interveniente E. S.A. privind neanalizarea şi nesoluţionarea motivată a tuturor motivelor de apel invocate de aceasta, critică întemeiată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Conform textului de lege menționat, casarea se poate solicita atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura pricinii. Motivul de casare arătat este consecința firească a nerespectării dispozițiilor art. 261 alin. 1 pct. 5 C. proc. civ. care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătorești, prevăd că acestea trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluția, menționându-se argumentele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au respins cererile părților.

Fără îndoială, motivarea hotărârii este un atribut esențial al acesteia, de natură să le explice părților soluția primită şi să le determine să o accepte, fiind astfel o garanție implicită împotriva unei eventuale atitudini arbitrare a judecătorului, dar şi o condiție esenţială pentru a se realiza controlul judiciar de către instanţa ierarhic superioară.

Motivarea clară, convingătoare şi completă a hotărârii judecătorești, datorită importanței sale în explicarea soluției pronunțate, a fost ridicată la rang de principiu în Convenția Europeană a Drepturilor Omului - articolul 6, paragraful 1 - din perspectiva dreptului părților la un proces echitabil. Evident, însă, că pentru ca partea să pretindă sancționarea de ordin juridic pentru nemotivarea hotărârii, sub oricare dintre cele trei forme prevăzute de art. 304 alin. 1 pct. 5 - nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura cauzei, este important ca, în cadrul căii de atac asupra căreia s-a pronunțat instanța prin hotărârea atacată cu un astfel de motiv de casare, partea să fi formulat motive rămase neexaminate.

Analizând apelul declarat în cauză de către intervenienta principală, în examinarea căruia s-a pronunțat decizia criticată pentru această vulnerabilitate, precum şi considerentele acestei hotărâri, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a apreciat în considerentele deciziei pronunțate că nu se mai impune analizarea celorlalte motive de apel ale intervenientei principale întrucât „constatarea ca fondate a acestora” nu este de natură să ducă la admiterea cererii de intervenție principală formulată.

Un atare considerent al instanței de apel lipseşte de fundament juridic soluția dată de cea de-a doua instanță de fond cu privire la cererea de intervenție voluntară principală a recurentei-interveniente, fiind de natură să creeze confuzie în privința temeiniciei cererii de apel a părții, în condițiile în care instanța de apel nu a soluţionat apelul intervenientei principale prin admiterea vreunui incident procesual, ci a dat o soluţie pe fondul cauzei. Alegând să nu mai răspundă unor critici cuprinse în cererea de apel, pe care curtea însăși le apreciază ca „posibil fondate”, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată, făcând imposibil controlul judecătoresc pe aspectele neanalizate şi aducând atingere garanției părții implicate împotriva unei soluții arbitrare, cu atât mai mult cu cât în cauză nu este vorba despre o simplă omisiune în analizarea motivelor de apel, în condițiile în care instanța de apel face aprecieri cu privire la eventualul caracter fondat al acestor motive.

Înalta Curte de Casație şi Justiţie a mai reţinut că, atât recurenta-intervenientă principală, E. S.A., cât şi recurenta-intervenientă în interesul acesteia, C. S.R.L., au invocat în fața instanţei de recurs încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul nerespectării dispoziţiilor instanţei de casare, critică ce atrage casarea deciziei instanței de apel în baza art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În cadrul acestei critici, recurenta-intervenientă E. S.A. a arătat că, în rejudecare, instanța de apel a respins toate probele solicitate de părţi, cu motivarea că decizia de casare obligă instanța de rejudecare exclusiv la o reanalizare a probelor deja administrate. Totodată, recurenta-intervenientă a criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul respingerii probelor noi, întrucât nu au fost solicitate în primul ciclu procesual.

Din analiza şi interpretarea art. 315 C. proc. civ. rezultă că, în caz de casare cu trimitere, problemele de drept soluționate de instanța de casare şi probele indicate de aceasta sunt obligatorii pentru instanța de fond a cărei hotărâre a fost casată. Cu toate că situaţia de fapt nu poate fi stabilită de instanța de casare, aprecierile instanței de recurs asupra stării de fapt nefiind obligatorii pentru judecătorii fondului, aceştia sunt obligaţi să reanalizeze faptele indicate în decizia de casare şi să administreze toate probele pentru stabilirea exactă a acestora.

Cu referire la decizia ce face obiectul prezentului recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, după respingerea tuturor probelor solicitate de părţi în fond după casare, cu motivarea că unele nu au fost cerute în primul ciclu procesual, motivare ce încalcă textul de lege inclus în art. 315 C. proc. civ., care permite administrarea oricărui mijloc de probă după casarea cu trimitere tocmai pentru o corectă şi aprofundată analiză a fondului cauzei, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia prin reţinerea unor prezumţii simple, deşi în decizia de casare s-a reţinut că materialul probator analizat în primul ciclu procedural este deficitar, aspect ce presupune deopotrivă luarea în considerare a tuturor probelor deja administrate şi câștigate cauzei, dar şi o suplimentare a probelor deja administrate, astfel încât soluția cauzei să se fundamenteze, în măsura posibilului, înțelegând aici aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. 5 C. proc. civ., pe probe certe, iar nu pe indicii ce permit formularea unor prezumții simple. Sub acest aspect, Înalta Curte a reţinut că, deşi instanța de apel a apreciat că prin decizia de casare i s-a solicitat o reanalizare a probelor deja administrate, a reţinut că scadenţa obligaţiei de restituire a creditului de către debitoarea-antreprenor C. S.R.L. ar fi data intrării în insolvență a acestei societăți, aplicând în cauză dispozițiile art. 1169 C. proc. civ., fără să analizeze înscrisurile depuse în acest sens de către intervenientă în volumul II al dosarului de fond, în sensul de a le reține ca având valoare probatorie sau de a le înlătura motivat.

La rândul său, recurenta-intervenientă accesorie C. S.R.L. a invocat, în cadrul motivului de casare fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., faptul că instanța de apel a nesocotit obligația impusă de instanța de casare de a califica pe deplin regimul juridic aplicabil cesiunii de creanță - calificată drept garanție reală mobiliară, instanța limitându-se la o enumerare a textelor de lege aplicabile, fără să indice temeiurile de drept care au condus-o la concluzia priorității creanței chirografare a reclamantei faţă de creanţa garantată a intervenientei principale.

Înalta Curte a reţinut că şi această critică este întemeiată întrucât, în examinarea cererii de intervenție principală, curtea de apel şi-a fundamentat soluţia pe reluarea argumentelor relative la caracterul de garanţie reală mobiliară şi nu de simplă cesiune de creanţă, a actului din care izvorăște creanţa intervenientei principale, aspect dezlegat irevocabil prin decizia de casare care a menţinut soluţia dată în primul ciclu procesual, fără să-şi fundamenteze soluţia pe interpretarea textelor reţinute ca aplicabile acestei instituții juridice de către însăși instanţa de casare, texte incluse în Titlul VI al Legii nr. 99/1999, a căror simplă enumerare se regăsește în motivarea deciziei atacate. Or, sensul deciziei de casare era de interpretare a normelor din legea specială şi de analizare a naturii juridice a garanţiei reale mobiliare, având în vedere că în prezenta cauză se pune problema stabilirii ordinii de prioritate între creanţa garantată a intervenientei principale şi, respectiv, creanța solicitată în prezenta cauză de reclamanta titulară a acţiunii directe, reglementată de art. 1856 C. civ. nou, acţiune directă ce reprezintă la rândul său un privilegiu al titularului, întrucât are ca efect imediat indisponibilizarea creanței debitorului direct împotriva subdebitorilor, însă cu respectarea tuturor principiilor aplicabile acestei acţiuni, între care şi principiul potrivit căruia titularul acţiunii directe evită concursul creditorilor debitorului său direct, în speţă, H. S.R.L., însă intră în concurs cu creditorii subdebitorului, în speță antreprenorul C. S.R.L., întrucât titularul acţiunii directe nu poate să aibă mai multe drepturi decât debitorul său imediat în calitate de creditor al subdebitorului.

Înalta Curte mai reţine că în cauză ambele părți au formulat şi critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., apreciind că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greșită a legii, cu precădere a dispozițiilor din Legea specială nr. 85/2006, dar şi a principiilor care guvernează instituţia juridică a acţiunii directe reglementată de art. 1856 C. civ. nou.

Întrucât în cauză, instanța supremă a reținut ca întemeiate criticile de nelegalitate ce impun casarea hotărârii atacate, nefiind pronunțată o hotărâre irevocabilă pe fondul cauzei, nu a mai analizat în această fază procesuală motivele de recurs invocate în baza pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., întrucât acestea privesc fondul cauzei.

III. În rejudecarea apelurilor, în al treilea ciclu procesual, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VI-a civilă, sub nr. x/93/2012.

În această etapă procesuală s-a administrat proba cu înscrisuri și interogatoriul intimatei-pârâte B. S.C.S.

Prin decizia nr. 759 din 26 aprilie 2021 s-au admis apelurile declarate de reclamanta A. S.R.L. și de intervenienta E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2327 din 25 septembrie 2015 a Tribunalului București.

A fost anulată în parte sentința civilă apelată, în ceea ce privește soluțiile pronunțate relativ la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., la cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B. S.C.S., la cererea de intervenție voluntară principală promovată de intervenienta E. S.A. și la cererea de intervenție accesorie în interesul pârâtei, formulată de intervenienta C. S.R.L. și s-a reținut cauza spre rejudecare.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. și a fost obligată pârâta B. S.C.S. la plata către reclamantă a sumei de 6.471.762,93 lei, reprezentând contravaloare lucrări suplimentare executate la Centrul Logistic Iernut.

A luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A respins cererea de chemare în judecată a altor persoane formulate de pârâta B. S.C.S., în contradictoriu cu intervenienta C. S.R.L., ca nefondată.

A admis cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta E. S.A. și a obligat pârâta la plata către această intervenientă a sumei de 7.100.000 lei.

A admis cererea de intervenție accesorie în interesul intervenientei E. S.A. formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L.

A obligat pe intimata B. S.C.S. să plătească apelantei E. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 187.777,5 lei, reprezentând taxă de timbru aferentă soluționării fondului, apelului și recursului.

A obligat pe intimata B. S.C.S. la plata sumei de 21.211,93 lei către intimata-intervenientă accesorie C. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunța această soluție, a reținut următoarele:

Admisibilitatea acțiunii directe a reclamantei împotriva beneficiarului lucrării, întemeiată pe dispozițiile art. 1856 C. civ., în condițiile în care în lanțul de contracte există, pe lângă antreprenorul general, încă un subantreprenor, a fost deja stabilită cu autoritate de lucru judecat.

Prin decizia civilă nr. 938 din 29 mai 2019 pronunţată în dosarul nr. x/93/2012*, instanţa de apel din cel de-al doilea ciclu procesual a dispus anularea sentinţei pentru încălcarea dispoziţiilor art. 268 alin. 3 din Vechiul Cod de procedură civilă, reţinând, în esenţă, că prima instanţă nu a respectat caracterul interlocutoriu al încheierilor din datele de 01.11.2012 şi 06.12.2012 prin care au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesuale pasive. În privinţa inadmisibilităţii, prima instanţă reţinuse că dispoziţiile art. 1856 Noul C. civ., aplicabile în cauză nu trebuie interpretate în mod strict, în sensul că au dreptul la acţiune directă împotriva beneficiarului doar persoanele care au încheiat contract cu antreprenorul. Aceste raporturi juridice pot fi extinse şi la subantreprenori, adică contractului de subantrepriză încheiat între un subantreprenor general şi subantreprenori speciali/subcontractor, cum este cazul şi celui din prezenta cauză, dat fiind prevederile art. 1852 Noul C. civ.

Această soluţie a instanţei de apel prin care a fost valorificat caracterul interlocutoriu al încheierii primei instanţe de respingere a excepţiei inadmisibilităţii nu a fost criticată prin recursurile exercitate în cel de-al doilea ciclu procesual, aşa încât a intrat în puterea de lucru judecat.

Ceea ce s-a impus însă a fi analizat în privinţa condiţiilor de exercitare a acţiunii directe sunt apărările intimatei C. formulate în cadrul cererii de intervenţie accesorie în interesul intervenientei E., reiterate în recursul declarat împotriva deciziei din apel în cel de-al doilea ciclu procesual.

