Ne bis in idem inapplicable to prosecutor's order to continue investigation: criminal proceedings termination quashed and case remanded

Recurs în casaţie. Cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. Ne bis in idem

Cuprins de materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casaţie

Index alfabetic: - drept procesual penal

- partea specială. Judecata

- ne bis in idem

- trimitere spre rejudecare

C. proc. pen.: art.6, art. 438 alin. (1) pct. 8,

Protocolul nr.7 al Curţii Europene a Drepturilor Omului, art.4

Ordonanţa procurorului prin care s-a dispus continuarea urmăririi penale şi administrarea de probe noi, nu face parte din categoria hotărârilor definitive, intrate în puterea lucrului judecat, în absenţa oricăror aprecieri cu privire la fondul cauzei, nefiind astfel aplicabil principiul ne bis in idem, configurat în dispoziţiile art. 6 C. proc. pen. și în art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Ca atare, instanţa de apel nu putea dispune încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. i) C. proc. pen., fiind incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Î.C.C.J., Secţia penală, Decizia nr.357/RC din 23 septembrie 2021

Notă: în același sens decizia nr.147/RC din 3 aprilie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Penală în dosarul nr.2433/212/2014.

Prin sentinţa penală nr.159 din data de 19.11.2018, pronunţată de Tribunalul Olt, în baza art.289 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.308 alin.1 Cod penal, raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, a fost condamnată inculpata A. la o pedeapsă de 1 an şi 4 luni 2 închisoare şi la pedeapsa complementară constând în interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta, pe o perioadă de 1 an şi 4 luni.

În baza art.65 alin.1 Cod penal, s-a aplicat inculpatei pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.

S-a stabilit că pedeapsa complementară se va executa în condiţiile art.68 lit.b Cod penal.

În baza art.91, 92 Cod penal, s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale sub supraveghere pe un termen de 3 ani.

Conform dispoziţiilor art.93 alin.1 din Codul penal, pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata să respecte următoarele măsuri de supraveghere: să se prezinte la Serviciul de probaţiune Olt, la datele fixate de acesta; să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; să comunice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor de existenţă;

Conform dispoziţiilor art.93 alin.3 din Codul penal, pe durata termenului de supraveghere, s-a dispus ca inculpata A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă de 60 de zile, în cadrul Consiliul local al mun. S – Direcţia Administrare Patrimoniu sau la Colegiul Naţional.

I s-a atras atenţia inculpatei că, în cazul în care încalcă cu rea-credinţă măsurile şi obligaţiile dispuse, se va dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi executarea pedepsei în regim de detenţie, conform art.96 Cod penal.

În baza art.274 alin.1 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare în cuantum de 100 lei, În baza art.274 Cod procedură penală, a fost obligată inculpata să plătească statului cheltuieli judiciare

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt şi inculpata A.

Prin decizia penală nr.1207 din 20 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori, în temeiul art.421 alin.2 lit.a Cod procedură penală, a fost admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinţei penale nr.159/19.11.2018 a Tribunalului Olt, și a fost respins apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Olt împotriva aceleiaşi sentinţe penale, ca nefondat. A fost desfiinţată în totalitate sentinţa instanţei de fond şi, în rejudecare: În temeiul art.396 alin.6 raportat la art.16 alin.1 lit.i şi art.17 alin.2 Cod procedură penală, a fost încetat procesul penal pornit împotriva inculpatei A., pentru infracţiunea prevăzută de art.289 alin.1 Cod penal, cu aplic. art.308 alin.1 Cod penal, raportat la art.6 din Legea nr.78/2000.

