Forestry authority's revision motion barred by res judicata; appellate costs awarded

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea ce formează obiectul recursului

Prin Decizia nr. 249 din 30 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, prin Direcţia Silvică Suceava (ROMSILVA), împotriva deciziei civile nr. 1129 din 10 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017 (Decizia nr. 1129/2018 a Tribunalului Suceava), şi a obligat pe revizuentă la plata sumei de 11.084 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata Unitatea de Cult Parohia "Daniel Sihastru".

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de revizuire a reţinut considerentele arătate în continuare.

Revizuirea fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condiţiile de admisibilitate, cadru în care nu se repun în discuţie şi nu se cercetează chestiuni ce ţin de fondul cauzei, ci se verifică aspecte procedurale vizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.

Invocarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat, ceea ce presupune existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în cele două procese; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se solicite anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea puterii lucrului judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeaşi pricină, având aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.

În speţă, revizuenta a solicitat instanţei anularea Deciziei nr. 1129/2018 a Tribunalului Suceava, în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că această hotărâre înfrânge puterea lucrului judecat stabilit prin decizia civilă nr. 147A din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă ("Decizia nr. 147A/2013 a Curţii de Apel Cluj") şi Decizia nr. 3332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă ("Decizia ÎCCJ nr. 3332/2014"), prin care s-a tranşat că Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei ("FBORB") nu a avut niciodată în proprietate terenuri pe raza Bucovinei.

Condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire, anume evitarea contradicţiilor dintre hotărârile judecătoreşti, reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat - interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 din C. proc. civ. conform căruia "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect’’.

Aşadar, instituţia juridică a revizuirii este indisolubil legată de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, iar o cerere de revizuire având ca obiect anularea unei hotărâri pe considerentul încălcării lucrului judecat, ca efect pozitiv, cum este cea din speţa de faţă, nu este admisibilă.

Raportat la datele speţei, se constată că hotărârile pretins potrivnice nu îndeplinesc condiţia identităţii de părţi, obiect şi cauză.

Astfel, litigiul finalizat prin Decizia nr. 147A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi Decizia ÎCCJ nr. 3332/2014 a vizat o acţiune în revendicare, întemeiată pe art. 481 din C. civ., art. 6 şi 27 din Legea nr. 213/1998, formulată de reclamantul FBORB - Arhiepiscopia Sucevei şi Bucovinei, în contradictoriu cu pârâţii Romsilva, Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava şi cu intervenienţii Prefectul Judeţului Suceava, A., B., C., D., E., F., G., F. şi H..

Cea de-a doua hotărâre, Decizia nr. 1129/2018 a Tribunalului Suceava, a privit o acţiune întemeiată pe Legea fondului funciar, iniţiată de reclamanta ROMSILVA, în contradictoriu cu pârâtele Unitatea de Cult "Daniel Sihastru", Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor Suceava şi Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor Straja, pentru constatarea nulităţii absolute a Titlului de proprietate nr. x din 23.10.2003, emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava, pentru suprafaţa de 30 ha teren cu vegetaţie forestieră.

De altfel, nici revizuenta, în actele dosarului, şi nici prin concluziile apărătorului ales nu a susţinut contrariul.

Referitor la obiectul material al celor două dosare, respectiv suprafaţa de teren, nu se mai impune cercetarea identităţii sale, de vreme ce în speţă nu se verifică identitatea de părţi, obiect juridic şi cauză, cerinţe care justifică respingerea de plano a revizuirii.

O altă condiţie impusă pentru însăşi admisibilitatea cererii de revizuire este reprezentată de neinvocarea excepţiei autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea proces sau, dacă a fost invocată, să nu se fi discutat. În aceste condiţii, nu se mai poate reitera, pe calea revizuirii, aceeaşi excepţie, deoarece, de data aceasta, se opune puterea de lucru judecat asupra acestei probleme, rezultând din hotărârea prin care s-a examinat, în cadrul celui de-al doilea proces, excepţia puterii de lucru judecat.