În esenţă, acestea vizează faptul că reclamanta nu este creditor al antreprenorului general C., ci al subantreprenorului H., care nu este înscris în tabelul de creanţe al C. (cu consecinţa sancţiunii prevăzută de art. 76 teza a II-a din Legea nr. 85/2006), aşa încât nu există un lanţ neîntrerupt de datorii între beneficiar, antreprenor general şi subantreprenori. Pe de altă parte, formularea unei acţiuni directe în condiţiile art. 1856 Noul C. civ. ar fi de natură să fraudeze dispoziţiile Legii nr. 85/2006 în ceea ce priveşte obligativitatea înscrierii la masa credală şi cu privire la ordinea legală de preferinţă între creditori, afectând caracterul concursual şi colectiv al procedurii insolvenţei.

În această privinţă, Curtea a reţinut că reclamanta A. este înscrisă la masa credală a subantreprenorului H. cu creanţa solicitată şi în prezenta cauză. Având în vedere că această creanţă a fost supusă verificării de către administratorul judiciar în condiţiile art. 72 din Legea nr. 85/2006, cu posibilitatea contestării înscrierii sale în tabel, potrivit art. 73 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, reţinând şi prevederile art. 76 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei (aplicabile procedurii insolvenţei societăţii H.), potrivit cărora înscrierea la masa credală dă dreptul creditorului de a-şi realiza creanţele împotriva debitorului, Curtea a constatat că apelanta-reclamantă a făcut dovada creanţei sale împotriva subantreprenorului H.

În ceea ce priveşte creanţa pe care H. o avea împotriva intimatei C., Curtea a constatat că prin decizia civilă nr. 227R/24.03.2015 pronunţată în dosarul nr. x/3/2013 Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a anulat convenţia autentificată sub nr. 479/23.11.2012 încheiată între H. şi C., reţinând că operaţiunea de compensare a creanţelor invocate în convenţie este în dauna creditorilor, căci creanţa de 13.823.620 lei (rest de plată la facturile seria F. nr. 20123002/31.03.2012 şi nr. 20120400/30.04.2012, emise în temeiul contractului de subantrepriză pentru lucrările efectuate în beneficiul B.) deţinută de debitoare împotriva asociatului său majoritar nu mai poate intra la masa credală şi nu mai poate servi la îndestularea tuturor creditorilor înscrişi în tabelul de creanţe, conform regulilor ce reglementează procedura colectivă de insolvenţă. Prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut că prezumţia de fraudă în dauna creditorilor, pe lângă faptul că este instituită de lege, rezultă şi din următoarele împrejurări:

1) cele două societăţi parte în convenţie sunt societăţi afiliate, SC C. SRL (fostă G. SA) deţinând 90% din capitalul social al debitoarei;

2) convenţia a cărei anulare s-a solicitat, factura emisă de asociatul majoritar G. SA pentru penalităţile invocate în cuantum de 32.273.862,85 lei şi contractele de cesiune invocate de asociatul majoritar au fost încheiate în perioada august-octombrie 2012, perioadă în care pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VII-a civilă erau deja înregistrate cereri de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva debitoarei (conform înscrisurilor aflate la filele 5-8 vol. I dosar fond);

3) debitoarea a refuzat predarea documentelor contabile către administratorul/lichidatorul judiciar pentru a se putea verifica legalitatea operaţiunilor efectuate, iar intimata-pârâtă SC C. SRL (fostă G. SA), asociatul majoritar parte în convenţie, a refuzat depunerea la dosar a înscrisurilor solicitate de reclamantă şi intervenienta SC L. SRL şi încuviinţate de instanţa de fond la termenul din 05.12.2013;

4) beneficiarul B. a arătat în adresa din 11.07.2012 că nu a aplicat penalităţile de întârziere către antreprenorul general SC G. SA, chiar dacă termenele intermediare şi cel final au fost încălcate substanţial, ceea ce contrazice afirmaţiile intimatei-pârâte de la pct. VII din preambulul convenţiei contestate.

S-a probat, aşadar, că subantreprenorul H. avea împotriva antreprenorului general C. o creanţă în cuantum de 13.823.620 lei reprezentând rest de plată la facturile seria F. nr. 20123002/31.03.2012 şi nr. 20120400/30.04.2012, emise în temeiul contractului de subantrepriză pentru lucrările efectuate în beneficiul B.

Neînscrierea societăţii H. în tabelul de creanţe al intimatei C. cu această creanţă se datorează faptului că administratorul judiciar al creditoarei H. s-a aflat în imposibilitatea de a depune la dosar cele două facturi, întrucât nu i-au fost puse la dispoziţie înscrisurile arătate de art. 28 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. În consecinţă, aşa cum rezultă din tabelele de creanţă ale debitoarei C. depuse la dosar, contestaţia împotriva neînscrierii creanţei în cuantum de 13.823.620 lei a fost respinsă irevocabil în dosarul nr. x/3/2012*.

Or, în acest context, în care a fost dovedită conivenţa celor două societăţi - H. şi C. - în vederea fraudării creditorilor lor, Curtea a apreciat că nu se poate opune reclamantei faptul că antreprenorul cu care a contractat nu s-a înscris la masa credală a debitorului său, antreprenorul general. Aceasta cu atât mai mult cu cât la momentul formulării cererii de chemare în judecată niciuna din cele două societăţi nu se afla în procedura insolvenţei, deschisă ulterior. Or, condiţiile de exercitare a dreptului subiectiv civil trebuie analizate la momentul formulării cererii de chemare în judecată, dată la care facturile seria F. nr. 20123002/31.03.2012 şi nr. 20120400/30.04.2012 emise de H. erau scadente, C. înregistrând un debit de 13.823.620 lei.

Cât priveşte susţinerea acestei intimate în sensul că prin exercitarea acţiunii directe sunt fraudate drepturile celorlalţi creditori înscrişi la masa sa credală, Curtea a reiterat că această acţiune a fost pusă la dispoziţia subantreprenorului de către legiuitor tocmai pentru ca acesta să evite concursul celorlalţi creditori ai debitorului debitorului său. Mai mult, trebuie avut în vedere că reclamanta A. şi-a exercitat dreptul la acţiune cu bună credinţă, anterior intrării celor două societăţi (H. şi C.) în insolvenţă, s-a înscris la masa credală a debitoarei H., însă, nefiind în raporturi juridice directe cu C., H. nu se putea înscrie şi la masa credală a acesteia din urmă. Adoptarea raţionamentului prezentat de intimata C. conduce la concluzia paralizării acţiunii directe pentru motive ulterioare formulării cererii de chemare în judecată, imputabile exclusiv societăţilor H. şi C., a căror intenţie a fost tocmai aceea de fraudare a intereselor propriilor creditori. Or, astfel cum a arătat şi intimata C., potrivit art. 149 din Legea 85/2006, prevederile acesteia se completează, în măsura compatibilităţii, cu dispoziţiile Codului de procedură civilă. În contextul celor expuse anterior, Curtea a statuat că în prezenta cauză exercitarea acţiunii directe de către reclamantă nu este incompatibilă cu procedura insolvenţei derulată în privinţa celor două societăţi, concursul între reclamantă şi creditoarea garantată E. urmând a fi analizat în cadrul prezentului litigiu.

Reţinându-se, aşadar, existenţa, la momentul formulării acţiunii directe, a datoriei H. către A. şi a datoriei C. către H., instanţa de apel a verificat creanţa deţinută de C. împotriva pârâtei B.

Având în vedere părţile care au declarat recursul în cel de-al doilea ciclu procesual (E. şi C., a cărei poziţie procesuală este contrară celei B.), criticile aduse de acestea deciziei din apelul pronunţat în cel de-al doilea ciclu procesual (respingerea probatoriilor solicitate de E., cu încălcarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil; nesoluţionarea tuturor motivelor de apel invocate de E., inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată formulată de A. prin raportare la prevederile art. 76 din Legea nr. 85/2006 şi eludarea dispoziţiilor privind suspendarea cererii în temeiul art. 36 din această lege; neanalizarea în mod concret a regimului juridic aplicabil cesiunii de creanţă şi interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale în această materie; încălcarea ordinii de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii invocată de C.) şi considerentele instanţei de recurs referitoare la motivele de recurs găsite întemeiate (cele privind ordinea de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii, neanalizarea tuturor motivelor de apel formulate de E. şi modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la cesiunea de creanţă), Curtea a constatat că au intrat în puterea de lucru judecat soluţia şi considerentele instanţei de apel din al doilea ciclu procesual referitoare la existenţa creanţei pe care antreprenorul general C. o avea împotriva beneficiarului B. la data introducerii cererii de chemare în judecată - 13.967.942, 93 lei, la caracterul fraudulos al actului adiţional nr. 4 privind lucrările suplimentare, şi la exigibilitatea tranşei 20 din contractul de antrepriză generală.

În privinţa sumei de 13.967.942, 93 lei, instanţa de apel din cel de-al doilea ciclu procesual a reţinut cu putere de lucru judecat că aceasta este compusă din:

- 6.471.762,93 lei (5.219.163,65 lei + TVA), conform facturii nr. 201209003/14.09.2012 reprezentând lucrările suplimentare convenite prin Actul final din 04.07.2012 şi Actul Adiţional nr. 4/07.09.2012, achitată la data de 26.09.2012;

- 396.180 lei (319.500 lei + TVA), conform facturii nr. 201208001/08.08.2012 reprezentând rest de plată din tranşa 18 datorată conform contractului de antrepriză, achitată la data de 31.08.2012.

- 7.100.000 lei, pentru care s-a emis factura nr. 201211004/19.11.2012 reprezentând tranşa 20 conform contractului de antrepriză, neachitată de pârâta B.

În ceea ce priveşte suma de 6.471.762,93 lei (5.219.163,65 lei + TVA), conform facturii nr. 201209003/14.09.2012, reprezentând lucrările suplimentare convenite prin Actul final din 04.07.2012 şi Actul Adiţional nr. 4/07.09.2012, achitată la data de 26.09.2012, Curtea a constatat că aceasta nu a făcut obiectul contractului de ipotecă mobiliară şi a actelor adiţionale la acesta, încheiate între intervenientele C. şi E. şi nici nu a fost solicitată de aceasta din urmă prin cererea de intervenţie în interes propriu.

Astfel, ultimul Act adiţional (nr. 3) la contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie a fost încheiat la data de 06.04.2012 şi a avut ca obiect creanţa rămasă de încasat la data de 31.03.2012, în valoare de 29.820.000 lei.

Or, Actul final din 04.07.2012 şi Actul adiţional nr. 4 din 07.09.2012 la contractul de subantrepriză prin care s-a convenit suplimentarea lucrărilor, cu obligaţia corelativă a intimatei-pârâte B. de a achita o diferenţă de preţ de 1.550.000 euro, au fost încheiate ulterior.

Aşa fiind, întrucât s-a stabilit cu putere de lucru judecat că această sumă era datorată de B. către C. la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, având în vedere şi faptul că asupra acestei creanţe nu a existat o ipotecă mobiliară, iar intimata-pârâtă, deşi notificată, nu a dat curs solicitării de plată din partea A., Curtea a reţinut că aceasta din urmă este îndreptăţită, în temeiul art. 1856 NCC, la plata sumei de 6.471.762,93 lei. În această privinţă, Curtea a mai notat că acţiunea directă are drept efect indisponibilizarea creanţei debitorului intermediar contra subdebitorului, asemenea unei popriri. Aşa fiind, în cazul în care, în mod nejustificat acesta din urmă nu dă curs cererii de plată formulată de titularul acţiunii directe, subdebitorul este obligat la plată, chiar dacă, anterior, efectuase deja plata în contul creditorului său.

În privinţa sumelor de 396.180 lei (319.500 lei + TVA), conform facturii nr. 201208001/08.08.2012 reprezentând rest de plată din tranşa 18 datorată conform contractului de antrepriză, achitată la data de 31.08.2012, şi 7.100.000 lei, pentru care s-a emis factura nr. 201211004/19.11.2012 reprezentând tranşa 20 conform contractului de antrepriză, neachitată de pârâta B., acestea fac obiectul contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie şi a actelor adiţionale la acesta, încheiate între intimata C. şi intervenienta E. Prin urmare, cu privire la aceste creanţe, Curtea a analizat, în raport de îndrumările celor două instanţe de casare, concursul între titularul acţiunii directe şi creditorul garantat.