În temeiul art.275 alin.3 şi 6 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare, au rămas în sarcina statului.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că, la data de 26 iunie 2015, s-a formulat de către mai mulți petenţii plângere penală împotriva inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunilor de şantaj, prevăzută de art.207 Cod penal, abuz în serviciu, prevăzută de art.297 Cod penal şi luare de mită, prevăzută de art.289 Cod penal raportat la art.308 Cod penal, dosarul fiind înregistrat la D.N.A – Serviciul Teritorial Craiova sub nr.811/VIII-I/2015. Au fost administrate probatorii, constând în declaraţiile petenţilor, ale inculpatei A., actele depuse de părţi, contractele de asistenţă juridică încheiate între inculpată, în calitate de reprezentant al cooperaţiei şi apărătorii aleşi, inclusiv reprezentarea în dosarul privind anularea hotărârilor adunării generale a membrilor cooperatori, privind revocarea inculpatei din funcţia de preşedinte, anexele la contractele de asistenţă juridică, raportul privind activitatea apărătorului şi modalitatea de calcul a onorariului, facturile fiscale de plată a onorariilor, încheiate între cabinetele de avocatură şi Cooperaţia Meșteșugărească, informarea Consiliului de Administraţie, înregistrară la 9 aprilie 2015, decizia nr.35 din 15.03.2016, informarea de preaviz, certificatul grefei civile în dosarul nr.xxx/xxx/xxxx al Tribunalului Olt, cererea petenţilor formulată la 11 mai 2015 şi înregistrată la cooperaţie, privind eliberarea unei fotocopii a contractului de asistenţă încheiat cu Cabinetul de avocatură, sesizarea petenţilor înaintată către D.N.A – S.T. Craiova, ce a fost, la rândul său, înaintată Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, aceasta în condiţiile în care D.N.A – S.T. Craiova a constatat necompetenţa materială a organului de urmărire penală, faptele reclamate putând întruni, eventual, elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, prevăzută de 6 art.207 Cod penal, în condiţiile în care în plângere nu sunt menţionate fapte în competenţa organului de urmărire penală sesizat, aşa cum rezultă din referatul întocmit la data de 03.02.2016.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Slatina, fiind începută urmărirea penală in rem, prin ordonanţa din data de 14.03.2016, pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, prevăzută de art.207 Cod penal. Prin ordonanţa din data de 27.09.2016, procurorul de caz, a dispus clasarea cauzei pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art.207 Cod penal, în temeiul art.16 alin.1 lit.c din Codul de procedură penală, arătându-se că din probele administrate (declaraţiile petenţilor, declaraţiile inculpatei, înregistrarea efectuată în mediul ambiental de către petenţi şi actele depuse) a rezultat că inculpata nu a pretins nicio sumă de bani de la petenţi, neurmărind dobândirea unui folos material, nici pentru sine, nici pentru altă persoană, aspect ce reiese şi din declaraţiile petenților, care au precizat, cu ocazia audierii, că suma de 3600 euro şi TVA urma să fie remisă avocatului cu care numita A. încheiase un contract de asistenţă juridică şi nu pentru a fi însuşită de aceasta. Aşa cum a rezultat din referatul întocmit, s-a reţinut că niciuna dintre persoanele audiate nu a precizat că inculpata ar fi cerut vreo sumă de bani pentru sine sau pentru a nu le concedia pe acestea din cadrul cooperaţiei.

Prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria S., verificând legalitatea şi temeinicia soluţiei adoptate, prin Ordonanţa din 21.10.2016, a infirmat Ordonanţa dată la 27.09.2016 şi a dispus redeschiderea urmăririi penale în cauză sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, dosarul fiind restituit Inspectoratului de Poliţie O. – Secţia Investigaţii Criminale pentru completarea cercetărilor penale, totodată dosarul înaintându-se judecătorului de cameră preliminară de la Judecătoria S., în vederea confirmării redeschiderii urmăririi penale în cauză. Aşa cum a rezultat din Oordonanţa de infirmare a soluţiei de clasare, aceasta a avut la bază constatarea că aceeaşi situaţie de fapt face obiectul cercetării penale în dosarul nr.xx/P/xxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul O., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art.308 Cod penal raportat la art.289 Cod penal raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, şantaj, prevăzută de art.207 Cod penal şi trafic de influenţă, prevăzută de art.308 Cod penal raportat la art.289 Cod penal şi art.6 din Legea nr.78/2000, dosar în care ancheta se află într-o fază avansată, astfel încât nu erau îndeplinite condiţiile de clasare, buna înfăptuire a justiţiei impunând declinarea dosarului nr.xxx/P/xxx la dosarul nr.xx/P/xxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul O.

Judecătorul de cameră preliminară învestit cu cererea de confirmare a redeschiderii urmăririi penale, prin încheierea nr.612 din 21.11.2016, a respins solicitarea Parchetului de pe lângă Judecătoria S., arătând că simpla invocare a faptului că împotriva aceleiaşi persoane se fac cercetări într-o altă cauză aflată pe rolul altui organ judiciar şi că cercetările ar fi într-o stare avansată, nu conduce la concluzia legală că se impune infirmarea unei soluţii de 7 clasare şi deschiderea urmăririi penale, aceasta în condiţiile în care legea impune ca analiza ordonanţei de infirmare să vizeze faptul că nu a existat împrejurarea pe care s-a întemeiat soluţia de clasare sau au fost descoperite fapte sau împrejurări noi, care nu mai justifică soluţia de clasare, situaţii ce nu se regăsesc în cauză.

