Exclusion of revision for contradictory judgments when res judicata was litigated in prior proceedings; inadmissible re-examination of merits via extraordinary appeal

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârile ce formează obiectul recursului

1.1. Încheierea de respingere a cererii de recuzare

În dosarul nr. x/2018, afla pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, petenta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva (ROMSILVA), prin Direcţia Silvică Suceava, a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1244 din 26 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

La termenul din 9 octombrie 2019, în condiţiile art. 47 din C. proc. civ., revizuenta a formulat oral cerere de recuzare a doamnei judecător A., invocând prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1, pct. 13, art. 44, art. 47 din C. proc. civ., raportat la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia), precum şi la Principiile de la Bangalore privind conduita judiciară, motivat de faptul că doamna judecător a pronunţat decizia nr. 1374 din 18 septembrie 2019, în dosarul nr. x/2019.

În dezvoltarea motivelor de recuzare, petenta a susţinut că există identitate de problemă litigioasă între cauza nr. x/2019, în care s-a pronunţat doamna judecător A., şi cauza de faţă, fiind indiferent numărul deciziei împotriva căreia s-a exercitat revizuirea sau componenţa completului de la Tribunalul Suceava care a pronunţat decizia atacată cu revizuire, întrucât "modelul de hotărâre" al tribunalului este acelaşi. În aceste condiţii, se susţine că este predictibilă păstrarea de către doamna judecător a soluţiei din dosarul nr. x/2019, câtă vreme a formulat declaraţie de abţinere, considerându-se incompatibilă să judece orice alte cereri cu problemă litigioasă identică.

Se arată că formularea declaraţiei de abţinere denotă existenţa unei prejudecăţi asupra cererii de revizuire, iar motivarea declaraţiei vădeşte o opinie ce prefigurează soluţia în prezentul dosar, ambele situaţii fiind incompatibile cu testul subiectivităţii prevăzut în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în cauza Micallef contra Maltei.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 28 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă cererea de recuzare a doamnei judecător A., formulată de petenta Romsilva, pentru considerentele arătate în continuare

Motivele de incompatibilitate ale judecătorilor sunt enumerate expres în art. 41 şi 42 alin. (1) pct. 1-12 din C. proc. civ., iar, prin reglementarea cuprinsă la pct. 13 al art. 42, invocată de petentă ca temei al cererii de recuzare, legiuitorul a permis şi invocarea altor situaţii în care s-ar putea presupune că judecătorul nu este imparţial, acordând părţii posibilitatea arătării altor împrejurări, de natură să nască îndoieli întemeiate cu privire la imparţialitatea celui ce participă la soluţionarea unei pricini.

Fundamentul instituţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 41-44 C. proc. civ. este acela al respectării dreptului la judecata cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială, pentru a se asigura părţilor obiectivitate în soluţionarea cauzei.

Imparţialitatea instanţei este una dintre garanţiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil garantat atât de art. 21 din Constituţie, de art. 6 din C. proc. civ., cât şi de art. 6 din Convenţie.

Examinată în contextul dreptului la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţie, imparţialitatea are, pe de o parte, o conotaţie subiectivă, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare, iar pe de altă parte, implică un demers obiectiv ce urmăreşte a determina dacă judecătorul oferă toate garanţiile suficiente spre a exclude, în persoana lui, orice bănuială legitimă.

Raportat la jurisprudenţa CEDO în privinţa testului subiectiv în aprecierea imparţialităţii instanţei (Kyprianou împotriva Cyprului, Hauschildt împotriva Danemarcei, De Cubber împotriva Belgiei), instanţa a reţinut că aspectele invocate prin cererea de recuzare nu se încadrează în ipotezele cazurilor de recuzare invocate.

Textul art. 42 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. vizează antepronunţarea judecătorului în speţa dedusă judecăţii, atunci când lasă de înţeles ce soluţie va da, iar nu şi când a mai soluţionat un litigiu în care s-a invocat aceeaşi problemă de drept (aşa numitele cauze repetitive).

Invocarea de către petentă, ca argument al cererii de recuzare, a existenţei unei decizii de speţă pronunţate într-un dosar distinct de cel care formează obiectul prezentei judecăţi, chiar dacă vizează aceeaşi chestiune de drept, nu este de natură a afecta imparţialitatea doamnei judecător A. care a pronunţat respectiva hotărâre, atât timp cât în cauză nu se pot invoca efecte ale autorităţii de lucru judecat.