În ceea ce priveşte acţiunea directă, reglementată de art. 1856 Noul C. civ., prin decizia de casare pronunţată în cel de-al doilea ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, a statuat că aceasta reprezintă la rândul său un privilegiu al titularului, întrucât are ca efect imediat indisponibilizarea creanței debitorului direct împotriva subdebitorilor, însă cu respectarea tuturor principiilor aplicabile acestei acţiuni, între care şi principiul potrivit căruia titularul acţiunii directe evită concursul creditorilor debitorului său direct, în speţă, H. S.R.L., însă intră în concurs cu creditorii subdebitorului, în speță antreprenorul C. S.R.L., întrucât titularul acţiunii directe nu poate să aibă mai multe drepturi decât debitorul său imediat în calitate de creditor al subdebitorului.

Prin aceeaşi decizie de casare, pronunţându-se şi asupra dreptului invocat de intervenienta E., instanţa de recurs a constatat caracterul de garanţie reală mobiliară şi nu de simplă cesiune de creanţă, a actului din care izvorăște creanţa intervenientei principale, aspect dezlegat irevocabil prin decizia de casare care a menţinut soluţia dată în primul ciclu procesual, apreciind necesară interpretarea textelor reţinute ca aplicabile acestei instituții juridice de către însăși instanţa de casare, texte incluse în Titlul VI al Legii nr. 99/1999.

Lecturând prima decizie de casare la care Înalta Curte a făcut trimitere, a apreciat ca relevante considerentele în sensul că instanţa de apel (din primul ciclu procesual) a dezvoltat corect mecanismul garanţiei constituite în favoarea cesionarei în garanţie, E., adaptată la 6.04.2012 ca ipotecă asupra creanţelor, stabilind că actul G63/02.08.2010 are primordial funcţia de garantare a obligaţiilor angajate de Societatea G. SA şi nu este o simplă cesiune de creanţă sau o veritabilă dare în plată. În ceea ce priveşte calificarea obiectului actelor juridice încheiate între G. SA şi E. începând cu 08.02.2010 ca ipotecă mobiliară şi nu cesiune de creanţă, instanţa de casare a reţinut că instanţa de apel a stabilit conţinutul acestora prin interpretarea literală a termenilor conveniţi de părţi, profesionişti al căror exerciţiu în acest gen de operaţiuni are caracter curent, dublată de împrejurarea că acţiunile ulterioare ale părţilor în executarea acestei convenţii au corespuns sensului stabilit prin aceasta.

În esenţă, în raport de aceste dezlegări obligatorii, cele două instanţe de recurs au solicitat ca, în rejudecarea apelurilor, să fie evaluată modalitatea de executare a creanţei E., în situaţia în care condiţia accesării scrisorii de garanţie bancară a devenit, prin intrarea G. S.A. în insolvenţă, o obligaţie imposibil de executat, să fie interpretate normele din legea specială şi analizată natura juridică a garanţiei reale mobiliare, având în vedere că, în prezenta cauză, se pune problema stabilirii ordinii de prioritate între creanţa garantată a intervenientei principale şi creanţa solicitată de titulara acţiunii directe.

Curtea a procedat la această analiză reiterând, în prealabil, statuarea obligatorie a instanţei de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual potrivit căreia titularul acţiunii directe evită concursul creditorilor debitorului său direct, în speţă, H. S.R.L., însă intră în concurs cu creditorii subdebitorului, în speță antreprenorul C. S.R.L.

Aşa fiind, Curtea a reţinut că, în faţa primei instanţe, la data de 19.11.2013, intervenienta E. S.A. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, precizată la data de 21.01.2014, prin care a solicitat, în calitate de cesionar al contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010 încheiat cu intervenienta G. S.A. (actuala C. SRL), obligarea pârâtei B. la plata sumei de 7.248.449,45 lei, parte a creanţei cedate de G. S.A. Din cuprinsul cererii de intervenţie rezultă că obiectul său se referă în concret la plata de către pârâta-beneficiar al lucrării (B.) a tranşei nr. 20, aferentă contractului de antrepriză încheiat în data de 06.05.2011 cu societatea C. SRL (fostă G. S.A.).

În vederea garantării tuturor obligaţiilor asumate de cedent prin contractul de credit nr. 216/23.10.2008 (în valoare de 10 milioane Euro), prin contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie nr. G63/02.08.2010, G. S.A, în calitate de cedent, a instituit în favoarea cesionarului E. S.A. o garanţie reală mobiliară asupra creanţelor prezente şi viitoare, precum şi asupra veniturilor prezente şi viitoare.

Garanţia reală mobiliară cuprindea o universalitate a creanţelor prezente şi viitoare împreună cu toate drepturile, dobânzile, beneficiile şi garanţiile aferente acestora, astfel cum erau datorate de debitorii cedaţi din contractele comerciale identificate în anexa la contract.

Părţile au prevăzut că orice plată a debitorilor cedaţi în cadrul creanţelor urma să se facă direct în contul cedentului.

În anexa la contract, conţinând condiţiile comerciale şi tabelul creanţelor cesionate, a fost indicat şi contractul de antrepriză din 06.05.2011, în ce priveşte debitorul cedat B., fiind indicată creanţa de 71 milioane lei (rest de încasat) în anul 2011.

Contractul a suferit modificări succesive prin actele adiţionale nr. 1 şi nr. 2 din 08.06.2011, în sensul extinderii obiectului garanţiei.

Prin actul adiţional nr. 3/06.04.2012, de extindere a garanţiei asupra noilor creanţe, urmare a intrării în vigoare a dispoziţiilor din Noul Cod civil, părţile au adaptat contractul iniţial la terminologia specifică şi la instituţia ipotecii asupra creanţelor, astfel cum a fost reglementată prin dispoziţiile art. 2398 C.civ., cererea de intervenţie fiind întemeiată pe dispoziţiile din acest ultim act adiţional.

În conţinutul acestui act adiţional, contractul nr. G63 a fost calificat chiar de părţi drept „contract de ipotecă mobiliară”, G. S.A. a fost denumită „debitor ipotecar”, iar E. S.A. „creditor ipotecar”. În lista anexă conţinând tabelul creanţelor ipotecate, la poziţia 3, a fost înscrisă şi valoarea rămasă neîncasată în data de 31.03.2012, de la debitorul cedat B. în temeiul contractului de antrepriză încheiat în data de 06.05.2011, în valoare de 29.820.000 lei.

În acest context şi în raport de îndrumările celor două instanţe de casare, Curtea a reţinut, în privinţa normelor legale aplicabile, incidenţa dispoziţiilor Titlului VI al Legii nr. 99/1999 asupra contractului de cesiune de creanţe şi a Actelor adiţionale 1 şi 2, şi a dispoziţiilor art. 2387 şi urm. Noul C. civ. referitoare la ipoteca mobiliară, asupra Actului adiţional nr. 3.

Potrivit art. 1.2. şi 1.3 din contractul de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie încheiat între părţi, orice plată făcută de debitorii cedaţi în contul creanţelor, precum şi plata oricăror venituri se va face numai în conturile cedentului menţionate expres, însă, pe toată durata garanţiei şi dacă nu a intervenit un caz de nerespectare a obligaţiilor asumate de împrumutat prin contractul de credit, cedentul va putea utiliza sumele din aceste conturi în cursul normal al activităţii sale.

Această clauză este o transpunere a normelor cuprinse în Titlul VI al Legii nr. 99/1999 şi apoi în Noul Cod civil în materia garanţiilor, care permit ca pe durata contractului de garanţie debitorul să poată dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei (art. 21 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, art. 2376 NCC, art. 2410 NCC).

Prin urmare, numai în măsura în care împrumutatul nu şi-a respectat obligaţia de plată la scadenţă creditorul ipotecar poate proceda la executarea garanţiei, care, dacă are ca obiect drepturi de creanţă, se realizează în condiţiile art. 84 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 şi art. 2465 Noul C. civ.

De altfel, prin art. 5.1 pct. 2 din contractul de cesiune a creanţelor cu titlu de garanţie părţile au convenit ca drepturile conferite cesionarului (E.) de legislaţia română în vigoare şi de prezentul contract vor fi puse în executare în orice moment ca urmare a apariţiei unui caz de nerespectare a obligaţiilor asumate de împrumutat prin contractul de credit. Astfel, cesionarul va putea să colecteze/încaseze direct creanţele debitorilor cedaţi şi alte venituri ale cedentului până la îndeplinirea în totalitate de către împrumutat a obligaţiilor garantate.

În cauză, aşa cum rezultă din precizările scrise ale intervenientei E., scadenţa obligaţiei de plată asumată de intervenienta C. prin contractul de credit a fost 31.03.2013; anterior acestui moment, la data de 06.02.2013 intervenienta E. a comunicat acesteia schimbarea conturilor în care se pot face plăţi valabile şi interdicţia operării oricăror compensări.

Curtea a constatat, aşadar, că scadenţa obligaţiei de plată rezultând din contractul de împrumut garantat cu ipoteca mobiliară a intervenit ulterior momentului la care a fost promovată cererea de chemare în judecată (14.08.2012).

Cu toate acestea, exigibilitatea creanţei intervenientei E. la momentul formulării cererii de intervenţie nu poate fi ignorată, în condiţiile în care aceasta dispunea de o ipotecă perfectă, potrivit art. 2409 Noul C. civ., anterior formulării cererii de chemare în judecată. Astfel, în raport de dispoziţiile art. 2387 Noul C. civ., Curtea a constatat că ipoteca asupra creanţei reprezentând tranşa 20 din contractul de antrepriză producea efecte de la data la care obligaţia garantată a luat naştere, iar nu de la momentul exigibilităţii creanţei E., că intimata C., în calitate de constituitor al ipotecii a dobândit dreptul asupra acesteia şi că formalităţile de publicitate constând în înscrierea în Arhiva de Garanţii Reale Mobiliare fuseseră îndeplinite imediat după constituirea ipotecii şi anterior formulării acţiunii directe.

Or, în atare condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 2409 alin. 3 Noul C. civ., potrivit căruia ipoteca perfectă este opozabilă celorlalţi creditori ai constituitorului, celor care dobândesc ulterior drepturi asupra bunului ipotecat, precum şi tuturor celorlalte persoane.

Este şi cazul reclamantei A., care a exercitat acţiunea directă ulterior momentului la care ipoteca deţinută de E. a devenit perfectă; aşadar, aceasta îi este opozabilă, fiind lipsit de relevanţă faptul că la momentul formulării cererii de chemare în judecată creanţa creditorului garantat nu era exigibilă.

De altfel, art. 2403 Noul C. civ. conferă creditorului ipotecar dreptul de a intenta acţiuni împotriva debitorului creanţei care face obiectul ipotecii, drept valorificat în prezenta cauză de E. prin formularea cererii de intervenţie în interes propriu.

În raport de toate aceste motive, Curtea a conchis că, în concursul dintre reclamantă, titular al acţiunii directe întemeiată pe dispoziţiile art. 1856 NCC, şi intervenienta în interes propriu E., creditor garantat cu o ipotecă perfectă anterioară, are prioritate aceasta din urmă. Aşa fiind, cererea de intervenţie în interes propriu a fost apreciată întemeiată, intervenienta E. fiind îndreptăţită la plata de către B. a sumei de 7.100.000 lei reprezentând tranşa 20 din contractul de antrepriză.

În privinţa sumei de 396.180 lei (319.500 lei + TVA), conform facturii nr. 201208001/08.08.2012 reprezentând rest de plată din tranşa 18 datorată conform contractului de antrepriză, aceasta a făcut, de asemenea, obiectul contractului de ipotecă mobiliară. Reţinând că, potrivit celor expuse anterior, intervenienta E. avea un drept de preferinţă şi asupra acestei creanţe, Curtea a constatat că aceasta a fost achitată de pârâta B. la data de 31.08.2012, în contul menţionat în contractul de ipotecă. Întrucât plata acestei sume s-a făcut cu respectarea clauzelor acestui contract, în condiţiile agreate de intervenienta E., anterior exigibilităţii creanţei acesteia din urmă, Curtea a constatat că pârâta B. a făcut o plată valabilă.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 296 Vechiul C. proc. civ., Curtea a admis apelurile şi, întrucât soluţia instanţei de apel din cel de-al doilea ciclu procesual în privinţa anulării în parte a sentinței civile apelată în ceea ce privește soluțiile pronunțate relativ la cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., la cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B. S.C.S., la cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta E. S.A. și la cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtei B., formulată de intervenienta C., nu a fost criticată, intrând în puterea de lucru judecat, Curtea a reluat-o ca atare.

