Nullity of pre-existing telecom infrastructure rental contracts under subsequent legislation; non-retroactivity of new legal sanctions

Infrastructura rețelelor de comunicații electronice. Contract de închiriere încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 154/2012. Acţiune în constatarea nulităţii absolute parțiale a contractului pentru nerespectarea unor dispoziții din Legea nr. 154/2012. Condiții și efecte

Cuprins pe materii: Drept comercial. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de locațiune

Index alfabetic: acţiune în constatarea nulităţii absolute

contract de închiriere

infrastructura rețelelor de comunicații electronice

excepţia lipsei calităţii procesuale pasive

principiul neretroactivităţii legii noi

Legea nr. 154/2012, art. 10 alin. (2)-(3), art. 37 alin. (3), art. 38 alin. (3)

Legea nr. 554/2004, art. 4 alin. (2)-(3)

C. proc. civ., art. 36, art. 37, art. 59, art. 478 alin. (3), art. 494

C. civ., art. 6 alin. (6), art. 1246, art. 1250, art. 1255

Directiva 2014/104/UE, art. 11

Constituţie, art. 15 alin. (2)

Legea nr. 71/2011, art. 102 alin. (1)

Legea nr. 21/1996, art. 52, art. 66

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Prin urmare, cauza de nulitate se verifică potrivit normelor legale în vigoare la data încheierii contractelor, așa încât prezintă relevanţă actele normative atunci existente.

Aplicarea acestei sancţiuni pentru nerespectarea unor dispoziţii legale intrate în vigoare ulterior încheierii unor contracte ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii noi, operațiune interzisă prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României, întrucât ea ar pretinde părților să-şi conformeze conduita unor reguli care nu existau la data încheierii actelor juridice, reguli a căror existenţă nu era, așadar, previzibilă.

Prin urmare, nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 154/2012 nu poate atrage nulitatea unor convenţii încheiate anterior intrării sale în vigoare.

Potrivit art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, „la solicitarea furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice sau din oficiu, clauzele cuprinse în contractele deja încheiate prin care se stabileşte accesul furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice la proiectele prevăzute la art. 10 alin. (2) vor fi modificate, în vederea asigurării respectării condiţiilor tehnice şi economice stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 37 alin. (3)”.

Aceste dispoziţii impun părților conduita de parcurs, în vederea conformării la condițiile tehnice și economice stabilite potrivit art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, prin modificarea pentru viitor a clauzelor contractuale; ele nu conturează și nici nu ar putea contura o cauză de nulitate care să afecteze contractul încheiat sub imperiul unei legi anterioare.

Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 1243 din 19 mai 2021

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, la 19.05.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. i-a chemat în judecată pe pârâţii S.C. B. S.A., S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, reprezentat prin Primarul General, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate nulitatea absolută, începând cu 01.06.2013, a clauzelor cuprinse în contractul de închiriere tubete nr. 63/B74C/10105C/15.09.2010, indicate la pagina 13 a acțiunii, în contractul de închiriere branşamente nr. 11/11.02.2009, indicate la aceeași pagină şi în contractul de închiriere racorduri nr. 63/B74E/11054C/15.09.2010, indicate la pagina 14 a acțiunii, toate contractele fiind încheiate între reclamantă şi pârâta S.C. B. S.A.; reclamanta a mai solicitat instanței să îi oblige pe pârâți la înlocuirea/modificarea, începând cu 01.06.2013, a clauzelor nule cu altele valabile, care să respecte prevederile Avizului conform nr. DER/928 emis de A.N.C.O.M. la 30.05.2013 și să-i oblige pe pârâți la repararea prejudiciului cauzat în intervalul 01.06.2013-01.05.2016, evaluat la 113.334,51 euro, precum şi la plata dobânzii penalizatoare aferente, cu începere de la data introducerii acţiunii și până la achitarea efectivă a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 14.09.2017, Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a civilă, a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/3/2014, întemeiată pe art. 413 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ., iar prin sentinţa civilă nr. 3410/28.09.2017 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a S.C. C. S.A. şi a Municipiului Bucureşti, prin Primar General şi, ca o consecință, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceste părți, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; în rest, acţiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Atât împotriva încheierii de la 14.09.2017, cât şi împotriva sentinței civile indicate, reclamanta a declarat apel, iar pe parcursul judecății căii ordinare de atac a invocat, la 04.06.2018, excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi a Anexei 1 la această hotărâre.

