Retroactive application of new reconciliation clauses to pre-final convictions; limits of the more favorable penal law principle
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appellant's appeal as unfounded, thereby upholding the lower court's rejection of the constitutional unconstitutionality exception and leaving the 2001 criminal conviction for aggravated theft intact, with the appellant ordered to pay 200 RON in judicial costs. The dispute arose from an extraordinary remedy (reopening of a case) where the convicted individual challenged a final 2001 sentence, arguing that a subsequent reconciliation with the victims should have extinguished criminal liability under the new Penal Code, and that the constitutional principle of applying more favorable penal laws retroactively violated their rights. The court held that the exception was inadmissible due to the lack of a nexus with the litigation's outcome, noting that under the old Penal Code applicable at the time of the offense, reconciliation was not a statutory ground for extinguishing liability for aggravated theft, and no actual reconciliation had occurred; furthermore, the Court clarified that Article 6 of the Penal Code, which governs the retroactive application of more favorable penal laws, applies exclusively to the reduction of definitive penalties and does not extend to causes that extinguish criminal liability or civil actions.
Legislator headnote
AI generatedart. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, art. 426 lit. b) din C. proc. pen, art. 26 din C. pen, art. 41 alin. (2) C. pen, art. 75 lit. c) C. pen, art. 29 din Legea nr. 47/1992; Retroactive application of new reconciliation clauses to pre-final convictions; limits of the more favorable penal law principle: Prin încheierea din 4 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 159 alin. (2) şi alin. (3) din C. pen., raportată la prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 4 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 159 alin. (2) şi alin. (3) din C. pen., raportată la prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României.
Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că deţinutul A., a invocat în dosarul nr. x/2020, având ca obiect contestaţie în anulare - apel, aflat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, excepţia de neconstituţionalitate a art. 159 alin. (2) şi alin. (3) din C. pen., raportată la prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, susţinând că dispoziţiile legale privind împăcarea părţilor - cauză care înlătură răspunderea penală şi determină încetarea procesului penal, trebuie să i se aplice deoarece, raportat la art. 15 alin. (2) din Constituţie, orice lege penală se aplică retroactiv. Este în executarea unei pedepse, sentinţa este din 2001 şi trebuie să beneficieze de toate legile favorabile emise şi după aceasta de legiuitor, afirmând că la data pronunţării sentinţei penale în raport de care a formulat calea extraordinară de atac nu exista posibilitatea împăcării părţilor pentru infracţiunea de furt calificat.
Potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Curtea de Apel Iaşi a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţa instanţei judecătoreşti, în cadrul unui proces penal, de către o persoană care are calitatea de parte în acest proces penal şi vizează o dispoziţie legală în vigoare, însă această excepţie nu îndeplineşte condiţia de admisibilitate privitoare la legătura cu soluţionarea cauzei.
Astfel, potrivit art. 159 alin. (2) din Noul C. pen., împăcarea înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, iar alin. (3) prevede că împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.
Contestatorul A. a invocat în cauza de faţă drept motiv de contestaţie în anulare în raport de Sentinţa penală nr. 1063/8.03.2001 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. x/1999, definitivă prin neapelare la data de 20.03.2001, existenţa cauzei de încetare a procesului penal constând în împăcarea părţilor (art. 426 lit. b) din C. proc. pen. - când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal).
Aşa cum rezultă din conţinutul sentinţei penale menţionate, filele x ds. fond, inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat, în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 75 lit. c) C. pen. (fiind vorba în speţă despre C. pen. din 1969, în vigoare la nivelul anului 2001).
Or, pentru infracţiunea de furt calificat, în C. pen. din 1969 nu era prevăzută posibilitatea împăcării părţilor (art. 132), cauză care să determine înlăturarea răspunderii penale şi, ulterior, încetarea procesului penal. În plus, chiar contestatorul A. a afirmat în cadrul dezbaterilor că nu a existat o împăcare între persoana sa şi persoanele vătămate din dosarul nr. x/1999 al Judecătoriei Iaşi.
În aceste condiţii, prin raportare la cazul de contestaţie în anulare invocat de contestatorul A. este evident că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea apelului cu care a fost învestită instanţa.