În rejudecarea apelurilor, Curtea a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. şi a obligat pârâta B. S.C.S. la plata către reclamantă a sumei de 6.471.762,93 lei, reprezentând contravaloare lucrări suplimentare executate la Centrul Logistic Iernut.

Pentru considerentele expuse anterior, cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenienta principală E. S.A. a fost admisă şi a fost obligată pârâta B. S.C.S. la plata către intervenienta principală E. S.A a sumei de 7.100.000 lei.

Având în vedere soluţia dată acestei cereri de intervenţie în interes propriu, Curtea a admis şi cererea de intervenţie accesorie în interesul intervenientei principală E. S.A., formulată de intervenienta accesorie C. S.R.L.

Faţă de soluţia dată cererii principale şi cererii de intervenţie în interes propriu, Curtea a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâta B. S.C.S. în contradictoriu cu intervenienta în interes propriu C. S.R.L.

În temeiul art. 274 VCPC, reţinând culpa procesuală a intimatei-pârâte B., aceasta a fost obligată să plătească apelantei E. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 187.777,5 lei reprezentând taxă de timbru aferentă soluţionării fondului, apelului şi recursului şi intimatei-interveniente accesorii C. S.R.L. cheltuieli de judecată în cuantum de 21.211,93 lei reprezentând onorariu de avocat (în faza recursului în cel de-al doilea ciclu procesual şi în faza prezentului apel).

Curtea a luat act că apelanta-reclamantă A. şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâta B. S.C.S. și reclamanta A. S.R.L.

De asemenea, atât împotriva deciziei nr. 759/A din 26 aprilie 2021, cât și împotriva încheierilor din 14 decembrie 2020 și 25 ianuarie 2021 a declarat recurs intervenienta în interes propriu E. S.A.

Recursurile au fost înregistrate la data de 17 iunie 2021 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția a II-a civilă.

Reclamanta A. S.R.L. a criticat decizia recurată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu răspunde, motivat, unor apărări formulate de părți, neputându-se decela raționamentul logico-juridic al instanței de apel asupra unor aspecte esențiale ale cauzei (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Astfel, instanța de apel a reținut că îi sunt aplicabile contractului de ipotecă mobiliară și primelor două acte adiționale la această convenție dispozițiile Legii nr. 99/1999, iar actului adițional nr. 3 i se aplică Noul Cod civil. Însă, pentru a reține aplicabilitatea în timp a legii civile, instanța de apel și-a fundamentat soluția pe pretinsele statuări ale instanțelor de recurs în acest sens. Or, o atare motivare, în opinia recurentei-reclamante, nu este nici suficientă și nici nu corespunde, în realitate, celor stabilite prin cele două decizii de casare.

O altă critică, subscrisă motivului de nelegalitate al nemotivării hotărârii recurate, constă în lipsa unui răspuns adecvat al instanței de apel excepției inadmisibilității cererii de intervenție a E. S.A., invocată de reclamantă în rejudecarea apelului, în al treilea ciclu procesual. Concret, reclamanta a invocat că dreptul material la acțiune al G., pentru creanța în cuantum de 7.100.000 lei, pretins deținută împotriva B., s-a prescris, aspect reținut cu autoritate de lucru judecat în hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/93/2016 al Tribunalului București. Ca atare, nici cesionarul în garanție E. nu poate avea mai multe drepturi decât cedentul, ceea ce conduce la inadmisibilitatea cererii de plată a acestei părți. Deși instanța de apel a calificat excepția invocată de reclamantă ca fiind o apărare de fond, prin decizia recurată nu a dat niciun răspuns acestei apărări.

Reclamanta a mai susținut că decizia recurată nu motivează care este întinderea creanței deținute de intervenientă împotriva G., nici la data introducerii acțiunii directe a subantreprenorului și nici la data formulării cererii de intervenție, creanță garantată prin contractul de ipotecă mobiliară a cărui executare se solicită în prezenta cauză.

În sfârșit, reclamanta arată că, deși a invocat neîndeplinirea, la data introducerii acțiunii directe, a condițiilor prevăzute de art. 2409 C. civ., pentru ca ipoteca asupra creanțelor să poată fi considerată perfectă, instanța de apel a omis să răspundă acestor apărări. În mod asemănător, reclamanta a susținut că instanța de apel nu a motivat de ce a admis, în parte, atât cererea introductivă de instanță, cât și, în tot, cererea de intervenție principală, deși intervenienta a solicitat, pentru sine, obiectul dedus judecății de către reclamantă, deci aceeași creanță. Totodată, nu a arătat considerentele pentru care plata lucrărilor suplimentare efectuate de beneficiarul lucrării către antreprenorul principal, deși inopozabilă beneficiarului acțiunii directe, poate fi considerată frauduloasă și față de creditorul ipotecar. Mai mult, dispozițiile ambelor decizii de casare au impus analizarea concursului dintre creanțele pretinse de reclamantă și de intervenienta principală, iar nu plata ambelor creanțe.

În fine, reclamanta a apreciat că decizia atacată nu cuprinde nicio analiză a îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 5 din actul adițional nr. 1.

Cu privire la caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate, reclamanta a susținut că nu pot fi conciliate aprecierile instanței de apel, care a reținut, pe de o parte, că titularul acțiunii directe evită concursul celorlalți creditori, iar, pe de altă parte, că acest concurs nu poate fi evitat.

Reclamanta a invocat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, susținând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

Astfel, sub un prim aspect a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 6 alin. 2 Noul C. civ. și art. 104 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, reținând că sunt aplicabile contractului de garanție și primelor două acte adiționale la acesta prevederile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, dar că actul adițional nr. 3 este supus legii noi, respectiv Codului civil. Chiar dacă actul adițional nr. 3 a fost încheiat la data de 6 aprilie 2012, iar părțile au procedat la adaptarea terminologiei specifice Noului Cod civil, denumind convenția ipotecă asupra creanțelor, totuși majoritatea prevederilor contractuale au fost adoptate de părți sub imperiul legii vechi. Așadar, recurenta-reclamantă apreciază că întregului raport contractual, deci inclusiv actului adițional nr 3, îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 99/1999.

O altă critică subscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. constă în greșita aplicare a dispozițiilor referitoare la regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare. Astfel, din coroborarea art. 11 din Legea nr. 99/1999 și art. 62 alin. 2 teza a II-a rezultă că, pentru a executa silit garanția reală mobiliară, creditorul, beneficiar al garanției, trebuie să dețină o creanță certă și exigibilă. Or, la 14 august 2012, obligația intervenientei principale nu îndeplinea aceste condiții, întrucât a devenit scadentă abia la 31 ianuarie 2013.

A mai susținut recurenta-reclamantă că preluarea, de către intervenienta principală, a drepturilor de creanță asupra cărora s-a constituit garanția reală, până la concurența creanței garantate, în condițiile art. 84 lit. b) din Legea nr. 99/1999 este îndoielnică. Astfel, în prezentul litigiu a formulat o cerere de plată a creanței împotriva debitorului cedat B., în vreme ce într-un alt dosar (nr. x/93/2016 al Tribunalului Ilfov) a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea G., prin care a susținut că aceeași sumă se cuvenea cedentei. Mai mult, cesionara nu putea prelua mai multe drepturi decât cedenta C. Or, în litigiul mai sus arătat, s-a reținut cu putere de lucru judecat că s-a prescris dreptul material la acțiune al antreprenorului principal. În sfârșit, reclamanta-recurentă a mai susținut că intervenienta deține o creanță garantată doar în raport cu constituitorul garanției, C., nu și în relația cu debitorul cedat B.

O altă critică vizează greșita aplicare a legii de către instanța de apel, respectiv a dispozițiilor art. 2409 C. civ., prin reținerea întrunirii condițiilor ipotecii perfecte la data introducerii acțiunii directe de către reclamantă. În esență, a susținut că nu era îndeplinită condiția dobândirii de către constituitor a dreptului asupra bunurilor mobile ipotecate (art. 2387 C. civ.), câtă vreme antreprenorul general nu îndeplinise condițiile prevăzute de actul adițional nr. 4 din 7 septembrie 2012, pentru a putea pretinde plata tranșei nr. 20 din preț.

În sfârșit, reclamanta-recurentă a invocat încălcarea prevederilor art. 2400 C. civ., potrivit cărora creditorul ipotecar nu poate cere plata decât după ce comunică în scris debitorului acesteia existența ipotecii, creanța ipotecată, suma datorată, locul și modalitatea de plată.

Or, această comunicare a avut loc abia la data de 6 februarie 2013, ceea ce înseamnă că, anterior, pârâta-beneficiar nu putea stinge creanțele deținute de antreprenorul general decât prin plata efectuată acestuia din urmă.

Pe de altă parte, după introducerea acțiunii directe orice datorie a G. (actuala C.) trebuia achitată subantreprenorului reclamant, ceea ce înseamnă că intervenienta E. nu putea cere o asemenea plată pentru sine. Altfel spus, potrivit art. 2373 C. civ., constituitorul ipotecii era liber să folosească și să dispună de bunul grevat.

În final recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanța de apel a cadrului procesual stabilit prin cererile formulate de părți și a naturii juridice a cererii de intervenție în interes propriu. Astfel, deși intervenienta E. S.A. a solicitat respingerea acțiunii introductive de instanță și admiterea cererii de intervenție pentru aceeași sumă, instanța de apel, admițând în parte ambele cereri, a depășit valoarea obiectului acestor cereri. Această critică nu a fost întemeiată în drept.

Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate

În drept, a invocat art. 299 și urm. C. proc. civ. din 1865, Titlul VI al Legii nr. 99/1999, art. 104 alin. 1 din Legea nr. 71/2011.

Pârâta B. S.C.S. a criticat decizia nr. 759 din 26 aprilie 2021 a Curții de Apel București sub aspectul nelegalității pentru următoarele motive:

Prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, respectiv dispozițiile art. 129, art. 294 și art. 295 C. proc. civ. (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).

De asemenea, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susținând că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

În dezvoltarea acestor critici, a susținut că, admițând, în același timp, atât cererea de chemare în judecată, cât și cererea de intervenție principală a E. S.A., instanța de apel s-a pronunțat asupra unui lucru care nu a fost cerut, extinzând în mod nepermis cadrul procesual stabilit prin cererile celor două părți. În același timp, au fost încălcate prevederile art. 129 alin. 6 C. proc. civ.

Intervenienta a urmărit negarea dreptului reclamantei la aceeași creanță și acordarea dreptului ce a făcut obiectul acțiunii introductive de instanță către sine. Așadar, obiectul dezbaterilor, în apel, în al treilea ciclu procesual, a constat în stabilirea întâietății în exercitarea aceluiași drept de creanță împotriva pârâtei B. Concret, prin niciuna din cererile și apărările formulate de părți nu s-a pus în discuție satisfacerea concomitentă atât a A., cât și a E. S.A., prin efectuarea unei plăți duble, care să extindă întinderea obligațiilor asumate de pârâtă prin contractul de antrepriză încheiat cu antreprenorul general

Prin nepunerea în discuție a unei atare împrejurări, în condițiile art. 129 alin. 3 și 4, a fost încălcat dreptul la apărare al pârâtei.

De asemenea, pârâta a susținut încălcarea art. 294 și art. 295 C. proc. civ., relativ la limitele judecății în apel, dar și limitele rejudecării impuse de instanța de casare, limitate la analiza concursului celor doi creditori asupra aceleiași creanțe.

Pârâta a susținut, de asemenea, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

O primă critică subscrisă acestui motiv de nelegalitate constă în lipsa considerentelor relative la cuantumul creanței deținute de intervenienta E. împotriva C. la data formulării cererii de intervenție principală, deși cuantumul pretențiilor sale sunt limitate de lege la valoarea propriei creanțe împotriva constituitorului ipotecii mobiliare asupra creanțelor. În mod asemănător, deși pretențiile E. au fost încuviințate doar în parte, instanța de prim control judiciar nu a explicat motivele înlăturării restului pretențiilor, după cum nu a justificat nici soluția de obligare a pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată solicitate, fără a ține seama că pretențiile nu au fost admise integral, iar majoritatea susținerilor celor două interveniente vizau netemeinicia cererii reclamantei.

În sfârșit, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel nu a pus în discuția părților și nu a motivat contextul în care plata sumei de 6.471.762,33 lei, efectuată la data de 26 septembrie 2021, nu poate fi considerată o plată valabilă către constituitorul ipotecii, față de momentul scadenței obligației de plată asumate de C. prin contractul de credit.