Prin încheierea de la 18.09.2018, Curtea de Apel Bucureşti, Secția a V-a civilă, a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate, iar prin decizia civilă nr. 1472/01.10.2019 a respins ca nefondat apelul.

Împotriva încheierii din 18.09.2018 și împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea lor și, ca o consecință, fie trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, fie reţinerea ei, spre o nouă judecată prin care să fie admisă excepţia de nelegalitate a Hotărârii nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi acțiunea, în întregul ei.

În motivare, după prezentarea amplă a situației de fapt, recurenta a susținut că în mod eronat a fost respinsă excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 108/2008 a Consiliului General al Municipiului București şi a Anexei 1, întrucât de acest act administrativ depinde soluționarea prezentului litigiu, că raporturilor juridice dintre părți le sunt aplicabile clauzele contractului de concesiune, care contravin Legii nr. 154/2012, iar în cauză sunt aplicabile prevederile Avizului nr. DER/928, emis la 30.05.2013 de A.N.C.O.M. De aceea, recurenta a susținut admisibilitatea excepției de nelegalitate și a solicitat admiterea ei, ca o consecință a reformării încheierii atacate.

În privința deciziei instanței de prim control judiciar, a arătat că dispoziția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, prin Primar General, este nelegală, prin raportare la prevederile art. 37 și 59 C.proc.civ., respectiv art. 37 și 38 din Legea nr. 154/2012, care instituie solidaritatea obligațională a tuturor persoanelor care implementează proiectele de infrastructură suport pentru telecomunicații.

Astfel, a susținut că și S.C. C. S.A., și S.C. B. S.A. au aceeași poziție juridică în contractul de concesiune în care sunt prevăzute condițiile de acces la infrastructura D., fiindu-le acordată aceeași poziție juridică în vederea implementării și încheierii contractelor cu furnizorii de rețele de comunicații electronice, chestiune expusă pe larg prin răspunsul la întâmpinarea depusă la instanța de fond. În aceste condiții, dată fiind strânsa legătură dintre cele două intimate, recurenta consideră obligatorie și necesară coparticiparea procesuală pasivă din perspectiva art. 59 C.proc.civ.

Totodată, a mai arătat că Municipiul București, prin Primarul General, a concesionat pe o perioadă de 49 de ani dreptul exclusiv al lucrărilor de realizare și administrare a rețelei D., așa încât el va rămâne proprietarul bunurilor care fac obiectul contractului de concesiune, aprobat prin Hotărârea nr. 108/2008 a C.G.M.B.

De asemenea, a mai susținut că, în cazul încetării în orice mod a contractului de concesiune, Municipiul București, în calitatea sa de proprietar al infrastructurii D., rămâne direct răspunzător pentru neîndeplinirea obligațiilor ori pentru îndeplinirea lor defectuoasă.

În continuare, recurenta a apreciat că afirmațiile sale sunt confirmate și de Consiliul Concurenței, care, prin adresa nr. 10756/11.09.2013, a constatat că Municipiul București a acordat o serie de drepturi speciale ori exclusive S.C. B. S.A., fapt interzis de art. 10 din Legea nr. 154/2012 și de art. 52 din Legea nr. 21/1996 și sancționat cu nulitatea absolută.

Așadar, în considerarea dreptului de închiriere către recurentă, acordat prin contractul de concesiune celorlalte două pârâte în schimbul unei redevențe de 12% din venituri, în situația în care se solicită reducerea tarifului de închiriere de tubetă de la 120 euro/km/lună la 85 euro/km/lună, recurenta a considerat că Municipiul București ar trebuie să fie interesat în obținerea unei redevențe micșorate de la 14,40 euro/km/lună la 10,20 euro/km/lună, ceea ce ar justifica participarea sa în proces. Prin urmare, în temeiul art. 37 și 59 C.proc.civ., a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin Primarul General și să se constate că în cauză litisconsorțiul este necesar şi obligatoriu, iar hotărârea ce se va pronunța în cauză trebuie să îi fie opozabilă și acestuia.

A argumentat recurenta solidaritatea pentru prejudiciul cauzat de încălcarea legislației în materie de concurență și prin raportare la dispozițiile art. 11 din Directiva 2014/104/UE, care fac referire la toate persoanele implicate în proiect.