Prin urmare, din această perspectivă, motivul de incompatibilitate susţinut de petentă nu subzistă.

Prin decizia nr. 166 din 16 martie 2016, Curtea Constituţională a reţinut că cele două instituţii procesuale, abţinerea şi recuzarea, se deosebesc în funcţie de subiectele care formulează cererile respective, părţile din proces în cazul recuzării, şi însuşi judecătorul cauzei în cazul abţinerii.

Astfel, chiar dacă, în cauză, doamna judecător A. a formulat declaraţie de abţinere prin care a arătat că a luat parte la soluţionarea unei cereri de revizuire similare în dosarul nr. x/2019, abţinere care a fost respinsă prin încheierea din 4 octombrie 2019, nu se poate reţine că formularea declaraţiei de abţinere denotă existenţa unei prejudecăţi asupra cererii de revizuire sau că se prefigurează soluţia din prezentul dosar.

De asemenea, nici prin respingerea cererii de recuzare nu se poate reţine că, în cauză, judecarea s-ar face în absenţa imparţialităţii prevăzute de art. 6 par. 1 din Convenţie, întrucât cererile de revizuire aflate în discuţie au fost formulate în dosare diferite, fiecare având ca obiect o altă hotărâre judecătorească.

În raport de motivele invocate în cererea de recuzare, în cauză nu sunt întrunite condiţiile impuse de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 din C. proc. civ., motivele de recuzare susţinute de petentă neputând fi circumscrise dispoziţiilor legale invocate.

1.2. Decizia dată în soluţionarea cererii de revizuire

Prin Decizia nr. 2246 din 27 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta ROMSILVA împotriva Deciziei nr. 1244 din 26 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, şi a obligat-o pe revizuentă la plata către intimata Parohia Ortodoxă Sf. Cuvioasă Parascheva Rădăuţi a sumei de 6.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de revizuire a reţinut considerentele arătate în continuare.

În raport cu dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat, şi art. 431 din C. proc. civ., care reglementează efectele lucrului judecat, raţiunea reglementării revizuirii prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se găseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, dar având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi.

În doctrină şi în jurisprudenţă s-a apreciat în mod constant că, pentru a putea fi invocat motivul de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece motivul este aplicabil şi în cazul hotărârilor care nu vizează fondul cauzei; să fie vorba de hotărâri pronunţate în acelaşi litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente: părţi, obiect şi cauză; hotărârile contradictorii să nu fi fost pronunţate în acelaşi proces (dosar), ci în procese (dosare) diferite; în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi fost discutată; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri care s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte condiţia triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o cerinţă care valorifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, şi anume interzicerea reluării aceleiaşi judecăţi, în condiţiile identităţii de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) din C. proc. civ.

În speţă, prin cererea de revizuire formulată, revizuenta ROMSILVA a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Sf. Cuvioasă Parascheva Rădăuţi, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată Suceava şi Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată Straja, anularea Deciziei nr. 1244 din 26 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Suceava, în dosarul nr. x/2017, pe motiv că încalcă puterea lucrului judecat a soluţiilor pronunţate în dosarul nr. x/2010, respectiv a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

O primă analiză a admisibilităţii cererii de revizuire vizează împrejurarea dacă este necesară verificarea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, în condiţiile în care autoritatea de lucru judecat este invocată în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ, şi efectul pozitiv al lucrului judecat, prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită sau contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ce valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi - părţi, obiect, cauză.

În speţă, litigiul în care a fost pronunţată decizia nr. 147A/2013 a Curţii de Apel Cluj, rămasă definitivă prin decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a avut ca obiect o acţiune în revendicare, întemeiată pe art. 481 C. civ., art. 6 şi art. 27 din Legea nr. 213/1998, formulată de reclamantul Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei - Arhiepiscopia Sucevei şi Bucovinei, în contradictoriu cu pârâţii ROMSILVA, Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava şi cu intervenienţii Prefectul Judeţului Suceava, B., C., D., E., F., G., H., G. şi I..