S-a invocat, de asemenea, și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 99/1999 - Titlul VI, a prevederilor art. 2429 - 2430 și art. 2465 C. civ., a dispozițiilor art. 1270, art. 1280, art. 1856 C. civ. și omisiunea de a aplica art. 1616 și urm. C. civ., cu privire la compensație.

Astfel, atât art. 62 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, cât și art. 2465 C. civ. instituie regula conform căreia creditorul unei creanțe garantate cu ipotecă mobiliară asupra unei alte creanțe are dreptul de a iniția demersuri împotriva debitorului creanței (în speță B.) doar în măsura în care debitorul principal (C., în cazul nostru) nu și-a îndeplinit obligația asumată și doar în limita creanței pe care o are împotriva acestuia din urmă.

Or, la data formulării pretențiilor față de pârâtă, E. avea o creanță scadentă față de C. în cuantum de 6.572.028,48 lei, potrivit tabelului preliminar al creanțelor publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență, astfel că intervenienta principală nu putea justifica formularea unor pretenții față de B. superioare acestui cuantum.

A mai relevat pârâta că, ca efect al admiterii acțiunii directe a A., nu mai înregistra nicio datorie față de antreprenorul principal, întrucât aceasta ar însemna o extindere a răspunderii contractuale față de creditorii creditorului său peste valoarea agreată în contractul de antrepriză.

În condițiile în care s-ar pune problema sumei plătite conform actului adițional nr. 4, instanța de apel ar fi trebuit să observe și intervenția compensației de drept conform art. 1616 C. civ. cu orice creanțe ulterioare pe care C. le-ar avea împotriva beneficiarului antreprizei, inclusiv creanța reprezentată de ultima tranșă.

Mai mult, B. a achitat două sume în contul bancar indicat de C. și E. prin notificarea din mai 2012, astfel că intervenienta E. avea la dispoziție mecanisme directe pentru îndestularea sa din plățile încasate de către debitorul său.

În condițiile în care, în cadrul dosarului, s-a pus în discuție concursul celor doi creditori asupra cuantumului sumei aferente tranșei 20 nu se putea ajunge ca pârâta B. să achite o sumă dublă, deși pretențiile ambelor părți (reclamantă și intervenientă) erau identice.

A mai susținut recurenta-pârâtă că, pe calea cererii prevăzute de art. 57 C. proc. civ., a fost provocată C. să precizeze dacă pretinde pentru sine aceste sume, iar acesta nu a înțeles să facă o atare solicitare. Faptul că instanța a admis cererea reclamantei A. echivalează cu stingerea oricărui drept al C. privind sumele achitate cu titlu de lucrări suplimentare. Acest efect nu putea fi ignorat de creditorul antreprenorului, respectiv de intervenienta E. Aceasta întrucât B. poate invoca față de E. toate excepțiile și apărările pe care le poate opune C.

În subsidiar, pârâta a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 1270 alin. 1 și 2, art. 1280 și 1281 C. civ., raportat la indicațiile deciziei de casare din primul ciclu procesual.

În esență, în dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, a susținut că instanța de apel a omis a efectua analiza îndeplinirii obligațiilor ce îi reveneau antreprenorului în baza actului adițional nr. 4 și consecința neîndeplinirii acestora, respectiv lipsa exigibilității obligației de plată a tranșei 20 din preț. Așadar, a concluzionat că intervenienta E. nu putea să ceară plata acestei ultime tranșe în alte condiții decât cele convenite prin contract, aceasta echivalând cu o veritabilă încălcare a principiului relativității actului juridic civil.

În consecință, a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanței de apel și, în subsidiar, modificarea acesteia, în sensul respingerii cererii de intervenție principală formulată de E. S.A. și a cererii de intervenție accesorie, în interesul E., formulate de C. S.R.L. și obligarea celor două părți la plata cheltuielilor de judecată.

Prin recursul declarat, intervenienta E. S.A. a criticat atât decizia atacată, cât și încheierile de ședință din 14 decembrie 2021 (prin care a fost recalificată excepția inadmisibilității acțiunii directe ca fiind apărare de fond) și din 25 ianuarie 2021 (prin care instanța de apel a respins cererea de suspendare, întemeiată pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006), susținând următoarele:

Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, respectiv a prevederilor art. 36, art. 76, art. 122 și art. 123 din Legea nr. 85/2006 (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, instanța de apel, respingând excepția inadmisibilității acțiunii directe promovate de reclamantă, excepție fundamentată pe inexistența calității de creditor a debitorului său direct, H. S.R.L., față de antreprenorul general, C., prin neînscrierea acestuia la masa credală, a încălcat dispozițiile imperative ale art. 76 din Legea nr. 85/2006.

Contrar celor reținute de instanța de prim control judiciar, indiferent de motivele ce au determinat neînscrierea creanței H. la masa credală a C., este aplicabilă sancțiunea prevăzută de art. 76 din Legea nr. 85/2006, întrucât o recunoaștere a unei astfel de creanțe în afara procedurii insolvenței (respectiv în litigiul de față) reprezintă o încălcare a puterii de lucru judecat a soluției instanțelor specializate în insolvență, care au respins contestația H., prin hotărâre definitivă.

A mai susținut recurenta intervenientă că soluția instanței de apel, de admitere a acțiunii directe, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 122 și art. 123 din Legea nr. 85/2006. Astfel, un creditor chirografar obține satisfacerea creanței sale în detrimentul tuturor creditorilor cu același rang de preferință înscriși în tabelele definitive consolidate ale debitoarelor H. și C., contrar regulii stabilite de legea specială de îndestulare a creanțelor.

Recurenta-intervenientă a criticat și soluția instanței de apel, de respingere a cererii de suspendare, întemeiată pe art. 36 din Legea nr. 85/2006, susținând nerelevanța faptului că cererea în pretenții nu vizează direct patrimoniul falitei C., din moment ce acoperirea respectivei creanțe va afecta patrimoniul acesteia, ce înglobează și creanțele pe care C. le are de recuperat de la debitorii săi.

În sfârșit, recurenta a susținut că, contrar prevederilor art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a încălcat dezlegările obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție în cea de a doua decizie de casare cu trimitere, relativă la concursul creditoarei A. cu creditorii C., concurs argumentat de legea specială, Legea nr. 85/2006.

A mai relevat intervenienta că au fost încălcate prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000 și art. 149 din Legea nr. 85/2006, respectiv principiul prevalenței legii speciale (în speță, Legea nr. 85/2006), în raport cu legea generală (Codul civil, art. 1856, incident în speță).

În sfârșit, a concluzionat că, nefiind îndeplinită condiția existenței unui lanţ neîntrerupt de datorii între beneficiar (B.), antreprenorul general (C.), subantreprenorul H. și sub -subantreprenorul A., condiția prevăzută de art. 1856 teza finală C. civ. nu este îndeplinită, astfel că cererea reclamantei este inadmisibilă.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul respingerii cererii A.

Prin întâmpinare, intimata-intervenientă C. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta B. S.R.L., ca nefondat. A susținut, în esență, că nu au fost încălcate dispozițiile art. 129 C. proc. civ. și nici cele prevăzute de art. 294, art. 295 C. proc. civ. și că instanța de apel nu a acordat altceva sau mai mult decât s-a cerut. Astfel, prin cererea de chemare în judecată și motivele de apel formulate de A. s-a pus în discuție și valoarea lucrărilor suplimentare, alături de tranșa 20, astfel că toate aceste sume au fost indisponibilizate pe cale acțiunii directe. Ca atare, nu au fost încălcate dreptul la apărare al pârâtei sau principiul contradictorialității.

A mai relevat intimata că hotărârea atacată este suficient motivată și nu conține considerente contradictorii.

Cât privește pretinsa încălcare a normelor de drept material a arătat că nu sunt veritabile critici de nelegalitate, că se invocă, pe de o parte, chestiuni de fapt, iar, pe de altă parte, se pun în discuție aspecte noi, direct în recurs. Cu referire la incidența compensației, a arătat că se încalcă limitele procedurale ale rejudecării cauzei și că, oricum, reprezintă o chestiune de fapt, incompatibilă cu natura recursului. Mai mult, B. avea obligația, pentru a putea invoca o atare apărare, să formuleze o cerere de admitere a creanței în procedura C. și, tot în cadrul acestei proceduri, să invoce compensația legală, în condițiile art. 52 din Legea nr. 85/2006.

În sfârșit, intimata a arătat că motivarea încălcării art. 1270, art. 1281, art. 1282 este pur formală, nefiind indicate veritabile critici de nelegalitate. Oricum, aspectul relativ la exigibilitatea tranșei 20 a intrat deja în puterea lucrului judecat, neputând fi contrazisă de soluția pronunțată în prezentul litigiu.

Aceeași intimată a formulat întâmpinare și în raport de recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. și de recursul declarat de intervenienta E., solicitând respingerea căii de atac a reclamantei, ca nefondată. În sinteză, a arătat că hotărârea atacată este corect motivată.

Totodată, garanția reală mobiliară constituită prin contractul de garanție și cele trei acte adiționale la acesta au devenit opozabile, prin înscrierea în A.E.G.R.M., erga omnes, inclusiv reclamantei, anterior promovării acțiunii directe, notificarea E. către B. de plată direct către bancă a creanțelor cesionate s-a efectuat la 6 februarie 2013, creanța E., în cuantum total de 10.867.603,97 lei este înscrisă în tabelul C., deci este certă, lichidă și exigibilă.

Așadar, fie că sunt aplicabile dispozițiile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, fie că sunt incidente prevederile Noului Cod civil (art. 2409 raportat la art. 2387), creanța intervenientei principale este prioritară. De asemenea, este lipsită de consecințe soluția pronunțată în dosarul nr. x/93/2016, de vreme ce E. a formulat, în prezenta cauză, cerere de intervenție înăuntrul termenului de prescripție, de 3 ani, calculat de la data de 19 decembrie 2012.

În ce privește recursul declarat de intervenienta E. S.A., intimata a solicitat admiterea acestuia, achiesând la toate criticile formulate prin respectiva cale de atac în reformare.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare față de recursul declarat de intervenienta E. S.A., solicitând respingerea acestuia, în principal, ca inadmisibil și, în subsidiar, ca nefondat.

În ceea ce privește pretinsa inadmisibilitate a căii de atac declarate, a susținut, în esență, că o cerere de suspendare a judecății cauzei, întemeiată pe prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006, a fost formulată și în etapa fondului, în fața Tribunalului Ilfov, iar prin încheierea din 18 martie 2014, această solicitare a fost respinsă. Cum soluția instanței de fond, sub acest aspect, nu a fost apelată, aceste statuări nu mai pot fi reevaluate, pe calea recursului de față, intrând în puterea lucrului judecat.

Cât privește inadmisibilitatea acțiunii directe, din perspectiva inexistenței unei creanțe a H. față de C., reclamanta a susținut că este o chestiune dezlegată, cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 227 din 24 martie 2015 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/3/2013, prin care s-a anulat convenția de compensare a creanțelor reciproce dintre cele două societăți. Mai mult, excepția inadmisibilității acțiunii directe a fost respinsă prin încheierea din 1 noiembrie 2012 a Tribunalului Ilfov, neatacată de vreuna din părți, astfel că nu mai poate fi reiterată.

Cât privește celelalte critici formulate de intervenientă, a solicitat respingerea acestora, întrucât instanța a fost învestită cu o acțiune directă, potrivit dreptului comun, împotriva beneficiarului antreprizei, B., care nu se află în insolvență, astfel că prevederile Legii nr. 85/2006 nu sunt incidente în cauză. Astfel, prevederile art. 76 din acest act normativ sunt aplicabile creditorilor direcți ai debitorului în insolvență, respectiv C., iar nu reclamantei - lucrător, iar decăderea H. din dreptul de a participa la procedura insolvenței și de a își realiza creanța în cadrul acestei proceduri nu echivalează cu inexistența acestei creanțe la data introducerii acțiunii directe (singurul moment relevant pentru raporturile juridice de față). În mod asemănător, nici prevederile art. 122 sau art. 123 din Legea nr. 85/2006 nu sunt incidente în litigiul pendinte, întrucât vizează ordinea de distribuire a sumelor între creditori, în cadrul procedurii insolvenței, iar prezenta acțiune nu este îndreptată împotriva vreunui debitor aflat sub incidența acestei legi și, ca atare, nu vizează patrimoniul H. sau C.