În final, recurenta a conchis că nu doar normele din dreptul comun impun coparticiparea procesuală, ci și legea specială, respectiv art. 37 alin. (3) și art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, art. 52 și art. 66 din Legea nr. 2171996, art. 11 din O.U.G. nr. 39/2017, care prevăd solidaritatea obligațională a tuturor persoanelor care implementează proiectul de infrastructură D.

Pe fondul recursului, recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile art. 6 alin. (6) C.civ., art. 1.246, coroborat cu art. 1.250 și cu art. 1.255 C.civ., art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, precum și art. 4 din Directiva 2002/21/CE.

Recurenta a precizat că instanțele nu au dat eficiență principiului aplicării imediate a legii noi, având în vedere că situația juridică născută anterior intrării în vigoare a legii noi era nefinalizată la acea dată, ceea ce, prin interpretarea corectă a dispozițiilor art. 6 alin. (6) din Legea nr. 287/2009 și a art. 102 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, ar fi trebuit să conducă la concluzia că modificarea clauzelor urma a se face potrivit dispozițiilor din Legea nr. 154/2012, astfel cum art. 38 alin. (3) din această lege impune în mod expres.

Recurenta a mai susținut că, în cauză, Legea nr. 154/2012 este aplicabilă de la momentul intrării ei în vigoare, context în care se impune înlăturarea clauzelor din contracte care îi contravin, conform art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, care prevăd obligativitatea modificării clauzelor, în vederea asigurării respectării condițiilor tehnice și economice stabilite în conformitate cu art. 37 alin. (3).

În acest context, a arătat că instanțele de judecată nu au interpretat teleologic și sistemic articolele din Legea nr. 154/2012 incidente, pentru a înțelege corect atât situația de fapt, cât și voința legiuitorului la momentul adoptării legii.

Totodată, cu ignorarea dispozițiilor imperative ale art. 38 alin. (3) și art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, a mai arătat că instanțele au apreciat că în cazul proiectelor de infrastructură realizate cu participarea sau sprijinul autorităților administrației publice centrale sau locale și care sunt deja executate ori în curs de executare, precum proiectul D. din București, pentru modificarea clauzelor din contractele deja încheiate nu este suficient doar Avizul A.N.C.O.M., emis în baza art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, ci trebuie să existe și un act administrativ al autorității publice locale care să prevadă alte condiții tehnice și economice decât cele menționate prin contractul de concesiune, ce constituie Anexa la H.C.G.M.B. nr. 108/2008.

Or, o astfel de interpretare echivalează, în opinia recurentei, unei adăugări nepermise la Legea nr. 154/2012 și reflectă o poziționare a instanței de judecată în locul legiuitorului, faptă ce reprezintă un atac la principiul separației puterilor în stat.

O altă chestiune se referă la incidența art. 52 și 66 din Legea nr. 21/1996, recurenta solicitând anularea clauzelor din convențiile aflate în discuţie și repararea prejudiciului.

Sub acest aspect, a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile din Regulamentul nr. 1/2003 al CE din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență, respectiv art. 81 şi 82.

De altfel, a subliniat recurenta, rapoartele Consiliului Concurenței relevă faptul că intimata S.C. B. S.A. are cotă de piață de 100%, deținând poziţia de monopol pe piața de acces la infrastructură.

Clauzele a căror nulitate se solicită sunt constatate, a mai arătat recurenta, ca fiind abuzive, din perspectiva art. 6 din Legea nr. 21/1996 şi art. 102 din TFUE, atât de A.N.C.O.M., cât şi de Consiliul Concurenței.

Astfel, recurenta a solicitat obligarea intimaţilor la repararea prejudiciului, ca urmare a practicării tarifelor ilegale, abuzive şi nelegale şi nu a celor stabilite şi reglementate de A.N.C.O.M., precum şi obligarea acestora la plata dobânzii penalizatoare.

În continuare, recurenta a redat paragrafe din deciziile nr. 3288/22.10.2015 și nr. 253/22.09.2003 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La 28.02.2020, intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precizând că nu are calitatea de semnatar al contractelor de închiriere aflate în discuţie; pe fond, a arătat că nu poate fi obligat la plata unei sume cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului, în condiţiile în care nu este parte contractantă.

La 04.03.2020, intimatele S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.A. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C.proc.civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a prezentat punctul de vedere.