Cel de-al doilea litigiu în care a fost pronunţată decizia nr. 1244/26.10.2018 a Tribunalului Suceava a avut ca obiect o acţiune întemeiată pe Legea nr. 1/2000, formulată de reclamanta ROMSILVA, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Sf. Cuvioasă Paracheva Rădăuţi, Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Prefectura Suceava şi Comisia comunală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Straja, pentru constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. x/10.09.2004, emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava, pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 30 ha teren identică amenajistic cu u.a.166A%, B%, E, F din U.P I Ocolul Silvic Falcău şi cadastral cu parcelele funciare nr. x din CF nr. x, respectiv 1490/3 din CF x şi cadastral cu parcela funciară nr. x din CF x Putna.

Condiţia de admisibilitate care impune ca, în cel de-al doilea proces, să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi fost discutată, nu este îndeplinită în cauză, deoarece, din considerentele deciziei nr. 1244/26.10.2018, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, care face obiectul cererii de revizuire, rezultă că instanţa a examinat, în cuprinsul deciziei, autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 147/A/2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, atât din perspectiva efectului negativ, cât şi din cea a efectului pozitiv, şi a reţinut că, în primul litigiu, instanţele au fost învestite cu o acţiune în revendicare, iar în cel de-al doilea litigiu, cu o acţiune ce vizează nulitatea titlului de proprietate, titlu ce nu a fost analizat în cadrul acţiunii în revendicare, astfel că Tribunalul Suceava a constatat că este în prezenţa a două instituţii juridice diferite, care impun regimuri juridice diferite de dovedire a dreptului de proprietate; referitor la obiectul material, tribunalul a reţinut că suprafaţa supusă analizei în cauza de faţă nu este identică cu cea din dosarul soluţionat prin decizia nr. 147A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi că nu se poate reţine că s-a dezlegat o chestiune litigioasă care să se impună în prezentul dosar.

Având în vedere cele anterior evocate şi cum instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate, respectiv dacă ultima hotărâre a fost pronunţată cu încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat, în prezenta cauză, se reţine că, în cel de-al doilea litigiu, în faţa instanţei de apel, a fost analizată cuprinzător problema autorităţii de lucru judecat stabilită prin Decizia nr. 147A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, această chestiune constituind şi motiv de apel formulat de unitatea de cult, astfel că această cerinţă de admisibilitate a cererii de revizuire, cu privire la neinvocarea în cel de-al doilea proces a excepţiei autorităţii de lucru judecat, nu este îndeplinită în speţă.

Astfel, contrar opiniei revizuentei, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat nu constituie o condiţie suplimentară adăugată celor prevăzute de dispoziţiile art. 508 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi nu pune în discuţie încălcarea prevederilor art. 13 din Convenţie, astfel cum afirmă revizuenta.

Această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare), şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un "recurs la recurs", instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date chestiunii autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă, în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanţei de revizuire să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat, în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în care instanţa este chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii, şi nu să cenzureze o judecată anterioară.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care exprimă natura caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, fundamentale, dar strict prevăzute de lege, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (Ryabyk împotriva Rusiei, par. 52; Mitrea împotriva României, par. 24).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 Convenţie, garantează părţilor discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în faţa unei instanţe de judecată, garanţie de care revizuenta a beneficiat atât în procesul de revendicare, cât şi în procesul vizând acţiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicţie, şi nu deschide părţii nemulţumite, astfel cum pretinde revizuenta, căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securităţii raporturilor juridice.

2. Cererea de recurs

Împotriva deciziei şi încheierii menţionate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta ROMSILVA, în temeiul art. 513 alin. (6) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre judecare, în virtutea art. 497 alin. (1) C. proc. civ.

2.1. Motive de recurs referitoare la decizie

Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 C. proc. civ.

Decizia recurată este nelegală, fiind nemotivată şi pronunţată cu încălcarea atribuţiilor decurgând din puterea judecătorească.

În raport cu dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., condiţia de admisibilitate reţinută de instanţă - ca în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei - nu este prevăzută de norma legală.

Adăugarea de către instanţă a unor condiţii de admisibilitate suplimentare, neprevăzute de legiuitor şi care nu rezultă din textul legal, prin crearea unei legi noi (lex tertia), şi respingerea revizuirii pentru acest motiv echivalează cu nemotivarea hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., precum şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti care se subrogă în drepturile legiuitorului, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborat cu pct. 8 C. proc. civ.

Prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este un act de procedură nul, având în vedere că se materializează în încălcarea normelor procedurale imperative consacrate de art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 513 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., norme ocrotind un interes public, şi anume asigurarea securităţii juridice şi a circuitului civil prin reglementarea expresă a autorităţii de lucru judecat şi garantarea respectării acesteia conform art. 430-431 C. proc. civ. de către instanţa de judecată.

Nulitatea este una virtuală, însă absolută, având în vedere interesul public protejat prin normele de procedură imperative încălcate - vizând respectarea autorităţii de lucru judecat - în vederea evitării unei situaţii precum cea dedusă judecăţii în care două hotărâri judecătoreşti se contrazic şi vatămă patrimoniul recurentei şi al statului.

Din perspectiva vătămării, instanţa a golit de conţinut dreptul la revizuire pe de o parte, impunând condiţii nelegale de admisibilitate a cererii şi, pe de altă parte, pronunţând o soluţie de respingere a cererii pe fond, validând netemeinicia şi nelegalitatea raţionamentului Tribunalului Suceava şi perpetuând, astfel, încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Greşelile de judecată evidenţiate anterior se constituie în încălcări ale legii şi din perspectiva motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa încălcând recurentei-revizuente liberul acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un remediu efectiv ocrotite prin art. 21 din Constituţie, art. 13 din CEDO şi de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

Nerespectarea de către instanţa de revizuire a normelor substanţiale menţionate anterior conduce la insecuritate juridică, cu încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi art. 6 coroborat cu art. 13 din Convenţie.

Încălcarea interesului public incident în materia autorităţii de lucru judecat (prin pronunţarea de hotărâri contradictorii) conduce la nerecunoaşterea/negarea/infirmarea puterii de lucru judecat în sensul în care se creează instabilitate/insecuritate juridică (a ordinii de drept interne şi a raporturilor juridice) şi nesiguranţa circuitului civil cu privire la bunul ce formează obiectul dreptului în dispută.

Faţă de considerentele privind interpretarea dispoziţiilor europene, se solicită înlăturarea acestora şi aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor europene (art. 6 şi art. 13 din Convenţie coroborate cu art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie şi art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenţie) şi a celor unionale incidente (art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene), în acord cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Sub acest aspect, se afirmă că instanţa de revizuire a realizat o analiză superficială a prevederilor menţionate şi a jurisprudenţei europene cu atât mai mult cu cât coroborarea acestora şi interpretarea reţinută prin decizia recurată conduc la încălcarea flagrantă a drepturilor fundamentale.

Suplimentarea condiţiilor prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. reprezintă o excedare a competenţelor sale constituţionale care tinde la încălcarea flagrantă a Constituţiei, dar mai ales a art. 13 din Convenţie şi a art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În contextul jurisprudenţei CEDO referitoare la principiul efectivităţii, conduita manifestată de instanţele de judecată în litigiile aflate în prezent pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (revizuiri împotriva soluţiile nelegale ale Tribunalul Suceava), având ca revizuentă pe ROMSILVA, reprezintă o încălcare şi a principiului efectivităţii, astfel cum a fost acesta consacrat în ordinea juridică unională, devenită ordine juridică românească, în urma aderării României la UE.

Alături de principiul securităţii juridice şi de principiul efectivităţii normei juridice statuate în jurisprudenţa CEDO şi Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, coroborate cu principiul res judicata şi dreptul la un remediu efectiv/la o cale de atac eficientă, norma juridică internă analizată (art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) reglementând un remediu procesual (revizuirea pentru contrarietate de hotărâri) trebuie să fie efectivă, respectiv destinatarul său trebuie să poate beneficia de accesul la justiţie conferit, fără a fi îngrădit de literatura de specialitate şi jurisprudenţă, în mod nelegal, prin inserarea unor condiţii de admisibilitate nejustificate.

2.2. Motive de recurs referitoare la încheierea de respingere a cererii de recuzare

Circumscris motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încheierea de respingere a cererii de recuzare a doamnei judecător A. este nelegală şi pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv dispoziţiile din Convenţie privind dreptul la un proces echitabil (art. 6) şi dreptul la judecarea cauzei de o instanţă imparţială, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, precum şi art. 21 din Constituţie şi art. 6 C. proc. civ.