În consecință, a solicitat respingerea recursului formulat de intervenienta principală.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare față de recursul declarat de intervenienta E. S.A., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

În ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 315 alin. 1 C. proc. civ., a susținut în esență, că dezlegările instanței de casare, în cel de al doilea ciclu procesual, nu pot fi considerate obligatorii decât pentru judecătorii din primă instanță și din apel, iar nu și pentru instanța învestită cu soluționarea prezentelor recursuri.

Referitor la motivul de recurs vizând încălcarea dispozițiilor din Legea nr. 85/2006, a relevat că raționamentul intervenientei ar fi fost corect doar în ipoteza în care A. ar fi încercat satisfacerea creanței sale pe calea acțiunii oblice. Or, de vreme ce A. a inițiat o acțiune directă împotriva beneficiarului antreprizei, acesta nu poate intra în concurs cu creditorii persoanelor aflate în lanțul de tranzacționare (antreprenor general și subantreprenor).

Așadar, a apreciat că este irelevant că cele două societăți au intrat în insolvență, dar că această împrejurare este de natură să împiedice posibilitatea intervenientei principale însăși de a-și valorifica propria creanță în afara procedurii insolvenței debitorului său direct. Aceasta întrucât E. nu deține o creanță împotriva pârâtei, astfel că își putea valorifica creanța doar în cadrul procedurii insolvenței C., în condițiile art. 39 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.

În concluzie, a solicitat respingerea recursului E. S.A. și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinările formulate, intervenienta E. S.A. a solicitat respingerea recursurilor declarate de recurenta-pârâtă B. S.C.S. și de recurenta-reclamantă A. S.R.L., arătând, în sinteză următoarele:

Cu privire la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și art. 304 pct. 6 C. proc. civ., invocate de pârâtă, a relevat netemeinicia susținerilor referitoare la încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, precum și faptul că instanța de apel nu a acordat mai mult sau altceva decât s-a cerut.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată a A. și intervenția principală s-a solicitat obligarea pârâtei la plata unor creanțe diferite, cu temeiuri juridice distincte. Diferența dintre cele două petite constă în sumele de bani achitate de B. către C. ulterior formulării acțiunii directe, iar o dată stabilită situația de fapt, în sensul că, la data introducerii acțiunii directe, antreprenorul avea de recuperat de la beneficiar suma totală de 13.967.942,93 lei, B. putea avea reprezentarea că ambele creanțe pot fi îndestulate.

În ce privește critica de nemotivare a unor aspecte, critică comună celor două recursuri, intervenienta principală a susținut, în esență, că instanța nu este obligată să răspundă fiecărui argument, fiind suficient să transpară raționamentul logico-juridic ce fundamentează soluția. Pe de altă parte, a arătat că pârâta B. invocă pentru prima dată în recursul de față nedovedirea cuantumului creanței E. Ulterior, prin ambele întâmpinări, face o prezentare exhaustivă a tuturor înscrisurilor din care rezultă cuantumul creanței sale împotriva debitorului C. și scadența acestei obligații.

Referitor la celelalte critici formulate de B., privind pretinsa compensare a creanțelor reciproce dintre aceasta și C., a relevat că acest aspect nu a fost invocat, în apărare, în stadiile procesuale anterioare, că, contrar celor relevate de recurentă, are o creanță în cuantum superior sumei de 7.100.000 lei (6.394.127,90 lei, creanță anterioară deschiderii procedurii împotriva C., la care se adaugă creanța ulterioară de 1.153.736,98 lei).

În ce privește partea nescadentă a creanţei, la data formulării cererii de intervenţie, a susţinut că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 2409 C. civ.

În sfârşit, a susţinut netemeinicia criticilor subscrise de recurenta A. motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că interpretarea naturii juridice a contractului de cesiune de creanţă cu titlu de garanţie şi a dispoziţiilor legale aplicabile a făcut obiectul dezlegărilor anterioare ale instanţelor de recurs şi, ca atare, au intrat în puterea de lucru judecat. Totodată, a susţinut că atât dispoziţiile Legii nr. 99/1999, cât şi cele ale noului Cod civil consacră dreptul de preferinţă al creditorului ipotecar, inclusiv pentru situaţia în care creanţa garantată nu este ajunsă la scadenţă.

Relativ la celelalte critici, privind scadenţa tranşei 20, a susţinut, în esenţă, că asupra acestei chestiuni există deja autoritate de lucru judecat şi că, în orice caz, recurenta A. nu justifică interesul de a le formula.

Pentru toate aceste motive, a solicitat respingerea recursurilor declarate de reclamantă şi de pârâtă, ca nefondate.

La termenul din 21 septembrie 2021, recurenta-pârâtă B. S.C.S. a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de intervenţie în interes propriu formulată de E. S.A., susţinând, în esenţă, că aceasta nu avea posibilitatea satisfacerii pretenţiilor sale pe calea unei acţiuni de drept comun împotriva debitorului creanţelor ipotecate, ci doar în cadrul procedurii insolvenţei C. În acest sens, a invocat incidenţa prevederilor art. 36 şi art. 39 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. Această excepţie a fost calificată ca un motiv suplimentar al recursului declarat de această parte şi va fi evaluat, în continuare, cu prilejul analizării, pe fond, a căilor de atac în reformare ce fac obiectul cauzei de faţă.

Recursul declarat de intervenienta principală E. S.A. este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Sub un prim aspect, intervenienta a susţinut inadmisibilitatea acţiunii directe a A., ca urmare a neîndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 1856 teza finală C. civ., întrucât nu există un lanţ neîntrerupt de datorii între beneficiar (B.), antreprenorul general (C. S.R.L.), subantreprenorul H. S.R.L. şi sub-subantreprenorul A. Concret, a relevat că subantreprenorul H. nu are calitatea de creditor al antreprenorului general C., întrucât cererea sa de înregistrare a creanţei a fost definitiv respinsă şi, ca atare, în condiţiile art. 76 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, este decăzut din dreptul de a fi înscris în tabelul creditorilor, nu a dobândit calitatea de creditor îndreptăţit să participe la procedură şi nu are dreptul de a-şi realiza creanţa împotriva debitorului său direct.

Este adevărat că, pentru ca titularul acţiunii directe să poată introduce o atare cerere împotriva beneficiarului, este necesar, printre altele, ca beneficiarul să nu fi plătit lucrările sau serviciile antreprenorului, iar acesta la, rândul său, să nu fi plătit subantreprenorului lucrările sau serviciile contractate, deci să existe raporturi juridice în conţinutul cărora intră obligaţia plăţii unor sume de bani pe care debitorii lor (beneficiar, antreprenor, subantreprenor) să nu le fi executat voluntar la scadenţă. Însă, aşa cum corect a statuat instanţa de apel, este suficient să se constate existenţa dreptului material la acţiune care protejează raportul juridic în conţinutul căruia intră obligaţia antreprenorului de a plăti sumele datorate propriilor săi contractanţi, precum şi dreptul material la acţiune ce protejează obligaţia beneficiarului de a plăti sumele datorate, pentru a se naşte dreptul derivat la acţiune prevăzut de art. 1856 C. civ., la data sesizării instanţei cu acţiunea directă. Altfel spus, îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege se verifică la data introducerii acţiunii A., nefiind necesar ca drepturile materiale la acţiune primare să fie conservate de titularii lor pe parcursul derulării litigiului de faţă.

În cazul acţiunii directe în plată reglementată de art. 1856 C. civ., este suficient ca titularul ei să aibă o creanţă împotriva debitorului său imediat sau intermediar şi ca subdebitorul să aibă o datorie faţă de debitorul intermediar (care este, de regulă, creditorul său imediat), la momentul exercitării acţiunii. Toate cauzele de stingere a acestor datorii succesive care intervin posterior momentului exercitării acţiunii, deci inclusiv prin neînscrierea în tabelul de creanţe, în cazul intrării în insolvenţă a unuia din debitorii intermediari, sunt inopozabile titularului acţiunii directe. Aşadar, numai excepţiile care se întemeiază pe cauze de stingere sau de transmitere a creanţei care constau în operaţii juridice realizate anterior exercitării acţiunii directe sunt şi rămân eficace şi opozabile titularului acţiunii directe. Susţinerea recurentei interveniente, în sensul că, pe parcursul soluţionării acţiunii de faţă, debitorii intermediari ar fi trebuit să îşi conserve acţiunile pe care le au faţă de debitorii lor direcţi, pentru ca mecanismul reglementat de art. 1856 C. civ. să rămână eficace, reprezintă o veritabilă adăugare la lege.

Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 122 şi art. 123 din Legea nr. 85/2006, respectiv a ordinii de acoperire a creanţelor în cadrul procedurii insolvenţei, constată că sunt texte de lege străine de raporturile juridice deduse judecăţii. Specificul acţiunii directe constă în aceea că acordă unui anumit creditor posibilitatea juridică de a acţiona direct împotriva debitorului debitorului său, în nume propriu şi în beneficiul său. Această posibilitate are ca temei un drept propriu al creditorului, care nu trece prin patrimoniul debitorului intermediar. Acţiunea directă nu se confundă cu acţiunea oblică, în care creditorul exercită un drept al debitorului său neglijent. Creditorul neavând, în acest caz, un drept propriu împotriva debitorului debitorului său, este ţinut să suporte concursul celorlalţi creditori ai debitorului.

În speţă, însă, este lipsit de relevanţă că debitorii intermediari, C. şi H., fac obiectul unor proceduri de insolvenţă, deschise ulterior promovării acţiunii directe de către A. Astfel, titularul acţiunii directe are posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din creanţa pe care antreprenorul C. o are împotriva clientului său, B., ce nu este supus prevederilor legii insolvenţei, iar plata se face de client direct în mâna sub-subantreprenorului, astfel că nu va fi în situaţia de a suporta concursul celorlalţi creditori ai C. şi H.

În consecinţă, falimentul celor doi debitori intermediari nu influenţează realizarea dreptului de creanţă al reclamantei, iar prevederile art. 123 din Legea nr. 85/2006 sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

În sfârşit, nici criticile aduse încheierii din 25 ianuarie 2021, prin care instanţa de apel a respins cererea de suspendare a soluţionării cauzei, în raport de art. 36 din Legea nr. 85/2006, nu pot fi primite. Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, de la data deschiderii procedurii insolvenţei se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale. Or, acţiunea directă nu este exercitată împotriva debitorilor intermediari, supuşi procedurii insolvenţei, ci împotriva subdebitorului B. De asemenea, nu vizează bunuri ale debitorilor intermediari, din moment ce, la data exercitării acţiunii directe şi ca efect al acesteia, creanţa debitorului intermediar C. a fost indisponibilizată, iar titularul acţiunii directe a dobândit un drept propriu asupra creanţei astfel indisponibilizate, care nu trece prin patrimoniul debitorului intermediar.

Contrar susţinerilor intervenientei-recurente, instanţa de prim control judiciar nu a omis să acorde prevalenţă legii speciale (Legea nr. 85/2006), în raport cu normele generale cuprinse în Codul civil, şi nici nu a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 149 din Legea nr. 85/2006. În concret, nu a fost pusă în situaţia analizării unui concurs între legea specială şi cea generală, întrucât, faţă de cele mai sus arătate, dispoziţiile legii insolvenţei nu au incidenţă asupra raporturilor juridice deduse judecăţii.

În fine, nici critica potrivit căreia instanţa de apel a încălcat prevederile art. 315 alin. 1 C. proc. civ., ce consacră caracterul obligatoriu al problemelor de drept dezlegate prin cea de a doua decizie de casare nr. 1284 din 8 iulie 2020, nu poate fi primită.

Sub un prim aspect, nu putem fi de acord cu apărarea formulată de recurenta-pârâtă B., în sensul că chestiunile de drept dezlegate de instanţa de recurs sunt obligatorii doar pentru instanţa de trimitere, de fond sau de apel, cu prilejul reluării judecăţii, iar nu şi pentru instanţa de recurs însăşi, învestită cu prezentele căi de atac în reformare. În realitate, ceea ce se impune judecăţii este autoritatea de lucru judecat a punctelor litigioase tranşate de instanţa de recurs (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat), în privinţa cărora nu se poate da o altă dezlegare nici de către instanţa de trimitere şi nici de către instanţa de recurs însăşi, învestită în ciclul procesual ulterior. Este vorba de necesitatea respectării autorităţii de lucru judecat în interiorul aceluiaşi proces.