Recursul a fost admis în principiu la 24.03.2021, stabilindu-se un termen în ședință publică, în vederea soluționării lui.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menționat că, potrivit art. 499 C.proc.civ., „prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)”.

Litigiul derulat între părți derivă din proiectul pentru realizarea „Reţelei metropolitane de fibră optică a municipiului Bucureşti pentru telecomunicaţii - D.”, proiect pentru a cărui realizare cele trei intimate-pârâte au încheiat un contract de concesiune de lucrări publice, care a fost aprobat prin Hotărârea nr. 108, adoptată de Consiliul General al Municipiului București la 06.03.2008, contractul constituind Anexa 1 la aceasta.

În baza contractului evocat, Municipiul Bucureşti, în calitate de concedent, a agreat concesionarea exclusivă, pe o perioadă de 49 ani, a lucrărilor de realizare şi administrare a reţelei D. către S.C. E. S.A. (în prezent, S.C. C. S.A.), în calitate de concesionar şi S.C. B. S.A., în calitate de societate afiliată a S.C. E. S.A.

Ulterior, între intimata-pârâtă S.C. B. S.A. şi recurenta-reclamantă s-au încheiat mai multe contracte de închiriere de tubete, branșamente și racorduri, în perioada cuprinsă între 11.12.2008 și 15.09.2010.

Invocând dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) și art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, precum și conținutul Avizului conform nr. DER/928/30.05.2013, emis la 30.05.2013 de A.N.C.O.M., reclamanta a inițiat demersul judiciar de față, prin care, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.A., S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, a solicitat să se constate nulitatea, începând cu data de 01.06.2013, a unor clauze (indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată) din contractele de închiriere încheiate cu pârâta S.C. B. S.A.; a mai solicitat obligarea pârâţilor la înlocuirea/modificarea, începând cu 01.06.2013, a clauzelor nule cu altele valabile, care să respecte prevederile Avizului conform nr. DER/928/30.05.2013, emis de A.N.C.O.M., dar și obligarea pârâţilor la repararea prejudiciului cauzat în intervalul 01.06.2013-01.05.2016, în sumă de 113.334,51 euro şi la plata dobânzii penalizatoare aferente, calculată cu începere de la data introducerii acţiunii până la achitarea efectivă a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Așadar, un prim aspect care trebuie subliniat este că acțiunea nu se îndreaptă și împotriva contractului de concesiune, ci le vizează exclusiv pe cele încheiate de către recurentă și intimata-pârâtă S.C. B. S.A. în subsecvența acestuia.

Al doilea aspect care se cuvine notat este că ultimele două capete de cerere sunt plasate pe premisa admiterii celui dintâi, așadar nu se află într-o relație de independență față de acesta.

O atare concluzie este impusă de principiul disponibilității, în temeiul căruia reclamanta-recurentă a solicitat ca pârâţii-intimați să fie obligați la înlocuirea sau la modificarea unor clauze, începând cu 01.06.2013, care să respecte prevederile Avizului conform nr. DER/928 emis de A.N.C.O.M. la 30.05.2013, având ca premisă constatarea în prealabil a nulității clauzelor; iar caracterul accesoriu al capătului de cerere privind repararea prejudiciului a fost confirmat de însăși recurenta-reclamantă în cuprinsul actului de procedură regăsit la fila 184 din volumul II al dosarului primei instanțe.

Prin încheierea din 18.09.2018, atacată pe calea prezentului recurs, instanța de apel a respins excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 108/06.03.2008, prin care Consiliul General al Municipiului București a aprobat contractul de concesiune de lucrări publice încheiat de intimatele-pârâte.

În opinia recurentei, Hotărârea nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului București trebuie privită în întregul ei, incluzând așadar și Anexa 1, care cuprinde contractul de concesiune de lucrări publice încheiat de intimatele-pârâte, iar de respectiva Hotărâre depinde soluționarea cauzei de față, de vreme ce izvorul tuturor contractelor subsecvente îl constituie chiar contractul de concesiune inițial.

Examinând această critică, Înalta Curte reține că art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 impune cerința unei dependențe între actul administrativ atacat pe calea excepției de nelegalitate și soluționarea pe fond a cauzei și subliniază că în concret îndeplinirea acestei condiții se verifică prin prisma obiectului cererii și, atunci când excepția este invocată în fața unei instanțe de control judiciar, prin prisma limitelor analizei în respectiva cale de atac.