Dosarul având ca obiect soluţionarea apelurilor declarate în cauză privește acţiunea penală declanşată împotriva inculpatei în dosarul nr.xx/P/xxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul O., inculpata fiind trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art.308 alin.1 Cod penal raportat la art.289 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.6 din Legea nr.78/2000, cauza fiind clasată în ceea ce priveşte săvârşirea infracţiunii de şantaj. Şi acest din urmă dosar a pornit la plângerea formulată de petenți, având conţinut identic (formă şi fond) cu plângerea formulată în dosarul nr.xxx/P/xxx al Parchetului de pe lângă Judecătoria S., plângerea fiind înregistrată la data de 8.06.2015 la I.P.J.– Serviciul de Investigare a Criminalității Economice, iar la data de 5.02.2016 a fost înregistrat dosarul pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul O.

Prin ordonanţa din data de 9.02.2016 s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de inculpată, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art.289 Cod penal raportat la art.308 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.6 din Legea nr.78/2000, acţiunea penală fiind pusă în mişcare împotriva inculpatei prin ordonanţa din 15.09.2016, luându-se faţă de aceasta măsura controlului judiciar. Existenţa celor două dosare penale, unul finalizat cu soluţia de clasare, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevazută de art.335 Cod procedură penală, iar altul finalizat prin trimiterea în judecată a inculpatei, respectiv condamnarea acesteia în primă instanţă, a pus în discuţie aplicarea principiului non bis in idem, temeinic invocat de către petentă în calea de atac formulată (în opinia instanţei de apel).

S-a constatat că nici judecătorul fondului şi nici procurorul nu au contestat că soluţia de clasare a cauzei dată de procurorul de caz ar excede aplicării art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, potrivit căruia „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale a acestui stat” şi art.6 din Codul de procedură penală, ce prevede în acelaşi sens, respectiv că „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică”.

S-a remarcat că dispoziţiile art.4 din Protocolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, în alineatul 2, nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cazul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. S-a apreciat, astfel, că dispunerea de către Ministerul Public a soluţiei de clasare într-o procedură finalizată în mod definitiv prin încheierea judecătorului de cameră preliminară ce a avut spre confirmare ordonanţa de infirmare a clasării dispuse, pe de o parte, iar pe de altă parte, dispoziţia aceluiaşi parchet de a trimite în judecată aceeaşi persoană în vederea condamnării, demarând astfel o a doua procedură penală, nu s-a putut realiza decât cu încălcarea garanţiilor instituite de principiul ne bis in idem.

S-a arătat de către instanţă că data înregistrării plângerii formulate de cei cinci petenţi ar face inaplicabil art.6 din Codul de procedură penală, aceasta fiind diferită, dosarul nr.xx/P/xxx fiind înregistrat la 5.02.2016 pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul O, pe baza sesizării din 8.06.2015 la I.P.J, iar dosarul nr.xxx/P/xxx la data de 26.06.2015, la D.N.A – S.T. C. Or, primul dosar înregistrat pe rolul organelor de urmărire penală, dosar în care sunt administrate şi primele probe, este şi dosarul finalizat în condiţiile art.335 din Codul de procedură penală, data înregistrării plângerilor şi parcursul soluţionării acestora fiind cel care pune în discuţie existenţa procedurilor penale paralele.

S-a susţinut, de asemenea, că în prezenta cauză nu poate exista o repetare a trimiterii în judecată, atât timp cât dosarul nr.xx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul O. priveşte o cercetare penală aprofundată în raport de celălalt dosar, fiind instrumentat de către un agent de poliţie, pe când cel de faţă, de procurorul de caz, soluţia dată neputând fi calificată drept decizie definitivă dacă din motivare rezultă că procedura penală respectivă a fost închisă fără ca o urmărire penală aprofundată să fi fost efectuată, absenţa audierii victimei şi a unui eventual martor reprezentând un indiciu al lipsei unei astfel de urmăriri aprofundate.

