Inadmissibility of revision for violation of res judicata absent identity of disputed issue and parties between cited and challenged judgments

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea ce formează obiectul recursului

Prin Decizia nr. 1330 din 10 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta S.C. A. S.R.L. - B. - S.R.L., pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împotriva încheierii din 12 februarie 2020 şi Deciziei nr. 54 din 26 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, şi a obligat-o pe revizuentă la plata către intimata S.C. C. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.165 RON, reprezentând onorariu de avocat.

În motivarea hotărârii, instanţa de revizuire a reţinut considerentele arătate în continuare.

În speţă, pretinsa contrarietate de hotărâri este invocată, sub aspectul încălcării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ca existând între încheierea din 12 februarie 2020 şi Decizia nr. 54 din 26 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2019, având ca obiect procedura insolvenţei (hotărâri a căror revizuire se solicită), pe de o parte, şi, pe de altă parte, considerentele Deciziilor nr. 2/1014 şi nr. 24/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, ale Deciziilor nr. 917 din 25 martie 2015 şi nr. 1417 din 21.05.2015, pronunţate, în recurs, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, ale sentinţelor civile nr. 14116 din 24 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016, nr. 147 din 13 martie 2017, pronunţată de Judecătoria Filiaşi în dosarul nr. x/2019 şi nr. 79 din 8 ianuarie 2016, pronunţată de Judecătoria Piteşti, precum şi ale Deciziilor nr. 160 din 8 august 2017, pronunţată de Tribunalul Maramureş, nr. 1721 din 15 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Prahova, şi nr. 178/C/2014-A, pronunţată de Curtea de Apel Oradea.

Pentru a deveni incidente dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, este necesară îndeplinirea unor condiţii cumulative: hotărârea supusă revizuirii (cea din urmă) să fie pronunţată într-un litigiu început după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018; considerentele apreciate a fi contrare să susţină şi să conducă, sub aspectul raţionamentului logico-juridic, spre soluţia pronunţată; aceste considerente să tranşeze irevocabil asupra unei chestiuni litigioase identice cu problema dedusă judecăţii.

În speţă, ultima cerinţă nu este îndeplinită.

Pe de o parte, deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, deşi general obligatorii, nu vizează chestiuni litigioase, ci teoretice, şi, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (2) din C. proc. civ., aceste decizii se pronunţă numai în interesul legii şi nu au efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate, nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese.

Pe de altă parte, celelalte hotărâri judecătoreşti invocate de revizuentă nu conţin considerente decisive (ce susţin sau explicitează dispozitivul), care să fi avut legătură cu litigiul finalizat cu hotărârile supuse revizuirii, nici considerente prin care s-a dezlegat o chestiune litigioasă incidentală, care să fi fost pusă în discuţie, din nou, în litigiul intervenit între părţile din prezenta cauză.

Cu alte cuvinte, prin hotărârile la care face referire revizuenta nu s-au rezolvat aspecte litigioase ce au legătură cu ceea ce s-a dedus judecăţii în cauză, ci acestea sunt pronunţate în alte cauze, desfăşurate între alte părţi, şi conţin soluţii diferite (în opinia revizuentei), pronunţate de către alte instanţe, asupra unor probleme de drept ce au fost puse în discuţie şi în cauză, însă în raport cu un context factual diferit.

Dezlegările date prin hotărârile judecătoreşti atacate cu revizuire nu sunt influenţate, în mod concret, de soluţiile indicate de revizuentă, ci acestea din urmă puteau fi invocate, exclusiv cu titlu de practică judiciară, în cursul judecării fondului litigiului de faţă.

În aceste condiţii, în speţă, nu este întrunită condiţia cumulativă a identităţii chestiunilor litigioase rezolvate în hotărârile indicate de revizuentă cu acelea din cauza dedusă judecăţii, astfel că, împrejurarea că alte instanţe au soluţionat litigii similare celui de faţă, dar în care părţile sunt diferite, nu semnifică existenţa puterii de lucru judecat, soluţiile pronunţate de către aceste instanţe neputând să lege instanţa care a pronunţat hotărârile supuse revizuirii.