Cât timp acțiunea nu este îndreptată împotriva contractului de concesiune, nu există raportul de dependență evocat mai sus, deoarece eventuala nelegalitate a actului administrativ cu caracter individual, în măsura în care ar fi constatată, nu ar fi fost suficientă pentru a determina admiterea acțiunii reclamantei-recurente; cu alte cuvinte, chiar dacă instanța ar fi procedat în conformitate cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ar fi soluționat cauza fără să țină seama de Hotărârea nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului București, aceasta nu ar fi avut aptitudinea să releve caracterul fondat al demersul judiciar de față. De altfel, cererea de constatare a nulității parțiale absolute a contractelor încheiate între recurentă și intimata-pârâtă S.C. B. S.A. în subsecvența celui de concesiune nu a fost întemeiată pe pretinsa nelegalitate a actului administrativ atacat, ci, în mod exclusiv, pe apariția unui nou cadru legislativ; în acest context, Hotărârea nr. 108/06.03.2008 a Consiliului General al Municipiului București a fost amintită în cuprinsul cererii de chemare în judecată în contextul prezentării istoricului relațiilor contractuale dintre părți.

Notând, așadar, că acțiunea nu vizează și contractul de concesiune, ci numai pe cele încheiate între recurentă și S.C. B. S.A. în subsecvența celui dintâi, instanțele le-au negat Municipiului Bucureşti și S.C. C. S.A. calitatea procesuală pasivă.

Recurenta critică această dezlegare, invocând art. 37 și 59 C.proc.civ., art. 37 și 38 din Legea nr. 154/2012, care instituie solidaritatea obligațională a tuturor persoanelor care implementează proiectele de infrastructură pentru telecomunicații.

Calitatea procesuală, definită în art. 36 C.proc.civ., rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

De aceea, cât timp contractele a căror nulitate parțială se cere a fi constatată nu au ca părți decât pe recurentă și pe intimata S.C. B. S.A., Înalta Curte constată că ele sunt singurele persoane care au calitatea de subiecte ale raportului litigios, și aceasta distinct de eventuala identitate de poziție juridică, pe care recurenta afirmă că cel puțin două intimate-pârâte ar avea-o în contractul de concesiune.

De aceea, chiar dacă nu doar intimatei-pârâte S.C. B. S.A., ci și intimatei-pârâte S.C. C. S.A. li s-ar fi acordat aceeași poziție juridică în vederea implementării și încheierii contractelor cu furnizorii de rețele de comunicații electronice, legătura dintre cele două entități nu este atât de strânsă pe cât o consideră recurenta, de vreme ce contractele atacate au fost încheiate doar de S.C. B. S.A.; prin urmare, neexistând nici obligație ori cauză comună, nici vreo strânsă legătură, nu sunt incidente prevederile art. 59 C.proc.civ., referitoare la litisconsorțiul procesual pasiv.

În considerarea acelorași argumente, nici calitatea Municipiului București de proprietar al bunurilor care fac obiect al contractului de concesiune, nici eventualul lui interes în obținerea unei redevențe micșorate nu justifică participarea acestuia în proces, iar referirile recurentei la dispozițiile art. 37 C.proc.civ. sunt irelevante, de vreme ce ele au în vedere doar ipoteza în care, în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, alte persoane decât cele legitimate procesual activ, potrivit art. 36 C.proc.civ., pot sta în proces pentru a apăra drepturile ori interesele legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general. Lipsa unei dispoziții legale care să-i legitimeze Municipiului București participarea în proces relevă caracterul nefondat și al criticii fondate pe pretinsa nesocotire a art. 37 C.proc.civ.

Nici afirmata solidaritate a răspunderii pentru prejudiciul reclamat nu poate justifica, în persoana intimaților S.C. C. S.A. şi Municipiul Bucureşti, calitatea procesuală pasivă; în acest context, Înalta Curte ia act că recurenta afirmă că cererea sa ar fi una derivată din încălcarea regulilor de concurență, ceea ce ar atrage incidența art. 11 din Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26.11.2014, a Legii nr. 21/1996 ori a O.U.G. nr. 39/2017, dar este util să se reamintească părților că însăși recurenta a declarat în fața primei instanțe că cererea în despăgubiri este accesorie constatării nulității clauzelor contractuale; se cuvine subliniat că în calea de atac nu se poate schimba cauza acțiunii, pentru că se opun prevederile art. 478 alin. (3) C.proc.civ., aplicabile și în recurs potrivit normei de trimitere de la art. 494 C.proc.civ.