Cât priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 159 alin. (2) şi alin. (3) din Noul C. pen. situaţiei juridice a contestatorului A. cu titlu de lege penală mai favorabilă, din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituţia României, aşa cum a invocat acesta, Curtea a apreciat că art. 6 din Noul C. pen., cu nota marginală "Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei" vizează exclusiv sancţiunile penale aplicate cu caracter definitiv, nicidecum cauzele de înlăturare a răspunderii penale.
Împotriva încheierii din 4 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020 a formulat contestaţie recurentul A. apreciind că sunt îndeplinite condiţiile pentru sesizarea Curţii Constituţionale.
Examinând recursul formulate de recurentul A., Înalta Curte constată că acesta este neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, se observă că trebuie îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi anume:
- excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată sau de arbitraj comercial, respectiv de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele în care participă;
- excepţia să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
- excepţia să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;
- excepţia să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.
În ceea ce priveşte primele trei condiţii, Înalta Curte constată că acestea sunt îndeplinite, respectiv excepţia a fost invocată de către recurentul A. într-un dosar aflat pe rolul Curţii de Apel Iaşi, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 159 alin. (2) şi alin. (3) din C. pen., iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Referitor la condiţia privind legătura normelor ce fac obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte reţine că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauză.
Legătură dintre norma ce face obiectul excepţiei şi soluţionarea cauzei este, de asemenea, o condiţie de admisibilitate pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Această condiţie presupune că norma invocată orientează soluţia.
Recurentul a criticat dispoziţiile art. 159 alin. (2) şi alin. (3) din C. pen. considerând că dispoziţiile legale privind împăcarea părţilor îi sunt aplicabile întrucât dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie prevăd că orice lege penală se aplică retroactiv.
Înalta Curte constată că recurentul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva Sentinţei penale nr. 1063/8.03.2001 pronunţate de Judecătoria Iaşi, în dosarul nr. x/1999, definitivă prin neapelare la data de 20.03.2001, invocând existenţa cazului prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., respectiv a cauzei de încetare a procesului penal constând în împăcarea părţilor.
Înalta Curte constată că recurentul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 1063 din 8 martie 2001 pronunţată de Judecătoria Iaşi la o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la furt calificat, în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. raportat la art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. a), e), g) şi i) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. anterior şi art. 75 lit. c) din C. pen. anterior.
Instanţa aminteşte că dispoziţiile C. pen. anterior nu prevedeau posibilitatea împăcării părţilor în cazul infracţiunii de furt calificat astfel încât să poată determina reţinerea în speţă a cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen.. Mai mult, recurentul a precizat în faţa instanţei de fond faptul că nu a existat o a împăcare cu persoanele vătămate.
În acest context, Înalta Curte constată că sesizarea instanţei de control constituţional nu poate produce un efect real, concret, asupra soluţiei ce se va pronunţa pe fondul contestaţiei în anulare formulate de recurent.
În ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte reţine că recurentul a fost condamnat definitiv sub imperiul vechilor dispoziţii penale, până la intrarea în vigoare a noului cod, sens în care sub acest aspect şi-ar putea găsi eventual aplicabilitatea dispoziţiile art. 6 din C. pen. referitoare la legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei.
Dispoziţiile din noul C. pen. referitoare la posibilitatea împăcării în cazul infracţiunii de furt calificat, art. 209 din C. pen., au intrat în vigoare ulterior rămânerii definitive a soluţiei de condamnare. În acest context, norma evocată, în considerarea efectului de cauză de stingere a acţiunii penale nu poate avea eficienţă ori aplicabilitate, acţiunea penală fiind deja soluţionată definitiv (stinsă anterior).
Art. 6 din C. pen. prevede că, atunci când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.
Textul legal are în vedere aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive şi nu se referă la cauzele care înlătură răspunderea penală.
De plano şi distinct de considerentele teoretice anterior menţionate, norma evocată, art. 159 alin. (2) şi (3) din C. pen., nu poate avea aplicabilitate în cauză întrucât, în cursul judecăţii acţiunii penale, nu a existat o manifestare de voinţă a părţilor susceptibilă a fi evaluată ca "împăcare".
Înalta Curte constată că dispoziţiile legale criticate nu au legătura cu soluţionarea cauzei, art. 159 alin. (2) şi (3) din C. pen. nu poate fi incident în cauza dedusă judecăţii.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 4 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din 4 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 octombrie 2021.
GGC - MM