În considerarea jurisprudenţei CEDO referitoare la noţiunea de "imparţialitate" (pct. 93 - 99 din Hotărârea din 15.10.2019, Micallef contra Maltei), în cauză, cu atât mai mult cu cât doamna judecător a formulat declaraţie de abţinere, nu a fost garantat dreptul revizuentei la un proces echitabil şi la o instanţă imparţială, având în vedere legătura dintre dosarul nr. x/2018 şi dosarul nr. x/2019 - dosar cu obiect identic din perspectiva problemelor de drept - conform celor expuse în cererea de recuzare depusă la dosarul cauzei.

II. DERULAREA PROCEDURII JUDICIARE

1. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018 - a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; (ii) conform art. 24 din C. proc. civ. din 2010, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare"; (iii) prezentul dosar a fost început la 5 septembrie 2017, astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

2. Procedura de filtrare a recursului

Prin încheierea din 2 noiembrie 2020, completul de filtru a analizat, în temeiul art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi a dispus comunicare acestuia către părţi.

Prin încheierea din 7 decembrie 2020, completul de filtru a luat în examinare, în temeiul art. 493 alin. (5)-(6) din C. proc. civ., admisibilitatea în principiu a recursului şi, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecata pe fond la 1 februarie 2021.

3. Excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză

Recurenta ROMSILVA a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Înalta Curte a admis cererea formulată de recurenta ROMSILVA în dosarul nr. x/2020, şi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

III. CONSIDERENTELE INSTANŢEI DE RECURS

1. Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din camera de consiliu de la 28 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018

Criticile formulate cu privire la încheierea în discuţie sunt întemeiate pe faptul că soluţia de respingere a cererii de recuzare a fost pronunţată cu încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului imparţialităţii subiective a instanţei, în condiţiile în care judecătorul a soluţionat aceleaşi probleme de drept într-un alt dosar, iar, în cauză, a formulat cerere de abţinere.

Jurisprudenţa CEDO în privinţa imparţialităţii magistratului, printre care şi hotărârea invocată de recurentă, (Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei; Thorgeir împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Klezn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei, De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveţiei; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), astfel cum a fost sintetizată de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 217/2020, este conturată de următoarele elemente:

"imparţialitatea magistratului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă. Imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită; în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate, aşadar, se poate aplica testul obiectiv pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 113, Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragraful 98). De asemenea Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi a celui obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, pronunţată în Cauza Olujic împotriva Croaţiei, paragraful 57 şi următoarele, Hotărârea din 11 iulie 2013, pronunţată în Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, paragraful 114)".

În acord de criteriile de imparţialitate expuse, întemeiat a apreciat instanţa că motivele invocate de titularul cererii de recuzare nu se circumscriu situaţiei de incompatibilitate reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 din C. proc. civ., oferind argumente concludente împărtăşite de instanţa de recurs şi a căror reluare în cuprinsul prezentelor considerente ar avea caracter superfluu.

În acelaşi sens, se reţine că ipoteza în care judecătorul este învestit în cauze succesive cu dezlegarea aceleiaşi probleme de drept nu denotă prejudecata ori părtinirea magistratului de natură să fundamenteze incidenţa situaţiilor de incompatibilitate invocate în susţinerea cererii de recuzare.

Sub acest aspect, se apreciază că imparţialitatea magistratului nu poate fi fundamentată pe dezlegările anterioare pe care le-a dat aceleiaşi/aceloraşi probleme de drept, întrucât aceste dezlegări reprezintă practică judiciară, iar nu o prejudecată sau o părtinire, ca elemente care aduc atingere imparţialităţii instanţei, astfel cum rezultă din considerentele de la pct. 93 din Hotărârea CEDO în cauza Micallef contra Maltei.