Prioritar aprecierilor asupra caracterului „aprofundat” al cercetării penale efectuate în cele două dosare, instanţa de apel a subliniat caracterul final, în sensul art.4 din Protocolul nr.7 al Curţii Europene a Drepturilor Omului, al ordonanței de clasare, aceasta fiind dată în procedura prevăzută de art.335 Cod procedură penală, inclusiv confirmarea judecătorului de cameră preliminară asupra procedurii îndeplinite. S-a reţinut că judecătorul de cameră preliminară a analizat dacă existenţa unui alt dosar penal înregistrat împotriva inculpatei, cu acelaşi obiect, stare de fapt identică, poate constitui temei pentru infirmarea unei soluţii de clasare, în 9 controlul judiciar efectuat hotărându-se că existenţa în lucru a unui alt dosar nu are caracterul faptelor sau al împrejurărilor noi, din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia dosarul, cerinţă impusă de art.335 alin.1 Cod procedură penală.

Mai mult, din enumerarea probatoriilor administrate în cele două cauze, s-a observat că acestea sunt aceleaşi, probele ce vizează faptele împotriva cărora există plângerea penală, declaraţiile petenţilor, ale inculpatei, înregistrarea audio, dar şi actele ce privesc numeroasele litigii de muncă de la nivelul Cooperaţiei Meşteşugăreşti, precum şi contractul de asistenţă juridică al apărătorului ce solicită onorariu de succes. Or, articolul 4 din Protocolul nr.7 la Convenţie face o distincţie clară între a doua urmărire penală sau proces penal, care este interzis în primul paragraf al articolului respectiv şi reluarea unui proces în circumstanţe excepţionale, situaţie menţionată la al doilea paragraf, articolul 4 paragraful 2 din Protocolul nr.7 prevăzând, în mod expres, posibilitatea ca o persoană să fie nevoită să accepte urmărirea penală pentru aceleaşi acuzaţii, în conformitate cu dreptul intern, în cazul în care o cauză este redeschisă în urma apariţiei de noi probe sau a descoperirii unui viciu fundamental în procedurile anterioare (cauza Mihalache împotriva României).

Redeschiderea procedurii este posibilă, însă este supusă unor condiţii sticte: decizia de redeschidere a cauzei trebuie justificată prin apariţia unor fapte noi sau recent descoperite sau prin descoperirea unui viciu fundamental în procedurile anterioare, care ar putea afecta rezultatul cauzei, aceste condiţii nefiind alternative, ci cumulative. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului indică astfel că, de la caz la caz, Curtea evaluează dacă circumstanţele invocate de o autoritate de nivel superior, pentru redeschiderea procedurilor, constituie fapte noi (circumstanțe care privesc cauza, dar care apar numai după proces) sau recent descoperite (circumstanţe legate de cauză, care există pe parcursul procesului, dar rămân ascunse judecătorului şi devin cunoscute abia după proces) sau un viciu fundamental în procedura anterioară.

S-a reţinut că noţiunea de „viciu fundamental”, în sensul art.4 paragraful 2 din Protocolul nr.7 la Convenţie, sugerează că numai o încălcare gravă a unei erori procedurale care afectează grav integritatea procedurii anterioare poate servi drept bază pentru redeschiderea acesteia din urmă, în detrimentul acuzaţiei inculpatului, care a fost achitat pentru o infracţiune sau pedepsit pentru o infracţiune mai puţin gravă decât cea prevăzută de legea aplicabilă. S-a concluzionat astfel că o simplă reevaluare a probelor existente la dosar, de către procuror sau de instanţa de nivel superior, nu îndeplinește acest criteriu, aprecierea în mod diferit de către procurorul de rang superior a circumstanţelor, care, în opinia sa, ar fi trebuit să dea naştere răspunderii penale, nefiind de natură a justifica formularea unei noi acuzaţii, în circumstanţe identice.

S-a apreciat de către instanţa de apel că acesta este raţionamentul ce îşi găseşte aplicare şi în speţa de faţă, în contextul în care dosarul nr.xxx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Judecătoria S., soluţionat definitiv prin clasarea cauzei, nu mai permite ca inculpata să fie judecată de două ori pentru aceeasi infracţiune, decât cu încălcarea principiului non bis in idem.