Se reţine că, în faţa instanţei de apel, a fost analizată cuprinzător problema autorităţii de lucru judecat stabilit prin Decizia nr. 147A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi Decizia ÎCCJ nr. 3332/2014, această chestiune constituind şi motiv de apel formulat de unitatea de cult. Prin urmare, nici această cerinţă nu este îndeplinită în speţă.

Instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor contradictorii, nu are căderea să aprecieze care dintre hotărârile considerate potrivnice conţine soluţia corectă, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului puterii lucrului judecat ce rezultă din prima hotărâre şi, în caz afirmativ, procedează la anularea ultimei hotărâri.

Scopul reglementării acestui motiv de revizuire nu este cel al îndreptării hotărârilor greşite prin anularea acestora şi pronunţarea altora, ci respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, prin restabilirea situaţiei determinate de nesocotirea acestuia.

Cu privire la această chestiune, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) s-a statuat asupra faptului că instituirea normei de la art. 322 pct. 7 din C. proc. civ. din 1865 (art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. din 2010) răspunde acestui imperativ al respectării puterii de lucru judecat, dar şi celui al asigurării securităţii raporturilor juridice, ceea ce înseamnă că o asemenea cale de atac nu ar putea fi deturnată într-o cale de atac de natură a permite rejudecarea cauzei pentru simplul fapt că "există două puncte de vedere diferite asupra aceleiaşi chestiuni" (cauza Stanca Popescu împotriva României).

De asemenea, aceeaşi curte, în alte decizii de speţă (cauza Iordan Iordanov şi alţii contra Bulgariei din 2 iulie 2009) a statuat asupra faptului că divergenţele de jurisprudenţă nu pot justifica o intervenţie prin intermediul căilor extraordinare de atac prin care să se desfiinţeze hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat. Cu toate că în aceste cauze a fost admisă nevoia de a corecta erorile judiciare şi de a asigura o jurisprudenţă unitară a instanţelor judecătoreşti, aceeaşi curte europeană a considerat că aceste scopuri nu trebuie atinse cu orice preţ, şi mai ales cu încălcarea principiului securităţii juridice. A constatat astfel că, în aceste situaţii nu se urmăreşte unificarea jurisprudenţei, ci mai degrabă, anularea unor hotărâri judecătoreşti ce nu erau favorabile celor care le promovau, nefiind vorba despre un veritabil demers judiciar întreprins în scopul armonizării practicii instanţelor şi care ar fi condus la pronunţarea unor soluţii general valabile şi obligatorii pentru restul sistemului judiciar. În realitate, soluţiile astfel pronunţate rămân la nivel de speţă, fără să "lege" în niciun fel instanţele de judecată, servind numai la desfiinţarea unor precedente nefavorabile pentru cei care uzează de această cale extraordinară de atac. Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului pare să fie reticentă în a îndrepta "un rău", respectiv divergenţele de jurisprudenţă prin intermediul altor mijloace care sunt de natură să aducă atingere principiului securităţii juridice în aceeaşi măsură.

Concluzionând, aspectele invocate prin cererea de revizuire îmbracă, în realitate, caracterul unor critici de nelegalitate la adresa Deciziei nr. 1129/2018 a Tribunalului Suceava, vizând modul în care tribunalul a apreciat cu privire la lucrul judecat stabilit prin cele două hotărâri în dosarul de revendicare, transformându-se astfel într-un "recurs’’.

Or, în calea de atac a revizuirii, care este una de retractare, şi nu de reformare, instanţa nu are căderea de a exercita un control judiciar asupra modalităţii în care o altă instanţă s-a pronunţat cu privire la chestiunea autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv.

2. Cererea de recurs

Împotriva deciziei menţionate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta ROMSILVA, în temeiul art. 513 alin. (6) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre judecare, în virtutea art. 497 alin. (1) din C. proc. civ.

Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 din C. proc. civ.

Decizia recurată este nelegală, fiind nemotivată şi pronunţată cu încălcarea atribuţiilor decurgând din puterea judecătorească.