2. Cererea de recurs

Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, a declarat recurs revizuenta A. S.R.L. - B. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, recurenta a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, următoarele:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.:

- Instanţa de revizuire nu şi-a verificat din oficiu competenţa generală, materială şi teritorială, obligaţie prevăzută de art. 131 din C. proc. civ., a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii.

- Decizia recurată este nelegală din cauza nerespectării dispoziţiilor art. 233 alin. (1) lit. h) din C. proc. civ., întrucât nu au fost luate în considerare înscrisurile invocate în probaţiune, instanţa reţinând numai depunerea acestora la data de 9 iulie 2020, deşi acestea au fost înregistrate la 30 martie 2020.

- Nu au fost reţinute de către instanţa de revizuire: (i) susţinerile referitoare la autoritatea de lucru judecat a considerentelor Deciziei de recurs în interesul legii nr. 2/2014, Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 917/2015, Deciziei Tribunalului Maramureş nr. 160/2017 şi Sentinţei Judecătoriei Piteşti nr. 79/2016; (ii) concluziile scrise depuse în şedinţa de judecată din 10 iulie 2020 în care s-a argumentat admisibilitatea cererii de revizuire, în sensul că noţiunea de autoritate de lucru judecat se analizează conform art. 430 - 431 C. proc. civ., că interpretarea unui motiv de revizuire nu se face, în principal, prin prisma soluţiei reglementate de art. 513 alin. (4) C. proc. civ. şi că Legea nr. 310/2018 nu a introdus un nou motiv de revizuire.

- Decizia atacată este nelegală pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 233 alin. (2) din C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii. Sub acest aspect, se arată că, deşi instanţa a pus în discuţia părţilor admisibilitatea cererii de revizuire în raport cu art. 513 alin. (4) teza a II-a din C. proc. civ., în decizia recurată se reţine că instanţa a pus în discuţie admisibilitatea se va analiza în conformitate cu dispoziţiile art. 513 alin. (3) din C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.:

- Instanţa de revizuire a reţinut considerente contradictorii în ceea ce priveşte noţiunea de autoritate de lucru judecat, în raport cu dispoziţiile ar. 430 alin. (2) (pag. 14 parag. 1 şi 2) şi art. 431 alin. (2) (pag. 13 parag. 3 şi pag. 14 parag. 5-7) din C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.:

- În mod greşit a reţinut instanţa că, în speţă, nu este întrunită condiţia identităţii chestiunilor litigioase rezolvate în hotărârile indicate de revizuentă cu acelea din cauza dedusă judecăţii, încălcând, astfel, autoritatea de lucru judecat a considerentelor Deciziei nr. 7207/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în care s-a statuat că nu este necesară tripla identitate de elemente (obiect, părţi, cauză) prevăzută de art. 1201 din C. civ. în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi a considerentelor Deciziei nr. 2787/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în care s-a arătat că efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă triplă identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

- Prin hotărârea atacată a fost nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în legătură cu considerentele Deciziei nr. 1777/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 382/2012, conform cărora "soluţiile date de instanţele judecătoreşti, rămase irevocabile, să nu mai poată fi contestate", respectiv considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 52/2018, conform cărora "puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta".

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

- Recurenta invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., întrucât instanţa de revizuire a limitat sfera de aplicare a autorităţii de lucru judecat numai la considerentele ce susţin dispozitivul hotărârii judecătoreşti, excluzând considerentele prin care instanţele au dezlegat o chestiune litigioasă dedusă judecăţii, însă a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii. Sub acest aspect, se argumentează că dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. se interpretează în sensul concretizării, pe plan normativ, a efectului pozitiv al lucrului judecat, în sensul că o chestiune litigioasă dezlegată în cadrul unui proces, chiar în mod incidental, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior.

- Raportat la dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi art. 634 din C. proc. civ. şi ale art. 8 din Legea nr. 76/2012, în mod greşit, în decizia atacată s-a făcut referire la caracterul irevocabil, iar nu definitiv, al hotărârii.

- Instanţa de revizuire a interpretat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., confundând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu efectul negativ sau extinctiv al autorităţii de lucru judecat, în care este necesară îndeplinirea condiţiei triplei identităţi de părţi, obiect, cauză.

- Hotărârea atacată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 raportat la art. 513 alin. (4) şi art. 430 - 431 din C. proc. civ., a căror corectă interpretare este în sensul că, în lipsa modificării exprese a art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat constituie motiv de revizuire, şi înainte, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, prin care au fost modificate dispoziţiile art. 513 alin. (4) din C. proc. civ.