La data pronunţării soluției finale în acest dosar, procurorul de caz şi ulterior judecătorul, atunci când a verificat soluţia de infirmare, a avut spre analiză inclusiv actele de urmărire penală realizate în dosarul nr.xx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul O., în condiţiile în care existenţa acestui dosar a reprezentat motivul infirmării soluţiei de clasare, infirmare dispusă de către procurorul ierarhic superior. S-a opinat că enumerarea aproape exhaustivă a declaraţiilor date de petenţi, inclusiv reproducerea discuţiei interceptate cu telefonul lor, nu este de natură a modifica interpretarea probatoriilor în cauza de faţă, atât timp cât acest procedeu nu constituie decât o reproducere şi nu o veritabilă interpretare, în măsură să asigure, în mod coroborat, semnificaţia probelor din dosar, comportamentul inculpatei primind, la rândul său, semnificaţie contrar adevărului judiciar impus în cauză, „solicitarea inculpatei de a primi mită în faţa unei asistenţe numeroase, inclusiv a celor cinci intimaţi” apărând ca neverosimilă.

De altfel, s-a reţinut că, în ambele dosare penale, conţinutul declaraţiilor este acelaşi, chiar dacă dimensiunile sunt altele, doar interpretarea fiind diferită. Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art.6 din Codul de procedură penală, s-a constatat că se impune a se reforma soluţia primei instanţe, în sensul încetării procesului penal pornit împotriva inculpatei A., atât timp cât ne aflăm în faţa unei decizii cu efect final, decizia de clasare a cauzei şi a unei alte decizii ce urmăreşte tragerea la răspundere penală a aceleiaşi inculpate.

A fost avută în vedere şi împrejurarea că, în cauza amintită (cauza Mihalache contra României), se arată următoarele: „Convenţia permite, fără îndoială, statelor, în funcţia lor de administratori ai justiţiei şi de gardieni ai interesului public, să definească ceea ce, potrivit dreptului lor intern, constituie o decizie prin care procesul penal este încheiat cu efect final. Cu toate acestea, dacă statele contractante ar putea stabili, după cum consideră, când o decizie este „definitivă” în sensul art.4 din Protocolul nr.7, fără controlul Curţii, aplicarea acestui articol ar fi lăsată la latitudinea lor.

O latitudine care s-ar extinde atât de mult poate duce la rezultate incompatibile cu scopul şi obiectul Convenţiei (a se vedea mutatis mutandis, Engel şi alţii 81 Ozturk vs Germania, 21 februarie 1984, seria A nr.73) şi anume de a se asigura că nimeni nu este judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeaşi infracţiune. Dacă acest drept nu ar fi însoţit de o garanție care să permită determinarea deciziei „definitive” întrun anumit caz, pe baza unor criterii obiective, acesta ar fi aplicat foarte limitat. Cu toate acestea, dispoziţiile art.4 din Protocolul nr.7 trebuie interpretate şi aplicate într-o manieră care să facă drepturile practice şi eficace, nu teoretice şi iluzorii (Artic vs Italia, 13 mai 1980, seria A nr.37 şi Sergey Zolotukhin)”.

S-a subliniat, aşadar, că prin instituirea procedurii prevăzute de art.335 din Codul de procedură penală în materia rezolvării cauzelor şi a sesizării instanţei, a reluării în caz de redeschidere a urmăririi penale, s-a asigurat standardul garanţiilor Convenţiei în materia condiţiilor tragerii la răspundere 11 penală, inclusiv în materia redeschiderii urmăririi penale, excepţia încuviinţată de Convenţie fiind dată numai de apariţia unor fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care s-a întemeiat clasarea, precum şi viciul fundamental de procedură prevăzut de art.4 paragraful 2 din Protocolul nr.7 la Convenţie.

Or, cauza penală ce formează obiectul dosarului de faţă, în măsura în care nu priveşte fapte şi împrejurări noi şi nici existenţa unui viciu de procedură, în raport de soluţia finală dată în dosarul Judecătoriei S., nu poate fi soluţionată decât prin încetarea procesului penal, în temeiul art.16 alin.1 lit.i din Codul de procedură penală. Faţă de considerentele expuse, s-au apreciat ca lipsite de temei motivele invocate de parchet în calea de atac promovată.

Împotriva deciziei instanţei de apel, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a declarat recurs în casaţie, invocând cazul prevăzut de art.438 alin.1 pct.8 Cod procedură penală. În temeiul cazului de recurs în casaţie menţionat, s-a susținut, în esență, că în mod greșit instanța de apel a dispus încetarea procesului penal față de inculpata A., în baza art.16 alin.1 lit.i Cod procedură penală, prin reţinerea incidenței principiului ne bis in idem.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova cu referire la principiul ne bis in idem, despre a cărui incidenţă parchetul a arătat, circumscris cazului de casare prevăzut de art.438 alin.1 pct.8 Cod procedură penală, că nu se impunea a fi constatată în speţă de către instanţa de apel, cu consecinţa dispunerii încetării procesului penal față de inculpata A., Înalta Curte reţine următoarele:

A. Principiul ne bis in idem, care are înţelesul „nu de două ori acelaşi lucru”, înseamnă că o persoană nu poate fi condamnată de două ori pentru aceeaşi faptă.