Prin analogie, dacă ar fi acceptată interpretarea propusă de recurentă, ar însemna că un judecător nu ar putea fi învestit cu soluţionarea aceleiaşi probleme de drept pe care a soluţionat-o anterior, ceea ce înseamnă că oricare dintre părţile litigiului ar urmări ca pricina să fie judecată de un magistrat care nu a mai fost învestit cu aceleaşi probleme de drept în speranţa obţinerii unei hotărâri opuse dezlegărilor anterioare. Or, în condiţiile în care scopul actului de justiţie este tocmai acela de a promova o practică judiciară unitară, acceptarea interpretării propuse de recurentă ar fi contrară dezideratului asigurării unei jurisprudenţe unitare, iar o asemenea ipoteză este incompatibilă cu raţiunea şi demersurile prin care se urmăreşte reglarea divergenţelor de jurisprudenţă.

Cu alte cuvinte, se apreciază că situaţiile de incompatibilitate reglementate de art. 42 alin. (1) pct. 1 şi 13 din C. proc. civ. nu vizează părtinirea ori prejudecata judecătorului prin raportare la problemele de drept dezlegate anterior, aşa cum pretinde recurenta.

Pentru aceste considerente, se reţine caracterul nefondat al recursului declarat împotriva încheierii din camera de consiliu de la 28 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018.

2. Cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 2246 din 27 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018

Analizând criticile din recurs, în raport cu dispoziţiile incidente şi circumstanţele cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, în contextul existenţei unor cauze cvasi-identice pe rolul Completului de 5 judecători în cadrul cărora sunt supuse dezlegării aceleaşi probleme de drept, pentru asigurarea unei jurisprudenţe unitare, inclusiv sub aspectul argumentelor care susţin raţionamentul logico-juridic pe care se sprijină soluţiile pronunţate, criticilor din prezentul recurs li se va răspunde prin argumentele reţinute de Înalta Curte în jurisprudenţa sa anterioară (Deciziile nr. 44 din 24 februarie 2020, nr. 88 din 22 iunie 2020 şi nr. 89 din 22 iunie 2020).

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta susţine că instanţa de revizuire a adăugat la lege prin instituirea unei condiţii de admisibilitate a cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri, pe care legea nu a prevăzut-o expres, şi anume aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Completul de 5 judecători reţine că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive. Prin exces de putere se încalcă ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie. Ne aflăm în ipoteza în care instanţa săvârşeşte un exces de putere atunci când, spre exemplu: îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfinţeşte cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare ori se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

În cauză, recurenta critică modul de interpretare de către instanţa de revizuire a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., această critică neputând fi însă asimilată, în sensul considerentelor anterioare, excesului de putere care să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

În continuare, se constată că, deşi criticile din recurs au fost întemeiate în mod explicit pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., acestea privesc, în esenţă, încălcarea autorităţii de lucru judecat prin soluţia dată cererii de revizuire întemeiate pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că li se va răspunde sistematizat prin prisma considerentelor expuse în continuare.

Examinând criticile dezvoltate în susţinerea recursului, în sensul că instanţa de revizuire a interpretat în mod greşit art. 431 alin. (2) coroborat cu art. 430 alin. (2) şi prin raportate la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

Ceea ce invocă autoarea recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Dar, aşa cum s-a expus în cele ce preced, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, în acord cu raţionamentul instanţei de revizuire, se reţine că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.

În speţă, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situaţie ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existenţa altor hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleaşi chestiuni litigioase dintre părţi, sens în care, în mod legal, instanţa de revizuire a reţinut că, în prezentul litigiu, revizuenta a fost cea care a pus în discuţie puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel s-a pronunţat, înlăturând-o argumentat.

Contrar susţinerilor recurentei, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat nu se constituie într-o condiţie suplimentară adăugată celor prevăzute de dispoziţiile art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nu pune în discuţie încălcarea prevederilor art. 13 din Convenţie.

Această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

În concluzie, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, iar nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cadrul căreia instanţa de revizuire nu este chemată să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 din Convenţie, garantează părţilor discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în faţa unei instanţe de judecată, garanţie de care revizuenta a beneficiat atât în primul proces, de revendicare, cât şi în al doilea litigiu, având ca acţiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicţie, şi nu deschide părţii nemulţumite, astfel cum pretinde recurenta, căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, întrucât, într-o astfel de situaţie, procesele ar fi fără de sfârşit.

Pe de altă parte, în noua reglementare a C. proc. civ., în art. 430 alin. (2) se prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu permite, însă, ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că anumite considerente contravin dispozitivului unei hotărâri anterioare, dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părţi, obiect şi de cauză.