- În continuare, recurenta invocă nerespectarea principiului legal al unităţii terminologice, care, în speţă, obligă la interpretarea sintagmei "autoritate de lucru judecat" din cadrul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în conformitate cu definiţia legală şi cuprinsul acestei noţiuni din art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ.

- Se susţine că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 517 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 24/2017.

3. Întâmpinarea formulată în cauză

Intimata S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului şi menţinerea, ca legală, a deciziei atacate, precum şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

II. Considerentele Înaltei Curţi

În actualul cadru procesual, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este învestit, în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., cu recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele şi criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Aşa cum s-a arătat la pct. 1 din prezenta decizie, prin hotărârea atacată s-a reţinut, în esenţă, că, în speţă, nu este întrunită condiţia cumulativă a identităţii chestiunilor litigioase rezolvate în hotărârile indicate de revizuentă cu acelea din cauza dedusă judecăţii, astfel că, împrejurarea că alte instanţe au soluţionat litigii similare celui de faţă, în care părţile sunt diferite, iar situaţia factuală este distinctă nu semnifică existenţa puterii de lucru judecat, soluţiile pronunţate de către aceste instanţe neputând să lege instanţa care a pronunţat hotărârile supuse revizuirii.

Criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. sunt nefondate, pentru considerentele arătate în continuare.

Motivul ce vizează omisiunea instanţei de revizuire de a verifica, din oficiu, competenţa generală, materială şi teritorială, nu poate fi primit.

Potrivit art. 131 alin. (1) C. proc. civ., invocat de recurentă în susţinerea acestei critici, "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Textul citat este aplicabil numai în faţa primei instanţe, dispoziţia legală expresă fiind clară şi precisă, fără a lăsa loc de interpretări. Această reglementare este privită ca o garanţie că chestiunea competenţei nu va trece neobservată la primul termen de judecată, singurul la care necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică mai poate fi invocată. Sfera verificărilor impuse instanţei include, se subînţelege, şi competenţa generală.

Or, hotărârea atacată de recurenta din prezenta cauză, prin formularea cererii de recurs, este o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă într-o cale extraordinară de atac, respectiv revizuire, neîncadrându-se în prevederile art. 131 din C. proc. civ.

În situaţia de faţă, instanţa de revizuire era obligată să determine instanţa competentă potrivit art. 510 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că s-a solicitat revizuirea pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împotriva încheierii din 12 februarie 2020 şi Deciziei nr. 54 din 26 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019.

În cauză, în mod corect cererea de revizuire a fost soluţionată de Înalta Curte, secţia a II-a civilă, întrucât una dintre instanţele de recurs la care se referă art. 509 pct. 8 C. proc. civ. era instanţa supremă.

Mai trebuie reţinut şi faptul că recurenta nu poate, ea însăşi, să invoce necompetenţa instanţei de revizuire, aşadar propria culpă procesuală.

Nici criticile recurentei cu privire la nerespectarea dispoziţiilor art. 233 alin. (1) lit. h) şi art. 233 alin. (2) din C. proc. civ. (care se referă la cuprinsul încheierii de şedinţă), prin prisma erorilor sau omisiunilor din cuprinsul hotărârii nu pot fi primite. Raportat la criticile formulate, menţiunile eronate sau incomplete din cuprinsul deciziei atacate nu constituie o încălcare a normelor de procedură care să atragă nulitatea hotărârii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ci reprezintă, eventual, neregularităţi în privinţa cărora art. 445 din C. proc. civ. dispune în sensul că "Îndreptarea [...] hotărârii nu poate fi cerută pe calea [...] recursului, ci numai în condiţiile art. 442-444".

Recurenta a mai arătat că instanţa de revizuire nu a reţinut susţinerile sale referitoare la autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârilor pretins contrare şi nici concluziile scrise din 10 iulie 2020, prin care a argumentat admisibilitatea cererii de revizuire.

Or, Înalta Curte constată că această critică nu se constituie într-un motiv de nelegalitate din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ., care are în vedere încălcarea unor reguli de procedură de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.