În raport cu dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condiţia de admisibilitate reţinută de instanţă - ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei - nu este prevăzută de norma legală.

Adăugarea de către instanţă a unor condiţii de admisibilitate suplimentare, neprevăzute de legiuitor şi care nu rezultă din textul legal, prin crearea unei legi noi (lex tertia), şi respingerea revizuirii pentru acest motiv echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., precum şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti care se subrogă în drepturile legiuitorului, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu pct. 8 din C. proc. civ.

Prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., decizia recurată este un act de procedură nul, având în vedere că se materializează în încălcarea normelor procedurale imperative consacrate de art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 513 alin. (3) şi (4) din C. proc. civ., norme ocrotind un interes public, şi anume asigurarea securităţii juridice şi a circuitului civil prin reglementarea expresă a autorităţii de lucru judecat şi garantarea respectării acesteia conform art. 430-431 din C. proc. civ. de către instanţa de judecată.

Nulitatea este una virtuală, însă absolută, având în vedere interesul public protejat prin normele de procedură imperative încălcate - vizând respectarea autorităţii de lucru judecat - în vederea evitării unei situaţii precum cea dedusă judecăţii în care două hotărâri judecătoreşti se contrazic şi vatămă patrimoniul recurentei şi al statului.

Din perspectiva vătămării, instanţa a golit de conţinut dreptul la revizuire pe de o parte, impunând condiţii nelegale de admisibilitate a cererii şi, pe de altă parte, pronunţând o soluţie de respingere a cererii pe fond, validând netemeinicia şi nelegalitatea raţionamentului Tribunalului Suceava şi perpetuând, astfel, încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Greşelile de judecată evidenţiate anterior se constituie în încălcări ale legii şi din perspectiva motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa încălcând recurentei-revizuente liberul acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un remediu efectiv ocrotite prin art. 21 din Constituţie, art. 13 din Convenţie şi art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE).

Nerespectarea de către instanţa de revizuire a normelor substanţiale menţionate anterior conduce la insecuritate juridică, cu încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi art. 6 coroborat cu art. 13 din Convenţie.

Sunt nelegale soluţia şi considerentele hotărârii câtă vreme ocolesc esenţa problemei de drept vizând apartenenţa terenurilor la domeniul public al statului şi nu al BOR, precum şi cele prin care se reţine că cererea de revizuire formulată ar avea caracterul unui recurs. În mod greşit apreciază instanţa de revizuire că demersul ROMSILVA de a formula revizuire se subsumează criticii nelegalităţii Deciziei nr. 1129/2018 a Tribunalului Suceava, cu privire la dezlegările tribunalului asupra excepţiei autorităţii (puterii) de lucru judecat. Revizuirea formulată nu reprezintă un recurs, ci unicul remediu la care revizuenta avea dreptul pentru protejarea dreptului de proprietate al Statului, statuat cu titlu definitiv prin Decizia nr. 147A/2013 a Curţii de Apel Cluj.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Decizia recurată încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi a Deciziei ÎCCJ nr. 3332/2014.

Prin hotărârea atacată a fost validat raţionamentul că Legea nr. 1/2000 nu face distincţie între "proprietarul util" (noţiune juridică pe care nu a analizat-o, preluată din dreptul austriac şi neaplicabilă în prezent raporturilor juridice române) şi "proprietarul direct", astfel că reconstituirea titlului de proprietate în favoarea unităţii de cult intimate, ca urmare a dreptului de administrare deţinut de FBORB a fost legală şi nu contravine puterii de lucru judecat a deciziilor menţionate, ceea ce nu avea dreptul să facă pentru că a reţinut că revizuirea nu ar fi admisibilă.

Instanţa de revizuire a ignorat în integralitate înţelesul juridic al noţiunii "proprietar util", noţiune ale cărei valenţe transpuse în dreptul civil român (proprietate utilă în dreptul austriac = dreptul de administrare în dreptul român) trebuie avute în vedere pentru a putea aprecia în ce măsură această calitate de proprietar util poate atrage vocaţia reconstituirii unui drept de proprietate în baza dispoziţiilor Legii nr. 1/2000.