Principiul enunţat este indisolubil legat de principiul autorităţii de lucru judecat, fiind destinat să garanteze persoanei condamnate că, atunci când şi-a executat pedeapsa, poate să-şi reia locul în societate fără a se putea declanşa, pentru aceeaşi faptă, o nouă procedură judiciară.

Principiul ne bis in idem răspunde, aşadar, unei duble cerinţe, de echitate şi de securitate juridică.

Principiul ne bis in idem este prevăzut în art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, potrivit cu care „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale a acestui stat”.

Reglementări similare, ale aceluiaşi principiu, sunt identificate şi în art.54 din Convenţia de Aplicare a Acordului Schengen (CAAS).

Astfel, potrivit textului, „o persoană împotriva căreia a fost pronunţată o hotărâre definitivă într-un proces pe teritoriul unei părţi contractante nu poate face obiectul urmăririi penale de către o altă parte contractantă pentru aceleaşi fapte, cu condiţia ca, în situaţia în care a fost pronunţată o pedeapsă, aceasta să fi fost executată, să fie în curs de executare sau să nu mai poată fi executată conform legilor părţii contractante care a pronunţat sentinţa”.

Principiul ne bis in idem a fost încorporat, ulterior, în Decizia-Cadru 2002/584/JAI privind mandatul de arestare, figurând printre motivele de neexecutare obligatorie a mandatului.

Atât art.4 din Protocolul nr.7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art.54 din CAAS, precum şi art.3 pct.2 din Decizia-Cadru, au în vedere o hotărâre definitivă de achitare sau de condamnare, noţiunea de „idem” având în vedere elementele care trebuie considerate ca fiind judecate definitiv.

În ceea ce priveşte noţiunea de „bis”, Curtea Europeană de Justiţie a interpretat condiţia conform căreia sancţiunea pronunţată de o instanţă a unui stat contractant „ a fost executată” sau „este în curs de executare”, în sensul că aceasta acoperă situaţia în care inculpatul a fost condamnat sau achitat chiar şi pentru lipsă de probe (Hotărârea Van Stroatem-CJ 150/05).

În analiza aceluiaşi principiu, Curtea Europeană de Justiţie a statuat, în jurisprudenţa sa, că principiul ne bis in idem nu este aplicabil atunci când s-a pronunţat o decizie prin care autorităţile judiciare au dispus clasarea cauzei, în absenţa oricărei aprecieri pe fond (Hotărârea Miraglia, C-469/03, 2005).

Acest principiu nu este aplicabil nici în cazul unei decizii prin care autoritatea judiciară a dispus încetarea urmăririi penale, dacă această decizie nu stinge definitiv acţiunea penală şi nu constituie, astfel, un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleaşi fapte (Hotărârea Turansky, C491/07/2008).

Dintr-o altă perspectivă, CJUE, în analiza acestui principiu, are în vedere momentul încheierii unui proces penal.

Astfel, atunci când decizia este pronunţată în urma unui proces, jurisprudenţa a stabilit că principiul ne bis in idem se aplică indiferent dacă inculpatul a fost achitat sau, dimpotrivă, condamnat. Acest lucru este valabil şi pentru situaţia judecării în lipsă a inculpatului (Hotărârea Bourguein, C-297/07/2008), dar şi pentru o achitare din lipsă de probe în urma unui proces complet (Hotărârea Von Stroatem, C-150/05/2006).

Aplicarea principiului ne bis in idem este condiţionată de existenţa unei hotărâri prin care trebuie să se pună capăt urmăririi penale şi să stingă definitiv acţiunea penală şi trebuie să se verifice, în prealabil (…) dacă decizia în cauză este considerată definitivă şi obligatorie în sensul dreptului naţional (Hotărârea Turansky, C-491/07/2008).

B. Reglementarea principiului ne bis in idem în dreptul intern.

În legislaţia anterioară, principiul ne bis in idem nu era reglementat în mod expres, făcându-se aplicarea directă a art.4 din Protocolul 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, esenţa acestuia constând în aceea că autorităţile judiciare pot aplica o singură dată o sancţiune cu caracter penal.