În speţă, analiza în acest caz urmează a fi raportată la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. cu referire la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Se observă, însă, din lecturarea considerentelor deciziei recurate că instanţa de revizuire a analizat în ce măsură sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate, sens în care a concluzionat că deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, deşi general obligatorii, nu vizează chestiuni litigioase, ci teoretice, iar celelalte hotărâri judecătoreşti invocate în cererea de revizuire nu conţin considerente decisive, care să fi avut legătură cu litigiul finalizat cu hotărârile supuse revizuirii, nici considerente prin care s-a dezlegat o chestiune litigioasă incidentală, care să fi fost pusă în discuţie, din nou, în litigiul intervenit între părţile din prezenta cauză, valorificând susţinerile şi apărările părţilor în cauză.

Critica care priveşte reţinerea unor considerente contradictorii este, de asemenea, nefondată prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de o parte, Înalta Curte reţine că recurenta nu arată în concret în ce constă motivele contradictorii, ci citează argumentele instanţei de revizuire.

Pe de altă parte, observă că, în cuprinsul considerentelor deciziei atacate cu recurs, instanţa de revizuire a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., constatând, în mod corect, că, în speţă, "nu este întrunită condiţia cumulativă a identităţii chestiunilor litigioase rezolvate în hotărârile indicate de revizuentă cu acelea din cauza dedusă judecăţii", cererea de revizuire formulată fiind, astfel, inadmisibilă.

Circumscris motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., argumentul principal învederat de recurentă îl reprezintă critica ce vizează motivul reţinut de instanţa de revizuire, în sensul că cererea de revizuire nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate referitoare la identitatea de chestiuni litigioase rezolvate în hotărârile indicate de revizuentă cu acelea din cauza dedusă judecăţii. S-a susţinut, astfel, că s-a nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în legătură cu considerentele Deciziilor nr. 7207/2013 şi nr. 1777/2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, Deciziei nr. 2787/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 382/2012 şi nr. 52/2018.

Se constată că, prin formularea acestei critici, recurenta a înţeles să invoce contrarietatea hotărârii recurate în raport de considerentele unor decizii de speţă ori soluţii pronunţate de instanţa de contencios constituţional, altele decât cele indicate în cuprinsul cererii de revizuire, cu depăşirea limitelor deduse judecăţii prin prezentul demers judiciar, împrejurare care nu este de natură să atragă incidenţa normei de drept sus menţionate.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmează a se verifica dacă hotărârea recurată, prin care a fost soluţionată cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În cauză, recurenta a susţinut următoarele: instanţa de revizuire a limitat sfera de aplicare a autorităţii de lucru judecat numai la considerentele ce susţin dispozitivul hotărârii judecătoreşti, excluzând considerentele prin care instanţele au dezlegat o chestiune litigioasă dedusă judecăţii, însă a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii; raportat la dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi art. 634 din C. proc. civ. şi ale art. 8 din Legea nr. 76/2012, în mod greşit, în decizia atacată s-a făcut referire la caracterul irevocabil, iar nu definitiv, al hotărârii; au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., confundându-se efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în care este necesară îndeplinirea condiţiei triplei identităţi de părţi, obiect, cauză; în lipsa modificării exprese a art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat constituie motiv de revizuire şi înainte, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, prin care au fost modificate dispoziţiile art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. nu a fost respectat principiului legal al unităţii terminologice, care, în speţă, obligă la interpretarea sintagmei "autoritate de lucru judecat" din cadrul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în conformitate cu definiţia legală şi cuprinsul acestei noţiuni din art. 430 şi 431 din C. proc. civ. au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 517 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 24/2017.

Potrivit art. 509 pct. 8 C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: … există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorităţii de lucru judecat atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât în ceea ce priveşte efectul negativ, cât şi cel pozitiv astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ., care prevăd că:

"(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect. (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Se constată, astfel, din analiza acestor norme legale, că cerinţa identităţii de părţi, obiect şi cauză reprezintă o condiţie care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Pe de altă parte, se observă că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi a celor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit şi efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