În speţă, însă, instanţa de casare nu a tranşat nicio chestiune de drept relativă la incidenţa art. 36 sau art. 76 din Legea nr. 85/2006 asupra raporturilor juridice deduse judecăţii, aşa cum susţine recurenta-intervenientă. În realitate, prin cea de a doua decizie pronunţată în recurs, s-au constatat întemeiate doar criticile subscrise motivelor de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 7 C. proc. civ., (relative la ordinea de soluţionare a excepţiilor sau la nemotivarea hotărârii), nefiind supuse analizei motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Ceea ce s-a reţinut, în realitate, prin cea de a doua decizie de casare, este doar neconformarea instanţei de apel obligaţiei impuse prin prima decizie pronunţată de instanţa de recurs, de a analiza natura garanţiei reale mobiliare de care se prevalează intervenienta principală şi de a tranşa, motivat, concursul dintre titularul acţiunii directe şi creditorul garantat. Doar în acest context a reamintit instanţa principiul ce guvernează, în adevăr, consecinţele acţiunii directe reglementate de art. 1856 C. civ., anume acela că titularul acestei acţiuni evită concursul creditorilor debitorului său direct, însă intră în concurs cu creditorii subdebitorului, întrucât titularul acţiunii directe nu poate să aibă mai multe drepturi decât creditorul subdebitorului. Instanţa de recurs a avut însă în vedere grupul de contracte tipic unei atare acţiuni, ce implică un client, un antreprenor şi un subantreprenor, iar nu situaţia concretă din prezenta cauză, în care, în lanţul de raporturi contractuale, se interpune şi un subantreprenor general, anume C. Aceasta întrucât, în mod evident, C. nu este debitor direct al reclamantei, iar cele două părţi în concurs, reclamanta şi intervenienta, urmăresc a se îndestula, deopotrivă, din patrimoniul subdebitorului B.

Cert este faptul că prin cea de a doua decizie de casare nu a fost dată o rezolvare de principiu asupra fondului problemelor de drept supuse judecăţii, nefiind verificate jurisdicţional chestiuni punctuale supuse dezbaterii. Avem în vedere concluzia că dezlegarea în drept dată de instanţă produce efecte raportat la o anumită situaţie de fapt (din acest punct de vedere spunându-se că, spre deosebire de legiuitor, judecătorul creează norme particulare, la speţă). Or, aşa cum s-a mai arătat, instanţa de recurs, în cel de al doilea ciclu procesual, nu s-a pronunţat decât asupra chestiunilor relative la caracterul suficient al motivării deciziei atacate şi la măsura în care au fost respectate dispoziţiile art. 315 alin. 1 C. proc. civ. de către instanţa de apel.

Faţă de cele mai sus reţinute, constată că susţinerile recurentei-interveniente, ce pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 (criticile vizând încălcarea normelor cuprinse în Legea nr. 85/2006) şi prevăzute de art. 304 pct. 5 (relative la pretinsa încălcare a art. 315 alin. 1 C. proc. civ.), nu pot fi primite. În consecinţă, conform art. 312 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, a respins recursul declarat de E. S.A., ca nefondat.

Recursurile declarate de pârâta B. şi de reclamanta A. sunt fondate, însă numai pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

În primul rând, constată că prin ambele căi de atac în reformare se critică decizia atacată sub aspectul caracterului insuficient al motivării, al inserării de motive străine de natura cauzei şi al caracterului contradictoriu al considerentelor, critici subscrise motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., astfel că se va proceda la analiza concomitentă a acestora.

Astfel, reclamanta susţine că, deşi instanţa de apel a reţinut că îi sunt aplicabile contractului de ipotecă mobiliară şi primelor două acte adiţionale la acesta Titlul VI al Legii nr. 99/1999, iar actului adiţional nr. 3 i se aplică dispoziţiile noului Cod civil, totuşi o atare motivare este „simplistă” şi contradictorie. Această critică de nemotivare nu poate fi primită, întrucât instanţa de prim control judiciar, respectând standardele de expunere a temeiurilor de drept pe care îşi fundamentează soluţia, nu numai că a reţinut modalitatea în care se aplică concursul de norme de drept material în timp, ci a şi indicat, în concret, textele de lege incidente în soluţionarea cererii de intervenţie.

În mod asemănător, reclamanta a susţinut că a invocat, drept temei al constatării inadmisibilităţii cererii de intervenţie principală, stingerea dreptului de creanţă al constituitorului ipotecii, G. (actuala C.), prin prescripţie, şi că această apărare a sa nu a primit un răspuns adecvat prin considerentele deciziei atacate. Este adevărat că acest argument nu a primit un răspuns detaliat din partea instanţei de apel, dar nu este mai puţin real faptul că dreptul la acţiune al creditorului ipotecar este o manifestare a acţiunii ipotecare care, în acest caz, e un drept material la acţiune derivat din dreptul său la acţiunea pentru executarea creanţei garantate (drept la acţiune primar major) şi dreptul la acţiune al constituitorului pentru executarea creanţei afectate garanţiei (drept la acţiune primar minor). Din moment ce instanţa de apel a reţinut, cu prilejul analizării dreptului material la acţiune derivat al titularului acţiunii directe a subantreprenorului, că nu este necesar ca, pe parcursul soluţionării litigiului de faţă, titularii dreptului la acţiune primar să îşi conserve aceste drepturi, nu putea să aplice alte standarde acţiunii ipotecare promovate de intervenientă. Pe cale de consecinţă, nu era obligată să reia argumentele deja prezentate în cuprinsul hotărârii.

O altă critică subscrisă caracterului insuficient al motivării, critică comună recursurilor declarate de reclamantă şi de pârâtă, vizează neanalizarea cuantumului creanţei intervenientei E. împotriva C., la data formulării cererii de intervenţie. Instanţa constată, însă că, prin decizia nr. 938 din 29 mai 2019, pronunţată de instanţa de apel în al doilea ciclu procesual, s-a reţinut că intervenienta deţine o creanţă împotriva C., constând în linia de credit restantă, scrisori de garanţie, dobânzi şi comisioane restante, al cărei cuantum rezultă din tabelul preliminar de creanţe întocmit în procedura insolvenţei acestei părţi. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs doar intervenienta principală E. S.A. şi intervenienta accesorie C., iar cuantumul creanţei E. nu a constituit, în mod evident, motiv de critică şi nu a fost supus analizei instanţei de recurs. Or, trebuie apreciat că ceea ce nu a fost criticat în prima cale de atac deschisă împotriva hotărârii a intrat în autoritate de lucru judecat, în sensul că este posibil ca procesul să nu se fi definitivat pe toate aspectele deduse judecăţii, ci doar pe chestiuni punctuale, care însă nu mai pot fi aduse în dezbatere judiciară (câtă vreme pentru acestea nu au fost utilizate căile de contestare legale). Aşadar, instanţa de apel, în rejudecare, nu era obligată să facă o nouă analiză, proprie, a probatoriului, pe baza căruia să stabilească cuantumul creanţei E. împotriva C. Pentru aceleaşi considerente, nu poate fi primită critica de nemotivare formulată de reclamantă, relativ la îndeplinirea tuturor condiţiilor stabilite în art. 5 al actului adiţional nr. 4 la contractul de antrepriză, din moment ce în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel a constatat, pe cale incidentală, nulitatea acestui act. Or, pârâta B., singura interesată să critice acest aspect, întrucât, în calitate de subdebitor, încercând să paralizeze acţiunea directă a lucrătorului, invocase neexigibilitatea creanţei antreprenorului, nu a declarat recurs, astfel că acest aspect litigios a intrat, de asemenea, în puterea lucrului judecat.

În sfârşit, reclamanta a invocat pretinsa nemotivare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 2409 C. civ. pentru admiterea acţiunii ipotecare formulate de intervenienta principală, a aspectului referitor la posibilitatea îndestulării concomitente atât a reclamantei, cât şi a intervenientei, deşi cele două părţi solicitaseră aceeaşi sumă sau motivare contradictorie a efectelor acţiunii directe. Pe de altă parte, pârâta a invocat motivarea insuficientă a chestiunii admiterii în parte a cererii de intervenţie principală, a capătului de cerere privind obligarea sa la cheltuieli de judecată, la scadenţa obligaţiei asumate de C. faţă de creditorul ipotecar sau la posibilitatea obligării sale şi la plata sumei de 6.471.762,93 lei. Însă, din modalitatea în care au fost dezvoltate aceste critici, instanţa constată că ele nu vizează, în realitate, insuficienta motivare, motivarea contradictorie sau inserarea de considerente străine de natura cauzei, ci pretinse erori de judecată. Ca atare, ele vor fi analizate cu prilejul luării în dezbatere a celorlalte motive de recurs, în măsura în care nu vor fi apreciate ca fiind critici de netemeinicie.

Pârâta B. a invocat şi critici subscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi art. 304 pct. 6 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unui lucru care nu a fost cerut, extinzând cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată şi cererea de intervenţie în interes propriu şi că, astfel, au fost încălcate prevederile art. 129 alin. 6 C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

Procedând astfel, respectiv dispunând satisfacerea concomitentă a creanţelor pretinse de cele două părţi, deşi în litigiu se pusese în discuţie doar concursul celor doi creditori şi stabilirea întâietăţii în exercitarea aceluiaşi drept de creanţă împotriva B., recurenta pârâtă a apreciat că au fost încălcate şi prevederile art. 129 alin. 3 şi 4 C. proc. civ., precum şi dreptul său la apărare. Totodată, a relevat şi încălcarea art. 294 şi art. 295 C. proc. civ., relative la limitele judecăţii în apel.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865 vizează neregularităţile de ordin procedural a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nulitate condiţionată de producerea unei vătămări, conform art. 105 alin. 2. Acest motiv de casare este larg formulat, incluzând în conţinutul său toate neregularităţile procedurale ce pot fi săvârşite în cursul procedurii judiciare, cu excepţia celor care sunt constituite în motive distincte de nelegalitate. Or, în speţă, se invocă nerespectarea principiului disponibilităţii procesuale, principiu potrivit căruia instanţa este ţinută să statueze numai în limitele în care a fost sesizată. Nerespectarea acestui principiu este sancţionată, însă, de un motiv distinct de recurs, anume cel prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., astfel că toate criticile formulate de recurenta-pârâtă vor fi analizate din perspectiva acestui text de lege.

Aşadar, statuând în aceste limite, constată că, în adevăr, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, pe calea acţiunii directe, obligarea pârâtei la plata sumei de 7.248.449,45 lei, reprezentând sume datorate de beneficiar antreprenorului general C. Pe calea cererii de intervenţie, E. a solicitat respingerea acţiunii principale şi obligarea B. la plata către intervenientă a aceleiaşi creanţe. Aşadar, cei doi creditori şi-au disputat dreptul de a încasa aceeaşi sumă, solicitând instanţei să stabilească care dintre creditorii aflaţi în concurs are întâietate. Din nicio cerere sau apărare formulată de cele două părţi nu reiese solicitarea de satisfacere concomitentă a acestora.

Contrar apărărilor formulate de E. S.A., prin întâmpinare, în stabilirea obiectului celor două cereri (acţiunea directă a A. şi cererea intervenientei, având ca premisă garanţia asupra creanţelor) nu are relevanţă că acestea au temeiuri juridice diferite. Ceea ce determină obiectul pretenţiei concrete dedusă judecăţii este faptul că cele două părţi îşi dispută aceeaşi sumă, datorată de pârâtă cocontractantului său.

Este lipsită de fundament susţinerea intervenientei, că diferenţa dintre cele două petite ar consta în sumele de bani achitate de B. în temeiul contractului de antrepriză ulterior formulării acţiunii directe, din moment ce intervenienta E., prin cererea al cărei titular este, nu a invocat inopozabilitatea vreunei plăţi făcute de pârâtă către C., anterior datei de 19 noiembrie 2013 (data la care a sesizat instanţa terţul intervenient).

Aşadar, în mod evident, instanţa de apel, dispunând satisfacerea concomitentă a celor doi creditori, deşi fusese învestită cu analiza concursului acestora asupra aceleiaşi creanţe, a dispus extra petita, ignorând pretenţiile concrete formulate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi de terţ prin cererea incidentală, ce au determinat limitele litigiului şi au fixat obiectul pricinii. În consecinţă, constată întemeiate criticile subscrise de pârâtă motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Reţine, de asemenea, că atât reclamanta A., cât şi pârâta B. au invocat incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Întrucât o parte din aceste critici sunt comune ambelor căi de atac, instanţa va răspunde prin aceleaşi considerente.