Fiind nevoie de o reglementare explicită a acestui principiu, în categoria principiilor procesului penal român, prin Legea nr.135/2010 privind Noul Cod de procedură penală a fost introdus art.6 Cod procedură penală, potrivit cu care „nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică”.

Principiul ne bis in idem este indisolubil legat de principiul autorității de lucru judecat, care operează numai în cazul în care, cu privire la o persoană, s-a desfăşurat o judecată penală pentru o anumită faptă considerată infracţiune.

În acest sens, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, în materie penală, se cere existenţa a două elemente identice, între cauza judecată definitiv şi cauza ce urmează a fi soluţionată, şi anume: identitate de persoană şi identitate de obiect.

Există autoritate de lucru judecat doar atunci când acţiunea penală a fost stinsă definitiv, nu şi atunci când organele judiciare pot dispune redeschiderea urmăririi penale şi, ca atare, nu poate opera un impediment pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

În ceea ce priveşte sintagma „hotărâre definitivă”, aceasta trebuie înţeleasă în sensul existenţei unei hotărâri prin care se rezolvă definitiv fondul cauzei, o soluţie prin care se stinge definitiv acţiunea penală.

Prin urmare, incidenţa principiului ne bis in idem, respectiv autoritatea de lucru judecat, pot opera în cazul soluţiilor dispuse de procuror prin care se stinge definitiv acţiunea penală, cum ar fi, de pildă, renunţarea la urmărirea penală reglementată de art.318 Cod procedură penală sau încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, în sensul art.478 şi următoarele Cod procedură penală.

Prin urmare, nu toate soluţiile de netrimitere în judecată, de clasare, date de procuror, se încadrează în noţiunea de hotărâre definitivă, deoarece, în cele mai multe cazuri, soluţiile adoptate nu sunt definitive, putând fi redeschisă urmărirea penală.

De altfel, aşa cum s-a arătat anterior, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că principiul ne bis in idem nu este aplicabil unei decizii prin care nu se stinge definitiv acţiunea penală şi nu constituie astfel un impediment în calea unei noi urmăriri penale, pentru aceleaşi fapte (cauza Turansky).

C. Înalta Curte, raportând exigenţele ce rezultă din dispoziţiile art.4 din Protocolul 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – astfel cum au fost analizate anterior, art.54 din CAAS, precum şi din art.6 Cod procedură penală, constată că, în speţă, instanţa de apel în mod greşit a dispus încetarea procesului penal, în temeiul dispoziţiilor art.16 alin.1 lit.i Cod procedură penală, nefiind incident principiul ne bis in idem.

Din actele cauzei rezultă că, prin ordonanţa din data de 27.09.2016, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria S., s-a dispus, în temeiul art.16 alin.1 lit.c din Codul de procedură penală, clasarea cauzei având ca obiect plângerea penală formulată de cei cinci petenţi împotriva inculpatei A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, prevăzută de art.207 alin.1 Cod penal, în referatul cu propunerea de clasare al I.P.J. din data de 20.04.2016 reţinându-se că, din probele administrate, a rezultat că inculpata nu a pretins nicio sumă de bani de la petenţi, neurmărind dobândirea unui folos material, nici pentru sine, nici pentru altă persoană, aspect ce reiese şi din declaraţiile petenților, care au precizat, cu ocazia audierii, că 15 suma de 3600 euro şi TVA urma să fie remisă avocatului cu care A. încheiase un contract de asistenţă juridică şi nu pentru a fi însuşită de aceasta.

Ulterior, prin ordonanţa din data de 21.10.2016 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria S., a fost infirmată ordonanţa de clasare din data de 27.09.2016, emisă în cauză, dispunându-se redeschiderea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj.

În cuprinsul ordonanţei menţionate s-a reţinut că, pentru aceeași situație de fapt, se efectuează cercetări în dosarul nr.xx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Tribunalul O., sub aspectul infracţiunilor de luare de mită, prevăzută de art.308 Cod penal raportat la art.289 Cod penal raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, șantaj, prevăzută de art.207 Cod penal și trafic de influență, prevăzută de art.308 Cod penal raportat la art.289 Cod penal și art.6 din Legea nr.78/2000, dosar în care ancheta se află într-o fază avansată, astfel că nu erau îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune clasarea, ci, în vederea unei bune înfăptuiri a justiției, se impunea declinarea dosarului Parchetului de pe lângă Judecătoria S. la Parchetul de pe lângă Tribunalul O., pentru a fi reunit la dosarul nr.xx/P/xxxx.

Prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de la Judecătoria Slatina, s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a cererii formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria S., de confirmare a ordonanței din data de 21.10.2016 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria S., prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale în cauză.

În considerentele acestei hotărâri, s-a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru redeschiderea urmăririi penale.

Astfel, a fost avut în vedere că, potrivit art.335 alin.1 din Codul de procedură penală, „dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale”, iar potrivit alin.2 al aceluiași text de lege, „în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale”.

Din analiza ordonanței din data de 21.10.2016, emisă de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria S., a rezultat că motivul redeschiderii urmăririi penale îl constituie faptul că, pe rolul Parchetului de pe lângă Tribunalul O., se află dosarul nr.xx/P/xxxx, în care se efectuează cercetări împotriva aceleiași persoane, pentru mai multe infracțiuni, printre care și cea de șantaj și, în vederea unei bune înfăptuiri a justiției, se impune infirmarea soluției și declinarea dosarului la parchetul ierarhic superior.

Totodată, s-a constatat că, prin ordonanța din data de 15.09.2016 a Parchetului de pe lângă Tribunalul O., se reține că împotriva numitei A. a fost începută urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art.289 alin.1 Cod penal raportat la art.6 din Legea nr.78/2000 și s-a dispus luarea unei măsuri preventive neprivative de libertate față de această persoană, tot pentru aceeași infracțiune, nerezultând că, în cauză, s-ar efectua cercetări pentru infracțiunea de șantaj ce a făcut obiectul dosarului nr.xxx/P/xxxx al Parchetului de pe lângă Judecătoria S.

Judecătorul de cameră preliminară a reținut astfel că simpla invocare a faptului că împotriva aceleiași persoane se efectuează cercetări într-o altă cauză, aflată pe rolul altui organ judiciar și că cercetările ar fi într-o fază avansată, nu conduce la concluzia legală că se impune infirmarea soluției de clasare, în condițiile în care textele de lege menționate impun ca analiza ordonanței de infirmare să vizeze faptul că nu a existat împrejurarea pe care s-a întemeiat soluția de clasare sau au fost descoperite fapte ori împrejurări noi, care nu mai justifică soluția de clasare, situație care nu se reține în respectiva ordonanță, iar în dosarul organului judiciar superior cercetările se efectuează pentru o altă infracțiune decât cea de șantaj.

Analizând ordonanţa emisă de procuror Parchetului de pe lângă Judecătoria S., din perspectiva principiului ne bis in idem, şi nu din perspectiva redeschiderii urmăririi penale, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art.335 Cod procedură penală, Înalta Curte constată că soluţia adoptată de parchet nu intră în categoria hotărârilor definitive, intrate în puterea lucrului judecat, în absenţa oricăror aprecieri cu privire la fondul cauzei.

Ordonanţa din 27 septembrie 2016 a Parchetului de pe lângă Judecătoria S. nu este motivată de procuror, făcându-se doar menţiunea în sensul dispunerii soluţiei de clasare a cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj, prevăzută de art.207 alin.1 Cod penal, pentru care a fost cercetată inculpata.

Dimpotrivă, în dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul O. au fost efectuate cercetări cu privire la inculpata A. pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită prevăzută de art.308 alin.1 Cod penal raportat la art.289 alin.1 Cod penal, cu aplicarea art.6 din Legea nr.78/2000 (cauza fiind clasată sub aspectul săvârşirii infracţiunii de şantaj) şi, în vederea unei mai bune înfăptuiri a justiţiei, s-a apreciat că se impune declinarea dosarului Parchetului de pe lângă Judecătoria S. la Parchetul de pe lângă Tribunalul O.

Ca atare, Înalta Curte constată că prin ordonanţa la care s-a făcut referire nu a fost stinsă acţiunea penală, ci s-a constatat necesitatea continuării urmăririi penale şi a administrării de probe noi.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art.448 alin.1 pct.2 lit.b Cod procedură penală, a admis recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel, a casat decizia penală atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel, pentru a se pronunţa pe fondul cauzei în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art.289 alin.1 Cod penal, cu aplic. art.308 alin.1 Cod penal, raportat la art.6 din Legea nr.78/2000, reţinută în sarcina inculpatei A.