O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispoziţiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este şi cazul în speţa de faţă, în care, în al doilea proces, au fost cercetate efectele lucrului anterior judecat.

Împrejurarea că secţia I civilă a Înaltei Curţi a examinat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a căii de atac deduse judecăţii sale şi prin prisma cerinţei ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluţionat prin hotărârea a cărei revizuire se cere nu poate fi reţinut ca un aspect de motivare străin, dat fiind faptul că, pe de o parte, această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii, ce rezultă din interpretarea art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, lipsa de motivare este contrazisă de conţinutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt şi de drept care susţin soluţia instanţei, argumentarea fiind logică, coerentă şi în acord cu normele legale incidente.

În contextul arătat, faptul că recurenta-revizuentă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În speţă, se constată că, pronunţând Decizia nr. 1244/2018, Tribunalul Suceava a analizat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reţinând că, între cele două litigii, nu există identitate de obiect. În consecinţă, Tribunalul Suceava a concluzionat în sensul că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat în condiţiile în care, între cele două litigii, nefiind îndeplinită identitatea de cauză şi de obiect, nu a fost dezlegată, cu putere de lucru judecat, chestiunea litigioasă a dreptului de proprietate cu privire la unul şi acelaşi bun.

Astfel fiind, în măsura în care ar fi realizat o examinare a legalităţii şi temeiniciei asupra modului în care a fost dezlegată chestiunea de drept referitoare la dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de teren în litigiu, instanţa de revizuire ar fi exercitat o competenţă specifică unei instanţe de control judiciar şi ar fi cenzurat o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia nr. 1244/2018 a Tribunalului Suceava).

Procedând în acord cu dispoziţiile procedurale, instanţa de revizuire a concluzionat în sensul că nu are competenţa de a efectua o examinare a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor potenţial potrivnice în opinia revizuentei pentru a decide care este cea corectă, întrucât scopul acestui motiv de revizuire nu este cel al corectării unor eventuale greşeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorităţii de lucru judecat, chestiune care fusese deja analizată şi tranşată cu caracter definitiv prin Decizia nr. 1244/2018 a Tribunalului Suceava.

În context, prezintă relevanţă jurisprudenţa CEDO în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru toate argumentele expuse în precedent, nu pot fi primite susţinerile recurentei referitoare la încălcarea liberului acces la justiţie, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la un remediu efectiv ori a principiului securităţii juridice în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 din Constituţie, art. 6 şi art. 13 din Convenţie şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, întrucât repunerea în discuţie, fie pe calea revizuirii, fie pe calea recursului exercitat în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., a unei chestiuni de drept soluţionate prin hotărâre judecătorească definitivă ar presupune o nouă examinare a cauzei în fond, ceea ce contravine securităţii juridice, care "implică respectul pentru principiul res judicata", ataşat caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti.

În acelaşi sens, se reţine că, în actualul stadiu procesual, în cadrul căruia instanţa de recurs este limitată la verificarea modului în care instanţa de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competenţa de a analiza fondului raportului juridic dedus judecăţii, nu pot forma obiectul examinării criticile din recurs referitoare la fondul litigiului dedus judecăţii în cauzele în care au fost pronunţate hotărârile potrivnice în opinia revizuentei.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul dedus judecăţii.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ., instanţa va obliga pe recurenta ROMSILVA la plata către intimata Parohia Ortodoxă Sf. Cuvioasă Parascheva Rădăuţi a sumei de 2.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, redusă în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., motivat de faptul că aceleaşi apărări sunt reiterate în cadrul mai multor litigii cvasi-identice aflate pe rolul completurilor de 5 judecători în materie civilă, astfel că activitatea desfăşurată de avocat este una repetitivă şi nu prezintă elemente de noutate sau complexitate deosebită, inclusiv din perspectiva existenţei unei practici judiciare constante cu privire la problemele de drept în discuţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Regia Naţională a Pădurilor - "ROMSILVA", prin Direcţia Silvică Suceava, împotriva deciziei civile nr. 2246 din 27 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018, şi împotriva încheierii din camera de consiliu de la 28 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe recurenta Regia Naţională a Pădurilor - "ROMSILVA" la plata către intimata Parohia Ortodoxă Sf. Cuvioasă Parascheva Rădăuţi a sumei de 2.000 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 martie 2021.