Totodată, referirile la art. 37 alin. (3) și la art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012 nu au aptitudinea de a schimba dezlegarea expusă în precedent, întrucât normele evocate nu reglementează solidaritatea persoanelor care implementează proiectul de infrastructură D. în sensul pe care îl are în vedere recurenta atunci când critică soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive.

În considerarea argumentelor expuse anterior și văzând criteriile indicate în art. 36 C.proc.civ. în raport cu care se apreciază calitatea procesuală, condiţie de exercitare a acţiunii civile, Înalta Curte găsește criticile recurentei sub acest aspect ca fiind nefondate.

În continuare, recurenta a susținut că, față de apariția Legii nr. 154/2012 și în considerarea Avizului A.N.C.O.M. nr. DER/928/30.05.2013, actele juridice care au fost încheiate sub imperiul legii anterioare trebuie anulate.

Textele de lege pe care recurenta își fundamentează cererea sunt cuprinse în art. 10 alin. (2) și (3) și în art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012.

Instanța supremă constată că, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 154/2012, „în cazul proiectelor de instalare de infrastructură realizate cu participarea sau sprijinul autorităţilor administraţiei publice centrale ori locale sau finanţate, total ori parţial, din fonduri publice, furnizorii de reţele de comunicaţii electronice beneficiază de acces deschis la această infrastructură pentru o perioadă de cel puţin 7 ani, cu respectarea principiilor nediscriminării, proporţionalităţii şi obiectivităţii”. În conformitate cu alin. (3) al aceluiași articol, „condiţiile tehnice şi economice în care se realizează accesul la infrastructură al furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice în cazul prevăzut la alin. (2) se stabilesc cu avizul conform al ANCOM”.

De asemenea, art. 37 alin. (3) din aceeași lege prevede că „în cazul proiectelor de instalare de infrastructură realizate ori în curs de realizare prevăzute la art. 10 alin. (2), autorităţile administraţiei publice centrale sau locale care participă ori sprijină realizarea acestor proiecte sau le finanţează au obligaţia de a transmite ANCOM condiţiile tehnice şi economice în care se realizează accesul furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice, în vederea aplicării art. 10 alin. (3), în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi. ANCOM poate solicita modificarea sau completarea condiţiilor propuse”.

În exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 10 alin. (3) şi art. 37 alin. (3), citate mai sus, A.N.C.O.M. a emis Avizul privind condiţiile economice şi tehnice în care se realizează accesul furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice la infrastructura reţelei metropolitane de fibră optică a Municipiului Bucureşti pentru telecomunicaţii - D.

Întemeindu-se pe dispozițiile art. 10 alin. (2) și (3) și în art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012 și pe conţinutul Avizului A.N.C.O.M., recurenta-reclamantă a invocat nulitatea absolută a unor clauze contractuale, pe care le-a indicat în cerere, iar instanțele anterioare au respins acest petit, apreciind, în esență, că nerespectarea dispoziţiilor unui act normativ nu poate atrage nulitatea unor convenţii încheiate anterior intrării lui în vigoare.

Criticile recurentei vizează pretinsa interpretare eronată, de către instanța de apel, a prevederilor art. 6 alin. (6) C.civ., art. 1.246, coroborat cu art. 1.250 și cu art. 1.255 C.civ.; potrivit autoarei căii de atac, instanțele nu ar fi dat eficiență principiului aplicării imediate a legii noi, având în vedere că în cauză este o situație juridică născută anterior și nefinalizată la data intrării în vigoare a legii noi, iar în condițiile apariției unui nou cadru legislativ, respectiv Legea nr. 154/2012 și Avizul A.N.C.O.M. nr. DER/928/30.05.2013, se impune anularea actelor juridice încheiate sub imperiul legii vechi.

Nici aceste critici nu sunt fondate.

Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Prin urmare, cauza de nulitate se verifică potrivit normelor legale în vigoare la data încheierii contractelor, așa încât prezintă relevanţă actele normative atunci existente.

Or, Legea nr. 154/2012 a intrat în vigoare ulterior semnării contractelor a căror nulitate absolută parțială se cere a fi constatată.

Recurenta a invocat greșita aplicare, în apel, a art. 6 alin. (6) din noul Cod civil, text de lege potrivit căruia dispoziţiile legii noi sunt aplicabile „şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi”.