În speţă, recurenta a invocat efectul pozitiv, respectiv autoritatea de lucru judecat a considerentelor Deciziilor nr. 2/1014 şi nr. 24/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, ale Deciziilor nr. 917 din 25 martie 2015 şi nr. 1417 din 21.05.2015, pronunţate, în recurs, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, ale sentinţelor civile nr. 14116 din 24 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. x/2016, nr. 147 din 13 martie 2017, pronunţată de Judecătoria Filiaşi în dosarul nr. x/2019 şi nr. 79 din 8 ianuarie 2016, pronunţată de Judecătoria Piteşti, precum şi ale Deciziilor nr. 160 din 8 august 2017, pronunţată de Tribunalul Maramureş, nr. 1721 din 15 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Prahova, şi nr. 178/C/2014-A, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, care justifică anularea încheierii din 12 februarie 2020 şi Deciziei nr. 54 din 26 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2019, obiect al cererii de revizuire.

În cauză, în mod corect a reţinut instanţa de revizuire că, deşi, în privinţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, între cele două procese nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente (părţi, obiect şi cauză), trebuie, însă, să existe o identitate de chestiune litigioasă între aceleaşi părţi (indiferent dacă, de această dată, figurează sau nu şi alături de alte părţi), fapt care obligă instanţa sesizată cu un al doilea litigiu să ţină seama de ceea ce s-a decis deja în prima hotărâre şi să-şi sprijine propriul raţionament pe dezlegările jurisdicţionale anterioare, în măsura în care acestea au legătură şi influenţează chestiunea litigioasă dedusă judecăţii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în jurisprudenţa sa, a reţinut că, deşi partea din hotărâre care interesează lucrul judecat este dispozitivul, pentru că acesta cuprinde soluţia şi se pune în executare, totuşi, în anumite situaţii, beneficiază de putere de lucru judecat şi considerentele, atunci când, în lipsa acestora, nu ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului hotărârii. Altfel spus, beneficiază de putere de lucru judecat şi considerentele unei hotărâri judecătoreşti care constituie susţinerea necesară a dispozitivului făcând corp comun cu acesta, doctrina statuând că aceste considerente reprezintă considerente decisive.

În situaţia de faţă este relevant a se reţine, cu prioritate, că deciziile indicate de revizuentă nu pot influenţa soluţia dată prin hotărârile judecătoreşti atacate cu revizuire, putând fi invocate exclusiv cu titlu de practică judiciară, în cursul judecării fondului prezentului litigiu.

Faptul că aceeaşi problemă de drept a primit o dezlegare diferită în litigii similare, dar nu identice, în care reclamanţii sunt diferiţi, nu atrage incidenţa motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Or, criticile recurentei vizează, în realitate, o problemă de jurisprudenţă neunitară al cărei remediu nu îl reprezintă motivul de revizuire invocat. În realitate, aceasta tinde să obţină o rejudecare în fond a pretenţiilor sale, ceea ce excedează cadrului procesual al cererii de revizuire soluţionate prin decizia recurată.

Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

În acest context, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de revizuire a constatat că, în speţă, nu este întrunită condiţia cumulativă a identităţii chestiunilor litigioase rezolvate în hotărârile indicate cu acelea din cauza dedusă judecăţii, astfel că, împrejurarea că alte instanţe au soluţionat litigii similare celui de faţă, dar în care părţile sunt diferite, nu semnifică existenţa puterii de lucru judecat, soluţiile pronunţate de către aceste instanţe neputând să lege instanţa care a pronunţat hotărârile supuse revizuirii.

Faptul că în cuprinsul deciziei recurate se face referire la caracterul irevocabil, iar nu definitiv, al hotărârii atacate, nu influenţează soluţia pronunţată, prin care, prioritar, s-a verificat dacă considerentele din hotărârile invocate tranşează asupra unei chestiuni litigioase identice cu problema dedusă judecăţii.

În speţă, sintagma "autoritate de lucru judecat" din cadrul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a fost analizată în conformitate cu definiţia legală şi cuprinsul acestei noţiuni din art. 430 şi 431 din C. proc. civ., aşa cum rezultă din conţinutul deciziei recurate.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei referitoare la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 24/2017, prin prisma aplicării greşite a art. 517 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât modalitatea în care instanţa a cărei hotărâre este atacată ar fi putut valorifica această decizie reprezintă o problemă de judecată ce nu poate fi cenzurată pe calea revizuirii.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală şi temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de S.C. A. S.R.L. - B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1330 din 10 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din 15 martie 2021.