Totodată, instanţa de revizuire a ignorat şi nu a analizat faptele descrise în cerere şi care reprezentau statuări cu putere de lucru judecat ce rezultă din deciziile pronunţate în dosarul nr. x/2010, şi anume: FBORB a fost înfiinţată de împăratul Iosif al II-lea în anul 1783, iar nu de BOR, fiind o fundaţie de sine stătătoare care nu face parte/nu aparţine de BOR; natura juridică a FBORB este aceea de fundaţie de drept public, iar nu de drept privat; bunurile erau legal în proprietatea Statului, iar nu a FBORB; bunurile deţinute de FBORB nu au fost preluate abuziv prin Decretul nr. 273/1949, întrucât la momentul emiterii acestui act normativ, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deţinea, ci un drept de administrare;

Aceste statuări erau contrare dezlegării date de Tribnalul Suceava prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat, întrucât: Legea nr. 1/2000 permite reconstituirea doar a bunurilor din fondul bisericesc/averea bisericească, nu şi a celor din patrimoniul statului ori al unor fundaţii de drept public între timp dizolvate, precum Fundaţia FBORB, ce nu aparţine BOR, ci a fost înfiinţată de Statul austriac; Legea nr. 1/2000 avea ca obiect doar bunurile preluate abuziv în perioada comunistă, or s-a stabilit cu putere de lucru judecat că în privinţa bunurilor FBORB nu a existat o preluare abuzivă, şi cu siguranţă nu a existat o preluare în perioada comunistă (ulterior 1949), întrucât la acel moment bunurile erau deja în proprietatea Statului român; bunurile se aflau legal în proprietatea Statului, astfel încât nu puteau face obiectul reconstituirii.

Faţă de considerentele privind interpretarea dispoziţiilor europene, se solicită înlăturarea acestora şi aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor europene (art. 6 şi art. 13 din CEDO coroborate cu art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie) şi a celor unionale incidente (art. 47 din CDFUE), în acord cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Sub acest aspect, se afirmă că instanţa de revizuire a realizat o analiză superficială a prevederilor menţionate şi a jurisprudenţei europene cu atât mai mult cu cât coroborarea acestora şi interpretarea reţinută prin decizia recurată conduc la încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale.

În cauză, nu sunt incidente hotărârile CEDO pronunţate în cauza Iordan Iordonav şi alţii contra Bulgariei din 2 iulie 2009, în cauza Stanca Popescu contra României din 7 iulie 2009.

Suplimentarea condiţiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. reprezintă un abuz al autorităţii judecătoreşti şi o excedare a competenţelor sale constituţionale care tinde la încălcarea flagrantă a Constituţiei, dar mai ales a art. 13 din Convenţie şi a art. 47 din CDFUE.

În contextul jurisprudenţei CEDO referitoare la principiul efectivităţii, conduita manifestată de instanţele de judecată în litigiile aflate în prezent pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (revizuiri împotriva soluţiile nelegale ale Tribunalul Suceava), având ca revizuentă pe Romsilva, reprezintă o încălcare şi a principiului efectivităţii, astfel cum a fost acesta consacrat în ordinea juridică unională, devenită ordine juridică românească, în urma aderării României la UE.

Alături de principiul securităţii juridice şi de principiul efectivităţii normei juridice (conform jurisprudenţei CJUE şi a CEDO), coroborate cu principiul res judicata şi dreptul la un remediu efectiv/la o cale de atac eficientă, norma juridică internă analizată (art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.) reglementând un remediu procesual (revizuirea pentru contrarietate de hotărâri) trebuie să fie efectivă, respectiv destinatarul său trebuie să poate beneficia de accesul la justiţie conferit, fără a fi îngrădit de literatura de specialitate şi jurisprudenţă, în mod nelegal, prin inserarea unor condiţii de admisibilitate nejustificate.