Notând, în mod prioritar, că încheierea contractelor atacate se situează într-o perioadă cuprinsă între 11.12.2008 și 15.09.2010, așadar anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, Înalta Curte subliniază și că nulitatea nu reprezintă un efect al contractului, așa cum în mod nefondat consideră recurenta, ci, așa cum s-a arătat mai sus, este o sancţiune pentru încheierea lui cu nerespectarea legii.

Aplicarea acestei sancţiuni pentru nerespectarea unor dispoziţii legale intrate în vigoare ulterior încheierii contractelor ar echivala cu aplicarea retroactivă a legii noi, operațiune interzisă prin art. 15 alin. (2) din Constituţia României, întrucât ea ar pretinde părților să-şi conformeze conduita unor reguli care nu existau la data încheierii actelor juridice, reguli a căror existenţă nu era, așadar, previzibilă.

În întărirea acestor concluzii, se cuvin evocate prevederile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil, potrivit cu care „Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”.

În considerarea argumentelor expuse anterior, nu poate fi primită nici critica vizând pretinsa încălcare a celorlalte dispoziții indicate de recurentă, cuprinse tot în noul Cod civil, în art. 1.246, 1.250 și în art. 1.255, precum și în art. 52 și 66 din Legea nr. 21/1996, respectiv în norme comunitare.

În continuare, recurenta a invocat dispozițiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, ca temei al solicitării de înlocuire a prevederilor nule cu unele care nu contravin legii noi.

Un aspect esențial care se desprinde din analiza memoriului de recurs este cel potrivit căruia atitudinea recurentei, în ceea ce privește formularea cererilor pe care le adresează instanței, este una oscilantă: astfel, dacă în cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtelor-intimate la înlocuirea/modificarea clauzelor nule din contracte (ca o consecință a constatării nulității acestora, deci), ulterior, pe parcursul procesului, a solicitat înlăturarea clauzelor respective, pe motiv că ar contraveni Legii nr. 154/2012, pe temeiul art. 38 alin. (3).

În acest context, se cuvine reiterată concluzia expusă în precedent, în sensul că în calea de atac nu se poate schimba cauza acțiunii, pentru că se opune art. 478 alin. (3) C.proc.civ., care este aplicabil și în recurs potrivit art. 494 C.proc.civ.

Potrivit art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, „La solicitarea furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice sau din oficiu, clauzele cuprinse în contractele deja încheiate prin care se stabileşte accesul furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice la proiectele prevăzute la art. 10 alin. (2) vor fi modificate, în vederea asigurării respectării condiţiilor tehnice şi economice stabilite în conformitate cu dispoziţiile art. 37 alin. (3)”.

Aceste dispoziţii impun părților conduita de parcurs, în vederea conformării la condițiile tehnice și economice stabilite potrivit art. 37 alin. (3) din Legea nr. 154/2012, prin modificarea pentru viitor a clauzelor contractuale; ele nu conturează și nici nu ar putea contura o cauză de nulitate care să afecteze contractul încheiat sub imperiul unei legi anterioare.

În procesul de față, instanțele judecătorești nu au fost învestite cu o cerere de modificare a contractelor, întemeiată pe prevederile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 154/2012; dimpotrivă, demersul de modificare a unor clauze din contracte a fost inițiat și întemeiat de autorul său, în mod expres, pe premisa anulării lor prealabile.

Cum motivele de nulitate a respectivelor clauze nu sunt fondate, respingerea acestui capăt de cerere se repercutează și asupra următoarelor două petite, care au fost fundamentate pe ipoteza caracterului fondat al celui dintâi, așa încât devine inutil să fie analizată susținerea recurentei potrivit căreia prin aprecierea că ar fi necesar, pe lângă Avizul A.N.C.O.M., și un act administrativ emis de autoritatea publică locală care să prevadă alte condiții tehnice și economice decât cele care sunt menționate în contractul de concesiune, instanțele de fond ar fi adăugat la lege.

De aceea, subliniind că doar considerentele deciziei de față și cele prezentate de instanţele anterioare, care nu contravin, nici nu le excedează pe acestea justifică dispozitivul și intră, așadar, în puterea lucrului judecat, Înalta Curte constată că motivele invocate nu au fost în măsură să demonstreze nelegalitatea deciziei atacate, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins recursul ca nefondat.