Sub un prim aspect, reţine că nu poate fi primită critica recurentei A., relativă la greşita aplicare în timp a dispoziţiilor privind garanţia reală mobiliară. Astfel, instanţa de apel, constatând că sunt aplicabile contractului de cesiune de creanţă în scop de garanţie şi actelor adiţionale nr. 1 şi 2 prevederile Titlului VI al Legii nr. 99/1999, a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 102 alin. 1 şi art. 170 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele şi executarea sa, respectiv că ipotecile mobiliare constituite anterior intrării în vigoare a Codului civil sunt supuse legii existente la data constituirii lor.

De asemenea, reţinând incidenţa dispoziţiilor noului Cod civil asupra actului adiţional nr. 3, instanţa de prim control judiciar a făcut o judicioasă aplicare a prevederilor art. 102 alin. 2 din Legea nr. 71/2011, conform căruia modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute de legea în vigoare la data modificării. În mod evident, în privinţa elementelor care nu fac obiectul modificării, rămâne aplicabilă legea veche.

Ceea ce este important însă de reţinut este faptul că prin noul Cod civil nu au fost aduse modificări majore regimului garanţiilor reale mobiliare instituite prin Legea nr. 99/1999, dincolo de precizări şi modificări terminologice şi o reglementare mai detaliată. Esenţial este faptul că un contract de ipotecă mobiliară beneficiază de o reglementare legală, ce conturează şi conţinutul juridic al acestuia, adică drepturile şi obligaţiile părţilor. Însă, dincolo de clauzele obligatorii, în lipsa cărora contractul poate fi invalidat, de existenţa unor drepturi şi obligaţii implicite, care vor fi incluse în conţinutul său, dacă părţile nu aleg să le îndepărteze în mod expres, este esenţial că părţile pot include clauze specifice operaţiunii concrete, în virtutea libertăţii contractuale. Aşadar, în analiza corectei sau greşitei aplicări a normelor de drept material de către instanţa de apel, este important de stabilit că legile succesive ce reglementează perfectarea şi executarea ipotecii asupra creanţelor nu au modificat substanţial regimul juridic al acestora şi că trebuie stabilit conţinutul concret al drepturilor şi obligaţiilor prin raportare la clauzele inserate de părţi în convenţie.

În acest context, se cuvine reamintit faptul că reclamanta, titular al acţiunii directe reglementate de art. 1856 C. civ., a acţionat împotriva debitorului debitorului său la data de 14 august 2012, iar efectul acestei acţiuni este indisponibilizarea creanţei debitorului intermediar la acea dată şi ca rezultat al acesteia. Acţiunea directă este un drept propriu al reclamantei şi îi profită exclusiv acesteia. Pe cale de consecinţă, plata care se face eventual de subdebitor către creditorul său imediat este inopozabilă titularului acţiunii directe.

Pe de altă parte, intervenienta E., pe calea cererii incidentale înregistrate la data de 19 noiembrie 2013, astfel cum a fost precizată la data de 21 ianuarie 2014, invocând faptul că obligaţia garantată, decurgând dintr-un contract de credit încheiat cu C. (fostă G.) nu a fost achitată la scadenţă, a trecut la executarea ipotecii direct împotriva debitorului creanţei - obiect (ipotecate). În acest context, se impune precizat faptul că, potrivit susţinerilor intervenientei însăşi, a notificat debitorul cedat asupra preluării creanţelor la 6 februarie 2013. De asemenea, cum împotriva C. s-a deschis procedura insolvenţei la data de 18 iunie 2013, iar în tabelul definitiv al creanţelor, rectificat la 5 noiembrie 2013, intervenienta fusese înscrisă cu o creanţă de 6.572.028.48 lei, înseamnă că, la data executării ipotecii obligaţia garantată, ajunsă la scadenţă şi neexecutată avea acest cuantum (restul sumelor înscrise, ulterior, în tabelul suplimentar de 1.153.736,98 lei, reprezentând, evident, accesorii ce au curs în timpul producerii insolvenţei).

În acest context, se impune a răspunde motivului de recurs formulat de către pârâta B., care a invocat inadmisibilitatea acţiunii promovate de creditorul ipotecar, faţă de împrejurarea că debitorul său direct, C., se afla în procedura insolvenţei la data formulării cererii de intervenţie. În ce priveşte executarea ipotecii asupra creanţelor, atât prevederile art. 84 - 85 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, cât şi articolul 2465 Noul C. civ. enumeră mai multe modalităţi distincte de valorificare: preluarea creanţei, executarea debitorului cedat, respectiv cesiunea de creanţă. Această flexibilitate este permisă de natura duală a creanţei care face obiectul ipotecii. Creanţa ipotecată poate fi privită, fie din exterior, ca o valoare patrimonială, ca o creanţă - obiect ce reprezintă un bun asimilat, fie din interior, ca element din conţinutul unui raport juridic. În prima situaţie, creanţa poate face obiectul comerţului juridic, putând fi transferată unui terţ sau preluată de către creditorul ipotecar. În a doua situaţie, „emolumentul” creanţei (corelativ datoriei debitorului cedat) poate fi „capturat” în mod direct de către creditorul ipotecar.

În speţă, însă, nu se poate nega dreptul creditorului ipotecar de a trece la executare direct împotriva debitorului creanţei - obiect (ipotecate). Debitorul creanţei - obiect va efectua o plată a datoriei sale, ceea ce nu poate fi influenţat de situaţia constituitorului ipotecii (creditor al creanţei obiect). Câtă vreme debitorul creanţei cedate nu se află în procedura insolvenţei, nu se poate reţine vreun impediment la executarea ipotecii pe calea dreptului comun, contrar susţinerilor intimatei B.

Însă, în prezenta cauză instanţa de apel a ignorat mecanismul de funcţionare a ipotecii asupra creanţei, mecanism agreat de părţile raportului de garanţie (creditor garantat E. şi constituitor al ipotecii C.). Astfel, părţile nu au stabilit ca, de la început, prestaţia asumată de debitorul creanţei - obiect, B., să fie efectuată în beneficiul creditorului ipotecar (înainte de scadenţa obligaţiei garantate), contribuind astfel la reducerea cuantumului creanţei ipotecare (art. 2404 C. civ.). Dimpotrivă, prin dispoziţii exprese din contractul de ipotecă, s-a permis debitorului ipotecar să perceapă valoarea creanţei, creditorul ipotecar putând trece la executare direct împotriva debitorului creanţei ipotecate atunci când obligaţia garantată, deşi ajunsă la scadenţă, nu a fost executată. Cu alte cuvinte, se presupune că a operat un transfer al creanţei de la garant către creditorul ipotecar atunci când debitorul cedat a fost notificat (în condiţiile art. 85 alin. 1 şi 2 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 sau art. 2400 C. civ.), iar creditorul ipotecar a precizat că a preluat creanţa, ca formă de executare a ipotecii.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de prim control judiciar, pentru a fi perfectă, pentru a putea să îşi producă toate efectele asociate unui drept real de garanţie, ipoteca trebuie să fie născută, efectivă şi cu formalităţile de publicitate îndeplinite. Numai întrunirea cumulativă a acestor condiţii asigură caracterul perfect al ipotecii. În practică, nu este necesară respectarea succesiunii etapelor prezentate (naştere, efectivitate, perfectare). Astfel, în cazul ipotecii asupra unui bun viitor sau al celei care garantează o obligaţie viitoare, formalităţile de publicitate pot fi realizate înainte ca obligaţia principală să se nască sau constituitorul să dobândească drepturi asupra bunului. În aceste situaţii, deşi ipoteca este făcută publică, ea nu este perfectă întrucât nu este îndeplinită una din condiţiile esenţiale menţionate de art. 2409 alin. 1 C. civ. (ipoteca nu a devenit încă efectivă).

În speţă, la data executării ipotecii mobiliare, aceasta nu devenise efectivă, întrucât nu erau întrunite cele două condiţii cumulative, respectiv, deşi exista creanţa ipotecară (în cuantumul prezentat în precedentele considerente), nu se putea reţine şi existenţa în patrimoniul constituitorului a bunului ipotecat.

Astfel, aşa cum s-a mai arătat, la data executării ipotecii mobiliare, era deja înregistrată acţiunea directă a subantreprenorului, ceea ce a avut ca efect imobilizarea creanţei care, de la acea dată, este afectată exclusiv pentru plata creditorului direct. Cum acţiunea directă are ca temei un drept propriu al creditorului, acesta nu mai trece prin patrimoniul debitorului intermediar (în speţă, C.). Aşadar, dreptul propriu al reclamantei asupra creanţei astfel indisponibilizate determină inexistenţa dreptului terţilor de a o urmări, iar debitorul intermediar nu poate dispune de ea. Cu alte cuvinte, la data la care intervenienta a pus în executare contractul de ipotecă, a urmărit „bunul afectat garanţiei”, acesta nu se afla în patrimoniul constituitorului, astfel că ipoteca mobiliară, deşi constituită, nu a devenit efectivă şi nu putea produce efectele urmărite prin cererea de intervenţie principală formulată de creditorul garantat E.

Faţă de cele mai sus arătate, în sensul că, admiţând cererea de intervenţie formulată de creditorul garantat E., instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a prevederilor art. 84 - 85 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, art. 2465 raportat la art. 2409 alin. 1 şi art. 2387 C. civ., nu se mai impune analiza criticilor formulate de pârâta B., referitoare la neaplicarea dispoziţiilor art. 1616 C. civ. În mod evident, faţă de soluţia prefigurată, nu vor exista datorii reciproce între pârâtă şi intervenienta accesorie C. şi devine de prisos a mai verifica dacă această critică poate fi primită în prezentul stadiu procesual al recursului şi în procedura de drept comun, faţă de aplicabilitatea Legii nr. 85/2006 faţă de C.

În mod asemănător, nu se mai impune analizarea criticilor relative la greşita aplicare a prevederilor art. 1270 alin. 1 şi 2, art. 1280 şi art. 1281 C. civ. în interpretarea actului adiţional nr. 4 la contractul de antrepriză şi, prin raportare la indicaţiile deciziei de casare din primul ciclu procesual. Aşa cum s-a mai reţinut în precedentele considerente, în rejudecarea apelului, în al doilea ciclu procesual, s-a constatat nulitatea actului adiţional nr. 4, pe cale incidentală, iar pârâta B. nu a declarat recurs împotriva acestei hotărâri. Pe cale de consecinţă, asupra acestei chestiuni deja tranşate, cu autoritate de lucru judecat, nu este necesar a reveni. Ca atare, instanţa de apel, în al treilea ciclu procesual, nu putea să analizeze modul în care părţile unui contract deja invalidat şi-au executat sau nu obligaţiile asumate.

Faţă de cele mai sus arătate, potrivit art. 312 alin. 1 C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte a respins recursul declarat de intervenienta principală E. S.A., atât împotriva încheierilor din 14 decembrie 2020 și 25 ianuarie 2021, cât şi împotriva deciziei nr. 759/A din 26 aprilie 2021, ca nefondat.

Conform art. 312 alin. 2 teza I şi alin. 3 teza I raportat la art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ., a admis recursurile declarata de reclamanta A. S.R.L. și de pârâta B. S.C.S. şi a modificat în parte decizia recurată, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtei la plata sumei de 7.248.449,3 lei. Avem în vedere că, pe lângă prestaţia încă datorată de B. cocontractantului său, respectiv tranşa 20 din contractul de antrepriză, sunt inopozabile titularului acţiunii directe plăţile făcute de B. creditorului său imediat în cursul procesului.

De asemenea, a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta E. S.A., ca nefondată.

Cum cererea de intervenție accesorie formulată de C. S.R.L. urmărea să sprijine apărarea intervenientei principale, în condiţiile art. 49 alin. 6 C. proc. civ., în mod evident se impune şi respingerea acesteia.

Având în vedere că, prin modificarea soluţiei din apel, în sensul celor sus arătate, pârâta B. nu mai este parte căzută în pretenţii faţă de cele două interveniente, potrivit art. 274 alin. 1 C. proc. civ., a fost înlăturată obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

În sfârşit, faţă de cererea formulată de recurenta pârâtă B. şi de faptul că recurenta intervenientă E. S.A. a pierdut procesul, a obligat intervenienta principală la plata cheltuielilor de judecată efectuate de partea adversă în această etapă procesuală, conform art. 274 alin. 1 C. proc. civ. Cuantumul acestor cheltuieli este de 37.560,5 lei şi reprezintă taxă judiciară de timbru şi timbru judiciar, potrivit ordinului de plată nr. 0080002935 din 5 august 2021.