II. Derularea procedurii judiciare

1. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018 - a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; (ii) conform art. 24 din C. proc. civ. din 2010, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare"; (iii) prezentul dosar a fost început la 23 august 2017, astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

2. Procedura de filtrare a recursului

Prin încheierea din 2 noiembrie 2020, completul de filtru a analizat, în temeiul art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi a dispus comunicare acestuia către părţi.

Prin încheierea din 7 decembrie 2020, completul de filtru a luat în examinare, în temeiul art. 493 alin. (5)-(6) din C. proc. civ., admisibilitatea în principiu a recursului şi, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecata pe fond la 11 ianuarie 2021, care, ulterior, prin încheierea din camera de consiliu de la 7 decembrie 2020, a fost preschimbat la 18 ianuarie 2021.

III. Considerentele instanţei de recurs

Analizând criticile din recurs, în raport cu dispoziţiile incidente şi circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, în contextul existenţei unor cauze cvasi-identice pe rolul Completului de 5 judecători în cadrul cărora sunt supuse dezlegării aceleaşi probleme de drept, pentru asigurarea unei jurisprudenţe unitare, inclusiv sub aspectul argumentelor care susţin raţionamentul logico-juridic pe care se sprijină soluţiile pronunţate, criticilor din prezentul recurs li se va răspunde prin argumentele reţinute de Înalta Curte în jurisprudenţa sa anterioară (Deciziile nr. 44 din 24 februarie 2020, nr. 88 din 22 iunie 2020 şi nr. 89 din 22 iunie 2020).

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta susţine că instanţa de revizuire a adăugat la lege prin instituirea unei condiţii de admisibilitate a cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, pe care legea nu a prevăzut-o expres, şi anume aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Completul de 5 judecători reţine că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive. Prin exces de putere se încalcă ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie. Ne aflăm în ipoteza în care instanţa săvârşeşte un exces de putere atunci când, spre exemplu: îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfinţeşte cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare ori se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

În cauză, recurenta critică modul de interpretare de către instanţa de revizuire a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., această critică neputând fi însă asimilată, în sensul considerentelor anterioare, excesului de putere care să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

În continuare, se constată că, deşi criticile din recurs au fost întemeiate în mod explicit pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., acestea privesc, în esenţă, încălcarea autorităţii de lucru judecat prin soluţia dată cererii de revizuire întemeiate pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că li se va răspunde sistematizat prin prisma considerentelor expuse în continuare.

Examinând criticile dezvoltate în susţinerea recursului, în sensul că instanţa de revizuire a interpretat în mod greşit art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 430 alin. (2) şi prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Ceea ce invocă autoarea recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Dar, aşa cum s-a expus în cele ce preced, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, în acord cu raţionamentul instanţei de revizuire, Completul de 5 judecători reţine că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.

În speţă, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situaţie ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existenţa altor hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleaşi chestiuni litigioase dintre părţi, sens în care, în mod legal, instanţa de revizuire a reţinut că, în prezentul litigiu, revizuenta a fost cea care a pus în discuţie puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel s-a pronunţat, înlăturând-o argumentat.

Contrar susţinerilor recurentei, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat nu se constituie într-o condiţie suplimentară adăugată celor prevăzute de dispoziţiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi nu pune în discuţie încălcarea prevederilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

Această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanţa de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 din Convenţie, garantează părţilor discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în faţa unei instanţe de judecată, garanţie de care revizuenta a beneficiat atât în primul proces, de revendicare, cât şi în al doilea litigiu, având ca acţiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicţie, şi nu deschide părţii nemulţumite, astfel cum pretinde recurenta, căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, întrucât, într-o astfel de situaţie, procesele ar fi fără de sfârşit.

Pe de altă parte, în noua reglementare a C. proc. civ., în art. 430 alin. (2) se prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu permite, însă, ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că anumite considerente contravin dispozitivului unei hotărâri anterioare, dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părţi, obiect şi de cauză.

O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este cazul în speţa de faţă, în care, în al doilea proces, au fost cercetate efectele lucrului anterior judecat.

Împrejurarea că secţia I civilă a Înaltei Curţi a examinat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a căii de atac deduse judecăţii sale şi prin prisma cerinţei ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluţionat prin hotărârea a cărei revizuire se cere nu poate fi reţinut ca un aspect de motivare străin, dat fiind faptul că, pe de o parte, această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii, ce rezultă din interpretarea art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, lipsa de motivare este contrazisă de conţinutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt şi de drept care susţin soluţia instanţei, argumentarea fiind logică, coerentă şi în acord cu normele legale incidente.

În contextul arătat, faptul că recurenta-revizuentă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În speţă, se constată că, pronunţând Decizia nr. 1129/2018, Tribunalul Suceava a analizat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia ÎCCJ nr. 3332/2014, reţinând că, între cele două litigii, nu există identitate de obiect. În consecinţă, Tribunalul Suceava a concluzionat în sensul că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat în condiţiile în care, între cele două litigii, nefiind îndeplinită identitatea de cauză şi de obiect, nu a fost dezlegată, cu putere de lucru judecat, chestiunea litigioasă a dreptului de proprietate cu privire la unul şi acelaşi bun.

Astfel fiind, în măsura în care ar fi realizat o examinare a legalităţii şi temeiniciei asupra modului în care a fost dezlegată chestiunea de drept referitoare la dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de teren în litigiu, instanţa de revizuire ar fi exercitat o competenţă specifică unei instanţe de control judiciar şi ar fi cenzurat o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia nr. 1129/2018 a Tribunalului Suceava).

Procedând în acord cu dispoziţiile procedurale, instanţa de revizuire a concluzionat în sensul că nu are competenţa de a efectua o examinare a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor potenţial potrivnice în opinia revizuentei pentru a decide care este cea corectă, întrucât scopul acestui motiv de revizuire nu este cel al corectării unor eventuale greşeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorităţii de lucru judecat, chestiune care fusese deja analizată şi tranşată cu caracter definitiv prin Decizia nr. 1129/2018 a Tribunalului Suceava.

În context, prezintă relevanţă jurisprudenţa CEDO în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru toate argumentele expuse în precedent, nu pot fi primite susţinerile recurentei referitoare la încălcarea liberului acces la justiţie, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la un remediu efectiv ori a principiului securităţii juridice în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 din Constituţie, art. 6 şi art. 13 din Convenţie şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât repunerea în discuţie, fie pe calea revizuirii, fie pe calea recursului exercitat în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., a unei chestiuni de drept soluţionate prin hotărâre judecătorească definitivă ar presupune o nouă examinare a cauzei în fond, ceea ce contravine securităţii juridice, care "implică respectul pentru principiul res judicata", ataşat caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti.

În acelaşi sens, se reţine că, în actualul stadiu procesual, în cadrul căruia instanţa de recurs este limitată la verificarea modului în care instanţa de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competenţa de a analiza fondului raportului juridic dedus judecăţii, nu pot forma obiectul examinării criticile din recurs referitoare la fondul litigiului dedus judecăţii în cauzele în care au fost pronunţate hotărârile potrivnice în opinia revizuentei.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul dedus judecăţii.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., instanţa va obliga pe recurenta ROMSILVA la plata către intimata Unitatea de Cult Parohia "Daniel Sihastru" a sumei de 2.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, redusă în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., motivat de faptul că aceleaşi apărări sunt reiterate în cadrul mai multor litigii cvasi-identice aflate pe rolul completurilor de 5 judecători în materie civilă, astfel că activitatea desfăşurată de avocat este una repetitivă şi nu prezintă elemente de noutate sau complexitate deosebită, inclusiv din perspectiva existenţei unei practici judiciare constante cu privire la problemele de drept în discuţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Regia Naţională a Pădurilor - "ROMSILVA", prin Direcţia Silvică Suceava, împotriva Deciziei nr. 249 din 30 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe recurenta Regia Naţională a Pădurilor - "ROMSILVA" la plata către intimata Unitatea de Cult Parohia "Daniel Sihastru" a sumei de 2.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 martie 2021.